Etichetă / Iulian Boldea

de VATRA

Andrei Pleşu – 75. Evocări, interpretări, portrete

Argument

În acest an, criticul şi istoricul de artă, eseistul, filosoful, profesorul universitar Andrei Pleşu, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti, împlineşte 75 de ani. Cărţile sale sunt mărturia unui parcurs exemplar, de la teoria şi istoria artei, la etică sau teologie. Reflecția asupra artei plastice (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile), reflecţia etică (Minima moralia), examinarea temelor esenţiale ale religiei (Parabolele lui Iisus, Despre îngeri), interpretarea convulsiilor unei societăţi neaşezate (Chipuri şi măști ale tranziției, Comedii la porțile Orientului) rezumă unitatea în diversitate a unei conştiinţe în mod fundamental interogative şi dubitative. Există un farmec indiscernabil al omului şi al scrierilor sale. Un farmec provenit din mobilitate şi disponibilitate, din amenitate şi vocaţie a dialogului, din subtila carismă a prezenţei purtătoare de sens şi de bunătate şi din disciplina rafinată a unei inteligenţe empatice. Esenţială pentru destinul lui Andrei Pleşu este vocaţia fondatoare, concretizată în înfiinţarea institutului de studii avansate „New Europe College”, remarcabilă instituţie de educaţie şi de cultură autentică şi a revistei „Dilema veche”, una dintre publicaţiile noastre de anvergură şi prestigiu. Andrei Pleşu a fost ministru al Culturii şi ministru al Afacerilor Externe. A primit premii şi distincţii importante. Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi româneşti şi străine, dovezi certe de recunoaştere, este deopotrivă grav şi ludic, este empatic, relaxat, bine dispus în arhitectura unei lumi complicate. Într-un autoportret sumar regăsim toate aceste contraste din care e făurită alchimia unui destin singular: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «rețeta» mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”.

Citește în continuare →
de VATRA

Vatra-dialog cu Doina Ruşti – „Literatura pe care o scriu, sunt sigură de asta, are acel cititor care mă așteaptă doar pe mine”

— Dragă Doina Ruşti, aş vrea să te întreb la începutul dialogului nostru dacă ai amintiri „din copilărie” revelatoare pentru pasiunea ta pentru scris, pentru lectură şi pentru literatură?

— Între amintirile mele de importanță scriitoricească se află o zi de vară la Comoșteni, în chioșcul învelit în viță sălbatică, unul dintre locurile mele de citit. Eram departe, într-o lume complexă, cu personaje numeroase și atât de diverse, cu parfumuri și răsturnări de situație. Citeam César Birotteau, într-o ediție scoasă de Editura de Stat, în fapt, bpt, la începuturile ei. Din când în când apărea bunică-mea, foșnind în rochiile ei ample, și-mi mai arunca o întrebare, îmi aduce un coșuleț cu smochine. Iar eu trebuia să prind de veste la timp, ca să-mi ascund cartea și să mă aplec ostentativ peste Gheba, o culegere de matematică foarte căutată pe-atunci, ori să apuc la întâmplare vreo carte din teancurile care zăceau în tot chioșcul, pe banchete, pe canapea, pe cele două mese fragile, care avuseseră cândva parte de-o glorie bine meritată. Desigur, aveam multe liste de lecturi, iar către seară făceam conversație cu bunică-mea pe marginea cărților de școală, mă văd încă în mintea de-acum, rasolind subiectele, legându-mă de detalii, unele inventate, numai ca să mă distrez pe seama ei.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă: Valentin Trifescu

Susana-Monica Tapodi

În căutarea conexiunilor

Transilvania, acest spațiu cândva bogat în limbi și culturi conlocuitoare, în relații interetnice complexe, este supus unui proces de sărăcire spirituală, atrage atenția cercetătorul Valentin Trifescu, în noul său volum intitulat Legături culturale româno-maghiare. Studii și materiale,apărut la Editura Muzeului Național Brukenthal dinSibiu în 2022. Cartea conține, în afară de o prefață semnată de Erika-Mária Tódor, o notă introductivă și 18 texte analitice și  meditative. Tipul acestora variază între studii, eseuri subiective, interviuri și recenzii, punctele lor comune fiind legate de interesul autorului față de fenomenul regionalismului cultural, față de valorile interculturalismului și – istoric fiind – față de perspectiva diacronică prin care se urmărește dinamica schimbărilor în conceperea alterității și a alternativelor de rezolvare a problemelor conviețuirii.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Receptarea literaturii maghiare din Transilvania. Schiță sintetică

În perioada interbelică, s-a manifestat un interes constant pentru explorarea reliefului tematic al literaturii maghiare și a relațiilor culturale și literare româno-maghiare în rândul intelectualilor români ardeleni. Proeminentă este, în acest context, personalitatea lui Ion Chinezu, critic literar important, care a redactat o primă sinteză de referință despre literatura maghiară din Transilvania, Aspecte din literatura maghiară din Transilvania (1919-1929). Cartea lui Chinezu, publicată la Cluj, în 1930, are o dublă valoare, „documentară și ştiințifică”1, bucurându-se de un ecou însemnat în presa de limbă maghiară, relevându-se ca „cea mai bună analiză sistematică a literaturii minoritare maghiare transilvănene din primul deceniu de după Marea Unire”2. Nicolae Balotă elogiază performanța exegetică a lui Chinezu, considerând că la o astfel de viziune critică integratoare nu au ajuns nici unii dintre criticii literari maghiari ai epocii3. Cartea lui Ion Chinezu reprezintă o explorare atentă a literaturii maghiare din Transilvania (1919-1929), prin circumscrieri nuanțate, raportări la contextul istoric și la climatul literar românesc. Literatura maghiară transilvană este studiată pe genuri, criticul reliefând distincții între generații, curente și orientări estetice. Cartea lui Ion Chinezu poate fi, de altfel, pusă în oglindă cu o altă carte din această perioadă, a profesorului universitar György Kristóf, Zece ani de literatură maghiară în România (1929)4.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Densitatea simbolică a epicului

Un roman ce transcrie, în regimul stringenţei şi clarităţii etice, datele unei realităţi precare, paupere, lipsită de sens ontologic şi axiologic, recompunând totodată avatarurile propriei deveniri interioare şi ale propriei scrieri este Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana. Incipitul romanului conturează un spaţiu de convergenţă al intenţiei narative cu realizarea epică propriu-zisă, într-o dimensiune a conjuncţiei dintre realitate şi ficţiune. Relevant este modul în care autoarea, fără precizări fastidioase, întreprinde sumar, în câteva rânduri, o concentrată poetică şi poietică a prozei, circumscriind acel punct iniţial, tensionat şi emergent, când realul în concretitudinea lui brutală, agresivă, se metamorfozează în imaginar, capătă aspectul ficţiunii: „«Am început să fug înainte de a mă întreba dacă sunt mai laş sau mai curajos decât ceilalţi, fugind».

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (V)

Iulian Boldea

Despre iluzii şi alţi demoni

Cărţile mai recente ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002-2003, Iluziile literaturii române, 2008, Simulacrele normalității, 2011, Emanciparea privirii, 2014) se remarcă printr-o schimbare de ton faţă de cele dinainte. Tonul e mai radical, mai deziluzionat, mai puţin tehnicist. Uneori (ca în Emanciparea privirii), se disting reverii hedoniste asupra literaturii. Literatura română sub comunism relevă ruptura de tradiţia interbelică, prin impactul alienant al ideologiei comuniste, chiar dacă există în această carte, cum observă Nicolae Manolescu, o inadecvare: între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, se realizează o demistificare a „miturilor” ce au alimentat, cu aura lor idealizantă, tectonica literelor româneşti.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (I)

Argument

De unde provine fascinaţia cărţilor lui Eugen Negrici? Cred că din modul necomplezent, polemic, liber, necanonic şi în acelaşi timp de o luciditate casantă în care criticul priveşte spectacolul literaturii. Înr-un stil dezinhibat, calm, dezinvolt, Eugen Negrici investighează vulnerabilităţile şi iluziile literaturii române, complexele de superioritate prin care sunt contabilizate prea multe secole de literatură, de continuitate culturală și de normalitate etică. În fond, criticul ne atrage atenţia asupra minciunilor despre noi înșine, asupra tabuurilor şi fetişismelor noastre culturale, reglând prin aparatele sale de măsurat, mistificarea, gesticulația vanitoasă sau ridicolul unor ticuri sau reflexe ale literaturii şi paraliteraturii. Criticul este, fără îndoială, un moralist care îşi dezvăluie disponibilităţile etice prin intermediul instrumentarului cercetării literaturii (istorie literare, teoria literaturii, stilistică) apt să exploreze concepte, procedee sau proceduri (facere, contrafacere, simulare, disimulare, decodare, tentaţie a autobiograficului etc.) într-o obsesivă şi revelatorie vocaţie a expresivităţii ce rezumă plăcerea de a gândi și de a regândi scene ale literaturii, portrete de scriitori, divagaţii şi derapaje stilistice. Demersul critic relativizant al lui Eugen Negrici are încărcătură civică, el pornind dintr-un irepresibil simţ al datoriei faţă de sine şi faţă de cultura căreia îi aparţine. Interzicându-şi iluzii şi simulacre, îşi asumă în schimb fidelitatea faţă de adevăr şi emanciparea salutară a privirii.

Citește în continuare →
de VATRA

Ungurii citiți de români (I)

Argument

Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.    

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă Petru Cimpoeşu

Iulian Boldea – Jocul de oglinzi al memoriei

În ansamblul operei lui Petru Cimpoeşu, Simion Liftnicul (2001) ocupă un loc central, cu un dosar impresionant al eceptării. S-a spus deja de multe ori că romanele lui Cimpoeşu se situează într-un registru epic divers, policrom, situat la limita dintre figurativ şi transfigurativ, reprezentările narative fiind focalizate pe detalii insolite ale cotidianului, dar şi pe resurse ale autoreferenţialităţii. Percepţia prozatorului se orientează asupra reliefului propriei alcătuiri textuale, de aici decurgând ispita fragmentarului, relevarea fisurilor referenţialităţii ca dominante ale edificării ansamblului narativ, scriitorul fiind, cum remarcă Radu G. Ţeposu, „un desăvârşit radiograf al stărilor confuze, al comportamentului latent, în care ochiul percepe degrabă semnele crizei, ale degringoladei”. 

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dincolo şi dincoace de tăcere

S-au împlinit în iulie cinci ani de la dispariţia lui Augustin Buzura, important prozator, publicist şi eseist contemporan, membru, din 1992, al Academiei Române. Romanele sale (Absenţii, Orgolii, Feţele tăcerii, Vocile nopţii, Drumul cenuşii etc.) sunt repere ale literaturii române postbelice. Într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru revista „Vatra”, la întrebarea mea referitoare la momentele de extaz şi de ocrotire resimţite de-a lungul timpului, scriitorul a răspuns: „Tot timpul, absolut tot timpul am avut asemenea trăiri. Şi întotdeauna, în cele mai îngrozitoare încleştări, am avut vreo trei-patru momente în care am murit puţin şi apoi am simţit acel ajutor de care nu m-am îndoit niciodată. Dacă-l cauţi, vine sau ţi se arată. Nu trebuie să-i vezi faţa, dar am simţit întotdeauna acest sprijin şi de fiecare dată când mai primeam un impuls, când primeam dreptul de a mai trăi, îmi spuneam că nu mi-am dus până la capăt ideea pentru care exist.” În romanul Fețele tăcerii Augustin Buzura circumscrie un teritoriu amplu şi divers al vieții sociale, reprezentând epic teme de rezonanţă acută (violența, alienarea, culpabilitatea), printr-o imersiune în straturile profunde ale istoriei şi ale socialului. Apărut la patru ani după Absenții, în care miza analitică era reprezentată de condiția socială a intelectualului, romanul Feţele tăcerii refuză convenţionalismul, amprenta conformistă sau ideologizantă, conservându-şi statutul de roman social: „Cu Fețele tăcerii (1974), un roman inegal, lungit peste măsură, nu lipsit de «burți», dar, probabil cel mai solid și mai interesant al scriitorului, tematica și stilistică a prozei lui Buzura pare a se stabilizat definitiv. Fețele tăcerii este un puternic roman social și, în mult mai mică măsură, psihologic, deși autorul persistă în a examina crize de conștiință, suflete măcinate de silă, handicapuri morale”1.

Citește în continuare →