
Nu-mi amintesc să fi avut în programa școlară, nici măcar la liceu, Moromeții lui Marin Preda, cartea se afla însă în manualul fiului meu, un mare admirator al ei. E mai legat de sat decât mine, de la 10 ani, după moartea mamei, mergea, în vacanțe, la Toporu, invitat de unchiul Petrică, fratele cel mai mic al tatei și de soția lui Lita – doi profesori de excepție ai școlii locale.
Dar mie, „violența în familie” a lui Moromete și refuzul încăpățânat să-l lase pe Niculaie la școală etc., mi-au creat o distanță de netrecut față de celebrul personaj. Iar nostalgia rurală, păstrată toată viața de tata și de frații lui, nu m-a atins: pe ulița din Toporu m-am simțit totdeauna la fel de străină ca pe orice stradă dintr-o localitate necunoscută.
Citește în continuare →




