Autor / VATRA
Dan UNGUREANU – Laicitatea franceză sau sângeroasa istorie a anesteziei
Laicitatea franceză subsumează trei entități diferite :
un concept vechi, din sec. XIX, separarea tranșată între Biserică și stat.
un termen care apare timid în anii 1930, și care devine tot mai frecvent și mai popular, a cărui frecvență se dublează la două decenii.
un model de relație dintre stat și Biserică, care a făcut obiectul a numeroase studii politologice.
Laicitatea franceză, laïcité, e o anestezie. Cetățenii francezi sunt în mare majoritate laici. Puținii care sunt religioși trebuie să-și păstreze religia acasă. Purtarea unor semne religioase (kippa, baticul islamic, cruciulițe la gât) e descurajată. În vremea în care eram bursier român la Paris, o colegă bursieră din România a trebuit să-și facă altă poză de identitate : pe cea din România purta o cruce de lemn, mai mult de podoabă decât ca semn al pietății. (În Rusia, în schimb, toți poartă un lanț cu cruce, pe care rușii îl poartă și la plajă). Citește în continuare →
Cristian NICHITEAN – Red China Blues
Revoluții în oglindă este titlul oarecum înșelător al unei scurte lucrări publicate de editura Tact. Înșelător întrucît momentele revoluționare inițiale din Rusia și China sunt prezentate în tușe extrem de sumare, iar textele semnate de Perry Anderson și Wang Chaohua se axează asupra evoluțiilor economice, sociale și politice post-revoluționare din cele două state. Articolul cercetătorului englez este un mic studiu comparativ: succesul chinez pus în oglindă cu eșecul sovietic. Dar dincolo de o interesantă, deși sumară, schiță a dezintegrării Uniunii Sovietice, ca efect al unei eșuate tentative de reformă întreprinse de M. Gorbaciov, propusă de Anderson, China ocupă prim-planul acestor reflecții. Iar prin replica oferită de Wang Chaohua ne este servită o polemică între două interpretări diferite ale realităților sociale și politice din China contemporană, precum și ale relației pe care aceasta o mai păstrează (sau nu) cu spiritul revoluțiilor socialiste. Filtrînd prezentul prin prisma trecutului, cei doi autori ne oferă o perspectivă diacronică ce cuprinde „marele salt”, revoluția culturală, reformele pro-piață, criza reprezentată de momentul Tiananmen dar și marea decolare a economiei chineze în noul mileniu. Citește în continuare →
Dana DOMSODI – Repetându-l pe Adorno. Dialectica negativă în căutarea condițiilor materiale pierdute
Cartea lui Werner Bonefeld, Teorie critică și critica economiei politice. Despre subversiune și rațiune negativă1 este situată la intersecția mai multor școli de gândire critică marxiste, precum Wertkritik sau dialectica sistemică, criticate ele însele de pe pozițiile unei teorii critice sociale (neo)adorniene, asumată de Bonefeld, în virtutea capacității acesteia de a deschide reflecția asupra abstracțiilor reale înspre societate, stat sau istorie. Împotriva unei trans-istoricități care afectează mai ales școlile de marxism clasic-ortodoxe, dar și a anistoricității Neue Marx Lekture, Bonefeld ne propune o lungă și adnotată notă de subsol la filosofia adorniană, ce ar avea meritul de a depăși impasurile sistemico-abstractizante ale Wertkritikului și de a întemeia sistemic, din păcate nu și istoric, semnificația materialismului dialectic de clasă. Premisele cărții alcătuiesc o triadă ce reușește într-adevăr să pună degetul pe rana deschisă a Wertkritikului, fără însă a reuși acel salt de la materialism dialectic critic la materialism istoric. Antagonismul social este premisa legii valorii și nu invers, mișcarea societății este antagonistă din pornire, iar statul modern este forma politică specifică relațiilor sociale capitaliste – acestea sunt schițele sintetice ale celor trei teze care ordonează textul în polemica sa contra marxismului clasic, a marxismului critic (Moishe Postone, Helmuth Reichelt, Georg Backhaus, Chris Arthur, Riccardo Bellofiore etc.) și a unei critici a economiei politice a capitalismului lipsite de determinații sociale sau istorice. Că Școala de la Frankfurt și descendenții săi au rămas divorțați de masele și clasele al căror secret s-au lăudat mereu că-l dețin, nu mai este un secret pentru nimeni, însă faptul că se încearcă o deschidere a criticii abstracte a abstracțiilor înspre stat, societate sau istorie ar fi putut fi o noutate. Din păcate, fără a-și propune transformarea condițiilor sociale de existență, cartea eșuează și în a oferi o nouă transformare a interpretărilor, ceea ce, din fericire, face ca filosofia să rămână în continuare vie azi printr-o ratare consecventă a condițiilor realizării sale. Punctual lucrurile stau cam așa: Citește în continuare →
Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”
Incantații de dragoste
Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.
Femeia (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Teo Chiriac. Trupul Cain îl întreabă pe Sufletul Abel
În Sufletul meu de până la Bing Bang (Chișinău, Editura Arc, 2016) descoperim un alt Teo Chiriac de cum ne-am obișnuit din cărțile sale precedente. Descoperim un poet care-și asumă și condiția antropologică a postmodernismului, nu doar pe cea livrescă și intertextualizantă.
Poemul care deschide cartea, Pact cu cititorul, este o ars poetica în stil postmodern, o regândire a relației poet-poezie-cititor, în termeni metafizici, livrești și ontologici. Poetul reconciliază aceste poetici într-o viziune aproape psalmică, invocând și nelipsitul cod al smereniei: „Viața mea e posibilă doar dacă exiști și tu”. Prin ritmul și rima de extracție populară, prin situarea orfică a poeziei în spațiul sacrului și al candorii de „text primordial”, se urmărește și un efect armonic. Inserția livrescă este de sorginte biblică, cuvântul poartă în sine memoria Genezei. Poetul și cititorul abstract sunt deopotrivă demiurgi și, prin alchimia reciprocității actului de lectură, creații: „numește-mă: pierde-vară sau haimana/ tu mă faci după chipul și asemănarea ta”. Se pare că nu e vorba de un cititor real, unul al prezentului, ci de naratarul poeziei, de cititorul model, cum îl numea Umberto Eco. Cititorul înscris în text este avertizat că scrisul este act ontologic, „căci nimeni nu admite că o filă de carte/ prețuiește cât propria-mi viață și moarte”, este asumare viscerală: „Or – ca să pot să scriu adevărata mea poezie -/ vărsarea de sânge din cavitatea-mi bucală/ trebuie să fie continuă abundentă letală” și descinderea poeziei în moarte este o descindere metafizică: „Vezi? Acum sângele din jurul gurii mele/ se face lac iar lacul crește făcând vălurele”. Citește în continuare →
Călin CRĂCIUN – O anamneză a lui Kocsis Francisko
Se spune că un volum de poezie își merită existența fie și dacă în paginile sale există un singur poem autentic. Cu alte cuvinte, dacă într-un singur mănunchi de versuri s-a întrupat o câtime veritabilă de spirit poetic, volumul ar fi legitim ca întreg. Toate celelalte texte, care, luate strict individual sau chiar la grămadă, n-ar prea valora mare lucru, nemeritând propriu-zis titlul de poeme, sunt înnobilate, au privilegiul unei mutații axiologice odată ce stau între coperțile care conțin acel unic poem iradiant de poeticitate. Măcar prin faptul că ele sunt un catalizator, un mediu sau context ce a contribuit într-un fel sau altul, fie și infim, la creația celui inspirat. Cred că o astfel de aserțiune nu e chiar fără noimă, context în care cu atât mai îndreptățit mi se pare gândul că volumul Teste de identitate* al lui Kocsis Francisko e unul remarcabil tocmai datorită marii densități de texte care ar putea juca rolul de poeme iradiante. Unirea lor între două coperte spune mult despre poetul mureșean, și spune de bine, cu atât mai mult cu cât e vorba de recuperări, de poezii scrise în perioade diferite și care nu și-au găsit locul în volumele anterioare, fără intenția vădită de a forma cândva, împreună, un întreg. Citește în continuare →
Mihaela VANCEA – Proza scurtă în larg
Anul literar trecut a oferit câteva romane valoroase de proză printre care se numără și Pascal desenează corăbii al lui Radu Niciporuc. Volumul* reprezintă debutul literar al unui scriitor mai neobișnuit, un scriitor care vine din mediul marinăresc fiind inginer electrician pe navă – și care reușește astfel să îmbine cu succes lumea rigidă a șuruburilor, cum el însuși o numește, cu finețurile literaturii. Citește în continuare →
Andreea POP – „Tratamente” domestice
Cele mai multe din poemele cu care debutează Ioana Miron în Picaj au textura unui melanj lucid-reflexiv. Unul care surprinde foarte concret aliajul social precar și care, „livrând” ca dintr-o convalescență fără capăt (nu și cu afectul de rigoare, abandonat în folosul unor inflexiuni tari) viziunile acestea „sanitare”, descrie, în cele din urmă, și un „șantier” afectiv articulat după rigori (post)apocaliptice. Citește în continuare →
Daniel ILEA – Contre Sainte-Proust et pour le dernier Barthes
Motto:
„Eu sunt ceva, scrierile mele sunt cu totul altceva.”
(Friedrich Nietzsche, Ecce Homo)
