februarie 22, 2015aprilie 22, 2015 de VATRA

Vatra nr. 1-2/2015

Pdf: Vatra_1_2_2015

februarie 21, 2015mai 2, 2015 de VATRA

Minirecenzii (5)

Srećko Horvat, Slavoj Žižek, Ce vrea Europa? Uniunea şi necazurile cu ea

Cu un cuvânt-înainte de Alexis Tsipras

Traducere din limba engleză de Alex Moldovan şi Adrian T. Sîrbu

Idea Design & Print Editură, Cluj, 2014

Iată un estern cevapcici-tzatziki, remake intelectual şi politic al celebrului spaghetti western Il buono, il brutto, il cattivo! – E gândul ce te poate vizita la lectura discuţiei finale dintre Slavoj Žižek, Alexis Tsipras şi Srećko Horvat. Analogia e perfectă. Filmul lui Sergio Leone se termina cu un celebru „duel în trei”, Clint Eastwood, Eli Wallach şi Lee Van Cleef disputându-şi într-un cimitir comoara îngropată sub crucea unui necunoscut. La fel, filosofii ex-iugoslavi Slavoj Žižek şi Srećko Horvat, un sloven şi un croat, şi politicianul grec Alexis Tsipras par a se întâlni între ruinele UE pentru a descoperi mesajul noii stângi, rătăcit în protestele fără cap de tip Occupy, rămase la stadiul de indignare lipsită de program. Îl vom distribui în rolul celui bun pe Tsipras pentru că el dă formă politică şi reprezentativitate electorală mişcării europene a Indignaţilor. În intenţia nerostită dar vizibilă a cărţii, el ar încarna, cel puţin pînă apare altcineva, un „şi mai bunul”, figura aşteptată de Žižek, un/o Margaret Thatcher a stângii care, prin carisma sa, să reînsufleţească trupul Europei sociale prin reactualizarea ideii de egalitate radicală. El este prezentat şi se prezintă ca „omul serios”, gata să se apuce de guvernare şi să dea un chip uman politicilor europene post-austeritate. Urâtul din eastern-ului nostru este Slavoj Žižek. Şi nu doar pentru că la fel ca şi personajul Tuco Ramirez are în filmografia sa o scenă în cada de baie înspumată. Însă el ne joacă împreună cu Tsipras un renghi, la fel cum Blondie (Clint Eastwood) şi banditul mexican (Eli Wallach) joacă peste tot scena justiţiarului care-l predă pe răufăcător, pentru a-l salva din frânghia spânzurătorii după încasarea răscumpărării. Critica lor se rezumă la „capitalismul neoliberal” care a pus Grecia pe butuci şi nu găsim nicăieri vreun denunţ al imperialismului UE. Or, câtă vreme cei doi se mărginesc să promită o imposibilă reformare dinspre Sud a Europei în numele unui straniu realism, opus „utopiştilor” – pe cine se bazează în constituirea acestui Front Meridional: pe Italia lui Renzi? pe Spania lui Rajoi? pe Franţa lui Hollande? – e limpede că discursurile lor nu fac decât să prelungească agonia structurilor de protecţie socială a statelor Europei, întreţinând iluzia unei alternative atlantiste şi a unui capitalism bun. Evident filmul stă pe spatele personajului negativ: Sentenza (Angel Eye, în versiunea engleză) e un ucigaş plătit, însă unul care ţine la conştiinţa lui profesională. Pentru el, angajamentele sunt sfinte, chiar şi când victima plăteşte dublu pentru eliminarea comanditarului crimei. Asta înseamnă două contracte ferme! Îşi face treaba pe faţă, în opoziţie cu mascarada celorlalţi doi. Acelaşi spirit de consecinţă îl dovedeşte şi Srećko Horvat care vede cât de bine se potrivesc generalii naţionalişti croaţi în UE, toate discursurile lor sforăitoare despre eroismul slavilor catolici, reducându-se la strategii de îmbogăţire şi delapidare a avuţiilor naţionale în beneficiul propriu şi a unor „parteneri” occidentali. Periferia greacă sau croată este pentru el oglinda veridică a Europei, cu ascensiunea mişcărilor locale de extremă dreaptă, încurajată de politicile de austeritate, şi nu discursurile sforăitoare despre armonie ţinute la Bruxelles. Pistolul ironiei lui Horvat nu ratează ţinta când ciuruieşte ipocrizia umanismului occidental ce vede criza iugoslavă prin ochiadele pătimaş ademenitoare ale Angelinei Jolie sau privirea bulbucat visătoare a lui Bernard-Henri Lévi ca pe o luptă de triburi barbare şi naţionalisme iraţionale, fără niciun substrat social. Dar orice remake are slăbiciunile sale faţă de original, iar Srećko Horvat renunţă prea des la poziţia lui de pistolero mândru de independenţa sa pentru a-i servi drept scutier maestrului Žižek.

*

**Éric Hazan, LQR : la propagande du quotidien, Raison d’Agir Éditions, Paris, 2006**

Primul studiu al unei limbi care luptă să rămână necunoscută. Autorul franco-palestinian îşi pune la bătaie competenţele de scriitor şi editor pentru a examina modificările limbii puterii din anii 60 până în zilele noastre. În ciuda referinţei franceze, LQR însemnând Lingua Quintae Respublicae, limba celei de a cincea republici, cea întemeiată pe Constituţia gaullistă din 1958, eseul surprinde impunerea unei limbi universale a neoliberalismului global. Ea poate fi franceză, rusă, engleză sau română, esenţa ei fiind de a-şi șterge particularităţile locale în numele unui jargon savant al specialiştilor. Specialişti în ce? Fără specializare particulară, noile elite politico-mediatice preiau o terminologie creată de comunicatele economiştilor şi tehnicile publicitare. E un limbaj născut spontan din guvernamentabilitatea liberală care, celebrând libertatea mărfii, vrea mereu să-şi facă uitat caracterul oprimant. Titlul volumului face trimitere la LTI. Carnetul unui filolog, observaţiile strânse între 1933 şi 1945 de către Victor Klemperer asupra transformărilor limbii germane sub presiunea totalitară a celui de-al Treilea Reich, de unde acronimul din titlu, Lingua Tertii Imperii. În afara ambiţiilor de critică socială incisivă, analizele nu se îndepărtează nici măcar cu un pas de la cărările deja bătute ale deplângerii abrutizării mediatice în lumea postdemocratică europeană sau a aplatizării expresivităţii limbii administrative şi politice când dă seama de conflicte sociale sau internaţionale. LQR… rămâne o colecţie de anecdotică jurnalistică acolo unde cititorul ar aştepta o antropologie a limbajului în maniera lui Karl Kraus sau o critică flaubertiană a locurilor comune.

Claudiu GAIU

***

**Ernesto Laclau, The Rhetorical Foundations of Society,**

Verso, London & New York, 2014

Ultimul volum al lui Ernesto Laclau, apărut la câteva săptămâni după moartea autorului, cuprinde o serie de articole răsfirate prin ultimii 20 ani, dar a căror distanță temporală nu le știrbește deloc coerența – dimpotrivă, o ridică la nivel de monomanie. S-ar zice că post-marxismul a murit mult mai devreme decât purtătorul său de drapel, sau că cel puțin dizolvarea teoriei sociale într-un fel de retorică transcendentală s-a încheiat cu mult înainte ca Laclau să pună pixul jos. Această împotmolire a gândului în formalism lingvistic e cu atât mai deprimantă cu cât contrastează puternic cu promițătorul volum de debut din 1977 – Politics and Ideology in Marxist Theory. Acolo, Laclau lua poziție (și una întotdeauna corectă) în cele mai importante dezbateri ale vremii (Gunder Frank – Brenner, Milliband – Poulantzas), iar noțiunile incipiente de post-marxism erau introduse, testate și puse la lucru în vecinătatea imediată a obiectului social. În volumul de caput, în schimb, odată stabilită natura quasi-transcendentală a operațiilor retoricii, aceste concepte (articulare, echivalență, metaforă, metonimie etc.) devin cu totul independente de vreo realitate istorică, veritabilă ontologie generală a socialului din care socialul a fost de fapt evacuat. Din această perspectivă, critica recurentă, obsesivă a lui Laclau la adresa lui Marx își dezvăluie adevărata sa miză: din Marx, Laclau nu și-l amintește decât pe Hegel, și încă un Hegel foarte grosier: proletariatul qua clasă universală, istoria ca teleologie, plus, desigur, infama „Introducere” la Critica economiei politice (povestea cu baza bate suprastructura). Marxismul de care se tot desparte Laclau nu are nici o tangență cu materialismul istoric. E doar un idealism rudimentar, rigid, și care trebuie înlocuit cu un idealism mai suplu, mai modern, mai ferit de prezumții de certitudine și mai atent la amenințarea coagulării sensului. Doar astfel, democrația liberală – și natura apodictică a formalismului său pluralist – poate fi reîntemeiată „critic” acolo unde ne-am fi așteptat la alternativa ei.

Alex CISTELECAN

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 20, 2015martie 2, 2015 de VATRA

Egalitate, dar nu pentru căţei

Rita CHIRIAN

Orice generaţie de creaţie, se spune, are nevoie, lato sensu, de propria instituţie critică. Aceea care să funcţioneze ca ariergardă, care să împingă gloata din spate şi să înconjoare – cu arme şi bagaje – puţinii supravieţuitori. Aceea care să aibă şi atributele avangardei, să se avânte teoretic şi tăios – şi care să desţelenească gustul public, vulgar şi adesea retrograd, care să imprime un anumit orizont de aşteptare, aşa încât inovaţia – atâta câtă mai este cu putinţă – să nu cadă cu zgomot pe fundul butoiului, ci să fie asimilată cam în felul în care se aşteaptă, în anticamera medicală, la proceduri, pacientul pe jumătate, dar corect informat. Dacă-mi este permis, critica de generaţie este moaşa generaţiei, că doar de skill-urile ei depinde scorul Apgar al nou-născutului: o critică slabă nu va impune o generaţie puternică – dar schiţează zona în care se nasc individualităţi, supra-creaturi de mirare, genialoizi meteorici.

Nu este nimic uimitor să conştientizezi că desantul generaţionist rămâne, încă, de la optzecişti încoace, o strategie irefutabilă. Optzeciştii şi nouăzeciştii, de bine, de rău – şi atât cât s-a putut – au făcut (micro)istorie mai ales graţie vocilor critice care au îngânat teoretic ceea ce ei au intuit, articulat sau reciclat în literatură. Nu putem să imaginăm un lunedism fără Manolescu sau un nouăzecism fără Ulici. Liniile se încâlcesc abia când vine vorba despre criticii douămiiştilor, cei care alcătuiesc ceea ce ar trebui să fie critica încă-tânără. Nicio personalitate critică de autoritate, în afara lui Al. Cistelecan, ale cărui verdicte & gusturi au fost cele care au diktat mai mult de un deceniu trend-ul literaturii celei mai noi. Numelui său i s-au adăugat, în proporţii şi cu regularitate diferită, cel al lui Marin Mincu – emulul cenaclului Euridice şi al fracturismului – şi al Ştefaniei Plopeanu, al lui Octavian Soviany, mai puţin al lui Ion Pop – care şi-a declarat, nu în puţine rânduri, reticenţa faţă de scriitura urlată a ultimelor promoţii decenale. În rest, apariţii orbitoare şi-apoi întuneric de nepătruns; Andrei Terian, care promitea să fie update-ul lui Manolescu – iar douămiiştii şi l-au dorit, şi pe faţă, şi pe dos, ca lider-cap-critic de generaţie – a abandonat cronicăria de întâmpinare, altminteri cronofagă şi iute dătătoare de insatisfacţii; la fel s-au petrecut lucrurile cu ceilalţi care urmăreau cu interes mişcările pieţei de carte şi bursa valorilor: Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Angelo Mitchievici, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Alex Goldiş. Să fi fost cariera universitară de vină, să fi fost inflaţia de neoprit a nonvalorilor, liberalizarea peste măsură a gestului firesc de a publica abia după gestaţie & consult, sentimentul inutilităţii şi al pulverizării centrilor de putere? Mai că-mi vine să spun că puţin din toate astea şi multe altele încă, cert este că nu-i învinovăţesc, dar le simt lipsa.

Spaţiul critic s-a transferat, nici nu mai e nevoie s-o spun, din aulă pe Facebook şi de pe hârtie în internautic – şi n-ar fi rău dacă democratizarea şi relativizarea nu s-ar fi petrecut prea pe de-a-ntregul şi prea la nimereală. Astăzi, nu se gustă şi nu impune supleţea teoretică şi comentariul adecvat, ci policromia şi jerba, spumosul şi retorica revanşardă, omul, iar nu cartea. Vezi canonul.net, bazaconia absolută, show cu subiect literar, dar cu Hit Girl – care nu-i deloc o entitate lipsită de inteligenţă, nici de cultură, nici de gust, ci numai una cu o descalificantă carenţă: incapacitatea de a rupe produsul artistic de identitatea producătorului; critica – dimpreună cu principiile ei de odinioară, da, vetuste – în derivă, fără măcar iluzia unei re-formulări de perspectivă. Şi nici nu e nevoie. Critica literară a fost mereu un apendice, gena recesivă a literaturii, groapa cu nisip a celor care s-au ratat ca scriitori.

Muţi privirea în ograda revistelor cu profil literar – deschise www-ului ori ba. Ştefan Baghiu, ciclotimic şi gata parcă mereu de revizuiri pe care numai o prea mare înverşunare de scripta manent pare a le împiedica; Cosmin Ciotloş, cu imersiuni istoricizante şi integratoare, cu aplecări critificţionale; pleiade de doamne şi domniţe care scriu normat şi insipid şi profesoral; unul dându-şi cu presupusul în no man’s land-ul dintre semidoctism, oracular şi complex cristic, alăturea, altul vituperând ţăţeşte şi cu aerul că pe umerii lui s-a aşternut urieşeasca sarcină de a salva din impostură absolută mica noastră literatură.

Ce rămâne? Dincolo de orice defetism, nu cred că numai instituţia criticii traversează procesul acesta: decredibilizată, scoasă de sub autoritate unică, şi ea s-a făcut plurală, critici şi critice. E momentul alternativelor şi al underground-ului şi mai că tind să cred pe cuvânt un blogger ca Terorista când îmi zice sau nu-mi zice ceva despre o carte, mai pe cuvânt oricum decât pe cronicheţii de provincie, măcar atât cât să nu mă gândesc, citind & aprobând, la trocul – despre care şşşt!, nimeni nu vorbeşte – cronică-peşcheş, mai ales de când admisiunea în rânduri se face în funcţie de recomandările numelor cu greutate. Hai, mai bine să mă încred în bunul meu simţ de cititor şi să recomand – cu căldură – focului un titlu prea trâmbiţat, pe pagini şi la mese, după nici treizeci de pagini citite. Ori să rămân la fel de convinsă ca la prima lectură – vade retro, gregarilor! – că Răzvan Ţupa e cel mai important poet din douămiism, că pe Elena Vlădăreanu n-a înţeles-o nimeni în Spaţiu privat, că, esenţial, optzecismul (nu cumva toată literatura noastră, cea cu toptanul?) este Cărtărescu şi că nu ce e foarte la îndemână & frumuşel & foarte de suflet are şi vreo însemnătate…

Dar diacronia e făcută din sincronii, istoriile din momente. – Nicio pierdere, de vreme ce a venit timpul istoriilor secundarului, al istoriilor şi studiilor de gen, al minoratului şi al minorităţilor. Cred nu într-o critică tânără, ci în tinereţe. Cred nu în verdictul fără apel, ci în modulare şi educaţie. Cred în festival şi nu în muzeu. Cred în cititorul critic şi nu în criticul cu cravată, în cronica pop, prietenoasă şi empatică, nu în arabescuri clişeistice în urma cărora nici nu-ţi pică fisa dacă merită să-ţi pierzi sau nu vremea. Cred într-un cronicar ca Marius Chivu sau ca Andrei C. Şerban, fiindcă în scrisul lor se vede căptuşeala de cititor îndrăgostit.

Critica tânără – cea care dispune, impune şi validează literatura tânără, cu miros de tiparniţă, cum s-ar zice – nu mai poate juca pe acelaşi teren pe care s-au bătut generaţiile de critici anterioare. Cum tot mai căscată e falia dintre cititorul care intră în librărie – nice vorbă să pomenim de cel care nu intră sau de homunculul care nu vădeşte interes pentru literatură nici cât negru sub unghie – şi noua literatură, mi-e teamă că orice tumbă strategică ar face criticastrul n-ar mai avea, astăzi, sorţi de izbândă. În evul media, cu cele cinci minute de glorie pe care le promite în chip democratic, validarea critică va avea loc secvenţial, fără să ocupe mult spaţiu de memorie, aleatoriu cum ruleta rusească. Poate că nici nu e ceva rău, doar nu absenţa liderului naşte cu necesitate anarhia.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 18, 2015martie 2, 2015 de VATRA

Surse, resurse şi burse

Adriana STAN

Tuturor celor care gravitează, mai productiv sau mai parazitar, în zona literară le-a devenit evident că asistăm în ultimii ani la the end of the world as we know it. În ce priveşte critica însă, schimbarea n-a avut loc, ca în melodia cu acelaşi titlu, la sfârşitul anilor ’80, căci, în ciuda rupturii istorice, mecanismul a continuat să se învârtă şi în decada de după pe aceiaşi centri de putere şi de legitimare încărcaţi în perioada naţional-comunistă. În anii ’90, atât critica „veche” (şaizecistă), cât şi cea „nouă” (optzecistă) de atunci şi-au disputat poziţiile de forţă, încercând să-şi convertească sau să-şi reconfirme capitalul cucerit anterior din simbolic în practic şi nu o dată în politic. Cum furtunile canonice şi „est-etice” s-au consumat în paharul unor răfuieli interne, mai degrabă decât prin deschiderea unor noi direcţii metodologice, se poate spune că o adevărată mutaţie cognitivă în critica noastră a întârziat astfel încă o dată, prelungind efectul de seră al deceniilor precedente de blocadă. O critică nouă nu s-a născut deci deodată cu lumea nouă, iar contratimpul s-a văzut parţial în receptările inadecvate ale literaturii noi, cu accente radicale, din preajma anilor 2000. Mai mult, generaţia critică tânără biologic din aceeaşi perioadă s-a afirmat tocmai repetând o lecţie din bătrâni, adică în câmpul cronicii de întâmpinare, cea care – la noi ca la nimenea – fusese genul criticii cu „c” mare între anii ’60-’90. Numele majorităţii criticilor tineri importanţi de azi s-a clădit ieri printr-o prezenţă jurnalistică susţinută în anii 2000. Aceasta i-a confirmat chiar înainte ca (unii dintre) ei să fi confirmat prin cărţi (lucru care, din fericire, s-a produs). E cazul lui Paul Cernat, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Bianca Burţa-Cernat, Alex. Goldiş, Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloş ş.a.m.d., pentru care cronica a funcţionat şi ca o trambulină de imagine.

Totuşi, jumătatea anilor 2000 a fost probabil şi ultimul moment când acest lucru s-a putut întâmpla, ultima zvâcnire a unui model critic şi de reuşită critică resuscitat doar temporar de difuziunea abia atunci descoperită în mediul virtual. Căci în câţiva ani regulile jocului au devenit altele. Nu neapărat din pricina unei epuizări asumate a modelului de care vorbeam, ci, înainte de toate, pentru că s-a schimbat harta resurselor. În condiţiile pauperizării presei literare şi dificultăţii acesteia de a compensa financiar pierderea publicului, în condiţiile remunerării adesea doar în lauri a colaboratorilor, critica jurnalistică n-a dispărut, dar a încetat treptat să mai fie o arenă activă şi spectaculoasă, a dezbaterii substanţiale şi a impunerii de valori. Pe de altă parte, atrasă de noile finanţări europene, dar şi constrânsă de parametrii tot mai draconici fixaţi unui CV de carieră, ceea ce până mai ieri se numea la noi (cu aureolă) „critică” s-a văzut nevoită să se reinventeze ca „cercetare”, aplicând pentru granturi şi învăţând din mers limbajul „impactului ştiinţific internaţional”*.

Or, astfel de (scurt)circuite instituţionale au început să despartă apele tot mai mult. Pe de o parte, critica şi istoria literară de inserţie şi orientare academică (incluzând aici şi diferitele proiecte temporare de cercetare) a fost influenţată inevitabil, la nivel tematic şi al abordării, şi de noile norme de finanţare şi avansare profesională. Spre exemplu, modul în care tinerii cercetători şi-au argumentat „impactul şi relevanţa” proiectelor doctorale se vede, chiar şi în traducere, în miza teoretică şi instrumentarul updatat din cărţile lor ulterioare. Dacă numitorul comun din discursul tinerilor critici de azi poate fi găsit în relativizarea esteticului, în atenţia la contexte şi ideologii sau curiozitatea pentru subiectele scufundate ale istoriei literare de până acum, acesta e şi efectul unei alte educaţii bibliografice şi al unei alte situări în câmpul muncii lor. Cred că schimbarea de paradigmă în critica recentă a venit prin astfel de condiţionări, nu neapărat printr-o afirmare tipic beligerantă de „nouă generaţie”. În fond, distinctelor şi puternicelor sale individualităţi le lipseşte atât vreun program colectiv, teoretic ori ideologic, cât şi vreun conflict deschis cu generaţia „veche” estetică. Din această privinţă, cherela din primăvară a domnului Manolescu cu tinerii „anti-maiorescieni” poate fi considerată un caz simptomatic, dar nu exponenţial pentru relaţiile altminteri ecumenice şi deferente ale noilor critici cu şaizeciştii.

Pe de altă parte, critica de întâmpinare continuă să existe, prin câteva nume stabile şi destule nume sporadice, dar contează tot mai puţin. Asta e însă o veste bună pe fundalul istoriei criticii noastre postbelice, de-a lungul căreia prea adesea cronica – un gen important, dar nicidecum chintesenţial – s-a suprapus peste ideea de studiu critic, peste ideea de actualitate literară, a ajuns chiar materie primă pentru istoria literară. Astăzi cronica îşi pierde forţa de iradiere publică nu doar din pricina aşa-zisei „dezertări” a multor cronicari cu ştaif, ci şi pentru că sistemul literar a găsit alte modalităţi de auto-reglare: pe lângă critica axiologică de tip tradiţional, lucrează în sprijinul unui scriitor o reţea eficientă de promotori, de la agenţi şi editori la telefonul fără fir al internetului şi la tot felul de comunităţi de cititori. Cel puţin în ce priveşte actualitatea, canonul – sau măcar topul – nu se mai „face” şi desface pe o coloană din România literară, ci se discută. Nu degeaba Daniel Cristea-Enache, cronicarul prin excelenţă al generaţiei 2000, încearcă să prindă trenul sărind de pe o platformă virtuală pe alta.

În concluzie, comentariul critic s-a eterogenizat astăzi considerabil, ca discurs (mai specialist, mai monden, mai trivial), ca perspectivă (estetic, extra-estetic), dar şi în privinţa propriului obiect (care, cum o arată multe tematici meta, nu mai e doar textul sau doar literatura în sine). Aşa că, deşi critica aşa-cum-o-ştiam o fi pe cale de dispariţie, ea are în continuare o grămadă de practicieni.

_____

* Pentru argumente, rechizitoriu şi pledoarie pe tema raportului dintre critica românească şi piaţa academică externă, v. Andrei Terian, Critica de export, 2013.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 16, 2015februarie 23, 2015 de VATRA

Noi, în mlaştina noastră

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

“You can’t stay in your corner of the Forest waiting for others to come to you. You have to go to them sometimes.” (Winnie the Pooh)

Cu ocazia unei furtuni într-un ţoi cu apă, am vorbit destul de aplicat despre critică şi ce cred eu că ar mai reprezenta ea. Nu vreau să mă repet. Cine e curios, să caute cele două texte în Observator cultural. Mergeam acolo pe urmele unui critic pe care-l admir şi care nu a trăit acum câteva secole, ci este destul de activ as we speak. Mă refer la Daniel Mendelsohn, a cărui formaţie de clasicist nu-l împiedică să comenteze fenomene pop, pornind însă de la ceea ce ştie. Iar rezultatul este unul admirabil. Vă recomand textul său despre Alexander the Great, filmul lui Oliver Stone, sau despre A Game of Thrones (cartea+filmul).

Nu vreau nici să reiau discuţia despre blogurile de carte, care au început să suplinească rolul criticii de întâmpinare. Mi se pare că genul acesta de subiecte se nasc bătrâne şi mor a doua zi.

Ce m-ar interesa, însă, este alunecarea destul de vertiginoasă a criticii de întâmpinare într-o desuetudine la care a asistat chiar ea, cu o privire destul de amuzată, condescendenţă pe care a plătit-o cu viaţa. Trebuie să mă raportez la cronicile care au însoţit naşterea şi maturizarea generaţiei 2000. În acei ani, fiecare cronică era primită cu un entuziasm egalat poate doar de cel care însoţea apariţia unui nou volum de poeme al tinerilor autori. Era o atmosferă a urgenţei, trăiam sentimentul că ceea ce facem contează. Şi nu doar pentru noi. Prin comparaţie, ultimii ani au adus cu ei, odată cu moartea presei (şi nu doar a celei culturale), şi acest sentiment al inutilităţii actului critic. Poate că anii 2000 au fost o continuare a perioadei care a urmat loviturii de stat din 1989, marcând naşterea unei generaţii care a crescut în haosul anilor ’90. Nu ştiu, încă nu am o explicaţie.

Aşa cum nu ştiu dacă există această aşa-zisă critică tânără. Eu scriu cronică de carte de exact 15 ani. Mi-am făcut ucenicia la Ziarul de Duminică, la revista Luceafărul, la Adevărul literar şi artistic, într-o perioadă când aceste publicaţii mergeau fie în siajul ziarelor care le editau, fie în virtutea unei inerţii născute înainte de Lambada. Nu e de neglijat, cred, nici influenţa pe care a avut-o alegerea unor redactori-şefi de a atrage tineri critici, care simţeau că ar putea spune lucrurile altfel. Iar acest altfel implica şi demolarea unor scriitori aparent intangibili în perioadă. Acei ani au însemnat criticile Luminiţei Marcu, ale lui Costi Rogozanu şi chiar ale mele la adresa noilor romane semnate de Nicolae Breban. La fel, a fost atacat intuşabilul Octavian Paler. Nu fac judecăţi aici, ci spun că atmosfera era una vie, atât de diferită de mocirla în care stăm acum până la gât, asemenea lui Robinson din Vineri şi limburile Pacificului.

Încet-încet, toţi cei care formau grupul tinerilor critici în anii 2000 s-au îndepărtat de critica de întâmpinare: au devenit fie universitari, fie jurnalişti-activişti, fie…editori. S-a creat un vid pe care au încercat să-l umple alţi critici (aripa conservatoare?), pentru care activitatea respectivă ţine exclusiv de exercitarea unei puteri iluzorii. Or, ştim prea bine că optica asta e cu totul eronată, pentru că e prea vizibilă, prea evidentă şi, de multe ori, infantilă. Iar aceste lucruri sunt foarte vizibile pentru public. De unde şi o creştere uluitoare a lipsei de încredere în actul critic şi mutarea centrului de interes în zona blogului de carte. Ce mă nemulţumeşte aici, personal, este accentul pus de majoritatea acestor cititori amatori pe empatie: lipsa empatizării duce la respingerea cărţii, însă empatizarea cu un personaj absolut rudimentar (dintr-o carte proastă de multe ori) va atrage elogii dubioase cărţii.

Ar mai fi de discutat despre critica universitară, care-şi continuă neabătut drumul, fără a arunca un ochi spre preferinţele publicului, sau măcar spre cărţi scrise de universitari occidentali, care parcă nu stau rău în vânzări. De fapt, ce se întâmplă aici? Criticul universitar e mulţumit cu ecourile pe care le are în cercul închis al propriei meserii. Nu face nici un efort de a-şi modela cartea astfel încât să fie plăcută (nu înţeleasă) de publicul cititor. Vă dau exemplul monografiei Tolstoi a lui Pavel Basinski (recent tradusă la Humanitas), a monografiei dedicate lui Nabokov de Brian Boyd, sau al monumentalei monografii James Joyce semnate de Richard Ellmann. Sunt cărţi care au avut, şi au în continuare, vânzări, ediţii peste ediţii. Or, în cazul nostru, cea mai apropiată formă de critică de tipul acesta este monografia-doctorat, publicată cu infime modificări după susţinere. Urmată, ca număr de titluri, de antologiile de cronici plictisitoare, adunate între două coperte odată la câţiva ani.

Altă instanţă care şi-a tăiat craca de sub picioare este critica de poezie: total neargumentată, neţinând niciodată seama de aspectul formal al unei poezii, plină de aberaţii liricoide, lipsită de inteligenţă de multe ori. Comentariile poeţilor despre poezie sunt de 1000 de ori mai interesante decât critica de poezie făcută de profesioniştii lecturii.

Haideţi să punem punctul pe i: critica tânără nu înseamnă nimic. S-a născut speranţă şi moare talent. Mai are o singură salvare: să înţeleagă, spre deosebire de maturii, versaţii, instituţionalizaţii critici care sug direct din Olimp ambrozie că, dacă nu devine mai eseistică (dar şi mai aplicată), mai plăcută, mai literară, până nu devine, de fapt, LITERATURĂ, va rămâne scufundată în acea mocirlă a lui Tournier. Mai pe şleau? Critica trebuie să fie fun. Acum e foarte departe de aşa ceva.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 13, 2015februarie 23, 2015 de VATRA

Posibilitățile & confruntările criticii noi

Alex GOLDIȘ

Cam ca toate dezbaterile din cultura română a ultimilor ani, și dezbaterea despre critica literară, desfășurată în primăvara lui 2014 în Observator cultural și în România literară, a debutat cu o chelfăneală și s-a încheiat în același ton, fără să se ridice la discuția de principiu. Ceea ce s-ar fi putut transforma într-o analiză atentă, din mai multe perspective, cu privire la mutațiile discursului critic din ultimele decenii, a eșuat rapid într-un meci de box generaționist, în care Nicolae Manolescu, pe de o parte, și Bogdan-Alexandru Stănescu, Paul Cernat sau Andrei Terian, de cealaltă parte, și-au aplicat reciproc croșeele fulger ale „ignoranței” și ale lipsei lecturilor. Faptul că polemica a fost supralicitată de publicul care a asistat la ea nu denotă decât faptul că ar fi fost nevoie ca de aer de o asemenea limpezire. E interesant de observat că, dacă în câmpul poeziei și al prozei de după ’90, delimitările generațiilor noi de cele vechi au fost vizibile atât la nivelul scriiturii, cât și la cel al manifestelor („fracturismul”, „minimalismul”, „mizerabilismul” au rupt-o definitiv cu textualismul optzecist ca și cu abstractismul șaizecist), tocmai critica – genul cel mai apropiat de ideologie și cel mai dispus la autoclarificări – a preferat să păstreze discreția cu privire la diferențele de viziune. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că aceste diferențe nu există. Demersurile criticilor noi, ajunși mulți dintre ei la a doua carte, compun deja un tablou suficient de coerent încât să se preteze la câteva observații.

În primul rând, perspectiva e inevitabil diferită de cea a criticilor optzeciști sau șaizeciști chiar și numai pentru că circumstanțele de producere și de discutare a literaturii române s-au modificat radical după 1990. Frontul comun sub umbrela „autonomiei esteticului”, întreținută polemic timp de mai bine de trei decenii, nu mai are niciun sens în contextul literar de azi. E și motivul pentru care generațiile vechi acuză promoția tânără de „ideologizare” sau de pactizare impură cu mediaticul sau cu socialul (în cuvintele lui Nicolae Manolescu: „neogherism”). În realitate, însă, abia echilibrul fragil dintre estetic și ideologic, fără avantaje nete de partea primului, e firesc într-o societate prin excelență democratică, în care regula o face amestecul valorilor și nu „puritatea” lor.

Diferențele dintre critica așa-zis douămiistă și cea șaizecistă, în ciuda contextelor foarte diferite în care au evoluat, nu sunt totuși atât de mari precum par măcar dintr-un punct de vedere: fiecare dintre aceste generații a reprezentat un reviriment al criticii, în momente esențiale de „turnură ideologică”: pe de o parte, critica șaizecistă a tras toate consecințele „dezghețului” ideologic de la jumătatea anilor ’60, asumându-și, aproape misionar, rolul de a „curăța” ideologic marile nume ale literaturii române și de a le repune în circulație. Era, atunci, un exercițiu crucial de demistificare. Din destule puncte de vedere, generația tânără de critici a retrăit acest moment după 1990, când i-a revenit „misia” (resimțită mai puțin emfatic, totuși) de a repune în discuție o întreagă tradiție literară românească renunțând la dogmele jumătăților de adevăr. De aici, impulsul totalizator și ambiția panoramică, comune celei mai tinere și celei mai vârstnice generații active azi.

Dacă e să inventariem atent chiar și numai cărțile tinerilor critici (deși nu doar ei au participat la acest fenomen), ultimele două decenii și jumătate au echivalat cu repunerea pe tapet a unor probleme imposibil de invocat chiar și sub un regim care mai destrângea uneori șuruburile cenzurii: opțiunile ideologice ale avangardei și problematizările identitare avute în vedere de aceasta, în volumul lui Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei (2007); sinuozitățile scriiturii lui G. Călinescu, aflată în permanență la mijlocul distanței dintre teoriile sale și cedările de pe teren (inclusive politice), în cartea lui Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență (2009); posibilitatea de a construi un anti-canon feminin al literaturii noastre interbelice, în volumul Biancăi Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminine interbelică (2011); calitatea de exponent al unei identități în mișcare și cea de reflector al unei perioade complexe din punct de vedere istoric a lui Mihai Sebastian (în Mihai Iovănel, Evreul improbabil, 2012); destinul unui scriitor autoexilat din naționalismul ceaușist, în Estetica lui Norman Manea (2012); capacitatea unui scriitor activ în timpul comunismului de a ilustra atât disidența, cât și obediența față de regim, în cartea recentă a lui George Neagoe despre Ștefan Augustin Doinaș, Asul de pică (2013). Exemplele pot continua. De remarcat că fiecare dintre autorii studiilor de mai sus e dublat de un bun critic literar, fără derapaje majore în ce privește evaluarea operelor avute în discuție De aceea, fără a părăsi decisiv axa esteticului, atât de deplânsă de generația afirmată înainte de 1990, aria de problematizări este, dintr-odată, mult mai largă. Repet: ca în anii ’60, meritul central rămâne al contextului și abia apoi al criticilor individuali, mai mult sau mai puțin conștienți de permisivitatea sporită a discursului lor.

Din modificarea ariei de acoperire a studiilor literare, dublată de o nevoie de compensație, derivă, în fond portretul generației actuale de critici. Trei sunt caracteristicile centrale care o diferențiază atât de șaizeciști, cât și de optzeciști: 1. Menționata insistență asupra ideologiei în dauna esteticului e o consecință firească a blocării acestui tip de discurs aproape jumătate de deceniu. A vorbi deschis despre opțiunile politice sau identitare ale avangardiștilor, ale Generației 27 sau ale scriitorilor sub comunism nu ține de preferințe, ci de necesitate. Mai ales că această discuție e precedată de atâtea mistificări nu doar protocronist-ceaușiste, așa cum se crede îndeobște, ci și de mitizări venite din tabăra susținătorilor autonomiei esteticului. Eugen Negrici vorbește primul, în Iluziile literaturii române (2009), despre gonflarea compensativă a interbelicului modernist și a tinerei generații șaizeciste, din nevoia de a contracara dogmatismul realist socialist. 2. Preeminența metacriticii asupra criticii e explicabilă, pe de o parte, atât pe filieră externă (unde studiile teoretice și interdisciplinare au acaparat total câmpul studiilor literare), cât și pe filieră internă: unei generații ’60 care punea literatura pe piedestal și mai plasa, încă, teoria la capitolul birocrație inutilă, era normal să i se contrapună acum o generație care favorizează reflecția asupra criticii. Când nu sunt lucrări de metacritică propriu-zisă, mai toate studiile literare ale ultimei generații conțin capitole consistente de receptare și de dezbatere conceptuală. Un nou pozitivism, în consonantă cu achițiile teoretice ale World-systems Theory sau ale studiilor cantitative, nu e departe de utopia tinerilor critici. De unde și a 3-a deosebire față de generațiile anterioare: încercarea de înscriere a criticii românești într-un circuit internațional. Aflați sub influența ideologiei ISI sau nu, tot mai mulți critici actuali își pun nu doar problema orientării discursului lor către Occident (așa cum o făceau șaizeciștii sau optzeciștii), ci chiar a posibilității de a pătrunde efectiv în sfera de referințe occidentale. Cartea lui Andrei Terian, Critica de export (2013), e produsul simptomatic în acest sens. De aici, insistența asupra actualizării referințelor și reproșurile adresate vechilor critici de a nu ține pasul cu teoriile noi (Andrei Terian) sau de a se limita la referințele românești și la devenirea așa-zis „organică” a literaturii române (Bogdan-Alexandru Stănescu).

De remarcat, însă, că dacă vom mai avea parte de episoade polemice în critica actuală, e foarte probabil ca ele să-i aibă drept protagoniști tot pe șaizeciști și pe douămiiști, peste capul optzeciștilor. Pe de o parte întrucât, cu excepția Aisbergului poeziei moderne (2002) a lui Gheorghe Crăciun, ambițiile optzeciștilor au rămas nematerializate în proiecte critice de anvergură, care să servească drept model în ambele sensuri: de dependență filială și de exasperare polemică. Cea mai puternică generație anterioară, cu care mai are socoteli neîncheiate dacă vrea să-și delimiteze și mai exact pozițiile în câmpul literaturii actuale, rămâne încă generația ’60.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 12, 2015februarie 20, 2015 de VATRA

„Extinderea domeniului luptei”

Paul CERNAT

În timp ce beletristica românească se afundă, pe an ce trece, într-o criză profundă, încă neanalizată suficient; în timp ce stocul literar se subţiază, dramatic, pe zi ce trece, fără a fi regenerat de „cei care vin”, iar capitalul simbolic al instituţiei literare se diminuează de pînă la irelevanţă, critica literară tînără sau încă tînără pare a se afla, paradoxal, în reviriment. Mă refer, evident, la activitatea criticilor din generaţia mea, adică a celor cu vîrste cuprinse între, să zicem, 30 şi 45 de ani. Şi, atenţie: nu am în vedere critica de întîmpinare, despre care m-am mai pronunţat. Nu ştiu ce va fi ce va fi cu cei ce se află abia în blocstarturi (menţionez, totuşi, cîteva nume „sub 30 de ani”, fără volume publicate, dar despre care anticipez că vom mai auzi de bine: Alex. Ciorogar, Andreea Coroian, Alexandru Dumitriu, Ştefan Baghiu). Un lucru e cert, în ce mă priveşte: citesc volumele celor mai buni dintre confraţii mei congeneri cu mai multă plăcere şi cu mai mult interes decît cea mai mare parte a poeziei şi prozei „care se scriu azi”. Şi nu cred că e vorba de un semn de bătrîneţe… În opinia mea (care e deja o convingere) ceea ce a dat, pînă acum, mai bun aşa-numita generaţie 2000, nu e nici poezia, nici proza, ci critica (am inclus aici şi eseul, şi teoria, şi…restul).

Din păcate, criticii de întîmpinare din rîndul cărora, deocamdată, m-am retras – ceea ce nu înseamnă că nu urmăresc, în continuare, actualitatea literară! – nu mai au o literatură „actuală” importantă şi valoroasă, pe care să merite s-o susţină ca pe o cauză majoră. Ei au, încă, la dispoziţie destule cărţi, mai ales nonficţionale, pe care să le comenteze cu inteligenţă şi talent. Celorlalţi le rămîne istoria literaturii, cu „dosarele” ei cu tot. Există, de asemenea, un imens cîmp problematic la dispoziţie, de investigat şi analizat. Critica literară de actualitate va deveni, probabil, tot mai puţin literară. Sau va fi literară mai mult prin stil decît prin domeniul ei, încă „estetic”, de definiţie. Va fi în schimb tot mai atrasă de contextele sociale, istorice, politice, instituţionale, ideologice/ideatice şi cognitive. De fapt, e deja. Iar studiile literare au devenit, tot mai mult, culturale. Asistăm, e limpede, şi la o reideologizare a cîmpului nostru literar – ceea ce a rămas din el – pe coordonate doar pînă la un punct asemănătoare cu cele din anii ’90. Spun pînă la un punct, pentru că ideologicul, politicul ş.c.l. nu mai sunt doar atitudini publicistice, „polemic-revizioniste” sau „restauraţioniste”, ci obiecte de studiu şi de investigaţie. În „epoca naţională”, cînd literatura legitima identitar naţiunile în afirmare, argumentul estetic era, ca şi mitologia istorică, o armă legitimatoare de prim ordin. Lucrurile s-au schimbat dramatic în lumea neoliberalismului supranaţional, cînd instituţia literară trebuie să imagineze noi strategii de afirmare şi supravieţuire, să-şi investească altfel atuurile, să-şi negocieze altfel locul şi rolul. Literatura dintotdeauna e, totuşi, „despre” valori, „despre” identităţi, „despre” oameni, iar codificarea estetică – menită să dea formă ingredientelor heteronome.

Nu cred că putem vorbi de o „dominantă metodologică” a noii critici; cu adevărat dominant mi se pare a fi eclectismul fusion. Noua critică nu e nici maioresciană, nici gheristă, nici lovinesciană, nici călinesciană, nici mihaildragomiresciană (adăugaţi dumneavoastră ce alte nume mai vechi sau mai noi doriţi). E din toate cîte ceva, şi ceva pe deasupra – asta dacă dorim, neapărat, să ne limităm la tradiţia internă: mutatis mutandis, acelaşi lucru îl putem spune în privinţa modelelor internaţionale, atîtea cîte sînt. Nu ştiu, apoi, în ce măsură mai putem vorbi, ca acum zece sau douăzeci de ani, despre o „bătălie” în interiorul canonului estetic (sau „est-etic”), din moment ce nu e deloc sigur că acest canon mai contează cu adevărat. De bătălii purtate în marginea sau afara lui, da.

Pentru că, totuşi, nu ne putem dispensa de exemplele concrete, ţin să adaug că majoritatea producţiilor editoriale de prim-plan ale criticii româneşti zise tinere se înscriu, mai mult sau mai puţin, în linia schiţată mai sus. Nu re-ierarhizarea estetică e obiectivul ei major, ci, vorba lui Houellebecq, „extinderea domeniului luptei”. Meta-critice, meta-teoretice şi meta-ideologice sunt şi cele două cărţi ale lui Andrei Terian (G. Călinescu. A cincea esenţă… şi Critica de export). La fel, Critica în tranşee… de Alex. Goldiş. Volumul lui Mihai Iovănel despre Mihail Sebastian e asumat, încă din subtitlu, drept „monografie ideologică”. Mihaela Ursa mixează, fericit, teoria literară cu studiile culturale, iar Andreea Răsuceanu s-a dedicat, efectiv celor din urmă. Adrian Lăcătuş subordonează literarul istoriei ideilor, în linia lui Caius Dobrescu, în Modernitatea conservatoare…, iar Dan Gulea, în cartea sa despre avangardă, dă prioritate politicului aferent. Bogdan Creţu, mai fidel filonului estetic, se îndreaptă şi el spre zonele crepusculare ale utopiilor negative sau ale subteranelor cantemiriene. Perpessicianul Doris Mironescu se arată atras îndeosebi de biograficul din scrisul lui Blecher, iar Antonio Patraş – de psihologia lui Ibrăileanu şi Lovinescu. Adrian Jicu încearcă să-l resusciteze pe H. Sanielevici, iar George Neagoe acordă o pondere cu totul secundară „literarului” în examenul drastic pe care-l aplică dosarului Doinaş. Claudiu Turcuş subsumează „estetica” lui Norman Manea „est-eticii” sale. Mai am, desigur, şi alte exemple, am şi cîteva contraexemple (cartea Luminiţei Corneanu despre Leonid Dimov, de pildă, cea a lui Radu Vancu despre M. Ivănescu, a Oanei Soare despre Petru Dumitriu, a lui Daniel Cristea-Enache despre I. D. Sârbu sau a Crinei Bud despre A. E. Baconsky). Unii critici literari au intrat deci, cu arme şi bagaje, în zona ideologiei propriu-zise – exemple proeminente sunt C. Rogozanu (la stînga), Alex. Matei (la centru) şi Ioan Stanomir (la dreapta). Privită în accepţiunea cea mai cuprinzătoare, critica literară a noului val autohton se dovedeşte a fi mai creativă, mai imaginativă, mai pasionantă şi mai edificatoare decît beletristica mainstream, care nu incită şi nu creează emulaţie. Să fi fost beletristica noastră vampirizată de critică, iar literarul – de extraliterar? Iată o temă de reflecţie – încă una.

Totuşi, este trist în lume cînd critica nouă – aflată, culmea, în reviriment! – ajunge să trăiască tot mai mult din memoria unei literaturi care, pînă nu demult, a contat.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 10, 2015februarie 16, 2015 de VATRA

O floare și trei grădinari

Andreea POP

Nota red.: În anii ’80, pe cînd optzeciștii începeau să se afirme și prin debuturi editoriale, dl. Gheorghe Perian a inițiat, în Vatra, o rubrică de primire intitulată Cei ce vin. Nu știm dacă cei ce vin acum sunt – sau vor fi – tot atît de semnificativi pentru literatura de mîine pe cît au fost cei care au venit atunci, dar, cu siguranță, trebuie să încercăm să vedem. Așa încît, cu acordul binevoitor al d-lui Perian, i-am împrumutat titlul rubricii și am încredințat-o unui tînăr critic pe care se poate conta fără ezitări – Andreei Pop. Prin ochii ei vom vedea ce și cine vine.

*

O poezie delicată și cu o focalizare pătrunzătoare, în același timp, scrie Laura Dan în volumul său de debut, Începe să doară puțin (Tracus Arte, 2012). Sub tonul aparent liniștit al confesiunii pulsează cu intensitate rana, tensiune subterană continuă alimentată pe un fond autobiografic.

„Pretextul” liric nu e nou (câțiva din comentatorii anteriori chiar au „inventariat”, cu această ocazie, șirul poetelor tinere cu „complexe” de/din familie – v. comentariile semnate de Al. Cistelecan, în România literară, nr. 30/2013, ori Gellu Dorian, în nr. din august 2013 al Convorbirilor literare) – „blestemul” tatălui, călău absent, „cadavru care taie” și „țară îndepărtată”, în același timp. De la el pornesc toate liniile tari ale poemelor: raportarea „victimei” față de „torționar” („Am tălpile vopsite în roșu/[…] sunt un pod peste carnea ta”), iubirile pasagere, „sacrificate” pe „altarul” „moștenirii” paterne, sacrificiu din care răzbate, totuși, uneori, o brumă de speranță („erai înalt/ și veneai spre mine/ în jur, aerul devenea cald/ ca o promisiune”) ori, în vreo două locuri, mici reflecții asupra propriului demers poetic („doar atunci când scriu/ o pătură verde/ îmi acoperă încet rănile”), de pildă. Toate aceste ipostaze iradiază puternic într-o direcție comună – singurătatea, ca o excrescență patologică, transfigurată printr-o lepădare organică de toți „fetușii” cotidieni care înnoadă zalele lanțului existențial. Or, poezia pe care o scrie Laura atinge, în acest punct, o tensiune care scânteiază puternic printr-un joc fin al contrastelor (râsul ca o „cascadă de frică”) cu un efect stilistic îngroșat și prin acea austeritate poetică de care vorbea Démeny Péter (în Observator Cultural, nr. 643/2012); extrem de edificatoare sunt cele câteva „definiții” ce ating pragul haiku-ului și care concentrează o mare capacitate de sugestie: „inima mea/ o uzină dezafectată/ în care răsună muzică de sărbători” ori, ceva mai încolo, „portretul” de familie – „eu/ același coș cu fructe/ întins spre tine/ tu/ același pământ carnivor”, într-o descriere sumbră.

În linia aceleași notații tenebroase, poemele iau adesea calea unui expresionism colorat în nuanțe tari (pe care, de altfel, poeta și-l asuma ca filtru intern al sensibilității sale lirice într-un interviu): mult roșu și negru, cărora li se adaugă uneori tușe uneori de-a dreptul sinistre: „un bilet folosit/ o gură plină cu pietre/ oase/ o cărare îngustă/ o groapă/ un bici uriaș/ un copil ca un ghem de ierburi.// în Praga/ pe podul Carol/ artistul ambulant/ îmi întinde portretul.” (Portretul) Poezia Laurei Dan este o întâlnire fericită a conciziei și clarității expresiei, articulată într-un registru ce merge cel mai adesea înspre detaliul violent și, mai puțin, dar nu fără importanță, inserează erotica discretă, un fel de coroniță din sârmă ghimpată pusă pe un cap de fecioară.

Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, București, 2012

***

Poemele din volumul de debut al lui Radu Nițescu, Gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012), vibrează prin elanul necontrafăcut al confesiunii expansive. S-a spus despre ele, pe bună dreptate, că „sunt libertine, aruncă priviri complice, debordează de sexualitate agrestă, viguroasă precum coarnele bivolilor din volumul «Poemul invectivă» de Geo Bogza” (George Neagoe, în Cultura, nr. 391/2012). Într-adevăr, mai toate „trădează” un teribilism de tip „beția pe față/ și iepurii pe scăfârlie”, cum bine zice poetul la un moment dat, teribilism tras printr-un „filtru american”, vizibil mai ales în prima parte a volumului, dar identificabil peste tot ca „muzică de fond” mai mult sau mai puțin discretă: podul Brooklyn, „unde au murit douăzeci căutând fericirea până pe/ salteaua mucegăită a unui adăpost social din lower eat side odată/ periferia săracilor”, I am Legend, „acadele kill osama cu gust de praf afgan/ și cola deadladen ediție limitată”, muzica celor de la Greatful Dead, ori „strigătul” după rețeta lui Gingsberg cu care se închide volumul etc.

Infuzia puternică de erotism, gratuit, vulgar, împins la extrem, în funcție de caz, traduce tocmai o astfel de predispoziție și riscul unei asemenea poezii e să rămână cantonată doar între aceste repere. Or, la Radu Nițescu, dincolo de seria lungă a poemelor machiste, ornate „hormonal”, se pot identifica, în cele mai bune rânduri, urme ale unui eros aproape apocaliptic, ce depășește barierele geografice: „în două mii doișpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie,/ și penisul meu va fi înghițit de puhoiul de lavă// o să-mi cuprindă apoi adidașii/ genunchiul stâng/ șoldul umerii părul/ australia// sydney va fi o scoică pe valuri// oameni negri cu cravată/ se vor strânge să afle epicentrul/ în timp ce europa și asia/ se vor afunda în tine.” (9 sau când tata îmi face semn să mă apropii) Dincolo de colecția de amoruri pasagere, senzații adolescentine, experimente formale și exerciții imaginative (a se remarca și pasajele livrești, scurte, inserțiile onirice, ori fluctuația nehotărâtă a tonului), poemele scot la suprafață, în mai multe locuri, un hibrid curios de „copil mare”, complexe de „adult întârziat” cu nostalgii copilărești (și câteva sentimentale, îngăduite), care mută accentele volumului (vezi poemul „umanitar” despre Anaïs – reușit, ori cel salingerian despre Daniela Roxana).

Poate că după ce se consumă toate teribilismele, ce rămâne ca notă fundamentală într-o astfel de poezie neașezată încă este tocmai căutarea unei formule care să îngăduie o libertate cât mai mare de mișcare; versurile-manifest și „declarația” de prietenie, totodată, de la începutul volumului (interesantă și mai rară, aș îndrăzni, dovadă de solidaritate între poeții tineri chiar în interiorul textelor lor), dau voce unei asemenea căutări: „aș vrea să merg în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul america al generației mele/ să ne schilodim simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă” – miss liberty cu poetul alexandru văsieș. Aproape că se ghicește o criză interioară, care, dacă se va dovedi adevărată, va fi interesant de văzut cum se va transfigura într-o schimbare de direcție în poezie.

Radu Nițescu, Gringo, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

Urmărit pe linie ascendentă, Alex Văsieș scrie o poezie „înrudită” într-o anumită măsură cu cea a lui Dan Coman, dincolo de apartenența la același spațiu biografic – Bistritz-ul atât de fertil sub raport liric –, prin viziunea fragmentară care punctează cadrele realului. Fără să atingă nuanțele expresioniste ale autorului Cârtiței galbene, poemele din Lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012) subliniază apăsat un blocaj existențial, o rotire mecanică, în gol, a scenariului cotidian.

O astfel de retorică a vidului este cultivată cu voluptate printr-un exces de luciditate (asupra căruia au convenit, în bună măsură, mai toate comentariile critice de până acum), care adună, într-o succesiune laconică, imagini concentrate ce țin mai mult de atmosferă, decât de scenariul propriu-zis, detalii de fundal mai greu perceptibile, acele „meditații tehnice” de care vorbea Ștefan Baghiu în Cultura (nr. 391/2012), când sugera excesul de sedentarism și ”viziune statică”, analizarea mișcărilor mărunte ca modalitate predilectă de construcție a poemelor. În cele mai bune secvențe ale ei, toată această optică „ascuțită” împrumută ceva din notația impresionistă; câteva „mostre” din decupajele pe care le face Alex Văsieș merg chiar până la a sugera o poetică a sugestiei ca filon principal al tipului de poezie practicat în Lovitura de cap: „deasupra genunchiului o pată de lumină/ intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înșelătoare/ prin același spațiu un punct roșu tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă – Stam într-o zi și rostogoleam bila de oțel în bol.” Printr-un filtru asemănător este trecută și experiența erotică de cele mai multe ori, fie că e vorba de erotismul cibernetic („păcat” generaționist), „asistat”, dintr-un poem ca Doi hackeri la mal, ori de cel asumat direct, experimentat: „Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat/ și linia feselor./ Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire./ Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,/ să nu cedăm noi primii./ Fetele se apleacă să observe în apă./ Între blugi și bazin, forță de frecare./ […] Pleacă și mă urnesc și eu,/ încercând să inspire cât mai mult./ Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,/ gata să cer îndurare.” (Dublu-mixt) Nimic emfatic, nicio urmă de patos în sublinierea tensiunii erotice, ci mai degrabă intuiția că a sugera cântărește mai mult decât orice paradă a verbozității hormonale.

Pe alocuri, însă, o asemenea economie de resurse împinge granițele dintre concret și abstract până în apropierea unei poezii narcotizate, în care jocul fluctuațiilor cerebrale pășește în direcția unui zid ermetic greu de escaladat. Doar că închistarea într-o formulă obscură ține uneori loc de manifest, refuz al normei care, așa cum se vede într-un poem din finalul volumului, face loc paradoxului: „Învățătoarele drept ne-au învățat/ Au uitat însă abandonul/ pentru ce e degradant și înălțător/ ca atunci când lumina-i fără formă/ și e la un pas” (La masa săracilor). Cu toate astea, mai mult decât manifest, poezia lui Alex Văsieș indică, în esența ei, blazarea unui spirit maturizat prea devreme.

Alex Văsieș, Lovitura de cap, Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.

Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.

Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.

Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 7, 2015martie 5, 2017 de VATRA

Domenico LOSURDO – Ce este liberalismul?

O serie de întrebări stânjenitoare

Răspunsurile obișnuite la întrebarea pe care am formulat-o nu lasă dubii: liberalismul este tradiția de gândire care pune în centrul preocupărilor sale libertatea individului, care este în schimb ignorată sau maltratată de filosofiile organice de diverse orientări. Ei bine, dacă așa stau lucrurile, cum să-l clasificăm pe John C. Calhoun? Acest eminent om de stat, vicepreședinte al Statelor Unite la jumătatea secolului al XIX-lea, dedică un imn pasionat libertății individului, pe care el, revendicându-se și de la Locke, o apără energic de orice samavolnicie și de orice interferență necuvenită a puterii statale. Și nu e totul. Laolaltă cu „guvernul absolut” și cu „concentrarea puterii”, el nu încetează să critice și să condamne fanatismul și spiritul de „cruciadă”, cărora le opune „compromisul” ca principiu de inspirație al „guvernelor constituționale” autentice. Cu tot atâta elocvență Calhoun apără drepturile minorităților: nu-i vorba doar de a garanta, prin intermediul sufragiului, alternanța diverselor partide la guvernare: o putere excesiv de extinsă e oricum inacceptabilă, chiar dacă e limitată în timp și temperată de promisiunea sau de perspectiva de inversare periodică a rolurilor în raportul dintre guvernanți și guvernați. Fără îndoială, s-ar părea că avem aici toate caracteristicile gândirii liberale cele mai mature și mai seducătoare; atâta doar că, pe de altă parte, disprețuind jumătățile de măsură și timiditatea sau lașitatea acelora care se mulțumesc să o accepte ca pe un „rău” necesar, Calhoun proclamă în schimb că sclavia este „un bine pozitiv” la care civilizația nu poate renunța sub nici o formă. Într-adevăr, el denunță în mod repetat intoleranța și spiritul de cruciadă, dar nu pentru a pune în discuție aservirea negrilor sau vânătoarea inumană a sclavilor fugitivi, ci întotdeauna doar pentru a înfiera aboliționiștii, acești „orbi fanatici”, care consideră a fi „sarcina lor cea mai sacră aceea de a recurge la orice efort pentru a distruge” sclavia, formă de proprietate legitimă și garantată de Constituție. Printre minoritățile apărate cu atâta vigoare și atâta înțelepciune juridică nu se numără desigur și negrii. Dimpotrivă, în acest caz, toleranța și spiritul compromisului par să se răstoarne în contrariul lor: dacă fanatismul ar reuși cu adevărat să ducă la bun sfârșit proiectul nebunesc de abolire a sclaviei, asta ar însemna „extirparea unei rase sau a celeilalte”. Și, date fiind raporturile de forță concrete existente în Statele Unite, nu era greu de ghicit care din cele două rase urma să piară: negrii puteau să supraviețuiască doar cu condiția să fie sclavi.

Citește în continuare →

februarie 4, 2015februarie 16, 2015 de VATRA

Interviu cu Ion VIANU

„Citirea, ca și rugăciunea este una din rarele condiții în care omul se surmontează pe sine, pătrunde, literalmente, în alt univers”

Iulian Boldea : V-aţi născut la București, la 15 aprilie 1934. Cum şi-a pus amprenta, asupra copilăriei dvs., spaţiul în care v-ați născut şi format, Bucureștiul?

Ion Vianu: Zilele trecute am avut în fața ochilor o statistică; am descoperit că în anul nașterii mele Bucureștii aveau puțin peste șase sute de mii de locuitori adică între un sfert și o treime din populația actuală; era totuși un oraș în plină dezvoltare, foarte dinamic, cum a și rămas. Aș putea spune că, dintr-un anumit punct de vedere, creșterea și formarea unui om este un proces de apropriere a lumii înconjurătoare. Dacă ai norocul să te naști la sat, limitele locuirii tale se învecinează în chip imediat cu natura („fiind băiet păduri cutreieram”). În ce mă privește, fără urmă de mândrie, mă definesc ca un citadin, descoperirea lumii mele trecând prin descoperirea orașului. Mai târziu, în special în primii ani de exil era de ajuns să închid ochii… prima margine care mi se înfățișa era un fragment din orașul meu, deseori fără o semnificație anamnestică sau simbolică deosebite: un colț de stradă anume, o anumită gaură în trotuar care-mi amintise harta Spaniei, sau intrarea într-o dugheană cum numeroase erau cele de pe bulevardul Plăcinții, rebotezat Radu Beller. De fapt, prima mea amintire nu este orașul, ci cartierul meu, care se numea pe atunci Parcul Filipescu. Era ceea ce a rămas și azi, un cartier elegant dar fiecare stradă avea statutul ei. Andrei Mureșanu, acolo unde se găsește casa în care m-am născut este în marginea parcului Filipescu. Casele sunt burgheze dar nu posedă nici luxul nici originalitatea arhitecturală a marilor vile din Modrogan, Aleea Alexandru sau Aleea Vulpache (azi: Venezuela). E strada unei burghezii medii, în timp ce „aleile” mai sus pomenite adăposteau oligarhia carlistă, pe miliardarul Malaxa, Prințul Nicolae, sau pe „madam” Lupescu (cum i se spunea, cu nuanța de dispreț pe care franțuzismul îl reprezenta). Un loc al Puterii… Se știa că regele Carol II era zilnic la orele prânzului la „Duduia”. Era un loc de întâlnire pentru cei care decideau sau aspirau… toate aceste locuri le-am perceput ca prime ținte ale plimbărilor mele libere… Mașinile fiind rare, foarte curând am avut voie să mă plimb cu bicicleta pe străzile cartierului. Bucureștii, oraș torturat, incendiat, dărâmat de cutremure și de edili preazeloși în căutarea unei reputații dubioase de reconstructori, și-au pierdut multe repere… dar în cartierul meu aproape nimic nu s-a schimbat în afara pasului mai puțin vioi în care-l străbat. Nici casa Malaxa (azi Institutul Cultural Român), nici casa Bușilă (în stilul Frank Lloyd Wright, din cărămidă aparentă și proporții de aur, cum le-am identificat când am fost la Chicago unde a lucrat arhitectul), cu numeroasele case tip Bauhaus datorate lui Marcel Iancu (una din ele adăpostește Institutul italian)… Cel mai mult mă mișcă, de câte ori trec pe strada azi Rabat o curte îngustă aflată în fața unei vilișoare modeste, cu cinci statui, cinci capete de proporții naturale așezate pe socluri la înălțime de om dintre care cel puțin trei i-am identificat ca scriitori cunoscuți, toți într-o postură zâmbitoare, epicurei surprinși întro-o clipă de complicitate, pe Ion Minulescu (cu o expresie de faun), Pe Cincinat Pavelescu (cu celebra chelie), pe Hortensia Papadat-Bengescu (coafată în fel inconfundabil)… Cine va fi fost amatorul de litere care i-a pus în fața casei ca pe niște divinități protectoare ? Faptul că acele fragile opere au rezistat timpului (toamna acoperite de frunzele teiului care se pleacă peste ele, iarna cu inevitabila căciulă de zăpadă) mi se pare o minune și îmi dă un sentiment de continuitate pe care nici lumile succesive pe care le-am parcurs, nici revoluțiile nici propria mea îmbătrânire nu mi le poate răpi. Totuși cartierul a avut de suferit; în 1944 cu deosebire, când au căzut o grămadă de bombe, unele la o sută de metri de casa noastră, distrugând jumătatea unei frumoase vile cu nuanțe brâncovenești, în timp ce cealaltă jumătate, încă mare, este locuită și azi. Pe casa lui madam Lupescu a căzut din plin o bombă, pe teren s-a ridicat o destul de insipidă clădire oficială, succesiv sediu al CC al PCR, Sindicatelor, Ministerului de Externe… Oricum, circulând și azi pe acele străzi, loc favorit de plimbare, domină continuitatea. În timp au dispărut, aiurea în București, atâtea clădiri remarcabile, palate, case romantice, plopi fără soț. În piața Victoriei se ridica o construcție incredibilă, un palat neogotic cu trei etaje, cu decorații bogate, cu turnulețe și mansarde… o arhitectură somptuoasă, de vis… și nu în mijlocul unui pustiu ci integrat perfect în trama străzilor… a dispărut peste noapte fiindcă acoperea un colț din perspectiva noului palat al Consiliului de Miniștri… așa au dispărut zeci de palate (nu exagerez), (Kretzulescu, Sturdza, A.G. Florescu…), în stil neoclasic, demn de cele mai prestigioase hôtels particuliers pariziene, muzee (Simu, Militar din parcul Carol). Edilii bucureșteni nu au avut ca prioritate integrarea clădirilor existente în spațiul public ci, mereu, crearea altor perspective, care nu s-au realizat, fiindcă au venit alte proiecte, alte principii… Ciudată discontinuitate, un fel de ură față de trecut, atât de contrastantă cu duioșia mereu afișată, cultul romanței populare, al mititeilor și grădinei de vară, folclorul urban la care toată lumea aderă. Ei bine, eu fac parte, ca prin minune, din acea fracție infimă de bucureșteni al căror spațiu imediat, cel asupra căruia au deschis ochii, s-a conservat… trec pe străzile copilăriei mele cu sentimentul că totul este la loc, ca altădată, numai eu sunt altul; îmi spun că și asta este probabil fals, că, pe semne, am rămas copil, scepticismul, îndoiala, așa zisa experiență de viață, durerile fizice fiind doar iluzii. În nici un alt loc de pe lume nu mă încearcă acest sentiment de soliditate a timpului, de permanență a ce sunt și rămân…

– Ați iubit/ iubiți Bucureștiul?

– Descoperirea orașului care înconjura locul propriu zis al nașterii mele, parcul Filipescu, s-a făcut discontinuu… uneori patetic… într-un rând (nu sunt capabil să spun care fusese nemulțumirea mea) am decis să plec de acasă, să mă exilez. Am pornit pe strada Roma (și ea, azi, neschimbată) spre ceea ce era numit de ai mei, misterios, „Centru” (semnificația cuvântului nu mi-era cunoscută). Cred că nu mergeam încă la școală. Într-o curte erau doi băieți mai mari care m-au întrebat, ce căutam acolo, cum mă cheamă. M-am oprit, privindu-i în ochi, nu le-am răspuns… „Uite, ăsta e mut” a zis unul din ei, iar eu mi-am reluat drumul. Am traversat Șoseaua Bonaparte și am intrat pe Cometa. La un moment dat, un câine zbătându-se în lanț în spatele unui gard de lemn m-a lătrat cu furie, avea ochii roșii, mi-am zis că era turbat. Era prea mult pentru mine. Am decis să renunț la existența de vagabond, m-am întors. Băieții de pe Roma erau tot acolo și au spus „Uite-l iar pe mutu”. Curând eram acasă, fericit, cauza nemulțumirii mele am îngropat-o atunci atât de bine încât îmi este imposibil să o redescopăr, deși trebuie să fie foarte importantă pentru viața mea, altfel nu aș fi ales exilul.

– Care erau locurile frecventate mai des de tatăl dvs., Tudor Vianu?

– Tatăl meu avea obiceiul să iasă din casă de dimineața, pe la opt-nouă. Aflasem că mergea într-un loc numit „Nestor” pe care nu puteam să-l deosebesc de Nestor îmblânzitorul de cai, regele din Pylos cunoscut mie din epopeea homerică într-o versiune pentru copii. Acolo, la Nestor, ședea o oră, cel mult, apoi se întorcea, punctual, își schimba costumul de oraș cu unul „de casă”, se așeza la scris. În cursul vieții am avut prilejul să-mi dau seama ce important este să dobândești o minte proaspătă… mintea celui abia trezit poartă reziduurile somnului, este bolnavă de vise… contactul cu oamenii te trezește, te pune într-o stare optimă, mai ales dacă bei un șvarț. Odată, la Nestor, se petrecuse un incident… dar sfârșitul fusese fericit: făcând o mișcare bruscă a simțit că îi crăpase cusătura vestei , în dreptul umărului. Mâneca atârna ca un braț beteag. Nu putea decât să se ducă la dl. Hoffer, croitorul din blocul vecin, un omuleț palid ce nu părea să stea vreodată la lumina zilei, rugându-l să coasă mâneca. Dar asta lua totuși o jumătate de oră. Ca să nu stea în prăvălie s-a întors în cafenea, în cămașă… a înțeles din priviri ce gândeau clienții, serveuzele: „Vianu a înnebunit”. Canoanele vestimentare erau mai rigide! Prin urmare, în clasa întâia primară, înscris fiind la școala „Sf. Iosif” situată în umbra catedralei catolice eram dus acolo în fiecare dimineață de tata, care trecea imediat la Nestor, în vecinătate. De mai multe ori, însă, am întârziat, din această pricină am avut prilejul nesperat să intru, eu un copil, la Nestor pentru a ajunge la ora a doua. Cofetăria a rămas neschimbată, cu mobilierul ei de piele roșie, până la cutremurul din 1977, când fosta clădire a societății „Mica” a fost distrusă. Printre clienții matinali, la masa la care ne-am așezat stăteau doi domni cât se putea de feluriți în ce privea înfățișarea și, cu toate astea între ei era ceva geamăn. Amestec acum diferitele straturi ale amintirii: unul din ei era totdeauna elegant, înalt, cu profil de medalie și părul ondulat. Celălalt era mai mic, de o slăbiciune neobișnuită, cu tenul galben, cu un profil ascuțit, îmbogățit de o mustață aproape nietzscheană. Oamenii, de aceiași vârstă (împlineau patruzeci de ani) făceau parte din elita literară în devenire. Vladimir Streinu se numea cel falnic, Șerban Cioculescu cel bolnăvicios. Streinu era ușor pedant în exprimare, dar totdeauna complet, interesant. Cioculescu era de o mare vioiciune sarcastică și adept incurabil al calamburelor. Nu împlinisem șapte ani, dar am avut, prin ei, revelația că exista, în orașul nostru și în lumea întreagă, ceva care se numea „viața literară”. Adică era important ce se publica în reviste, ce scrisese cutare sau cutare, cum mai trăiau sau ce politică făceau scriitorii în București, dar și în Paris… era marele subiect, la Nestor. Alături de literatură stătea politica. Cu toții erau în același timp antigermani, antiruși și filoenglezi, nepăsători la contradicție. Cred că vorbele de masă rostite de mai marii tăi, părinții și amicii lor, bunicii, unchii bătrâni devin lucrurile „cu adevărat importante”. Pentru mine literatura și politica au rămas aceste lucruri. Degeaba am făcut alte experiențe, unele răvășitoare, cu această ierarhie am rămas.

– Cum percepeți acest spaţiu acum? Aveți locuri favorite, de care va leagă amintiri mai intense?

– Bucureștii se schimbaseră chiar pe atunci. Orașul-grădină, pe care-l rememorează deja ca o amintire a părinților săi Mateiu Caragiale, nu mai exista. Cum dispăruseră meandrele Dâmboviței și, o dată cu ele, pe maluri, numeroasele ocupații (tăbăcari, măcelari etc.) legate de prezența Gârlei. Eu am cunoscut un București regularizat, Dâmbovița fiind deja acel canal meschin. Mai târziu, prin plimbări amoroase, am descoperit poezia nocturnă a Splaiurilor, cu felinarele în ceața „de lapte covăsit”.

O bună inițiere era traversarea diametrală a Bucureștilor între casa din Mureșanu și Sanatoriul Filaret unde bunicul meu Șt. Irimescu, director al stabilimentului, își avea casa. Aceasta se făcea de obicei cu mașina trimisă de bunici, un vechi Packard care a supraviețuit mult timp în București, transformat în camionetă a unei cooperative de dulciuri. Traversam Calea Dorobanți, plină de dughene și spelunci. După Roata Lumii venea o alee mai chic cu casele boierești ale lui Carp, Stolojan, Dinu Brătianu… Răzbeam în bulevard. De când am amintiri, bulevardul nu s-a schimbat prea mult, dar clădirile erau noi, impresia fiind de eleganță, dacă nu de lux. Oricum, nu era locul pegrei, ca astăzi. Erau și statui, ale lui Lascăr Catargiu, Take Ionescu. Lahovary, și mai ales a lui Ion C. Brătianu, în principala intersecție a orașului, la Universitate. Orașul era, cum se zicea, „cochet”. Zona Pieții contrasta cu cea pe care o sfârșisem de parcurs. Apăreau iar dughene, mutre noi, oameni cu căciuli, opinci sau desculți, femei cu fuste înflorate și înfoiate. Piața de Flori își etala culorile, iar dacă ne opream o clipă descopeream tocmeala cu florăresele, iremediabil „hoațe”. Pe stânga apărea dealul Patriarhiei, adevărată acropolă, reședința celor sfinte. (În umbra catedralei se reuneau deputații, într-unul din palatele cel mai frumoase ale orașului, sortit să nu fie văzut de nimeni). „Regina Maria” se numea bulevardul care urma, neatins de modernizare, umbrit de copaci ce mi se păreau mereu prăfoși. Alt loc care nu s-a schimbat până azi, înțepenit într-un soi de urâțenie meschină era strada 11 iunie deși cartierul Principatelor Unite, la doi pași, era o mostră de București vechi, prebelic, mic burghez, negustoresc, de mare poezie, cu casele fără etaj, marchize și stucaturi ingenioase, curticele înflorate. Ajungeam la Parcul Carol, parcă oprit la momentul expoziției jubiliare din 1906. Începeam să urcăm. Packardul răsufla greu. Coteam în șoseaua Viilor, pentru a ajunge la Filaret.

Filaret, sanatoriul… loc mitic al copilăriei mele. Pavilioanele bolnavilor ocupau cea mai mare parte a parcului. Acolo nu aveam voie să merg. Bunicii mei locuiau în casa directorială. În jur, acareturi, fostul grajd transformat în garaj, o poiată (bunica avea o pasiune pentru curcanii albi), în fine, ceea ce era numit „poiana”, un câmp cosit de două ori pe an, cu câtva bănci și o masă unde se prânzea, vara. Era singurul loc unde simțeam un contact nemijlocit cu natura…

Acest traseu, ca și altele pe care le-am deprins cu timpul, m-au făcut să înțeleg că în orașul din ce în ce mai mult al meu schimbările erau recente. Mult mai târziu, ghidat în București de un cunoscător incomparabil al vechimii noastre, Virgil Cândea, am realizat că orașul are puține urme din secolul șaptesprezece. Vechime la noi înseamnă secolul optsprezece; mai sus, în timp, suntem reduși la aproape nimic. Solul parcă s-a deschis înghițind trecutul. Cu atât mai mult prefacerile, recente, dau un sentiment de accelerare a istoriei. Când am ajuns în Elveția, țară care nu a mai cunoscut invazii și războaie de secole (ocupația napoleoniană n-a adus cu sine distrugeri), am realizat și mai bine ceea ce mi se impusese, obscur, de copil: subțirimea timpului obiectiv în Valahia noastră. Arhitectura este recentă, ce nu arde la război, nu cade la cutremur, nu este distrus de un edil cu idei (oh, câte idei) este înghesuit și fără perspectivă (Camera Deputaților, actualul Palat patriarhal). Orice iubitor al orașului nostru (eu sunt unul din ei, pătimaș) este, de fapt, un arheolog; nu un observator, ci un „reconstituitor”. Și fragilitatea nemeritată nu privește numai arhitectura, arhivele au o ciudată înclinare către combustie sau înec. În Elveția orice țăran are o genealogie care urcă la anul o mie două sute. Hârtiile rezistă. Câți boieri pot spune la fel în România? Cu toate astea, chiar din pricina asta aș spune, ne este sete de trecut, îl căutăm, îl cultivăm, îl imaginăm când nu se mai poate face altfel. Această experiență directă a unui timp subțire, unită cu nostalgia timpului adânc este iar o descoperire precoce, pentru care a trebuit să găsesc cuvintele. Despre felul cum orașul se pierdea în câmpie, am mai scris. Mahalaua, cu casele ei minuscule cu acoperișurile ruginite în variate tonuri de la cafeniu la oranj foarte repede se preface în sat, puțurile, casele fără electricitate, străzile chioare și desfundate apar. Noaptea e plină de lătraturi ca la țară, cocoșii cântă la ora cuvenită, trenul huruie. Nu aveam o adevărată periferie, câmpul apărea fără tranziție. Dincolo se întindea țara adevărată, „eminamente agricolă”.

Țară pe care eu nu am cunoscut-o, decât mult mai târziu. Bunicii mei aveau două moșii în Moldova, o vie la Odobești, vii și terenuri petrolifere la Țintea. Ștefan, bunicul meu (dintr-o familie de oieri din mocănime al cărui tată trecuse munții devenind comersant la Ploiești), medic, om de stânga în tinerețe, ateu și materialist, nu se prea interesa de „țară” și se ocupa prea puțin de administrarea averii. Elena, bunica mea, dintr-o familie de moșieri din Ialomița, tradiționalistă, mistică și romanțioasă iubea natura. Petrecea la moșii, la vie, bună parte din timp. „La țară” era viața adevărată. Cât putea să se entuziasmeze de o pereche de bouleni pe care-i tocmai îi cumpărase! Copilul care am fost nu a mers la țară. Pricina va fi fost și hipocondria mamei mele care credea că acolo, din apa de la puț, din pricina țânțarilor sau din orice alt motiv m-aș fi putut îmbolnăvi. De altfel, nici ea, nici sora ei Monica nu făcuseră decât să treacă pe la „țară”. Viața mea se desfășura în oraș și numai în oraș, cu excepția verilor la munte, într-o natură domesticită, la Sinaia și Poiana Țapului. La mare am petrecut vacanțe abia ca student.

Casa plină de cărți, cartierul meu, descoperirea orașului în cercuri concentrice au constituit universul fizic al copilăriei mele. Mai târziu, când am ajuns în marile metropole ale lumii, Paris, Londra, New York le am simțit locuri firești, deși Bucureștii nu aveau astfel de dimensiuni. În schimb nu mă pot resemna că știu pe numele lor prea puține flori, buruieni, copaci, gâze. Am fost de atâtea ori fericit pe malul mării, în deșert… totuși erau cuceriri de ordinul doi. Am admirat luna plină, dar fără să-i simt „farmecul dureros”. Aș putea să explic simplu iubirea mea pentru acest oraș: la urma urmelor, revii prin prezență și gând la locul unde te-ai născut… dar mi se pare că mai este ceva de adăugat la explicația asta. Bucureștii (totdeauna la plural!) îmi evocă o suferință perpetuă care mă umple de revoltă și de milă. Din „Istoria” lui Ionescu Gion afli că, între 1740 și 1840, orașul a fost neîntrerupt zguduit de cutremure puternice. S-au ținut lanț incendiile, bombardamentele, ocupațiile străine, ca și autoocuparea de mai bine de patruzeci de ani din care mi se pare că abia am ieșit. Dar, peste toate, orașul a fost mereu contrazis în dezvoltare, discontinuitatea pare să-i fi fost legea. Când mă plimb prin oraș percep (asta o poate simți doar un bucureștean de baștină) curentele acestei contraziceri… așa cum, sub crusta de funingine, sub fațadele pătate sau descojite văd frumusețea pe care arhitecți anonimi ne-au lăsat-o. Există și restaurări fericite. Atunci, între terenurile virane și reconstrucțiile neinspirate ne este restituită o idee… o casă.

– Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta?

– Din Augustin și din alți autori antici știm că lectura a fost mult timp numai cu voce tare. Cititul interior, tăcut este legat de schimbarea mentalităților, care a avut loc odată cu creștinismul. Lectura devine ocupația solitară prin excelență, forma cea mai sistematizată a vieții interioare, vecină cu rugăciunea. Totuși, altădată în familii se citea cu voce tare. Televiziunea, Internetul au distrus acest frumos obicei. Între prieteni, în adolescență, recitam poezii, la fel după ce m-am însurat. Revenind la lectura tăcută și solitară, Matei Călinescu (a și devenit un subiect privilegiat între noi) observa că a citi nu înseamnă numai a „procesa” un text, adică a-l transpune, din paginile cărții, într-o formă aproximativă, în memoria noastră. A citi este un proces în care, pe de o parte, interpretezi, ceea ce a putut face pe teoreticieni să spună că există atâtea romane (de pildă) câți cititori. Scriitorul scrie cartea, dar textul este un pretext pe care se clădesc o sumă de versiuni subiective. Această „procesare” sui generis este dublată de o activitate mentală aș zice autoerotică: în orice clipă atenția este distrasă de tumultul vieții interioare și tinde la satisfacerea unor fantasme. Mintea nu se desprinde complet de text (lectura total neatentă nu mai este lectură) dar, pe firul asociațiilor, poate ajunge departe de text. Firește, există lectura atentă, lucidă, a criticului, sau, pur și simplu, a cititorului conștiincios. De ea ar trebui să se apropie orice cititor. Dacă însă suprimăm total subiectivitatea și „neatenția”, dacă neglijăm „paralectura”, scăpăm o dimensiune a ființei, pierdem un beneficiu, secundar, totuși esențial. A citi este un amestec, în juste proporții, a asimilării unui conținut și a stimulării vieții interioare. Evident că domeniul științelor , filozofiei, etc. impune o lectură mai strict atentă și aici intervine un factor subiectiv, apăsăm pe anumite pasaje, teme, etc. în funcție de interesele noastre.

Când eram tânăr manifestam, împreună cu cercul nostru amical, un anumit dispreț pentru literatura secundară. Spuneam: „Trebuie citite textele originale, nu cele despre”… câtă îngâmfare ! Cum să-l înțelegi pe Dante fără comentarii?! În fine, Dante este un autor dificil, îndepărtat în timp, Divina Comedie este un rezumat al doctrinelor teologice, cosmologice ale evului mediu, dar o bună carte de critică te ajută să-i înțelegi și pe contemporanii tăi: toată viața am citit Istoria… lui G. Călinescu; ea mi-a oferit, în primul rând, spectacolul delectării pe care i-o procură criticului textul. Lectura criticii literare întărește plăcerea de-a citi. Dar o critică valorează enorm prin citare, căci există o artă a citării. Un citat este un tablou, o fragmentare a totalității unui peisaj și punerea lui în cadru. Nu rareori mă surprind citind mai atent citatul decât considerațiile cronicarului. De unde vine și răspunderea pe care o implică alegerea fragmentului. Borges spune că a citi este mai greu decât a scrie – are dreptate, în sensul că lectorul este constrâns de un text deja existent, în timp ce scriitorul poate scăpa (regretabil) de rigoarea proiectului său.

– Dincolo de amprenta sa bovarică, are lectura capacitatea de a schimba lumea?

– Mă întrebați dacă lectura poate schimba lumea? Mulți au crezut că da. Este poate contribuția cea mai însemnată pe care a adus-o omenirii poporul Bibliei. În timp ce alte triburi adorau o piatră, un animal, o statuie, evreii au adorat un text, Tablele Legii. Pentru a le adăposti, au fabricat chivotul Legii, pe care l-au plimbat în deșert în timpul exodului. Chivotul exercita un fel de „radioactivitate” malefică pentru dușmani: filistinii l-au capturat, dar s-au îmbolnăvit grav și au fost siliți să-l restituie evreilor. Stabilizați definitiv, evreii au construit templul al cărui sanctus sanctorum adăpostea chivotul. Cu timpul, comentariile legii, comentariile comentariilor și așa mai departe au devenit adorabile. Tora este sacralizată dar și lungul comentariu care este Talmudul face obiectul unei venerații. Regele David, tot astfel precum hasizii din ultimele secole, dansează în prezența Torei. Ideea, poruncile sunt celebrate entuziast. A întreba, atunci, dacă lectura poate schimba lumea revine la a întreba dacă monoteismul a schimbat lumea. Ar fi greu de afirmat contrariul. Dar atitudinea sacrală există și față de eposul homeric, și, mai ales, de tragedia greacă. La baza unei organizări umane dezvoltate stă o carte, după cum stă și o lege. Iată deosebirea dintre ele: legile sunt prin definiție scrise (altfel sunt numai obiceiuri, cutume). Trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva cărțile sacre nu sunt el înșile legi. Răspunsul „da” la această întrebare trădează o derivă primejdioasă. Șaria islamistă nu este altceva decât tendința de-a ridica la rangul de imperativ absolut recomandările coranice. Eu cred că textul sacru este, prin definiție, susceptibil de interpretare, de comentariu, într-o măsură mai mare ca legea (și ea interpretabilă: de aceea există magistrați, avocați). În timp ce legea, chiar interpretată, te duce la litera ei, cartea sacră te duce către spirit. „Litera ucide, iar duhul face viu” spune Pavel (2 Corintieni, 3,6). Litera este litera legii, duhul este duhul cărții, care înseamnă căutare și, în cele din urmă, apropiere. Acestei afirmații pauline i se poate da un sens profan: toate marile texte conțin îndemnul vivifiant, in nuce. Textele mari sunt texte sacre. Tragediile lui Shakespeare nu fac parte, ca ale lui Eschil, dintr-un corpus liturgic, dar au prestigiul necesar și binemeritat de-a vehicula Duhul (să mă ierte Tolstoi care îl găsea pe marele brit imoral!). De mai multe ori am făcut experiența, la cinematograf, la teatru de-a vedea că toată lumea, absolut toată lumea, indiferent de condiția socială, culturală uita să respire când asista la un spectacol Hamlet sau Neguțătorul din Veneția. Acesta este privilegiul marii literaturi, să vină ea la tine, nu tu să te duci la ea. Cufundarea în opera de geniu abolește curgerea timpului. Citești, uiți de tine și de lume. Fericit cel ce a putut scrie măcar o pagină care să-l facă pe cititor să uite de timp! Această abstragere din fluxul timpului e foarte vizibilă la copii. Priviți un copil absorbit într-o carte, este un altul. Pe un adult este mai greu să-l surprinzi. Citirea, ca și rugăciunea este una din rarele condiții în care omul se surmontează pe sine, pătrunde, literalmente, în alt univers.

Rămâne întrebarea dacă nu asistăm la amurgul citirii, cu noile media, cu Internetul etc. Firește, nu există internaut analfabet, dar pot exista iliterați (illetrés). Literatura ca distracție este amenințată. Cât despre dispariția marii literaturi, mi-e greu să mă pronunț. Până azi elitele au făcut casă bună cu literatura. Chiar tiranii cei mai cumpliți erau amatori de literatură (Tamerlan, Stalin). Acum, ce se va petrece nu se știe. Deja suntem guvernați de oameni din ce în ce mai mediocri. Există o paralelă, chiar o relație, între rarefacția, dispariția „omului mare” și rarefierea „literaturii mari”? Sunt dispus să cred că da. Este acest proces ireversibil? Mi-e teamă. De ce mă tem ? De barbarie. Distrugerile produse de barbarie sunt mai de temut decât cele produse de civilizație. Dar civilizația devine lesne barbarie. Germanitatea a produs pe Goethe și pe Hitler. În marea filosofie există sămânța libertății și cea a totalitarismului.

– Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului?

– Ridicați problema relației dintre citire și scriere. Mi-e greu să-mi imaginez un scriitor care nu a citit. Biografiile scriitorilor revelă o perioadă, în tinerețe, de citit intens. Luați corespondența lui Dostoievski, veți vedea că în tinerețe citise totul. Caragiale îl evocă pe tânărul Eminescu, fanatic al cititului. Citirea literaturii este universitatea scriitorului, deseori singura lui universitate (Tolstoi se înscrie un an la universitatea din Kazan, înțelege că nu are de învățat acolo ceea ce caută, se duce la moșie unde face agricultură și citește). Cititul este o dublă învățătura pentru scriitor, a structurii operei literare, în primul rând: el caută să învețe cum se scrie; va fi mai sensibil decât un altul la scriitură, la trucurile inefabile care fac ca o povestire (de exemplu, dar poate fi vorba și de poezie, de teatru) să fie lizibilă, și mult mai mult. Există azi școli de literatură, creative writing, dar nu cred că pot înlocui beția autodidactică a scriitorului original. Raymond Carver iese dintr-o școală de creative writing, este un bun scriitor. Dar William Faulkner a citit singur, a devorat marea literatură de la Biblie la M. Proust, James Joyce (trecând prin Shakespeare) și a produs o operă imensă. În structura fiecărei opere mari se găsește toată literatura; fiecare operă mare, la rândul ei, fiind germenele literaturii care va veni. Se va rupe acest lanț de trei mii de ani?

Și totuși, literatura nu este totul, nici pentru cititor, nici pentru scriitor. Cine citește, dar și cine scrie, trebuie să se plimbe, între literatură și viață. Trebuie, în anumite momente, să uiți cartea. Tolstoi a intrat în armată, s-a dus la război. Marcel Proust a intrat în vârtejul vieții mondene și în întunecate stabilimente sodomice. Shakespeare a fost actor. Literatura nu este un sistem închis, are o relație nemijlocită cu viața. Zarathustra îi spune ucenicului „acum, aruncă-mi cartea”. Acest dute-vino între citire și viață aparține oricărui om cultivat, creator sau nu, nu numai geniului.

Interviu realizat de Iulian Boldea

[Vatra, nr. 11-12/2014]