Autor / VATRA

de VATRA

Ovidiu Ivancu. Patru ani în India

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ

ivancu

Judecând după recenta lui carte, Ovidiu Ivancu se numără printre scriitorii cu un dram de noroc. Întâi, pentru că nu oricine îşi vede împlinită ambiţia (ce lui însuşi i s-a părut trufaşă la început) de a obţine un post de lector de limba română în New Delhi. Apoi, fiindcă o asemenea experienţă naşte şi o carte interesantă: Vremea musonului: patru ani în India.* Subintitulată Jurnalul meu indian (2009-2013), aceasta seamănă mai degrabă cu o peliculă realistă ale cărei episoade tratează impactul – cu urmări ireversibile – al unui european cu civilizaţia asiatică.

Despre ce noroc să fie totuşi vorba aici? În niciun caz despre cel al începătorului. În definitiv, autorul nu este la prima experienţă scriitoricească (a debutat cu poezie, şi-a publicat teza de doctorat despre „identitatea culturală şi mentalul colectiv românesc în postcomunism”, precum şi diverse articole de critică literară). Cel mult, despre şansa unei aventuri unice, posibile o dată în viaţă. Dar, dacă e adevărat, norocul şi-l mai face omul şi cu mâna lui, aşa că o incursiune în fascinanta lume hindusă nu poate fi chiar întâmplătoare. Temerară, este posibil; mai ales când ea porneşte de la o premisă ce, în final, devine certitudine: „cu cât stai mai mult în India, cu atât înţelegi mai puţin din ceea ce se întâmplă aici” (p. 91). Căci dacă găsirea unui spaţiu diferit de al Europei occidentale era întrucâtva previzibilă, descoperirea unei Indii profane, antagonice imaginii exotice instituite de Eliade, îl poate descumpăni până şi pe cel mai prevenit cititor. Pe autor – se vede din însemnările sale – l-a şocat de-a binelea („îmi vor trebui ani pentru a estompa din memoria mea afectivă disperarea autentică pe care am trăit-o la primul contact cu această ţară cât un continent” – p. 8).

Plecat (în 2009) să exploreze India secolului al XXI-lea, Ovidiu Ivancu se găseşte pe aeroportul din New Delhi întors în timp cu cel puţin câteva sute de ani. Un tablou pestriţ al unei capitale asiatice mari cât ţara sa, pestilenţial şi invaziv, îl întâmpină încă de la aterizare: „pe Aeroportul Internaţional Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină şi balegă în proporţii indistincte. E mirosul pe care îl simţiţi în nări atunci când mergeţi la grădina zoologică şi rămâneţi o bucată de vreme în zona în care sunt ţinuţi elefanţii. Şi zgomot… zgomotul unei mulţimi pe care nu o contemplasem până acum decât din faţa televizorului! Oamenii se bulucesc în diferite direcţii, filtre de securitate la tot pasul, soldaţi purtând pe umeri puşti moştenite, parcă, din vremea colonială (se poate ca această apreciere să nu fie nimic mai mult decât o exagerare, având în vedere lipsa mea de experienţă militară!). Şi, în fine… India” (p. 6). O ţară mizeră şi vulgară, violentă până la abrutizare, ignorantă şi excesivă, cu un procent considerabil de analfabetism, birocratică şi coruptă, primitivă şi conservatoare. La care orice turist ar adăuga foametea, „luxul” procurării apei potabile şi al beneficierii de electricitate, o igienă superficială, când nu inexistentă, şi un sistem sanitar precar.

În faţa unei asemenea aventuri „agresive”, dominată de „neplăcutul sentiment al naufragiului într-o non-lume”, plasată undeva la graniţa dintre închipuire şi realitate, tânărul profesor – un Gavrilescu mai lucid şi stăpân pe experienţele sale – se simte cel puţin nepregătit. Să se întoarcă (aşa cum îl îndeamnă primul impuls) e, se înţelege, sub demnitatea unui învingător, să se adapteze înseamnă din capul locului acceptarea unui compromis cu sine şi cu „valorile de european”. Îi rămâne atunci să transforme o situaţie inconturnabilă în oportunitate. Aşa se face că, angrenat în dinamica unei ţări halucinante de dincolo de ocean, Ovidiu Ivancu acceptă să devină mesagerul ei către Europa.

Ingrată poziţie, nici vorbă. Căci dacă este posibil ca, în devălmăşia cotidiană, locuitorilor din New Delhi să nu le fie cu mirare un intrus pus pe dezvăluiri, de cealaltă parte, cititorul familiarizat cu o concepţie străveche de filosofie, cultură şi spiritualitate indiană, cu greu va accepta o paradigmă indiană viciată şi inconsistentă. „O vreme mi-a fost teamă – recunoaşte şi autorul – să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanţial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câţi ochi privesc către ţara aceasta” (p. 65). Cea din paginile lui Ovidiu Ivancu este cu adevărat critică, la fel ca privirea celui care o contemplă. Şi cum să fie altfel în faţa unor evenimente, destule de găsit în carte, cu adevărat oripilante pentru europeanul de astăzi? Iată câteva: inegalitatea încă persistentă între sexe, cruzimea unor linşaje petrecute în plină stradă, iminenţa atacurilor teroriste sau practica încă actuală a unor familii de a-şi ucide nou-născuţii (cu precădere, de sex feminin), din cauza precarei situaţii materiale care îi împiedică să le asigure un trai decent. Cu adevărat tragică se dovedeşte povestea unei fete care moare la puţin timp după ce, violată de mai mulţi bărbaţi, este aruncată din autobuzul (de altfel, împânzit de călători) în care se afla. Dezgustătoare devine pentru cel atent la consecinţe poate nu atât întâmplarea în sine, cât mai degrabă „rezolvarea” ei: „o femeie care poartă fustă vrea să fie violată şi merită ceea ce i se întâmplă” (p. 127).

De mirare pare însă că, în mijlocul unor astfel de atrocităţi, Ovidiu Ivancu mai găseşte prilej de insatisfacţie într-un simplu gest excentric, cum este cel practicat anual, în preajma Festivalului Culorilor („una dintre cele mai importante sărbători pentru hinduşi”): „înarmaţi cu provizii de vopsele, oamenii aruncă unii în alţii, fiecare după posibilităţi şi intelect, uneori cu găleţi cu apă şi vopsea roşie, alteori doar cu pudră de diferite culori. A te aventura pe străzi în astfel de zile e aproape o nebunie” (p. 60). De-ar fi numai atât, dar exemple de acest gen – ilustrative pentru o „democraţie simulată” ca aceea din New Delhi – întâlneşte autorul la tot pasul, încât nu e chiar neobişnuit să i se pară agasante: „magazinele sunt biete chioşcuri infecte, oamenii mănâncă în stradă, muştele se aşează pe mâncare şi pe farfuriile de hârtie, văd în jurul meu indieni care îşi folosesc mâinile şi îngurgitează de parcă ăsta ar fi ultimul gest pe care îl fac în calitate de muritori. După ce termină de mâncat, aruncă totul în stradă, râgâie şi se scarpină în părţile intime” (p. 8). Mai mult decât atât, în timpul vizionării unui film, de pildă, „oamenii discută aprins, mai vorbesc la telefon”, „fără a face nici cel mai mic efort de a coborî tonul vocii” (p. 61). După o masă copioasă, eructează zgomotos, pe stradă, scuipă liber, iar, în spaţii publice, urlă deşănţat. În tot acest timp, tinerii încă mai acceptă căsătorii aranjate, iar companiile aeriene anulează zboruri cu puţine minute înainte de decolare. Peste toate, mizerie cumplită şi miros de fecale – singurele norme ale unei lumi care lui Ovidiu Ivancu (nu ştim ce vor fi gândind înşişi localnicii despre toate acestea!) îi pare scăpată de sub control.

Straniu, un asemenea libertinaj social nu are însă nimic în comun cu mediul preuniversitar, unde tiranica relaţie profesor-elev inhibă orice drept la opinie personală: „calitatea precară a dascălilor e dublată de un riguros simţ al unei discipline de fier. De fapt, acest soi de militarizare a şcolii merge mână în mână cu ignoranţa profesorilor. Când te simţi atât de nesigur în legătură cu obiectul pe care îl predai şi pe care se presupune că trebuie să îl stăpâneşti, ce altceva îţi mai rămâne de făcut decât să fii satrap?” (p. 104). În schimb, o crasă lipsă de punctualitate înfrăţită cu ignoranţa hrăneşte iluzia libertăţii depline în mediul universitar: „când încerc să vorbesc despre elemente de cultură, de literatură, să le explic obiceiuri sau atitudini, [studenţii] mă ascultă doar din politeţe. Cunoştinţele lor literare, chiar şi atunci când vine vorba de propria lor literatură, sunt minimale… Şi sunt studenţi ai Facultăţii de Arte! Într-o zi, am adus în discuţie numele lui Salman Rushdie. Nicio reacţie. Am crezut iniţial că pronunţia mea e atât de diferită, încât nu ştiu exact despre cine vorbesc, aşa că am scris numele pe tablă. M-aş fi bucurat ca pronunţia să fi fost de vină” (pp. 100-101). Cât despre profesorii indieni (sau despre intelectuali, în general), de vină pentru obtuzitatea din privire sunt – la fel ca şi la noi, zice autorul – naţionalismul şi puterea infinită de a-ţi idolatriza ţara.

Nimic, aşadar, din spiritualitatea unei lumi pline de misticism în jurnalul lui Ovidiu Ivancu. Dimpotrivă, o carte demistificatoare, când nu de-a dreptul virulentă, la adresa unei Indii „perverse”, capabile „de a se livra celorlalţi sub forma unei atrăgătoare sirene”. Desigur că, din prisma autenticităţii, abia dacă i s-ar putea reproşa ceva autorului: „Ce aş fi putut scrie important despre India în afară de ceea ce trăiesc eu, zi de zi?” (p. 120). Cel mult, pretenţia de adevăr a unei perspective subiective (aşa cum singură se proclamă) asupra unui timp şi spaţiu. Dar numai dacă nu acceptăm premisa lui Ovidiu Ivancu potrivit căreia acesta este chiar jurnalul: o colecţie de impresii personale („gânduri”, „uimiri”, „neînţelegeri”, „ezitări şi renegări”, „retrageri succesive, mirări, enervări şi replieri”) născute „la întâlnirea” dintre o conştiinţă şi realitatea pe care o contemplă. Şi totuşi, textele lui Ovidiu Ivancu nu sunt, în ciuda aparentului fragmentarism şi a spontaneităţii lor, marcă a genului diaristic. Lăsând la o parte convenţia datării (care, prin caracterul ei aproximativ, dă mai degrabă impresia unor consemnări selective, relevante pentru evoluţia evenimentelor), ceea ce subminează conceptul tradiţional de jurnal sunt expresia literară şi filonul narativ al întâmplărilor.

Născut din dorinţa de a înregistra evenimente şi cutume, oameni şi locuri, comportamente şi mentalităţi, „jurnalul indian” al lui Ovidiu Ivancu devine, astfel, „unul personal”, o carte despre autor şi personajele sale, despre sine şi metamorfozele proprii: „posibilitatea ca în acelaşi spaţiu să se regăsească, în acelaşi timp, un text, autorul şi personajele lui mi s-a părut a fi o problemă de teorie a literaturii, o abstracţiune la care nu merită să reflectezi prea mult, probabilitatea de a se întâmpla fiind atât de mică. Până azi, de fiecare dată când scriam, India era undeva afară, în spatele uşii metalice a apartamentului meu. Rămânea acolo până când terminam de scris. De azi e ca şi cum India stă alături de mine, în faţa aceluiaşi laptop, uitându-se peste umărul meu la ceea ce scriu, la cum frazele acestea se înşiră pe ecran, de îndată ce literele şi semnele de punctuaţie sunt tastate. E o situaţie ciudată…” (p. 120). El însuşi recunoaşte, deci, că, de la un punct încolo, nu mai descrie o experienţă („scriu în jurnal din ce în ce mai greu”; „e posibil să fie epuizat tot ceea ce aveam de spus” – p. 119), se scrie, de fapt, pe sine. De aici şi titlul, explică undeva autorul, Vremea musonului sau transfigurarea unei lumi reale în expresie personală: „Musonul este una dintre realităţile care modifică cel mai mult viaţa de zi cu zi în India. Când începe musonul, vreme de o săptămână-două-trei-o lună, plouă aproape permanent, canalizările nu fac faţă, tot oraşul se blochează. Musonul reprezintă, într-un fel, şi trecerea de la experienţa mea de european, la experienţa în India”.

Veritabilă (auto)ironie, aventura lui Ovidiu Ivancu: pornită ca o explorare a unui teritoriu străin, ea se dovedeşte, în final, o introspecţie a propriei identităţi, poate nu atât a celei personale, cât mai degrabă a celei naţionale. Cu implicaţii nu tocmai onorabile pentru cea din urmă. E adevărat, pusă în relaţie cu societatea hindusă, naţia română (deloc „occidentală” în puţinele pasaje care o tratează) iese basma ceva mai curată, dar nici mult nu se deosebeşte de prima. Ba poate, oglindite în dimensiunile şi diversitatea culturală a Indiei, carenţele bietei Românii devin parcă şi mai greu de tolerat: „aceleaşi realităţi infecte, trăite în aceleaşi locuri: Aeroportul Henri Coandă şi Gara de Nord. Şoferii de taxi bucureşteni, de departe specia cea mai bizară şi vulgară de taximetrişti pe care am întâlnit-o până acum, în România sau aiurea… Apoi, Gara de Nord, cu cerşetorii ei şi micii interlopi, pe lângă care trece nepăsător, la intervale neregulate, câte un poliţist. Trenul care vine de la Constanţa are, desigur, 200 de minute întârziere”. „Am timp suficient – continuă pe un ton persiflant călătorul – să încerc un exerciţiu de imaginaţie: cum trebuie să se simtă un străin, venit pentru prima dată în România, pe această rută infernală aeroport-Gara de Nord. Trenurile sunt anunţate, cu rare excepţii, doar în română, sala de aşteptare mişună de indivizi dubioşi, care-ţi oferă telefoane mobile sau cine ştie ce altceva, din când în când se mai produce câte o altercaţie în care cineva urlă şi altcineva oferă, generos, palme şi pumni vreunui cerşetor pripăşit prin gară…” (pp. 127-128). În fine, conchide la fel de ironic: „Numai străin să nu fii!”. Dar nici român – nu-i parcă mai mare cinstea. Cel puţin, nu în jurnalul lui Ovidiu Ivancu: „îmi amintesc de programul obositor care nu îmi lăsa timp pentru a citi sau a scrie. E încă omniprezentă în România ideea că profesorul trebuie să fie un lucrător într-o fabrică de şuruburi, cu un program fix şi cu o normă la fel de fixă. Ne mirăm mai apoi că profesorii români sunt învechiţi, că nu mai au acces la noutăţile din domeniul despre care vorbesc. Cum ar putea să fie altfel, când nici timpul şi nici resursele financiare nu le permit să participe la conferinţe, să îşi cumpere cărţi şi mai apoi să le citească?!” (p. 69). O mentalitate rigidă şi lipsită de perspective, aşadar, cu nimic mai promiţătoare decât cea din New Delhi.

Aşa cum arată India în cartea lui Ovidiu Ivancu, cu greu s-ar mai putea cineva lăsa fascinat de ea. Şi mai puţin convins să-i calce aievea pragul.

 

_______

* Ovidiu Ivancu, Vremea musonului: patru ani în India, Editura Eikon, 2014

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

 

de VATRA

Fluxurile poeziei

Andreea POP

cese

Recentul California (Pe Someş)* înscrie poezia Ruxandrei Cesereanu pe o direcţie mai puţin frecventată până acum, a amortizării ţipătului, tensiunii frenetice a imaginarului şi „exorcizării” „abatorului dinăuntru” într-o formulă care, deşi păstrează reminiscenţe delirioniste, le temperează, însă, în favoarea autoconfesiunii concrete de această dată. Dacă păstrează însă o linie constantă, poemele din acest volum o fac prin viziunea îngroşat postapocaliptică, identificabilă aici prin modalitatea de raportare topografică (a se vedea, în acest sens, amplul poem Cădere deasupra oraşului, din volumul cu acelaşi nume, apărut în 1994).

Citește în continuare →

de VATRA

Literatură şi pedeapsă

Călin CRĂCIUN

2013041

Bună parte din literatura optzeciştilor e ivită din poziţionarea asumat subversivă faţă de sistem, vorbind despre continua ameninţare cu pedeapsa pentru cei obsedaţi de independenţa spiritului, obsesie concretizată în tentaţii boeme, refugii spirituale sau pur şi simplu în orice formă de excentricitate. Spectrul pedepsei e mereu prezent, fie la modul concret, nu de puţine ori dând o notă kafkiană, fie ca iminenţă. Citește în continuare →

de VATRA

O sărbătoare continuă

Andreea POP

franghia-inflorita_1_fullsize

Cu excepţia poemelor studenţeşti din volumul de debut (Epistole pentru Camelia, Editura Imago, 2002), pe care autorul însuşi îl contabiliza la un moment dat ca fiind ignorat aproape cvasi-general (cu excepţia a vreo două cronici, totuşi), poezia lui Radu Vancu a fost întâmpinată, încă de la început, cu un interes care denunţa o voce de o vibraţie distinctă, cu un ecou cu bătaie lungă.

Forţa lirică, susţinută de o viziune în care experienţa personală este transfigurată într-o exorcizare terifiantă, notabilă în mai toate volumele, a confirmat, în bună măsură, o astfel de intuiţie. Există, în poezia lui Vancu, întotdeauna, un fir de tensiune care străbate de la un capăt la altul filonul poetic şi care activează de fiecare dată un paroxism senzorial şi afectiv; dacă în Epistole un asemenea impuls ia forma unui ecorşeu în care „radiografierea” iubitei devine scară unică de reprezentare a lucrurilor – „fulgii s-au mărit,/ în zarea depărtată ningi gri, griul vine probabil de la pulovăr,/ da, în mod sigur, căci, privind atent, se poate vedea deasupra/ orizontului linia desuet de albă a gâtului tău”, ninsoare (poemul cuvintelor) –, începând cu Biographia litteraria (Editura Vinea, 2006), discursul explodează de-a dreptul într-o confesiune teribilă care se scrie în carne cu vârful unei lame ascuţite, în care cuvintele devin „o baltă puturoasă, pe care eventualele înţelesuri se întind ca mătasea broaştei/ verde-răcănel […]” (basmul pe care mi l-aş spune mie) şi care articulează o reprezentare identitară de tip abator: „Sentimentele din carne de porc./ Amintirile-chifteluţe din carne tocată râncedă./ Noemele-copănele. Monomaniile-fleici. Obsesiile-filé.” (Sentimente din carne de porc, în Monstrul fericit, Editura Cartier, 2009).

E greu de spus care sunt trăsăturile Frânghiei înflorite* ce nu au fost descifrate de către exegeză până acum. S-a vorbit, între altele, pe bună dreptate, de o formulă nouă în care este tratat materialul poetic în raport cu temele anterioare şi despre „capacitatea de a-şi purta în spate integral obsesiile, fără a renunţa la vreuna dintre ele când o angoasă nouă se iveşte la orizont, (care, n.n.) face din Radu Vancu un poet profund, cu un imaginar autonom” (Alex Goldiş, România literară, nr. 25/2012), de felul în care „brutalul, macabrul, traumaticul” se îmbină cu „delicateţea, inocenţa şi fanatismul familial” (Ştefan Baghiu, Cultura, nr. 384/2012), ori despre structura volumului – „un soi de testament tulburător în care depoziţiile parodice sînt concurate de lamentări sfâşietoare despre insuportabila vitalitate a morţii.” (Claudiu Turcuş, Observator Cultural, nr. 631/2012) Cu siguranţă că una dintre primele calităţi ale scriiturii este dată de expresia rafinată, în comparaţie cu volumele anterioare, concentrată, adică, într-o economie a rostirii care mizează pe detaliul esenţial sau pe comparaţia insolită şi sugestivă, ca strategie de eficientizare maximă a sugestiei: „Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă.” O asemenea sondare scrupuloasă a adâncimilor psihismului traduce, în poezia Frânghiei, o hiperluciditate ascuţită, pe fondul căreia faţa şi reversul lucrurilor se împletesc într-un joc al corespondenţelor sumbre: babeţica devine echivalentul ştreangului, iar simbolistica trandafirilor trădează un accesoriu funebru în decorul lumii de dincolo şi „contaminează”, deopotrivă, şi micul univers filial. Convulsia lăuntrică ia forma unei confesiuni care, pe fondul tuşelor existenţialiste, denunţă o cerebralitate ce mocneşte răbdător, concizie a unei interiorităţi care îşi proiectează neîntrerupt tulburata disecţie biografică.

În toată această „politică de epurare”, cohorta de obsesii şi preferinţe livreşti din poemele anterioare este uneori sacrificată cantitativ în detrimentul reflecţiei imediate (nu-i vorba, nu în totalitate, căci apar, totuşi, între altele, consemnarea melancolică a ultimei întâlniri cu M. Ivănescu – celălalt „mort iubit”, jurnalele kierkegaardiene ca „anti-depresive” de nădejde, ori frânturi din discuţii amicale despre literatură), ceea ce face din inserţiile parantetice strecurate pe alocuri în discursul liric propriu-zis (deşi nu în puţine locuri aceste „breşe” explicative se infuzează discret de tuşele unei poezii subtile), dincolo de „exerciţiu de respiraţie”, cea mai autentică şi fidelă auto-critică; esenţa întregului demers poetic poate fi localizată tocmai într-o astfel de „galerie” laterală: „Subconştientul meu mic-burghez vrea să facă ordine, să aşeze în silogism microarmonia şi catastrofa, să regizeze un cartoon feeric după un scenariu deprimist.”; ori, puţin mai încolo, constatarea poetului că, mai mult decât una de poezie, cartea pe care o scrie devine o adevărată contabilitate onirică. Comentat într-un dublu registru, breviarul stărilor sufleteşti închipuie o pereche opozitivă cu polii răsturnaţi, care face din poezia lui Radu Vancu o devoalare cutremurătoare în care în reflecţia cotidiană cerebrală şi temperată se poate ghici culoarea roşiatică a rănii, chiar dincolo de cazurile explicite (ca de pildă refrenul obsedant de la începutul fiecărei secvenţe lirice, de o rezonanţă candid-îndurerată), în punctele de aparentă evaziune biografistă: „Oricât de disparate sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa. Evident – aceeaşi verbigeraţie, aceeaşi Speranţă disperată.” Dincolo de preocuparea pentru livresc şi poezie (prezentă în alte câteva rânduri, alături de obsesia scrisului) şi „blestemul” logoreic, „moştenit” din volumele anterioare, aşa cum am arătat la început, ce iese la suprafaţă aici e o anume încercare disperată de conciliere a memoriei neînduplecate cu luciditatea care cere îngăduire, încercare articulată într-o concluzie minimalistă situată în vecinătatea dramatismului.

Toate ipostazele pe care le dezvoltă lirismul din Frânghia înflorită îşi trag această tensiune dramatică nu doar din finalurile concentrate şi sentenţioase, ci şi dintr-un anume vizionarism de tip expresionist (nu ca notă definitorie pentru poet, totuşi, deşi volumul de faţă demonstrează această caracteristică mai limpede, comparativ cu cele anterioare), de o senzorialitate accentuată, într-un registru adeseori macabru. Câteva „mostre”: imaginarul serafic din lumea de dincolo a tatălui stă sub semnul bestialităţii („Abia atunci, culcat pe spate,/ vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,/ turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,/ numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.”); aceeaşi perspectivă sumbră deschide cerul pe care soarele de noiembrie se vede „călduţ ca un cadavru proaspăt”; în fine, morţii se metamorfozează la un moment dat în oameni de zăpadă „«cu ochii de năsturei sticlind în delir/ cu zăpada învelind atent maţele terciuite/ şi bulgării de carne însângerată.»”. Cimitirul de unde mortul „cel mai iubit dintre morţi” îi trimite fiului epistolele sinistre devine un soi de Babel infernal, un circ de o tragi-comedie excelent pusă în scenă, care adăposteşte, rând pe rând, cadrul unui musical mortuar, un cinema al morţilor, salon în spital, mai apoi, unde Dumnezeu îşi face vizita zilnică, ori parc de joacă unde îngerii „se dau huţa/ ca-n balansoar pe un coşciug mai înclinat”. Viaţa de acolo şi viaţa de aici îşi schimbă reciproc valenţele; prezentul domestic ia forma unui purgatoriu, la capătul căruia se arată tainic paradisul Cami-Sebastian. Iată o secvenţă pe deplin reprezentativă pentru acest travaliu dantesc: „«Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare/ aşa cum ne-am făcut felul./ Unul cu un cuţit în inimă,// altul cu glonţul în creier,/ altul cu venele deschise./ Însă se lucrează din greu la imagine.// Eu am primit acelaşi maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ şi te aştept tot cu ştreangul la gât,// dar rafiei i s-a poruncit să înflorească/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ştreangul de flori,// atent de parcă mi-ar fi/ cel mai bun prieten/ bărbierindu-mă pentru nuntă.»// Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,/ pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,/ din pătuţ se aude motoraşul cu muci// din năsucul lui Sebastian./ Ca de obicei, după dezastru/ lumea e perfectă.” Din nou, calmul din final afişează doar aparent şi promisiunea edenică.

Într-un interviu acordat lui Adrian G. Romila (în Conta, nr. 15-16/2014), vorbind despre primele lecturi, Radu Vancu făcea diferenţa între miza acestora şi proiectul său literar actual: „Pe atunci (în copilărie, n.n.) credeam în literatura de imaginaţie, după cum se vede; acum, de când îmi exersez mitomania în pagini tipărite, cred în literatura de memorie – dar ştiind bine că, de fapt, memoria e imaginaţia în flăcări.” Văzut din această perspectivă, Frânghia înflorită reprezintă un spectacol de piromanie impunător. Un mare poem e toată cartea, o sărbătoare continuă a celor mai devotaţi demoni.

________

* Radu Vancu, Frânghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2012, 76 p.

 

[Vatra, nr. 10/2014]

de VATRA

Pe aripile cărăbuşilor…

Radu ŢUCULESCU

07-roman-serial

 

Frumoasa lună mai! Bună de pus pe muzică!

Sonata lunii mai. Simfonia lunii mai!

Te împinge spre extaz.

Fusese o lună cu puzderie de cărăbuşi. O dată la patru ani se întîmplă aşa. Cărăbuşii invadează Dealul Cetăţuii şi Marele Oraş. Cărăbuşii invadează lumea!

Sînt drăguţi, bîzîitori, inofensivi. Strălucesc, în apus de soare.

Cărăbuşi de aur.

Am prins unul. E simplu, cînd sînt atît de mulţi, lovindu-se între ei. Nu cunosc teama.

Adusesem cu mine un mosor de aţă subţire. Intenţie premeditată. Am rupt o bucată. Am legat-o de un picioruş. Celălalt capăt l-am legat de o crenguţă, desprinsă dintr-un tufiş, curăţată de frunze. Un băţ verde.

Cărăbuşul se porni să zboare.

Aripile vibrau armonios în aerul călduţ al după amiezei de mai. Legat cum era, de-un picioruş din spate şi de vîrful băţului, începu să se rotească în jurul acestuia ca o morişcă.

Maria Candelato bătu din palme.

M-am uitat la ea, mîndru de ce ştiam eu să fac cu un cărăbuş de mai.

S-a minunat, cîteva clipe, apoi a zis cu vocea ei catifelată şi zglobie, de pasăre dansatoare, înălţată-n zbor, acuma dă-i drumul cărăbuşului, îl doare, bietul de el, nu-l chinui.

Am vrut doar să-ţi arăt, i-am răspuns, încercînd zadarnic să preiau tonalitatea vocii sale venită din înaltul cerului înroşit de soarele care se retrăgea discret. Nu-l doare, te asigur, ba îi şi place să se joace, uite ce vesel dă din aripi! O morişcă vie!

Anghele, eliberează-l, mă rugară buzele Mariei Candelato, atinse de vîlvătăile purpurii ale apusului de soare. Fără agresivitate, cu cîntată duioşie.

Îi dau drumul, uite, chiar acuma. Aţa subţire s-a rupt uşor. Cărăbuşul n-a zbughit-o, fericit că scăpase din laţ. Din contră. Începu să zboare în jurul nostru, zumzăind muzical, fluturînd după el bucăţica de aţă atîrnată de picioruşul său, ca un fir de păianjen.

Vezi, pînă şi cărăbuşul s-a îndrăgostit de tine!

Dar cine mai este îndrăgostit? întrebă gura umedă şi purpurie a Mariei Candelato, iar eu am răspuns dintr-o suflare, toată lumea, iar ea a rîs, dezvelindu-şi dinţii mărunţi şi perlaţi, pe suprafaţa lor jucîndu-se o rază de soare, strecurată printre sutele de aripi ale cărăbuşilor care invadaseră văzduhul.

Mirosea a săpun de casă în care se amestecaseră flori de levănţică, la fel făcea şi mama, înainte de a opri fierberea grăsimilor, arunca în oală petale parfumate. Aşa, îmi zicea Irene, miroasă-mă întîi, vîră-ţi nasul după urechea mea, şi după cealaltă, plimbă-l pe ceafă, încet, pe gît… şi inspiră adînc. Întîi să-ţi placă mirosul femeii. E primul pas important. Dacă nu-ţi place, nu te încurca cu ea. Tu miroşi ca şi săpunul pe care-l face mama, zic, continuînd să adulmec aromele epidermei albe a fetei în casă. Asta-i bine, rîse Irene, dezvelindu-şi strungăreaţa, e un semn că ne putem apropia unul de celălalt. Vei descoperi că miros şi altcumva decît… săpunul mamei. Atinge şi cu buzele loburile urechilor… ceafa… gîtul… fără grabă… nu se crapă pielea, chiar dacă bagi puţin dinţii în ea… Mă exciţi pe mine… şi pe tine… Urcă spre bărbie… sărut-o… plimbă-te cu buzele şi pe obraji… Rîsul reconfortant al Irenei se termina cu două gropiţe răsărite-n obrajii ei roşii pe care asfinţitul soarelui de mai îi înflăcăra cu generozitate. Părul îi era împletit în două cozi groase. Prin ele, şerpuiau panglici colorat, ca nişte curcubeie adunate într-o castanie şi mătăsoasă captivitate.

Cărăbuşul nostru rubiniu, cu aţa zbătîndu-se, molatec, sub el, atrase şi pe alţii în cercul său rotitor. O clipă, mi-a fost teamă să nu-i invadeze părul Mariei Candelato. Rebel, căzut pe umeri, des şi vag ondulat, precum suprafaţa unui lac mîngîiată de vînt, avea culoarea purpurie a ultimelor raze de soare.

Cărăbuşii de mai se roteau în jurul nostru, ca într-un dans protector. Nici gînd să se rătăcească vreunul în părul Mariei Candelato. Păstrau o distanţă egală, ordonată.

Eu şedeam pe bancă iar ea, în picioare în faţa mea. Simfonieta cărăbuşilor de mai se desfăşura deasupra capului meu. Dansau în jurul Mariei Candelato. Un nimb din aripi transparente. Un omagiu adus frumuseţii sale pline de prospeţime şi ingenuitate.

Era îmbrăcată cu un tricou subţire, lipit de trup, de-un verde deschis, ca iarba primăvara, cînd e plină de sevă. O fustă albă, un alb crem, extrem de scurtă, precum cele ale jucătoarelor de tenis. Ori chiar mai scurtă.

De pe banca pe care şedeam, îi vedem perfect chiloţii mici, albi, transparenţi şi curbura feselor. O simplă pală de vînt, ar fi fost de ajuns ca să le dezvelească în întreaga lor splendoare. Curbele aveau perfecţiunea unui glob de cristal tăiat în două. Sub pielea netedă, rozalie, a feselor, muşchii erau plini de viaţă, tresărind din cînd în cînd, incitaţi de zumzăitul discret al cărăbuşilor de mai.

Maria Candelato avea cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată. Fără cusur, stîrneau imaginaţia, dînd naştere celor mai năstruşnice fantezii. Coapsele, suple şi pline totodată, emanau o căldură de felină tînără, capabilă să zburde ore în şir, fără să obosească. Genunchii şuşoteau tot timpul, molatec şi senzual. Prin tricou, se reliefau sînii mici şi fermi, cu sfîrcuri alungite, gata să străpungă ţesătura fină, subţire.

Am prins-o de mîini şi am apropiat-o mai mult de mine. Îi simţeam căldura coapselor încingîndu-mi obrajii. Vîrfurile urechilor.

Trebuia să-mi las capul pe spate, să-i descopăr faţa. Imaginea era completă. Coapsele, chiloţeii, sînii şi chipul ei de căprioară cu ochii protejaţi de gene lungi, prin care se filtra lumina înserării.

Te uiţi sub fusta mea, rîse Maria Candelato, balansîndu-se a dans, fără să-şi desprindă mîinile. Marginile fustiţei se mişcau şi ele, precum spuma valurilor trezite la viaţă.

N-am cum să-mi înalţ privirile spre tine decît aşa… trecînd cu ele pe sub fustiţă… Sînt de vină că-i atît de scurtă? Ce văd eu, vede toată lumea…!

Irene îşi plimba degetele mîinii drepte prin părul meu, în timp ce învăţam să-i sărut, cu adevărat, gîtul, ceafa, urechile, obrajii. Picioare de păianjen, încărcate cu electricitate, care-mi scurgeau fiori pe şira spinării, îmi ridicau firele de păr de pe braţe şi de pe unde mai crescuseră. Mîna Irenei, un păianjen electric, dirijîndu-mi cu gingăşie fermă capul. Traseul buzelor. Pînă cînd le potrivise peste buzele ei.

Cărăbuşii de mai năuceau umbrele înserării cu bîzîitul şi zborul lor.

Lasă-le moi, nu le crispa, deschide-le puţin, îmi şoptea Irene pe un ton amuzat. Nu mă deranjau inflexiunile vocii sale, subtilităţile nuanţelor. Nici nu mă puteam concentra asupra lor. Îşi vîrî vîrful limbii, fierbinte şi umed, în gura mea, mişcîndu-l cu agilitatea unei şopîrle. Instinctiv, am atacat-o şi eu cu vîrful limbii, imitîndu-i mişcările. O încleştare care-mi răscoli interiorul trupului. O minge de foc coborî, invadîndu-mi pîntecul.

Irene îmi apucă mîna dreaptă şi o ghidă spre fusta ei lungă, cu pliuri roşii. Îi imprimă o mişcare de rotaţie. Ca un masaj lejer. Gingaş. Apoi o împinse în sus.

Nu ştiu cînd îşi eliberase sînii de sub bluza subţire din pînză de in. Sîni mari, elastici, dominanţi. Îmi bolborosi direct în gură, frămîntă-i… strînge-i… nu brutal… dar nici timid… freacă-i…

Un ghem de foc îmi răsări în stomac. Apoi începu să coboare prin pîntec, prin vezică, pînă-n testicule, aprinzîndu-le instantaneu. O durere surdă, gata să explodeze.

Eşti tare frumoasă, Maria Candelato, am murmurat înţepenit pe bancă, cu capul lăsat pe spate. Cărăbuşii care se roteau în jurul nostru, zumzăiau aprobator. Pînă şi cărăbuşii…

Ştiam că eşti meşter în sunete, nu şi în vorbe, ciripi Maria Candelato, continuînd balansul dansant al trupului ei perfect, de trestie gînditoare legănată de vînt, ca un lujer atins de adierile sfîrşitului de primăvară.

Îmi strîngea mîinile, ca un copil lanţurile leagănului din parc.

Am început să-i sorb şoaptele genunchilor. Atunci se opri din mişcare, tremurînd ca o libelulă, de parcă trupul ei intrase în rezonanţă. Poate răcoarea nopţii care începuse să se lase peste noi, peste Marele Oraş, să fi fost de vină.

Am continuat să-i culeg şoaptele genunchilor cu buzele, tot mai febril, urcînd încet spre pulpele goale, ca un melc marcîndu-şi drumul cu salivă, avînd drept ţintă finală buzele acoperite de ţesătura fină, albă, transparentă, a chiloţeilor.

Frămîntam sînii nebun de elastici ai Irenei, mari, dominanţi, cu sfîrcuri groase, maronii. Intraseră şi ei în erecţie, ca şi sulacul meu, a ştremeleagului meu întărit, dureros, în strînsoarea pantalonilor.

Mîna Irenei mi-a aplecat capul spre colinele sînilor. I-am înghiţit, pe rînd, cu necontrolată ardoare,

Atenţie, să nu muşti prea tare, chicoti Irene, iar răsuflarea ei nu mai era atît de calmă, de stăpînă pe sine.

Apoi, am simţit cum cealaltă mînă a Irenei se transformă şi ea în păianjen, unul care se căţăra, grăbit, pe picioarele mele, de la genunchi în sus, şi cu agilitate profesionistă îmi descheie pantalonii. Sulacul eliberat, zbîrnîi ca o coardă, intrînd în concurenţă cu zumzăitul cărăbuşilor de mai, încîntaţi şi ei de ceea ce se petrecea pe bancă, sub valurile protectoare ale umbrelor nopţii.

Brusc, Irene îmi îndepărtă capul, desprinzîndu-mi buzele de pe sînii ei. Se ridică în picioare. Am sesizat un şoptit mătăsos. Îşi ridica fusta. De fapt, fustele. Avea mai multe, una peste alta, ca nişte foi de varză, subţiri şi colorate.

I-am desluşit pîntecul gol. Nu purta chiloţi.

Pune-ţi mîinile pe bucile mele, sînt ca şi sînii… dar fără sfîrcuri, chicoti Irene din nou, printre calde gîfîieli. Se căţără pe genunchii mei, cu fustele ridicate pînă la brîu. Se înfipse în stremeleagul încordat ca o coardă de contrabas, dintr-o singură mişcare, înghiţindu-l complet.

O menghină umedă, începu a se strînge în jurul sulacului.

Ca o gură flămîndă.

Călare pe mine, Irene nu-şi mişca trupul deloc. Se ţinea de umerii mei, strîns, în timp ce sînii mi se ofereau din nou, direct în faţă, fără oprelişti, într-o poziţie mult mai comodă.

Menghina umedă şi fierbinte care-mi înghiţise sulacul, cînd strîngea, cînd îi dădea drumul, ca o pompă, ca o gură care suge o bomboană.

O nemişcare plină de… mişcare interioară, vîscoasă, fierbinte. O lavă agitîndu-se sub pămînt.

Am gemut la unison. Cozile groase ale Irenei mă plesniră peste faţă. Gemînd, îşi clătinase capul dintr-o parte într-alta, de cîteva ori. Precum Radu Orbul…

Am simţit cum mi se scurge măduva din şira spinării, lăsîndu-mă moale ca o cîrpă. Ca un prosop.

Irene mă îmbrăţişă, vîrîndu-mi obrazul între chingile sînilor ei umeziţi de-o subţire transpiraţie parfumată.

Aşa, stors de vlagă cum eram, nu aş mai fi ieşit din ea… pînă dimineaţa!

Irene coborî, în cele din urmă, de pe genunchii mei. Hai, nu rămîne ca o cămaşă stoarsă, zise ea, revenind la tonul de-o sănătoasă veselie, nu ai de ce să-ţi fie teamă, vei deveni un bărbat pe cinste.

N-am înţeles ce a vrut să spună, dar nici nu am întrebat-o. M-am lăsat luat de mînă şi pus în mişcare de Irene, fata în casă, cea care mirosea a săpun cu flori de levănţică, făcut la ţară. Irene, servitoarea prezentată de Radu Orbul.

Mai avem multe de învăţat, Anghele, gînguri ea, dar este timp. Cărăbuşii ăştia vor fi aici toată luna mai…

Mi-am lipit buzele de ţesătura subţire a chiloţeilor. Mi-am desprins mîinile din palmele ei. Apoi mi le-am lipit de fesele ei perfecte.

Prin ţesătura cît pînza de păianjen, absorbeam aroma buzelor garnisite cu cîţiva cîrlionţi pufoşi.

Vreau să fii numai a mea, doar eu să te ating, să te mîngîi, am bolborosit, scufundat între coapsele Mariei Candelato.

Ce bombăni acolo? întrebă ea, îndepărtîndu-mă, vădit tulburată.

Vreau să fii numai a mea, am repetat eu, să nu te atingă nimeni, să nu te spurce nici un bărbat…

Anghele! îmi opri şirul vorbelor Maria Candelato, aiurezi?

Se lăsă pe vine şi-mi luă capul în palme.

Umbrele nopţii coborîră, insinuant, peste pleoapele noastre. Ne desluşeam, anevoie, chipurile.

Anghele, eu sînt balerină, şopti Maria Candelato, aceasta va fi meseria mea. Să dansez pe scenă, cîteodată singură, de cele mai multe ori cu un partener ori chiar cu mai mulţi… Sper că-ţi dai seama ce prostii ai rostit.

În momentul acela am înţeles. Nu voi putea forma niciodată un cuplu de îndrăgostiţi cu Maria Candelato. Era elevă la coregrafie. Meseria ei se petrece pe scenă. Trebuie să danseze şi să se lase pipăită de diverşi parteneri, în văzul tuturor. Să-şi arate chiloţeii şi fesele tuturor onaniştilor din sală ori din faţa televizoarelor. Ba, să mai fie şi aplaudată pentru asta!

Gelozia m-ar fi data gata. Mai bine dau eu dracului această relaţie, mi-am zis, pe care am încercat s-o înod cu superba Maria Candelato. Să fiu sincer, ea a fost cea care mi-a spus încă acolo, pe Dealul Cetăţuii, Anghele, trebuie să renunţăm la orice relaţie dintre noi. N-am chef de scene de gelozie. Şi nici nu te văd capabil să accepţi cu mine o simplă prietenie. Am dreptate?

N-am zis nimic. Am lăsat răspunsul să atîrne undeva deasupra noastră. Să-l ia cu ei cărăbuşii, la sfîrşitul lunii mai.

                                                           (fragment din romanul Mierla neagră)

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

de VATRA

Minirecenzii (4)

Andrei Cornea, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii,

Humanitas, Bucureşti, 2014

miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii_1_fullsize

 

Un grup restrâns de oameni se opun conformismului ce defineşte genul omenesc şi de care doar foarte puţini se pot dezbăra. Nu, nu suntem în budoarul doamnei de Saint-Ange sau în castelul Silling ori în alt loc ascuns în care noncoformiştii marchizului de Sade îşi satisfac poftele libertine, departe de ochiul moralizator al plebei. E vorba de un soi mai auster de iubitori de libertăţi, care nu-şi doreşte alt lux decât „o mâncare ceva mai elaborată sau puţin vin, în loc de hrana de bază sau apă” (p.192). Lor le este destinată această colecţie de idei filosofice, snoave cu tâlc şi comentarii politice de actualitate. Să le luăm pe rând. Ideea principală a lucrării e că există o natură umană şi ea e caracterizată prin spirit de turmă şi animalitate gregară. În aceste condiţii ivirea libertăţii politice la greci sau, apud Benjamin Constant, a celei personale la moderni ţine de miracol. Aceste forme de independenţă faţă de programarea biologică a speciei au la bază libertatea morală care în raport cu evoluţia generală a Universului e un accident încă şi mai mare. Un lucru atât de rar nu are cum să nu stârnească puzderie de duşmănii. Aici intervine povestirea: cetatea e în pericol, barbarii sunt la porţile democraţiei liberale! Modelul e cel al istoricilor greci vorbind cu dispreţ despre orientul despotic persan. Deja scepticii antici se întrebau: cum ar fi arătat o istorie scrisă de persani? Am fi aflat poate că Marathonul a fost o înfrângere nesemnificativă într-o campanie egeeană reuşită a regelui Darius sau că războaiele medice au adus numeroase elemente de civilizaţie răsăriteană în viaţa rudimentarilor elini. Dar analiza clasicistului bucureştean se doreşte accesibilă şi populară, de aceea descrierile sale aduc mai degrabă cu filmele de săbii şi sandale şi mai ales cu recentul succes hollywoodian „300”. Un alt model istoric este Anglia victoriană şi în general Europa şi America de Nord de dinaintea Primului Război Mondial, epocă văzută prin scrierile lui Stefan Zweig şi conceptele lui John Stuart Mill: o lume a libertăţii aşadar, în care Charles Dickens e nevoit să lucreze în fabrică la 12 ani şi în care „pământul aparţinea tuturor” (p. 36-37), conform pomenitul scriitor austriac. Desigur, mai ales puterilor coloniale. De altfel, Cornea propune o versiune proprie asupra luptelor de decolonizare: popoarele Lumii a Treia s-au ridicat preferând să intre în sclavia conaţionalilor lor decât să accepte tutela binevoitoare a altora, în virtutea naţionalismului şi a dorinţei de înrobire proprii naturii umane (p. 148). Nevoia de a fi în lanţuri se arată fie în comunism care este „ascensiunea sclavilor din fire”, fie sub diversele democraţii sociale apusene pentru care autorul nu are o mai bună caracterizare decât de „tiranii renăscute” (p. 223). Iubitorul libertăţii constată cu obidă că toate aceste regimuri politice au susţinerea majorităţii, la fel cum Rusia de azi e o „tiranie susţinută la urne de majoritatea poporului”. Bineînţeles, era preferabilă Rusia lui Elţin, unde preşedintele îşi impunea voinţa politică îndreptând tancurile împotriva deputaţilor. Libertatea şi legalitatea nu sunt mereu în armonie. Până la urmă, forţa rămâne ultimul mijloc de a proteja libertatea, de aceea eseul susţine spionajul de masă, intervenţionismul militar occidental, politicile de austeritate economică. Altfel, omul nu învaţă să fie liber!

Bref, miracolul e că noii liberali ai literelor acceptă încă să convieţuiască alături de poporul pe care-l detestă.

 

*

Walter Benjamin, Stradă cu sens unic,

Traducere, prefaţă şi note: Christian Ferencz-Flatz

Tact, Cluj-Napoca, 2014.

 

 Walter-Benjamin__Strada-cu-sens-unic-130

Ceci n’est pas un livre! E o meditaţie despre scriitură la începuturile transformării ei în design publicitar. Şi în aceste vremuri ce-i mai rămâne de făcut autorului? Poate încerca să compună asemeni turistului planul urban al rămăşiţelor zilei din osteneala preumblărilor sale. Scrisul fragmentar se apropie de acţiune, de unde compararea autorlâcului literar cu arta saltimbancului şi a atletului. Îşi aproprie tehnicile jurnalismului destinate lecturii verticale, opuse aşezării seculare a scrisului orizontal, acceptă şi deturnează  „dictatura perpendicularei”, aşa cum a ştiut-o face Mallarmé prin exploatarea albului foii şi a dimensiuniilor semnelor din poemul tipografic al Aruncării zarurilor. Desigur, poate rămâne şi un cărămidar, autor al unor volume groase ce servesc drept mijlocitoare între două cataloage de arhive. Găsiţi aici şi liste de principii pentru actuala şi atotputernica scientometrie: „Dar când se vor scrie cărţile direct ca nişte cataloage? (…) În cuprinsul lor, valoarea opiniilor ar fi din start indicată prin cifre, fără ca acestea să fie totuşi puse în vânzare.” Optimismul lui Benjamin îl face să întrevadă aici un viitor al poeţilor redeveniţi rapsozi ca-n vremurile arhaice şi exploatând noul scris ideografic internaţional. În solida sa prefaţă, traducătorul încearcă să extindă această reflecţia asupra internetului şi noilor medii. Deunăzi, veteranul reportajului britanic în Orientul Mijlociu, Robert Fisk, medita asupra cazurilor de tineri occidentali plecaţi să lupte într-un jihad îndepărtat în urma unor convertiri treptate la un Coran electronic intransigent, fără prea mare legătură cu versetele revelate odinioară de arhanghelul Gabriel lui Mahomed. El concluziona că, departe de a fi versiunea modernizată a rubricii „poşta redacţiei” comentariile de sub articolele publicate pe net sunt locul exprimării libere a celor mai îngrijorătoare caracteristici ale personalităţiilor timpurilor noastre. Poezia sms-urilor şi chat-urilor dă seama de violenta naştere a lumii viitoare

Nu e nici o carte de aforisme. Nimic din arta concetrării frazei lăsată moştenire de Balthasar Gracián şi de la Rochefoucauld unui Guy Debord. Şi nici din străfulgerările sporadice à la Nietzsche sau Blaga ce pot cândva să-şi găsească dezvoltarea într-un capitol poetic sau într-un poem filosofic. E o carte ce ia forma inscripţilor unei străzi cu sens unic, dar cu numeroase ieşiri. Iar una din ele e chiar analiza crizei lumii burgheze care-şi refuză orice şansă de supravieţuire, evitând chiar şi cea venită prin surpriză, advenire ce necesită alt tip de atenţie decât tânguiala ridicată de intelectuali la rangul de filosofie a culturii. Lumea în criză e pentru Walter Benjamin cea a burgheziei germane înnămolită în instinctele de masă moderne, ce-o înstrăinează de vitalitatea adaptării, unde raporturile băneşti dau transparenţă completă, dar şi blochează totodată orice raport omenesc. E lumea a cărei expresie definitorie este ruşinea faţă de sărăcie şi înjosirea nevoiaşilor, reacţia celor respectabili în faţa propriului viitor.

*

Quentin Meillassoux, Le nombre et la sirène. Un déchiffrage du Coup de dès de Mallarmé,

Fayard, Paris, 2011.

517dsZ+6J6L._SY344_BO1,204,203,200_

Bingo ! Numărul câştigător e 707.

Se împlineşte un secol de când Mallarmé publica în La Nouvelle Revue française versiunea definitivă a poemului său Aruncarea zarurilor. Quentin Meillassoux, noul copil minune al filosofiei franceze, după dispariţia unui Deleuze sau Derrida, dacă e să ne luăm după mulţimea traducerilor şi, mai ales, a receptării americane, îşi propune nici mai mult nici mai puţin decât să dezlege misterul cuprins în cele 12 file ale celebrului poem în proză. Pasiune a lingviştilor şi mai rar a criticilor literari, numerologia este repusă în drepturi, după încercările infructuoase ale chomskienei Mitsou Ronat de a dezlega taina poeziei în numărul de silabe din versul alexandrin clasic, reproduse de versului liber din Un coup de dès. Meillassoux preferă să numere literele. Astfel, fila din mijloc a poemului începe şi se termină cu locuţiunea „COMME SI”, iar socoteala slovelor este egală cu suma păcatelor capitale sau, dacă preferaţi, cu cea a harurilor Sfântului Duh.

„COMME SI” … „COMME SI” = 7-0-7.

Comod în alegerea unui cod numeric pentru interpretarea literară e că odată ce ne-am oprit asupra lui, îl regăsim peste tot.

Deci nu e o poezie cu cod? Greu de spus, pasionante rămân însă rândurile junelui filosof când încetează numărătoarea şi-şi continuă meditaţia originală despre hazard, începută în eseul său După contingenţă. Pentru el, Stéphane Mallarmé e mesagerul unei modernităţi izbutite, acolo unde au eşuat Lamartine şi Nerval în poezie, Michelet şi Quinet în istorie, Hegel şi Comte în filosofie, Hugo şi Zola în roman, şi, în fine Marx într-un gen inclasabil al teoriei şi practicii. În Aruncarea zarurilor, poetul ermetic reuşeşte întemeierea unei religii civile lipsite de partea dogmatică şi a unei politici emancipatoare care nu se aseamănă cu povestea mântuirii. El devine părintele ascuns al unei metafizici viitoare pe care o nouă epocă şi-ar întemeia cunoaşterea şi organizarea socială. Mallarmé e în aceasta geamănul şi opusul lui Hegel, un filosof al totalităţii, al infinitului, care însă nu mai e, ca la maestrul german, un proces al Spiritului care se dezvăluie şi se cuprinde pe sine, chiar şi atunci când aparent se neagă. Infinitul mallarmean ar fi mişcarea Neantului, a absenţei Sensului, care determină chiar şi ceea ce pare să-i scape. Condiţia poeziei în evul modern e trăirea absenţei transcendenţei ca nimicire fecundă şi nu ca doliu nesfârşit. Celălalt frère ennemi al autorului francez este Richard Wagner. Amândoi vor să facă din artă o nouă religie, însă opera wagneriană nu e decât muzică ataşată legendelor Nordului şi nu sinteză completă a vieţii şi ficţiunii. Muzicianul revoluţionar nu a înţeles că trebuie să rupă cu reprezentarea pentru a depăşi creştinismul. Pentru Stéphane Mallarmé arta totală nu îşi poate găsi înspiraţia printr-o întoarcere la tragedia greacă (soluţia lui Nietzsche), deoarece Elada nu este decât o falsă origine. Creştinismul însuşi a căzut în această capcană construind liturghia pe o moştenire filosofică elină: (re)prezentarea Ideii. Or, în centrul ceremonialului poetic şi sacru al lui Mallarmé va fi nonreprezentabilul: ezitarea din aruncarea zarului decisiv, tremurul dinaintea unui naufragiu posibil. „Numărul unic care nu poate fi altul” despre care vorbeşte poemul e infinitul contingenţei cuprins în momentul căderii zarului.

Chiar dacă nu întru totul convingătoare, interpretarea lui Meillasoux are meritul de a ne reaminti că dacă primii filosofi francezi au numit filosofia „poezie sofisticată”, nu-i mai puţin adevărat că poezia marilor moderni e filosofie rafinată.

(Claudiu Gaiu)

***

Slavoj Zizek, Agon Hamza, From Myth to Symptom. The Case of Kosovo,

Dialekti, Pristina, 2013

 

perpara

Acest mic volumaş conţine o mare performanţă: ar fi putut scris chiar şi de către cineva care n-a auzit vreodată de Kosovo. Ceea ce ne demonstrează avantajele incontestabile ale formalismului lacanian atunci când e dus la ultimele sale consecinţe: că ne scuteşte cu totul de istorie şi empirie. Specificul istoric şi determinările materiale sunt cel mult nişte puncte de intersecţie ale arsenalului conceptual din pornire, iar subiectul – cum s-ar zice – e într-adevăr lacaniamente barat. În acest sens, Kosovo este aici, conform titlului, un simplu mit, un pre-text – înlocuibil cu oricare altul. Cât despre simptom, avem şi aşa ceva: alături de Srecko Horvat (împreună cu care Zizek a compilat volumul Ce vrea Europa?Uniunea şi necazurile cu ea, apărut recent la IDEA), Agon Hamza pare să configureze deja un tipar de discipolat şi co-autorat, în care un tânăr autor/cercetător, odată ivită şansa unică de a ieşi pe scena mondială de idei sub aripa protectoare a lui Slavoj Zizek, nu găseşte altă soluţie de afirmare decât să copieze până la indistincţie ticurile intelectuale ale marelui sloven: de la argumente, la bancuri, până la idiosincraziile şi incoerenţa-i specifică. O fi bine, o fi rău? Deocamdată pare cel puţin să funcţioneze.

*

Ernst Lohoff, Norbert Trenkle, La grande dévalorisation. Pourquoi la spéculation et la dette de l’Etat ne sont pas les causes de la crise

Traduit de l’allemand par P. Braun, G. Briche, V. Roulet

Post-editions, f.l., 2014

 

gdedevalhd

Cei doi economişti, membri ai grupului german Krisis, încearcă în acest volum să ofere o lectură a crizei economice actuale din perspectiva analizei formei-valoare, curent teoretic marxist avându-l drept înaintaş pe Isaac Rubin şi care a fost revigorat în ultimii ani prin textele unora ca Moishe Postone sau Hans Georg Backhaus. O încercare care dezvăluie avantajele dar totodată şi limitele, dificultăţile acestui curent de gândire: pe de o parte, un grad extrem de ridicat de abstractizare şi speculaţie filosofică, ce-şi ia drept punct unic de pornire prima secţiune din Capitalul şi mai ales teoria fetişismului mărfii, şi care – tocmai graţie acestei înalte abstractizări – are avantajul unei aplicabilităţi practic nelimitate, pe orice subiect general sau particular. Dar totodată o încercare care, pe de altă parte şi din exact acelaşi motiv (abstracţia maximă), riscă să întindă nucleul teoretic originar (bateria conceptuală valoare/muncă/marfă/bani) peste limitele plauzibilităţii şi, în tentativa de a explica orice fenomen prin trimiterea la dinamica acestui arsenal categorial, să rateze astfel specificul subiectelor discutate. Măsura în care aceste două aspecte, pozitiv şi negativ, sunt negociate ţine până la urmă de abilitatea autorilor din cadrul acestui curent: la Rubin sau Postone, speculaţia filosofică suculentă şi densitatea gândului aproape că fac inutilă aplicarea teoriei la fenomene particulare, contemporane. La Lohoff şi Trenkle, stilul lemnos de economişti precum şi subiectul ales (criza actuală) fac ca în prim plan să iasă mai degrabă dezavantajele acestei teorii. Astfel, încercarea de a citi criza economică declanşată în 2008 prin lentila analizei formei-valoare sfârşeşte practic în a postula – în ciuda voinţei autorilor – două fire istorico-narative între care legăturile sunt tot mai greu de distins: pe de o parte, o dinamică automată a legii valorii, care face ca acest mecanism de bază al modului capitalist de producţie să-şi fi atins deja limitele acum aproape o jumătate de secol (anii 70). Pe de altă parte, o evoluţie actuală a capitalismului care pare să fi devenit independentă de producţia efectivă de valoare şi care se susţine doar pe infuzia de încredere şi speranţă prin care băncile centrale şi statele încearcă să menţină intactă şi în perpetuă expansiune bula capitalului fictiv. Problema nu e doar raportul de esenţă vs. aparenţă pe care aceste două fire narative îl postulează; problema e încăpăţânarea cu care capitalismul actual refuză să abandoneze iluzia acumulării fără valoare şi să recunoască astfel sfârşitul logicii sale. Iar pentru un fenomen care, în ciuda naturalităţii pe care toată lumea i-o presupune, nu are decât trei-patru secole vechime, a explica jumătate de veac din evoluţia sa doar în termenii întârzierii aparenţei faţă de esenţă pare să sufere puţin la capitolul acurateţe istorică.

(Alex. Cistelecan)

[Vatra, nr. 10/2014]

 

 

de VATRA

Dragă Sinucidere

Radu VANCU

rv

#

 

E jignitor cât de puţin doare,

dar măcar e o consolare:

aici se cam moare.

 

Până şi florile latră

& sfâşie beregăţile

cu petale necruţătoare.

 

Aerul, mai mult mort

decâr viu,

secţionează delicat jugulare.

 

Frumuseţea acidă

dizolvă creieraşe ecosez

& muşchiul de inimioare,

 

vine, vine, vine,

calcă totul în picioare.

Cât acid, atâta consolare.

 

Nimic viu sub soare.

Auzi? Da.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare.

 

 

#

 

Tati, am putea fi mai tari decât Berryman & taică-său,

şi decât papa Hem & taică-său,

am putea fi nişte Mengele & Beria

& cavalerii Pardaillan ai sinuciderii.

 

Tu eşti spânzuratul, eu aş putea fi fierarul ăla

care şi-a pus capul în menghină

şi a strâns până şi-a auzit ţeasta trosnind –

 

de fapt, până nu şi-a mai auzit-o.

Gâlgâia sângele din el ca din vacă.

 

Tu ai rămâne spânzuratul, eu aş putea fi

cel ce-şi bate piroane în ochi. Cel ce

înghite jumătăţi de lame de ras. Cel ce

 

se injectează cu ace contaminate. Băutorul

de azot. Înghiţitorul de şobolani flămânzi.

 

Există însă ceva mai înfricoşător

decât toate astea la un loc,

 

ceva ce le face să se ascundă

în găurile de şarpe din inimile noastre.

 

Ceva ce are legătură cu ochii unui copil,

când îi pui dimineaţa

lapte călduţ

peste cereale.

 

Undeva în adâncul ochilor copilaşului

îi vezi în fiecare dimineaţă,

cam la ora la care te-ai spânzurat tu,

pe Mengele & Beria rugându-se pentru noi.

 

 

#

 

Spânzuraţi cu gât alungit şi încovoiat

ca degeţelele de copil

născut prematur.

 

Fălci căscate larg

ale celor care şi-au tras glonţul în gură,

râzând de gluma colosală

 

scrisă de propriul sânge

pe peretele din spate.

 

Beteală de vene strălucind de sânge închegat.

 

Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos.

 

Beteală de creiere plutind, meduze fericite

& fosforescente, prin aerul dulce

ca ultima suflare a unui sinucigaş,

 

atunci când i-o sufli disperat

înapoi în piept.

 

Beteală de ficaţi strălucind vineţii,

fluturând zdrenţuiţi & triumfători,

cântând cu drapelele lor cirotice

 

gloria celei mai fericite armate

de sinucigaşi.

 

Şi el strălucind

printre toate astea,

strălucind

 

ca un copil

lăsat singur

în raionul de jucării.

 

 

#

 

Cei blânzi ca porumbeii nu au sufletul blând.

Creierul lor, inima lor plutesc şi ele deseori

prin aerul dulce ca sinuciderea

al sinuciderii.

Şi numai cei îmbibaţi bine-bine cu dulceaţa asta

ajung frumoşi

ca făcuţi din zahăr.

 

Ca nişte clătite îmbibate bine-bine cu dulceaţă

bucură sinucigaşii ochii lui Dumnezeu.

Ca nişte poeme de dragoste

scrise pe foi de asemenea clătite

bucură ei ochii lui Dumnezeu.

Ca nişte poeţi tatuându-şi poeme de dragoste

pe inimile lor îmbibate cu dulceaţă

bucură ei ochii lui Dumnezeu.

Căci sinucigaşii

sunt poeţii visaţi de Dumnezeu.

 

Frumoşi ca făcuţi din zahăr & cianură.

Blânzi ca porumbeii & înţelepţi ca şerpii

ce se înghit pe ei înşişi.

Oameni de tinichea cu inimi de clătite.

 

Pe toţi îi înveleşte, noapte de noapte,

în inima lui ca o clătită uriaşă

îmbibată bine-bine de o invidie melancolică

dulce-acrişoară ca dulceaţa de corcoduşe.

#

 

Hei, tati, când stăteam lângă cadavrul tău,

aş fi dat orice să fiu cei 20 de waţi

care fac creierul să funcţioneze.

 

Acum, când dorm lângă trupuşorul cald

al lui Sebastian, ştiu că 20 de waţi pot ilumina

ca un rug de o mie de cadavre –

 

şi că asta e Frumuseţea naibii. Frumuseţe, tu,

flagel al inimilor, rug al cadavrelor dragi,

eşti un beculeţ de 20 de waţi.

 

Momentul ăla când cobori în bucătărie noaptea,

Sebastian are febră şi te duci să iei din frigider

Nurofenul cu gust de portocale

 

cumpărat seara de la farmacia de la colţ

(sperai să n-ai nevoie de el) şi,

când deschizi uşa frigiderului,

 

constaţi că beculeţul de 20 de waţi s-a ars.

Şi febră, şi spaimă. Iei Nurofenul şi urci

la trupuşorul cu 40 de grade şi 20 de waţi.

 

 

#

 

Câtă vreme sinucigaşii sunt vii,

nu-i vede nimeni.

 

Ai jura că-s vii când râd

în crâşma de cartier

cu ochi strălucitori

& inimi pulverizate

în vodcă.

Însă nu-i vede nimeni.

 

Ai jura c-au fost vii

cei ce şi-au ţinut inima

în rai

& au disperat.

Nu i-a văzut nimeni.

 

Ce să mai vorbim: şi eu

l-am văzut de atâtea ori pe tata

pulverizat

şi nu l-am văzut.

Aş fi jurat că era viu.

Nimeni nu l-a văzut.

 

Aş vrea, tati,

încă o după-amiază

în care vodca să

strălucească între noi

 

şi noi să ştim

că-n ochii ei limpezi

tu eşti sinucigaşul ei

de suflet

iar eu

sinucigaşul ei

din flori.

 

#

 

O seară de iarnă într-o mansardă

nemobilată, cu celofane mari

pe jos, pline de var. Goală, doar un

bărbat tânăr aşezat pe jos,

lângă o sticlă de vodcă.

 

Bărbatul bea cu înghiţituri scurte,

dar dese. De la o vreme, în jurul mâinii

care ţine sticla aerul e tot mai clar,

tot mai străveziu. Şi el se uită

tot mai încruntat în claritatea aia,

ca şi cum ar vedea acolo

nu doar pe tatăl lui sinucis,

ci un Holocaust întreg de taţi sinucişi.

Din când în când, claritatea aia

străluceşte, ca şi cum printre sinucişi

ar trece, luminos ca o flacără de crematoriu,

Dumnezeu. Vodca tremură atunci

emoţionată.

 

Bărbatul bea cu înghiţituri tot mai scurte

şi mai dese. Se uită în claritatea aia sinucigaşă

cum se uită copiii la desene animate.

Şi uneori chiar râde, ca şi cum

ar vedea că sinucigaşii îşi fâţâie

oasele lor încântătoare

prin faţa lui, fac tumbe,

sluj & aport. Bărbatului îi plac

sinucigaşii, clovnii lui Dumnezeu,

cui nu-i plac. Apoi iar se încruntă,

cu fruntea încinsă ca o flacără

de crematoriu.

 

Bărbatul bea, şi claritatea aia începe

să pufnească şi să ţâţâie, ca şi cum

câţiva sinucigaşi mai bătrâni

ar pufni & ţâţâi privind pe cei tineri

făcând pe clovnii lui,

& ar spune oftând:

„era bine când ne sinucideam,

acum se întâmplă lucruri mult mai rele”.

 

Apoi tac toţi deodată: nu doar bărbatul

şi creierul lui năbădăios ca un sinucigaş bătrân,

dar şi sinucigaşii – tac deodată toţi,

ca şi cum ar privi şi ei într-o claritate

sinucigaşă cu alţi clovni

& altă flacără de crematoriu.

Numai vodca mai pufneşte uneori,

sobă veche într-o casă la ţară.

 

Pe celofane murdare de var, o sticlă

goală de vodcă şi un bărbat

adormit. E atâta claritate

în asta.

 

 

#

 

Câtă claritate, atâta trecut.

Sinucigaşul e clovnul absolut

printre cei ce-au putut.

 

În sinucigaş, viitorul e iar ce-a fost.

Inima din nou are rost.

Trecutul pică de prost.

 

Câtă sinucidere, oricâţi muşterii.

Câţi sinucigaşi, atâţia vii.

De ce nu-mi vii.

 

Dragă Sinucidere, te-am pupat.

Tati s-a spânzurat,

eu m-am lăsat.

 

Puteai să ai tată şi fiu.

Dublă, marţ, poartă-n sicriu.

Câtă sinucidere, mai ales viu.

 

Nu te-ai priceput.

Sinuciderea mea, drag rebut.

Câtă sinucidere, toată-n trecut.

 

Sinuciderea & poezia citesc viitorul.

În omorul tău, tati, mi-am citit omorul.

La trecutu-ţi mare, mare viitorul.

 

Te-am avut

şi te-am pierdut.

Dragă Sinucidere, om m-ai făcut.

 

#

 

Ce blând,

ce feeric,

s-a dat tonul:

 

maşinăria de sinucis

izbeşte-n cap

ca pantoful lui Hruşciov la ONU.

 

Ce chestie, poezia:

tu şi maşinăria.

Câtamai feeria.

 

 

#

 

Glorioasa zi

în care dracul face

să te vezi în oglindă

când te bărbiereşti.

 

Şi-n ochii tăi

privirea aia. Pe care

o au sinucigaşii

în glorioasa zi

 

de parcă le-ar bate

mereu în ochi

o lumină de vară.

(Dracul face.)

 

O vară atât de strălucitoare

încât rămân încleiaţi

în lumina ei într-o

glorioasă zi.

 

Încât lumina ei frumoasă

le aşterne pe retine

tuberculi leproşi.

(Dracul face.)

 

Glorioasa zi

în care dracul face.

 

 

#

 

Creiere, tu, atât de policolor

de parcă toată toamna s-ar fi aşezat acolo

şi s-ar fi sinucis.

Uşor, prea uşor.

 

Inimă, turmă de

porcuşori roz înflorind

pe o coastă de deal.

O turmă rosé, un val.

 

Poeme, autobiografii subtile

& fără ieşire.

Reptile tiptile

prin cimitire.

 

O, ce bucurie.

Totu-i vis & armonie.

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

15.II.1989

Ora 3, poate 2,30 după-amiaza. Singur acasă, liber. Un fel de rege. Peste cîteva minute, ore, ce va fi, însă? Dureri în genunchi, deja. Reumatism. Pe marginea mizeriei toţi, scufundîndu-ne încet. Soarele arde, ţara se descompune, scene groaznice – pe care le credem numai din filme sau cărţi – au fost şi vor fi. Noi ne purtăm ca şi cum nimic…Nu am fost educaţi astfel, minţiţi din copilărie, cîntece şi vorbe mari şi uniforme, şi iar cîntece şi vorbe mari, mereu aceleaşi vorbe despre paradisul terestru, aici, acum, iată-l! ce, nu-l vedeţi? ăsta-i! iată-l! bucuraţi-vă de el! Şi noi? Ar trebui să scriu în primul rînd despre asta, despre asta să scriu. Despre Utopia şi, în acelaşi timp, „dictatura gestionarilor”, despre satisfacţiile şi mîndria de „a te fi descurcat”. Despre fazani şi despre „şmecheri”, tot fazani în fond. Şi despre disperarea troglodiţilor că sînt semianalfabeţi şi goana lor după titluri şi foncţii şi „putere”, adică dreptul de a ţipa la cei „mai mici”, care vine după obligaţia de a te căciuli, de a lua, zîmbind, şuturi în cur de la „cei mai mari”. Despre cum mi-a penetrat sufletul şi l-a descompus fascinaţia şi spaima birocratică faţă de/pentru birocraţie, faţă de/pentru această „ierarhie” absurdă şi degradantă. Sînt un om liber? Nu, nu, nu! Nici măcar interior, pentru că – deşi par (şi sînt) un „colţos” – nu o fac cu nepăsare, cu naturaleţe. Libertatea – minimă – e ceva ce, am senzaţia – nu mi se cuvine (?!), ceva „ilegal”, pentru care mă lupt şi pe care mi-l doresc, dar ca pe un „viciu”, ca pe o plăcere ruşinoasă. Pentru că – în fond – sînt foarte sensibil la ce şi cum simt şi gîndesc cei din jur, iar pentru majoritatea libertatea e ceva „anormal”, nu doar că nu există şi nu şi-o doresc, dar nici nu o înţeleg, nu înţeleg la ce-i bună, la ce serveşte. Care libertate? Nu mă-ncurc în definiţii, să zicem cea pe care (şi cum) o înţeleg occidentalii, sau o înţelegeau romanii şi grecii din democraţii. Vorbim limba română, dar „sufletul” ni s-a orientalizat.

*

Imnul homosexualilor: „Foaie verde duru-duru/Cea mai bună pizdă-i curu’”

*

Oboseală şi iritare permanentă. Simplu: sindromul sclavului laş.

Nici măcar nu scriu literatură. Doar eseuri, din ce în ce mai ridicole prin distanţa faţă de „viaţa reală”. Sigur, poate pentru asta trăim, să „avanseze” poezia, deşi noi ne degradăm, dar…Prea mulţi de dar. Devin redundant. Previzibil. Il est plicticos. Nu am curajul s-o neg. În fond, femeile simt mai bine: nu mai sînt un bărbat adevărat. Inteligenţa mea nu face decît să amplifice penibilul. O naţie e terminată cînd toţi nu mai vor decît să supravieţuiască fizic, cum o fi, dar numai să mai trăiască, să mai prindă o zi şi încă o zi…Să nu se mai bucure de nimic, dar să aştepte. Ce? Să moară dictatorul? Nici măcar. Să se tîrască pînă mîine şi atît.

22.II

Există, desigur, o minciună „socialmente necesară”. Dar eu, îmbolnăvit de atmosfera din jur (exces de empatie!), am ajuns să mă mint şi să mint şi-n chestii în care nu-i necesar. De exemplu: nu mai sînt în stare (n-am chef) să scriu decît poezii pentru copii. Dar, eu îmi spun (şi spun) că o fac şi pentru bani (dacă nu-n primul rînd pentru bani) care bani, odată, o să-mi permită să scriu opera „mare”. Rahat! O prejudecată atît de comună – lit. pentru copii e „minoră” – pe care o şi preiau, dar nici nu vreau să recunosc că-s atît de comun în prejudecăţi (Ca şi cum ar exista prejudecăţi „de excepţie”, „geniale”).

Nici nu mai ştiu cum s-o-ntorc. Îmi doresc glorie, dar drumurile pînă la ea mă scîrbesc şi, dacă e să fiu sincer, nici gloria nu mă prea atrage. Nu mă atrage ca scop, pentru mine ar fi un mijloc (pentru a ajunge la ce?  să fiu iubit cu naturaleţe, de exemplu, dar gloria tocmai acest tip de afecţiune nu îl presupune, ca tot ce e excesiv intermediat social); dar e evident şi că va veni prea tîrziu, pentru a o mai putea „folosi” la ceva. Egoism excesiv, recunosc. Sau doar umana disperare că îmbătrînesc, că nu-s aşa de important pe cît mă imaginam, că mor…că n-am făcut mai nimic din ce îmi doream, din ce visam. Deşi, iată, am scris poezii mai bune decît aş fi putut visa la 19 ani că voi scrie.

A doua slăbiciune: prea marea importanţă acordată nulităţilor locale şi naţionale, faptelor, textelor şi „succeselor” lor. O lume care se va scufunda, care se va fărîmiţa, fiindcă nu există. Şi-atunci? Nu mai citesc revistele cam de 1 an, dar tot mai sînt sensibil la zvonuri, opinii, etc. Am nevoie de „mediu” şi asta-i lumea (inclusiv literară) în care-am crescut, în care m-am format. Toţi căcaţii, gen Itu, Drăgan, Brumaru, Lăncrănjan, Dumbrăveanu etc. încă mă mai (deşi discret) ating, încă mă mai descurajează cumva noile lor „isprăvi”, „succese” etc. Nici nu ştiu de ce, cînd e evident că tinerii sînt incapabili (sau dezinteresaţi) de o minimă solidaritate combatantă, care să modifice puţin climatul literar, „regulile jocului”. Cu cine, în fond: Buduca, Pecie, Ţăposu etc.? Hai să vorbim să n-adormim. Mai bine treci şi scrie ceva cît de cît viabil pentru copii!

23.II

O joi, în care sînt tot bolnav. O viroză, probabil. Nici nu mai ştii ce să crezi despre lumea asta, orice poziţie e excesivă şi/sau relativă. Pot să scriu despre mizeria zilnică, dar şi despre zîmbetul fetiţei mele, despre iarba care iese de sub zăpadă, despre corpul minunat al femeii, dar şi despre infernul fiziologiei sau cel casnic. Uneori mă simt Tolstoi, alteori Byron, uneori Camus, alteori T.S. Eliot, uneori Shelley, alteori Dostoievski şi, rareori, Kavafis sau Tournier. Îmi plac autori atît de diferiţi, sînt atît de empatic în relaţiile inter-umane încît mă întreb dacă am vreun „centru”, dacă „biografia” mea înseamnă altceva decît o înaintare năucă, cu dese schimbări de macaz, un consum de energie psihică şi inteligenţă risipit în stînga şi-n dreapta, aiurea adică; o înaintare care e, în fond, o împrăştiere. Rămîn poeziile: dar ele reprezintă oare ceva? Le sînt, realmente, de vreun folos celorlalţi? De obicei aş răspunde, fără ezitări, da. Azi însă sînt discret bolnav, afară e senin şi soare, sînt singur, azi, acum, într-o clipă suspendată îmi pot permite să fiu detaşat; şi răspunsul e: nu ştiu, e foarte problematic.

Mai grav e că mă simt blocat, că am fost cuprins de entropia din jur (iată c-am ajuns şi la Pynchon! Apropo: încerc, cu turbare, să-i citesc pe americani, limba n-o prea înţeleg, dar îi dau înainte, cu senzaţia că – acolo – e unul din spaţiile care mă mai pot, spiritual, excita, pot să-mi dea senzaţia participării la o aventură a spiritului. Iluzie, poate, dar nu prea mai am alta de care să mă agăţ, literatura noastră-i blocată şi – sincer să fiu – colegii mei „de generaţie” au început să mă dezamăgească: produc, totuşi, lucruri de mîna a doua sau se repetă, dar se comportă ca şi cînd ar scrie chestii de vîrf. Îşi fac curaj unul altuia, şi ca să nu „vadă” – deşi văd – condiţia lor umilitoare, dispreţul cu care sînt trataţi de „oficiali”, milogeala sau linguşeala pentru publicare, statutul socio-intelectual jalnic etc.).

Dar, e un soare de primăvară! (Efectul de seră, aşa tot repet, am ajuns un papagal înfiorător, repet aceleaşi fraze, propoziţii, sintagme la nesfîrşit, Tania are dreptate să fie exasperată, dar ăsta-i modul meu de a mă răzbuna. Pe cine? Pe lumea din jur, pe mine însumi, cel devenit un fel de ciupercă intelectuală. Un fel de regele-ciupearcă, poetul-ciupearcă, cu mintea bearcă, care geaba încearcă, să se caţere-n barcă. Barca lui Li-Tai-pe, desigur. Barca vieţii de-adevăratelea, nu a celei ca-şi-cum.

*

Am tot citit la un imbecil roman american „The Man from Riondo”. Problema-i: imbecil, imbecil, dar nu m-am putut dezlipi de el, deşi personajele n-aveau nici un chichirez, intriga peticită şi previzibilă, cît despre „filozofia de viaţă”…Totuşi, l-am recitit pe Jane Grey de 3 ori, cu al său asemeni „Nevada” – un dram de stupizenie zace adînc în mine. Ce meditaţie! Ce probleme profunde! Ce atenţie la lumea din jur, ce luptă cu cuvîntul! Un nesăţios cetitor de romane cretinizante, aiăsta-i poetul!! Halal!

  De fapt, degeaba mă agit aici, nici nu prea mă simt vinovat şi, oricum, viciul ăsta mă domină. În loc să stau să lucrez la roman, să citesc ceva ca lumea…Desigur, nu-s un „academic”, dar atunci să scriu şi eu, pe bani, prostioare deastea. Vezi, de asta n-am chef, chiar mă plictiseşte. Numai să citesc. Atît.

  Pe cine interesează acest „Registru”? Exceptînd nenorociţii de funcţionari, preocupaţi să nu gîndească şi să trăiască nimeni cu adevărat…Cumva, ironie a vieţii, în sistemul ăsta ţi se dă mai multă importanţă, chiar dacă numai pentru a te aduce la un numitor comun. Moştenim, degradînd-o, grija „comunitară” a actului faţă de calitatea vieţii şi comportamentului fiecăruia. Un reflex – şi o mentalitate – constructiv „educativ” e întors în cale de deformare, de degradare a individului. Totul, desigur, în numele unor „înalte idealuri”, între care inclusiv libertatea. Banal proces, nu mai puţin stupefiant. Problema e: ce mai ţine-n picioare o lume în care nimeni nu se mai simte cu adevărat bine, nu mai trăieşte cu adevărat? Un coşmar continuu, început cu primul război mondial, continuat cu o revoluţie şi-un nesfîrşit război civil (victime cam 20 milioane), întins şi la noi, rozînd cel puţin trei generaţii, întreţinînd conflicte aiurea de mult rezolvate şi acumulîndu-le şi pe cele din afară…Oh, nu, nu e cea mai rea dintre lumile posibile, se poate (se putea pînă acum 3-4 ani) trăi şi aici, dar după ce-ai dat cu nasul în Europa, cum să te simţi în Asia? Oh, e lejer să stai la Paris şi Chicago şi să demonstrezi valoarea (în ultimă instanţă) fiecărui „model cultural”, dar tare n-aş fi vrut să-l văd pe Eliade trăind într-un trib din Papua – Noua Guinee, sau în Iran, sau chiar la noi!? Vulcănescu a murit cum a murit, Noica ce-a ajuns?!? Mai bine să nu mă gîndesc, că mi se face rău. Pentru că nu vreau să emigrez! Naiba ştie de ce, în fond.

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

de VATRA

Evoluţia sentimentelor

Alexandru VLAD

IMG_0448

 

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

 

 

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

 

 

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

M-am scurs în crăpăturile dintre podele

În tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

 

 

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]