Autor / VATRA

de VATRA

Prim-plan Alexa Visarion

imageResize

Argument

 

Regizor şi scenarist, Alexa Visarion e unul dintre cei mai înzestraţi şi mai prestigioşi oameni de teatru de astăzi. Piesele de teatru pe care le-a regizat, filmele (Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct şi de la capăt, Vinovatul, Luna Verde) sunt mărturii ale unei vocaţii de excepţie şi ale unei cariere impresionante, care îl transformă pe regizor într-o adevărată conştiinţă a timpului nostru, un timp în care valorile se demonetizează cu rapiditate, iar impostura se situează, adesea, într-un nemeritat prim-plan. Excesul de scrupul în montarea scenelor şi a imaginilor, atenţia, uneori excesivă, pentru arriere-plan, verva ideatică ce se străvede în spatele întregii orchestraţii regizorale, dialectica apropierii şi a depărtării atât de riguros circumscrisă – sunt doar câteva dintre calităţile înfăptuirilor artistice ale lui Alexa Visarion, calităţi sublimate în imagini filmice sau în metafore scenice subtil enunţate, redate cu ardoare lucidă. Modul în care transpune, în spaţiul cinematografiei, efectele, dimensiunile sau aptitudinile scenice, evitând stereotipiile aproape inevitabile ale genului, este definitoriu pentru arta regizorală a lui Alexa Visarion, pentru care funcţionalitatea unei imagini nu anulează potenţialul ei metaforic, frumuseţea simbolică sau detenta vizionară, conţinută măcar în stare latentă. Nu trebuie, de asemenea, ignorat simţul plastic al regizorului, care ştie să pună în valoare dimensiunile multiple ale spaţiului şi ale imaginii, ştie să traseze limite şi să detaşeze suprafeţe distincte ale scenei, potenţând clar-obscurul sau focalizând detalii revelatoare, percepute din unghiuri neprevăzute, paradoxale. Alegând, în filmul Înainte de tăcere, un „un decor uscat, aş zice ascet, simplificat la maximum; un univers închis, câţiva oameni, câteva personaje care se pot reţine; o lume stranie, aducând a mitologie clasică; un barbar conflict între dragoste şi moarte, între avuţie şi mizerie crâncenă, între vis şi realitate, între adevăr şi minciună” (Horia Pătraşcu), regizorul găseşte, cum observă Liviu Ciulei, „un echivalent, o traducere contemporană tulburătoare – atât ca intensitate şi ritm, cât şi ca amploare şi complexitate de gândire”, conferind o culoare tragică specifică dramei caragialiene. Pe de altă parte, nu poate fi negată nici tentaţia esenţializării pe care filmele sau piesele puse în scenă de Alexa Visarion o redau, în încercarea de a surprinde în modul cel mai autentic ecuaţia tragică a solitudinii, demonul degradării universale, dinamica vieţii şi a morţii, ambiguitatea fundamentală a destinului, sau tensiunea paradoxală dintre limitat şi ilimitat, dintre închidere şi deschidere, ca metaforă fundamentală a condiţiei umane.

Atunci când întrevede, ca soluţie existenţială, imperativul continuităţii, Alexa Visarion este, în fond, conştient de existenţa aporiilor pe care cotidianul le trasează destinului uman: „Oamenii trăiesc, trăiesc o bucată de vreme. Senzaţie dureroasă strivită în timpul material. Se împletesc în singurătate idealurile comune. Ameninţarea stă în fiinţe normale şi în faptele zilnice. Continuitatea e singura soluţie. Şi totuşi câtă disperare şi speranţă sălăşluiesc în acest verdict”. Revista Vatra aduce în prim-plan o figură de referinţă, exemplară a teatrului şi cinematografiei de azi, Alexa Visarion. Le mulţumesc celor care mi-au stat alături în acest demers, jumătate recuperatoriu, jumătate omagial, care ar fi fost cu neputinţă de întreprins fără contribuţia lor prestigioasă.

                                                                         Iulian BOLDEA

 

 

vatra-dialog

 

cu Alexa VISARION

 

 „Bucuria comunicării este succesul meu”.

 

 

  • Stimate domnule Alexa Visarion, v-aţi născut la Botoşani, în anul 1947. Ce semnificaţie are, în biografia, în devenirea, în destinul dvs., spaţiul natal? Aveţi „amintiri din copilărie” mai bine reliefate, mai puternic conturate?

  • Copilăria determină destinul fiecăruia dintre noi. Trăim povestind ceea ce suntem, iar matca fiecărei vieţi se dezvoltă şi se defineşte dinăuntrul copilăriei. Am trăit între două lumi, cea a satului, plină de taină, rezistând prin umor, încărcată de tentaţii şi vânzolită de timpuri potrivnice fiinţei şi rostului… şi cea a oraşului Botoşani, cu farmecul şi amestecul lui de culturi. Universul Eminescu, matricea magică a locului, străzile cu case boiereşti, fiecare având o poveste în spate, perimetrul grădinii publice, unde umbrele nopţii călăuzeau fiecare sărut al liceenilor, dar şi calitatea şi influenţa culturii evreieşti (mulţi spectatori ai teatrului şi ai filarmonicii, ca şi profesoarele mele de limba română aparţineau acestei minorităţi), precum şi a celei greceşti şi lipovene, care, din motive diferite aveau comunităţi stabile în urbea mea. În 11 septembrie 1947, la ora prânzului, în plin soare, într-o lume speriată, flămândă, năpăstuită, mama mea, Maria, mă arăta vieţii, firav şi neajutorat. Cei din jurul meu spuneau că voi muri până seara… Şi atunci mama, tânără şi neştiutoare, însingurată datorită faptului că tata, Visarion, era fugar, hăituit de organele de securitate, pentru simplul fapt că era membru în conducerea superioară a Partidului Naţional Ţărănesc, m-a strâns în braţe, m-a acoperit peste scutece cu o broboadă de borangic a bunicii pe care n-aveam s-o întâlnesc vreodată, fiind plecată dincolo şi a început să sufle aer din corpul ei pentru a mă încălzi. N-am murit până seara şi relaţia mea cu mama a dat copilăriei tensiune şi poezie deopotrivă. Am trăit amândoi, eu, singurul bărbat al familiei şi mama, atacată de pretutindeni, o relaţie de necuprins în cuvinte, care în mod sigur m-a format şi m-a obligat să trec peste toate răspântiile aşezate înaintea mea.

  • Care au fost primele semne ale vocaţiei dvs. teatrale, primele manifestări ale atracţiei pentru teatru şi film?

  • Jucam teatru în curte, împreună cu prietenii mei, Viorel şi Celu, cu fetele pe care le iubeam deopotrivă, Mariana, Geta, Mioara… iar apoi, la Liceul „Mihai Eminescu”, am încropit o echipă de teatru ce juca Goldoni şi Caragiale, fragmente din dramaturgia eminesciană şi, câteodată, texte post-post-moderne, adică luam fiecare câte un volum – piese diferite şi autori diferiţi şi construiam un dialog al versiunilor ce se năşteau din această improvizaţie. Îmi aduc aminte că am jucat O întâmplare cu haz de Goldoni, unde eram regizor, scenograf, interpret, recuziter şi „impresar”… Apoi, pe scena teatrului din Botoşani, am jucat E vinovată Corina, de Laurenţiu Fulga, îndrumat de un actor al teatrului. M-am îndrăgostit de o colegă, Doina, iubire curată, adâncă, de neuitat. Când o promoţie termina liceul, eu şi cei doi prieteni ai mei organizam spectacolul de adio al acesteia. Un fel de estradă ad-hoc. Scriam textul, Viorel făcea muzica şi toţi trei ne aruncam pe scenă, bucurându-ne… Profesoarele noastre de română, franceză, rusă şi latină, doamnele Droitter, Andrieş, Popovici, Merescu, Motilică şi Schifter, au fost, sunt şi vor fi pentru totdeauna nobleţea începutului meu artistic.

  • Într-una dintre confesiunile dvs. regăsim următorul pasaj: „Nu pot să exist decât dacă ard până la capăt”. Ce reprezintă această ardere care vă defineşte felul de a fi şi de a vă exprima în universul teatralităţii?

  • Ştiu că nu ştiu, ştiu atunci când nu mai pot că trebuie să pot… şi încerc întotdeauna să nu mă treacă viaţa fără ca eu să muşc din ea şi, apoi, trăgând aer în piept, curăţit de nimicnicia ce mă atacă, să pot cânta, fluiera, recita, striga ceea ce îmi place, ceea ce vreau şi ceea ce simt. Trăiesc-trăind. Cu frică, nelinişte, iubire, speranţă şi dorinţă de a înţelege şi de a lupta… Bucuria vine din oferta sufletească cu care te arunci în lume.

  • Există vreo reţetă a succesului în domeniul realizării unui spectacol? Dacă da, care ar fi aceasta?

  • Nu ştiu şi nu vreau să aflu ceea ce se explică de multe ori că ar fi Succesul… Încerc întotdeauna să mărturisesc ceva, acel ceva care, stăpânindu-mă pe mine şi obligându-mă la spovedanie, să poată interesa şi pe ceilalţi, pe cât mai mulţi, pe cei aleşi, adică pe cei care vor să caute înţelesuri pentru înţelegere. Bucuria comunicării este succesul meu.

  • Aţi avut, la începuturile carierei dvs., mentori, oameni care au tutelat devenirea dvs. spirituală şi artistică?

  • Sunt regizor de teatru datorită lui Radu Penciulescu, profesorul meu, lui Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, lui David Esrig şi Valeriu Moisescu, pentru că le-am văzut spectacolele. Sunt regizor de film prin contactul cu cinema-ul lui Bergman şi Bunuel, lui Wajda şi Tarkovski, lui Forman şi Pollack, lui Lynch şi Mihalkov… Scriu scenarii de film şi de teatru, fascinat de Cehov şi Kafka, de Lampedusa şi Pirandello, de Caragiale şi E.A.Poe. Am ieşit în lume atunci când trebuia, cu spectacole şi filme, iar familia mea artistică cuprinde generaţii de iluminaţi… de la Sofocle la Nietzsche, de la Büchner la Bruegel. Trăiesc admirând arta colegilor mei Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija… În rest, momente, locuri şi întâlniri care te scrijelesc…

  • „Teatrul îţi dă voie să visezi”, spuneţi într-un interviu. În ce fel? E teatrul o formă de libertate, de descătuşare, de evaziune dintr-o lume dominată de constrângeri, tipare, restricţii sau norme?

  • Teatrul este ceea ce fiecare găsim în el… Pentru artist, teatrul e dialog şi comunicare, pentru public teatrul poate fi delectare, iniţiere sau chiar civilizare. Teatrul, în general, nu are un sens şi nu suportă o definiţie. Pentru mine teatrul este nelinişte şi înţelegere, revoltă şi compasiune, deci, stare de veghe în care sunt implicat, deopotrivă, ca martor, acuzat, procuror şi judecător, într-un proces fără început şi fără sfârşit, care începe şi se sfârşeşte în fiecare clipă, în ecoul său.

  • Vă consideraţi „un om norocos”, ca să parafrazez titlul unui roman al lui Octavian Paler? În ce ar consta acest noroc? Edificarea unui destin presupune, în viziunea dvs., şi un dram de noroc, de şansă, valorificarea unui kairos, a unui moment oportun, cum ar spune grecii?

  • Norocul meu înseamnă credinţa în Dumnezeu, părinţii pe care i-am avut, Veronica, Felix şi Cristian, Roxana, Natalie şi Cristina, familia mea… Prietenia cu George Banu şi Monique Borrie. Neamul meu, prietenii din copilărie, actorii pe care îi iubesc, din lume şi din ţară, scenografii şi compozitorii cu care am lucrat, toţi au dat binecuvântarea lor norocului meu. Ştiu să mă surp, pentru a reuşi apoi ridicarea deasupra prăpastiei. Gândesc cu sufletul, iar mintea mă înţelege şi dă deplinătate faptelor. Frica are leac în arta mea. Gonesc pe nisip, dar deşertul de sub mine îmi întreţine imaginaţia. Trăiesc într-o ţară pe care o iubesc, dar unde, atunci când se spune adevărul, nu este nimic adevărat. Farmec şi destin deopotrivă…

  • Solitudinea sau comuniunea/ solidaritatea cu ceilalţi? Care dintre aceste două ipostaze existenţiale este mai adecvată pentru un creator, din orice domeniu? Dar pentru un om de teatru?

  • Singurătatea este temă majoră în creaţia mea, alături de ambiguitatea actelor umane şi de degradarea ce ne ameninţă continuu. Când eram tânăr, credeam că autoritatea înseamnă putere, şi că disciplina şi ordinea întreţin responsabilităţile… Acum ştiu că dragostea poate să ne împlinească, iar vina nu e numai în celălalt, ci şi în tine… Artistul trebuie să-l caute necontenit pe omul ce a fost cândva liber. Frumuseţea, adevărul şi iubirea sunt umane, iar umanul este întotdeauna actual.

  • Care e raportul optim între literatura dramatică şi proiecţia ei scenică? Există piese scrise doar pentru a fi citite, care nu pot fi puse în scenă?

  • Pot spune multe lucruri legate de întrebarea dumneavoastră… Nu ştiu dacă răspunsurile mele înseamnă ceva… Teatrul este întâlnirea dintre public şi actori, dăruită de dramaturg şi iniţiată de regizor, prin expresie scenică. Există piese de teatru care suportă doar spectacolul conţinut în scriitură, dar şi piese care oferă partituri de spectacol nenumărate, necunoscute, surprinzătoare… Această dramaturgie scenică, vie şi seducătoare, este perenă.

  • Caragiale şi Cehov sunt dramaturgii care vă sunt cei mai apropiaţi. Ce vă atrage la unul, ce vă atrage la celălalt?

  • La Caragiale mă atrage opera lui Caragiale, la Cehov – totul, dar Shakespeare, Büchner, Pirandello, Sam Shepard, Strindberg, prin tot ce au scris, mă apropie de Cehov şi Caragiale… Apoi spectacolele marilor regizori Pintilie şi Krejča, Strehler şi Brook, Arianne Mnouchkine şi T. Suzuki şi Robert Lapage, nu m-au lăsat singur în faţa dramaturgilor mei.

  • Care sunt dramaturgii de azi care se situează cel mai aproape de viziunea dvs. asupra teatrului? Ce credeţi despre rolul experimentului în teatru? Autorul sau regizorul? Autorul şi regizorul?

  • Jon Fosse, Jose Riviera şi David Henry Hwang… Teatrul adevărat, teatrul bun, teatrul viu, teatrul profund, teatrul expresiv, teatrul-teatru… este întotdeauna un experiment fascinant. Modelele experimentale întreţin dezvoltarea formelor, iar istoria artei nu este altceva decât istoria formelor în succesiunea lor. Creaţia teatrală este împlinită într-o echipă, în care personalitatea fiecăruia se impune într-o legătură organică unitară, ce aruncă în aer anarhia orgoliilor. Întrebările despre ierarhizări şi ierarhii nu-şi au rostul în lumea creaţiei.

  • Care e raportul dintre teatru şi viaţă, dat fiind faptul că, la un moment dat, spuneaţi, în mod paradoxal: „Teatrul e mai adevărat decât viaţa, viaţa e mai puternică decât teatrul – iată reciprocitatea creativă a acestei manifestări plenare umane”.

  • „Teatrul e mai adevărat decât viaţa, viaţa e mai puternică decât teatrul” – iar moartea e cea care obligă, şi viaţa şi teatrul, să se unească şi să strige: Atenţie mărită, domnilor, atenţie mărită!

  • Poate fi jocul actorului (alcătuit din mirajul altor voci, din meandrele unor existenţe netrăite, din proiecţiile amăgitoare dar veridice ale unor măşti) sistematizat, raţionalizat, prins în tipare? Care e opinia dvs. în legătură cu această tendinţă, tot mai accentuată, de a ierarhiza, de a raţionaliza, de a sistematiza ceva care nu e deloc predispus la aceste operaţiuni?

  • Actorul este o lume într-o fiinţă a cărei identitate se defineşte din triada EL-CELĂLALT-CREAŢIA. Actorii mari joacă, actorii obişnuiţi interpretează, actorii mediocri ilustrează searbăd textele. Avem din ce în ce mai mulţi interpreţi şi ne pleacă..

  • Dacă ar fi să vă (auto)definiţi, în câteva fraze, propriul parcurs biografic şi artistic, cum aţi face-o?

  • Trăiesc, gândesc, lucrez. Trăiesc, visez, aştept… trăiesc, încercând în Noaptea bufonilor, text gândit de Cehov şi Shakespeare în versiunea mea, să trăiesc cu adevărat… Ana – o închipuire este scenariul de film prin care trec mitul Meşterului Manole pe ecran… Ce bine că trăiesc, şi, astfel, ştiu că o să pot muri.

  • Vă recunoaşteţi în acest portret al dvs. realizat de Cătălina Buzoianu: „Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată câştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”? Ce s-ar mai putea adăuga?

 

  • Îi mulţumesc Cătălinei pentru acest portret. Da, e vorba de mine, mă recunosc, dar, dacă portretul e adevărat, el nu mai poate fi la fel ca atunci… Trec anii, trec… Şi eu mă uit în oglindă, uimit, şi văd în faţa mea, din ce în ce mai prezent, un alt chip, dinăuntrul căruia zâmbeşte, cu tristeţe, un copil. Doamne, cât de neîmbătrâniţi rămânem!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 

 

  1. INTERPRETĂRI

 

George BANU

Neîmplinirea unei practici, împlinirea unei vocaţii

Alexa Visarion şi-a revelat vocaţia încă din spectacolul său inaugural, Cartofi prăjiţi la toate de Arnold Wesker. Văzându-l atunci, demult, descopeream un regizor şi îmi spuneam, ceea ce am crezut dintotdeauna: „germenul unui artist se arată de la început”. În ziua aceea, la Casandra, sala Institutului de teatru, prin etica scenei ce se constituia nu în spaţiu de iluzii şi decoraţii, ci în loc de mărturie sinceră şi implicare adâncă, îi recunoşteam înrudirea cu profesorul său, Radu Penciulescu. Lipsit de orice epigonism, Alexa Visarion îşi afirmă o filiaţie şi se impunea ca urmaş al acestuia; ani de zile mai târziu – semnificativ hazard administrativ – îl voi regăsi director la Teatrul Mic, în fostul birou al lui Penciulescu. Rar am asistat cu evidenţă de atunci, memorabilă, la naşterea unui artist şi totodată la identificarea să. Dincolo de reuşita reprezentaţiei, Alexa Visarion îşi afirma datele talentului său de regizor ce, pasionat, se înfrunta cu textul şi-şi făcea din actori aliaţii indispensabili, nu fanatizaţi, ci profund angajaţi. El ne-a apărut, de la origini, ca un regizor ce asimilează teatrul unui act de dezvăluire şi de senzualitate, un act, mai presus de orice, uman, complex şi vital; de la debut chiar, teatrul său mi-a apărut ca fiind un teatru de adult, teatru de bărbat, teatru de conflict din plin asumat.

Şi această revelaţie primă mi se confirmă în cele două mari spectacole văzute la Cluj în anii ’70, spectacole ce şi-au impus amprenta pe spectatorul încă tânăr ce eram. Ce e o amprentă teatrală? Ea combină persistenţa globală a unei reuşite, dar totodată prezervă amintirea fragmentară, indelebilă a unei fulguraţii scenice ce o purtăm cu noi, asemeni unei clipe de viaţă intensă, densă şi concentrată. Fără o asemenea putere de impregnare, spectacolul se demateralizează şi sfârşeşte în umbră, în fantoma ce plutitoare ne însoţeşte fără înrădăcinare afectivă! E necesară, pentru a-i salva memoria, de o amprentă fragmentară. Ea reprezintă detaliul central pe care Barthes îl numea punctum şi care, în timp, fixează impactul unui spectacol asupra celui care şi-l aminteşte doar parţial, metonimic. Partea pentru tot… amprentă pentru o reprezentaţie!

Din Meşterul Manole a lui Alexa Visarion, şi azi aud încă zgomotul acelei înălţări febrile, sub ochii noştri, a unui zid făcut din planşe de lemn, echivalentul mânăstirii… atunci gura scenei se închidea şi în gesturile precipitate recunoşteam dăruirea până la moarte a meşterilor şi a lui Manole… Îmi răsună şi azi în urechi ecoul zgomotului, retrăiesc agitaţia zidarilor, căci teatrul, sub ochii noştri, se constituia în metafora vie a sacrificiului pentru creaţie. Nu auzeam un discurs, ci eram martorul unui act. Acum, sper să-l regăsesc din nou în Ana, filmul pe care Alexa îl pregăteşte.) Şi în acelaşi teatru, de undeva de la o lojă, nu pot să uit Procurorul, poate cel mai angajat spectacol politic al generaţiei mele sfâşiată între decepţie şi speranţă. În sala – atunci o noutate !- protagonistul, desfăşurând un steag roşu, ni se adresa nouă, patetic şi disperat, salvând ceea ce nu se stinsese complet ca încredere în utopia unei lumi noi prin angajarea lipsită de compromis. Steagul din acea noapte se părea a fi fost steagul necapitulării atunci când totul o anunţa şi motiva. Steagul ultimei lupte al cărei militant era marele actor Liviu Rozorea, prematur dispărut. În el, Alexa îşi găsise actorul emblematic, actorul ce-i împlinea proiectele şi îi satisfăcea aşteptările. O asemenea întâlnire se produce rar şi ea e sursa de poezie fizică, concretă a unei aventuri teatrale. Şi când se întrerupe, amândoi partenerii, regizorul şi actorul, sfârşesc invalizi, răniţi pentru a deveni definitiv nostalgici de ceea ce, împreună, odinioară au obţinut. Fiecare poartă cu sine, conştient sau nu, cicatricea despărţirii de „dublul” său!

Mai târziu, la Arad, admiram cealaltă faţă a lui Alexa, de astă dată regizor rafinat, atent la eleganţa unei lumi ce se scufundă în tristeţe, cu toate că, în aparenţă, totul i-ar fi permis să se salveze. Unchiul Vanea, la el, devenea un spectacol bergmanian şi amprenta fragmentară ce indelebil o port în mine rămâne momentul în care doctorul Astrov, mai seducător ca nicicând, îşi imobilizează harta districtului, plasând patru mere pe o imaculată faţă de masă albă decorată cu porţelanuri, argintărie şi sfeşnice. Preludiu nobil al căderii ce va urma!

Teatrul ne confruntă cu experienţa ireversibilului şi de aceea încă şi, la ora bilanţurilor, regret întârzierea datorată nu neglijenţei, ci obligaţiei de a aştepta o semnătură de la Mihnea Gheorghiu care, guraliv, m-a reţinut îndelung, încât am ajuns cu întârziere la teatrul Nottara pentru Fabrica de zgomote. Nu mi s-a permis să intru, am aşteptat în hol şi apoi, cenzurat, nu voi mai putea vedea spectacolul ce va rămâne ca o frustrare nevindecată a prietenului ce eram. Câtă durere, atunci!

Apoi am plecat din ţară şi doar la Paris, într-o sală pusă la dispoziţie de Raluca Nathan, i-am putut vedea filmul Înghiţitorul de săbii… mesaj dramatic din România îndepărtată ce-mi parvenea avându-l pe Alexa aşezat lângă mine, urmărindu-i filmul. Un moment de prietenie complice şi exaltată. O însângerare… o răscumpărare. Pe de o parte, mă tulbura cruzimea acestei istorii care răsună în mine ca reverberând de acolo, din lumea părăsită dar definitiv apropiată a ţării, iar pe de alta mă bucuram să-l regăsesc pe Ştefan Iordache al cărui admirator pasionat eram. După amiază imobilă pe retina memoriei! Apoi, câtva timp, mai târziu, am petrecut ore întregi împreună la mai multe pahare de vin şi… vorbe, în Place des Vosges. Îl regăseam periodic pe Alexa, dar nu-i mai vedeam opera. Îi urmăream circulaţia pe mapamond de la o universitate americană la o alta, dar nici un ecou artistic nu-mi parvenea. Timp lipsit de amprente. Apoi, l-am invitat la Odéon pentru a prezenta, chiar după 22 decembrie ’89, monologurile shakespeariene puse în scenă cu acelaşi artist de neînlocuit, Ştefan Iordache, de care acum era nedisociat. celălalt „dublu” al său… Dincolo de spectacol, în acel context exaltat, amprenta momentului e mai puţin o amprentă artistică, cât una biografică. În seara aceea, la Odéon, mi se confirma că intrăm împreună într-o nouă secvenţă a istoriei noastre, a ţării, a prieteniei. Teatrul ne reunea la răscruce de timpuri, de vieţi.

Alexa, profund implicat, mi-a anunţat atunci perspective şi programe, s-a angajat în numeroase proiecte, dar, ciclic, aflam că le abandona, că ceea ce debuta în entuziasm stagna, se întrerupea… Într-o zi, undeva în grădina Tuilleriilor, mi-am permis să-l rog să-mi explice raţiunea acestui periculos ciclu infernal, şi el, îndelung mi-a răspuns: „La început îmi văd perfect spectacolul, îl pot imagina, şti şi povesti dar, apoi, încet, încet descopăr că actorii nu reuşesc să-mi împlinească viziunea iniţială, că nu ajung la ea şi, atunci, în loc să eşuez, prefer să mă opresc”. Mărturie a unui Sisif nefericit! A reîncepe şi a nu termina! Confirmare a unei decepţii ce a condus la neîmplinirea unei vocaţii.

Dar, apoi, ne-am revăzut des, i-am citit textele în care regăseam intensitatea debuturilor, l-am auzit vorbind cu o pasiune nedezminţită şi regizorul elisabethan care, dintotdeauna, mi s-a părut a fi, o descopeream cu bucurie, nici nu-şi stinsese apetiturile, nici nu-şi pierduse puterile. El nu se mai împlinea pe scenă, dar dispunea de toate potenţialităţile. Constatare neliniştitoare, dar, progresiv, am înţeles de ce dezamăgirea înfrângerii nu afecta întâlnirile noastre şi acele discuţii prelungite până în noapte târziu. Asemeni unui mare artist, Alexa poartă în continuare în sine aşteptarea de teatru şi reuşeşte să-i formuleze energic profilul. Şi astfel, el depăşeşte ceea ce pare a fi o neîmplinire scenica pentru a parveni, pe alt plan, a prezerva forţa vocaţiei sale. Vocaţie iniţial realizată, iar apoi doar proiectată! Un artist rănit, dar un artist fără regrete nici remuşcări, iată ce e Alexa. El a aliat drumul teatrului cu acela al vieţii, în moduri diferite, dar fără a abandona, nici trăda ceea ce revela în seara în care, uimit, descopeream Cartofi prăjiţi la toate.

Bogdan ULMU

 

O poetică trăită a teatrului

Alexa Visarion este un om de teatru complex: regizor de teatru şi film, scenarist, profesor, publicist, scenograf, iar preumblările sale în lumea artei româneşti – şi nu numai – depăşesc patru decenii. S-a născut la 11 sept 1947 („cînd se instaurase dictatura şi se legifera frica”), în Botoşani. Absolvent Magna cum laude al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” din Bucureşti, promoţia 1971, clasa prof. Radu Penciulescu. Doctor în Arte, cu Disertaţia Spectacolul ascuns – valenţe interpretative şi spectaculare ale teatrului shakespearian, apreciată cu distincţia Summa cum laude la Bucureşti, în ianuarie 2001. Profesor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, 2008 şi al Universităţii de Arte din Tîrgu-Mureş, în mai 2013. A urmat stagii de perfecţionare în Italia, Rusia, SUA, Franţa. A pus în scenă, în România, peste 100 de spectacole. A realizat numeroase montări radiofonice la Cluj şi Bucureşti, precum şi scenografia la cincisprezece dintre spectacolele montate. Printre ele: Steaua fără nume, Nocturnele lu’ Leonida, Noaptea bufonilor, Livada de vişini, Astă seară se joacă fără piesă, Pescăruşul, Nopţile regilor, Trei surori, D-ale carnavalului, Woyzeck, O noapte furtunoasă, Barbarii, Năpasta, Meşterul Manole, Unchiul Vanea (în ţară) şi Neînţelegerea, Dragoste şi îndrăgostiţi (după Shakespeare), Richard II, Woyzeck, D-ale carnavalului, Unchiul Vanea, Richard III, O noapte furtunoasă (în străinătate – Germania, Suedia, SUA, Islanda, Rusia). Ca regizor de film, a semnat peliculele Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct…şi de la capăt, Vinovatul, Luna Verde. De asemenea, a participat la Congresul Mondial al Directorilor Şcolilor de Teatru din Peru; a mai beneficiat de călătorii de documentare teatrală şi cinematografică la Londra şi New York; a ţinut un Curs Shakespeare la Malmö, Suedia; lucrează la Leiklistarsköli din Reykjavik, Islanda, ca profesor invitat; la solicitarea unor universităţi americane, i se acordă o nouă bursă Fulbright, în domeniul filmului. Bursa se extinde până în 1988. Prezintă în acest context, în California, New York şi Boston filmele de lung metraj Înainte de tăcere şi Înghiţitorul de săbii; face cercetare şi documentare în Rusia – la Moscova şi Leningrad – precum şi în Dallas sau Londra. Stagii de documentare şi studiu, workshop-uri, sesiuni ştiinţifice şi dezbateri artistice în SUA, Mexic, Anglia, Polonia, Germania, Israel, Italia, China, Rusia, Elveţia, Canada, Grecia, Islanda, Serbia, Danemarca, Portugalia, Spania, Brazilia, Ungaria, Bulgaria, Franţa, Peru şi… Muntele Athos. Preşedinte şi membru în numeroase jurii naţionale de teatru şi film. Activitatea sa a fost distinsă cu Premiul Academiei Române – Aristizza Romanescu, acordat pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică, Premiul UNITER de Regie pentru întreaga activitate, Premiul pentru cel mai bun spectacol şi pentru regia spectacolului Steaua fără nume după M. Sebastian, în cadrul Festivalului Naţional de Comedie, Premiul revistei Teatrul pentru cea mai bună regie, acordat spectacolului Trei surori de Cehov, Teatrul Naţional Timişoara, Premiul pentru cel mai bun spectacol – Woyzeck de G.Buchner, acordat de Asociaţia scriitorilor Cluj, Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol al anului (tot) Woyzeck, Premiul A.T.M. pentru exegeza scenică şi filmică a operei lui I.L.Caragiale, Premiul ACIN – Opera Prima, pentru regia filmului Înainte de tăcere, Premiul ATM pentru regia spectacolului Năpasta, Premiul „Opera prima” pentru spectacolul de debut Cartofi prăjiţi cu orice după A. Wesker ş.a. În fine, Preşedinţia României i-a acordat, în 2002, Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Spectacolele şi filmele sale au fost laureate la Moscova, Arezzo şi San Sebastian. A mai publicat zeci de studii, precum şi volumele Goana pe nisip, Spectacolul ascuns, De la Ziditorul la Zidirea, Cortina de Cuvinte.

Alexa Visarion mărturiseşte, într-una din cărţi, că prima şcoală de desluşire a teatrului a fost vizionarea spectacolelor populare capra, ursul şi Jienii: ”Eram puternic, vital, cu o energie nebună. Lipsa tatălui mă fortificase”. Energia a rămas şi azi, la fel de vizibilă… Dintre multele confesiuni, mai alegem una, definitorie pentru implicarea sa în realizarea spectacolului: „Nu pot să exist decît dacă ard pînă la capăt!”. Frumos spus! Şi nu mereu comod, pentru cei din jur. Dar artistul nu a fost niciodată preocupat de comoditate… Sau o altă mărturisire definitorie: „Singurul care mă poate distruge cu adevărat sunt eu însumi!”. Ca-n multe alte cazuri celebre, nu? Alexa Visarion scrie cu talent! Cu pasiune. Arde în scris, ca şi în sala de repetiţii. Ca puţini regizori şi actori. Şi e momentul, poate, să ne oprim, nu pentru prima oară, asupra scuzei unor actori şi regizori care cred că jocul pe scenă este străin teoretizărilor. Fals! Marii teoreticieni sunt, cum s-a dovedit, practicienii. De la Stanislavski, trecînd prin Michael Cehov, Artaud şi Brecht, ajungînd la Grotowski, Brook, Măniuţiu sau Cătălina Buzoianu, poeticile teatrale s-au născut din experienţa şi meditaţia celor ce au creat spectacole. Ca regizor, Alexa Visarion are obsesii notorii: Caragiale, Shakespeare şi Cehov. Prin clasa a opta a înscenat Conul Leonida (va relua piesa, după decenii, la teatrul radiofonic). Apoi, în facultate, s-a întîlnit cu Năpasta. Întîlnire importantă, căci va monta piesa de mai multe ori, ba chiar o va şi ecraniza. Va vizita întreaga Europă cu ea, aducînd teatrului şi filmului românesc binemeritate elogii. „Anca, Dragomir şi Ion erau în mine încă înainte să-l fi desluşit pe Caragiale. Năpasta e piesa simplităţii şi profunzimii tulburate de misteriosul ecou al tăcerii”. Iar în Noaptea furtunoasă propune un unghi nou de atac: o stare de somnambulism: „Piesa este oribila tragedie a mistificării. Adunate într-o cameră de mahala, invadată pentru totdeauna de noroiul ce se revarsă din maidanul lui Bursuc, aceste fiinţe se devorează într-o ciclică disperare inconştientă. Nu întîmplător, acţiunea se desfăşoară noaptea. O noapte ploioasă, de septembrie, cînd totul miroase a mucegai, a stătut, cînd umezeala a uniformizat culorile, cînd iritate de îndelungate ceasuri de aşteptare nătîngă, instinctele năvălesc devastator. O stare de semi-somnolenţă, de slăbiciune neputincioasă, metamorfozată în ferocitate, domină atmosfera acestei prelungite agonii, în care tragedia te face să rîzi, comedia – să plîngi” (Goana pe nisip, Editura Bybliotek, 2012, p.71). E o viziune originală, profundă, şi simpla descriere în cîteva rînduri a spectacolului, te face să-l vezi perfect, printre cuvinte şi detalii… cvasi/olfactive. Alt dramaturg pentru care are un feeling demonstrat în timp este Anton Pavlovici Cehov. „Am luat lecţii de scenaristică de la Caragiale şi Cehov”. Profitorie tutelă! Alexa Visarion a montat de mai multe ori Unchiul Vanea, Pescăruşul, Livada…, Trei surori, ba chiar şi prima variantă a piesei Unchiul Vanea, Duhul pădurii (text asupra căruia regizorii nu se opresc niciodată). A scris şi vorbit mult despre Anton Pavlovici. Şi-n cazul marelui dramaturg rus a găsit idei noi, proaspete, acroşante: „Toate sfîrşiturile cehoviene afectate de deznădejdea încrederii, dezleagă începutul comedie… FINALUL – start al destinului./…/Ameninţarea stă în fiinţe normale şi-n faptele zilnice. Se trag focuri de armă şi moartea nu vine. Sinuciderea stîrneşte hazul. Pleznesc nervii biciuiţi de clipele lucide ale constatării. Şi totuşi, zahărul îndulceşte gura pentru un nou pahar de ceai ” (op. cit, p. 77). După cum uşor se poate constata, un dar al regizorului este acela de-a contura un spectacol, în cîteva rînduri. Cuvintele au aici o încărcătură imagistică extraordinară! Au spaţialitate! „Eroii nu ştiu să trăiască. Şi undeva, în Africa, e o arşiţă cumplită. Toaca bate şi orele trec, toaca bate şi orele vin. Această lume-şi conturează, surprinzător de firesc, sfîrşitul”. Scrii cinci cuvinte şi faci cu ele un spectacol clar, concis, tulburător. Nu este la-ndemîna oricui (mi-amintesc de Aureliu Manea, care şi el reuşea să-ţi arate o montare, în trei rînduri!). Spre exemplu: paravanul; adus de autor pe scenă pentru ca „personajele să se vadă atît de singure. Ele-s importante în explorarea febrilă a imperiului singurătăţii”. La Yannis Kokkos, crede George Banu, obiectul scenografic dominant e uşa, copacul sau scara. La Alexa Visarion e vital paravanul. Şi, cum a arătat într-unul dintre primele spectacole Cehov, pietrişul care scîrţîia sub tălpile eroilor, continuat de zahărul care scîrţîia între dinţi, înaintea băutului ceaiului. Cu trei cuvinte – paravan, pietriş, ceai – descrii un spaţiu: spaţiul cehovian. Pe care, uneori, nu-l descoperi în zeci de cărţi şi sute de spectacole… În cazul lui Shakespeare, de tînăr căuta raportul subtil între cap şi coroană. „Richard II descoperă meditaţia în spaţiul de timp dinaintea sfîrşitului. El trăieşte prăbuşirea rostului şi îşi poate imagina lumea ca o închisoare, doar privind prin golul coroanei (plastică, emblematică imagine!- n.n.). Oare capul Regelui umplea acest gol – sau vidul simbolic al coroanei chema capul regal, spre supunere?” (op cit, pag 104). „Regii mor numai noaptea”- crede Alexa Visarion. Şi aici găsim puntea posibilă, surprinzătoare, între marele Will şi Conu Iancu: căci şi la Caragiale, noaptea-i personaj; catalizator; decor preferat… „Înaintea marilor bătălii, regele shakespearian, singur, mistuit de zădărnicia acţiunii şi condamnat la înţelegere, devine om”. Cam tîrziu, cum se ştie…

Dar nu doar despre piese şi autori, regizorul are viziuni revelatoare. Ca orice artist pasionat, condamnat să ardă pînă la capăt, gîndind, experimentînd, definind, schiţează o proprie poetică teatrală, în care conceptele sunt re-evaluate în termeni seducători. Vorbind, spre exemplu, despre spectacolul de absolvire, Cartofi prăjiţi cu orice, profesionistul face o interesantă mărturisire: „nu l-aş mai putea repeta acum – nu mai am inocenţa atît de necesară acestui text!” (de meditat: chiar îţi pierzi inocenţa, odată cu trecerea anilor? Sau: dispariţia ei este, întotdeauna, un obstacol?). O personală definiţie dă Alexa Visarion şi-n cazul regizorului: este egal cu valoarea interogaţiilor adresate prezentului. El trebuie să dinamizeze structura textului dramatic, sub raportul reflecţiei. Astfel, spectacolul devine eliberator de conştiinţă. Sau despre teatru: e vrajă. E tăcerea ascunsă în noi: „Teatrul e mai adevărat decît viaţa, viaţa e mai puternică decît teatrul – iată reciprocitatea creativă a acestei manifestări plenare umane”. Iar spectacolul pe care îl vedem ascunde un alt spectacol. Acest alt spectacol trebuie să ne intereseze! Din dicţionarul neoficial de termeni-cheie, existent în scrierile regizorului, am mai putea aminti aici şi acum actorul, cel ce creează din iluzii, adevăruri; din detalii-entităţi. Sau bătăliile teatrale stimulînd şi fiind binevenite, desăvîrşind evoluţia gustului şi perenitatea meditaţiei. /…/ Prea multe voci sterpe dau verdicte şi ierarhizează, acolo unde e doar locul gîndului, harului şi magiei”; şi multe, multe altele, căci prin ceea ce-a făcut pe scenă, pe platoul de filmare, la cursuri, ori la masa de lucru, Alexa Visarion s-a impus demult ca un artist implicat în efortul de cunoaştere şi primenire a teatrului şi filmului. Autodefinindu-se sincer, cu acea sinceritate pe care şi-o permit numai consacraţii, mărturiseşte: „Frica de ratare, singurătatea care m-a ales ca discipol pentru a mă iniţia, momentele de laşitate, senzualitatea dorinţelor, sfidarea tabu-urilor, aventura şi rezistenţa la aventură îmi definesc structura şi identitatea” (op. cit, pag.171). Mărturisire care nu miră, demnă de numele unui creator adevărat. Şi-n continuarea ei, pentru final, aş cita din portretul creionat de Cătălina Buzoianu: „Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată cîştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”. Alexa Visarion spunea că are dorinţa „de-a iscăli timpul”. Păi, a şi-nceput!…

Cristina MODREANU

 

Existenţa ca proiect artistic

 

Constaţi la un moment dat în viaţă că destinul ţi-a fost marcat de o serie de persoane şi/sau personalităţi a căror influenţă şi impact îţi devin clare cu întârziere, abia atunci când poţi privi lucrurile în perspectivă. Îmi face plăcere să pot spune acum că Alexa Visarion este, pentru mine, o astfel de persoană (şi personalitate) şi implicit să-i mulţumesc pentru asta. Întâlnindu-l la numai câteva luni după ce începusem să studiez jurnalismul şi, aproape concomitent, fusesem angajată în redacţia ziarului Azi, am primit de la el un sfat esenţial într-un moment crucial din viaţa mea: ca tânăr jurnalist cultural trebuie să cauţi cât mai devreme să te specializezi, să-ţi alegi acel domeniu care te interesează mai mult şi să afli totul despre el, urmărindu-l constant, cu consecvenţă. Acel domeniu a fost pentru mine teatrul, în care regizorul şi pedagogul Alexa Visarion, cunoscut şi ca regizor şi scenarist de film, era de multă vreme recunoscut şi apreciat.

Foarte activ în acel moment – e vorba despre mijlocul anilor ’90 -, Alexa Visarion tocmai iniţiase Teatrul Româno-American „Eugene O’Neill”, una dintre iniţiativele cele mai interesante care au animat viaţa culturală românească în perioada post-revoluţionară când, aşa cum am înţeles mai târziu, oamenii de teatru care se simţiseră până atunci prizonieri ai regimului comunist deprindeau din nou capacitatea de a visa. Îmi amintesc bine febrilitatea cu care Alexa Visarion vorbea despre acest proiect la care visase multă vreme şi intensitatea pe care o transmitea actorilor implicaţi în el. Din păcate, existenţa Teatrului Româno-American „Eugene O’Neill” a fost de scurtă durată, entuziasmul celor care îl creaseră fiind învins de rugina şi blocajele sistemului. Încercarea de a relua acest proiect în 2003, odată cu organizarea simpozionului „Eugene O’Neill – Autorul şi opera sa în contextul contemporan” a eşuat şi ea, după numai o stagiune, ca multe alte idei bune pierdute în dezordinea tranziţiei.

Din fericire, regizorul şi-a continuat activitatea pedagogică şi, ghidat mereu de o nelinişte interioară benefică, a contribuit la ieşirea în lume a multor generaţii de tineri regizori. Între timp alegerea mea pentru teatru fiind deja făcută, am avut şansa de a vedea, de-a lungul anilor, la Studioul Casandra şi în teatrele din toată ţara, rezultatul muncii sale pedagogice, prin prisma spectacolelor realizate de foştii săi studenţi. Am observat din afară cum impactul şi influenţa lui Alexa Visarion se exercitaseră într-un fel sau altul asupra fiecăruia dintre ei, fie că ei erau sau nu conştienţi de asta.

Ani buni mai târziu, ne-am reîntâlnit înaintea plecării mele la New York cu o bursă Fulbright, bursă pe care Alexa Visarion o obţinuse de două ori înainte de 1989 – iar sfatul lui a contat la fel de mult în acest nou moment crucial al existenţei mele. La propunerea lui, pe parcursul studiilor mele la New York University am avut o serie de întâlniri via Skype cu masteranzii şi doctoranzii Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, a cărui şcoală doctorală o conducea. Această primă experienţă de predare – inedită ca formă, dar nu mai puţin intensă – m-a determinat să iau pentru prima dată în considerare o carieră academică, pe care am şi început-o imediat după reîntoarcerea mea în România, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Universitatea Bucureşti, unde sunt astăzi lector universitar.

***

Alexa Visarion este şi un vizionar, specie care ne lipseşte în societatea românească: puţini ştiu că el a concurat cu câţiva ani în urmă pentru postul de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, cu un proiect pe care, după ce un alt candidat a obţinut postul, l-a publicat într-un volum conţinând şi alte scrieri. Reiese din acest proiect că regizorul Alexa Visarion avea o viziune validă despre ce înseamnă misiunea unui teatru naţional într-o lume globalizată – viziune care, din păcate, nu a ajuns să fie pusă în practică. Dezordinea tranziţiei şi confuzia de valori au învins din nou.

Şi totuşi, Alexa Visarion a găsit mereu – şi sunt sigură că va găsi în continuare – o cale de a naviga cu eleganţă peste valurile tulburi ale societăţii româneşti post-comuniste, ceea ce este în sine o realizare mai mare decât pare la prima vedere. Să-ţi trăieşti viaţa cu sens şi cu înţelepciune, cu generozitate faţă de ceilalţi, dăruind mai mult decât aştepţi să primeşti, este, la rigoare, un manifest implicit.

O asemenea viaţă e aproape o operă de artă.

 

  1. REFLEXE

 

 „Depăşind o epică cinematografică simplă, filmul lui Alexa Visarion (Înainte de tăcere, n.n.), straniu şi adevărat, certifică o concepţie artistică unitară. Incandescenta intensitate a stărilor personajelor cuprinde întreg ecranul, imprimând oamenilor, peisajului, decorului o tensiune specifică, aleasă, dorită, obţinută prin poziţia artistică ce determină universul filmului până la saturare. Prelungind în propria sa limbă elementul uneori naturalist şi alteori realist-expresionist al nuvelelor lui Caragiale, împrumutând această culoare literară din Năpasta, regizorul extinde aceste nuanţări stilistice literare în specificul artei cinematografice, găsindu-le un echivalent, o traducere contemporană tulburătoare – atât ca intensitate şi ritm, cât şi ca amploare şi complexitate de gândire…”

Liviu CIULEI

                                                 *

„Semnătura regizorală a lui Alexa Visarion certifică, la rândul ei, pe cont propriu, continuitatea unor preocupări în raport cu înscenarea aceleiaşi piese (Vinovatul, de Ion Băieşu, n.n.), la Arad, şi cu Procurorul la Tîrgu Mureş (montare într-adevăr ieşită din comun, prin pasiune intelectuală şi vigoare). Alexa Visarion e interesat nu de intrigă ori de personaje, ci de relaţia aparte pe care o generează vina – amestec de ură şi complicitate, de laşitate şi cruzime, de ipocrizie şi lipsă de scrupule; precum şi de puterea ei destructivă şi contagioasă. De aceea, în aceste spectacole, totul e redus la esenţă, vitalul, culoarea, amănuntul sunt eliminate, fiinţele se descărnează parcă, pentru a exista numai în virtutea indestructibilei lor legături”.

Ileana POPOVICI

                                                 *

„Alexa Visarion e un regizor grav, sobru, ferit de teatralism, de gestica obositoare şi vetustă, conflictul merge drept, vorba este spusă sec, sterilizată de orice efecte exterioare, cuvântul trebuie să spună, nu să sune frumos”.

 Ion BĂIEŞU

                                                 *

 „Alexa Visarion spunea că, în Năpasta, el vede o reîntoarcere la acea ananke a tragediei antice. Ideea că nedreptatea nu poate rămâne nepedepsită, că această pedeapsă poate fi o altă nedreptate, identică şi contrară. Această dialectică ananke lucrează încet şi dârz. Anca, personajul poveştii, lucrează aproape zece ani ca să facă, până la urmă, pe odiosul ei bărbat, Dragomir, să mărturisească, puţin câte puţin, că el îl omorâse pe Dumitru, primul soţ al Ancăi. În filmul Înainte de tăcere, Alexa Visarion ecranizase tot ce nu era caricatural în poveştile lui Caragiale, elemente insolite, fantastice, morbide, rocamboleşti. Dimpotrivă, în Năpasta, nimic morbid, nimic fantastic. Crima, răzbunarea, furia justiţiară, toate acestea sunt desigur tragice, dar nu senzaţionale sau perverse. Edgar Papu a putut cu dreptate scrie despre Năpasta că «alături de teatrul lui Tolstoi şi al lui Strindberg, această dramă a lui Caragiale se numără printre primele din ceea ce avea să fie creaţia scenică de avangardă. Fixarea intensă a demoniei interioare, subînţelesurile abisale din om se află cu anticipaţie în Năpasta. În tot cazul, pe la 1890, nici teatrul francez, cu toată noutatea lui Maeterlinck şi a lui Claudel, nici cel englez, cu toată vâlva lui Bernard Shaw, nu ajunseseră la acest stadiu»… Filmul lui Alexa Visarion subliniază aceste brutale şi neîntrerupte convulsiuni ale lui Dragomir, zgomotoase şi constant incoerente. Asta contrastează cu stilul celuilalt personaj, Anca. Ea nu se agită niciodată. Aşteaptă ani de-a rândul. Şi ţine, cu voce calmă, isonul frazelor explozive ale lui Dragomir. Contrastul între aceste două ritmuri este de două ori artistic, fiindcă e dubla oglindă a două suflete duşmane. Felul cum interpreta, Dorina Lazăr, face, prin glas, să sune această calmă tensiune este de o mare măiestrie. Vorbele ei curg încet înfrumuseţând trăsăturile feţei. Acest paroxism reţinut, această tensiune care are în spatele ei ani de egală încordare…

Autorul filmului, regizorul şi scenaristul Alexa Visarion, a înţeles tot atât de bine pe cel de al treilea personaj, pe Ion, nebunul fugit de la ocnă (interpret: Florin Zamfirescu). Acesta e tot atât de cinstit cu el însuşi ca şi ceilalţi doi. El îşi priveşte nebunia, ca pe un fapt, ştie din ce se compune această nebunie, şi vorbeşte de ea ca despre un obiect cu însuşiri inalterabile. A se întoarce la ocnă, asta el numeşte a «merge acasă». Injustiţia care i se face, torturile la care fusese supus, toate fac parte din nebunia lui, pe care o judecă obiectiv…”

  1. I. SUCHIANU

*

„Filmul Înghiţitorul de săbii e lucrat pe scene. Firul care se leagă nu este întotdeauna destul de tare, iar uneori pare subţiat de povara monologului suprapus tautologic. Nucleele dramatice, scenele sunt construite însă solid, rotund, într-un crescendo bine pornit, bine strunit, admirabil servit de o coloană muzicală (Mircea Florian) care ştie şi să tacă, dar şi să pune accente pe stupiditate, să izbucnească într-o comică şi voită dezordine exact când nu trebuie. Câteva dintre «scene» pot fi decupate ca schiţe cinematografice autarhice: dezvelirea monumentului, întâlnirea dintre cele două stele venite să moară fiecare în felul ei; instrucţia la câmp. Serbarea din garnizoană este, cred eu, o piesă de antologie.

În general, imaginea e construită ca o stare de spirit. Lumina este sculptată, «enigmatizată» de coviltirul căruţei, de pildă, care împarte volumul vizual în trei zone: 1. avânt-planul «ars»; 2. penumbra misterioasă de sub prelată; 3. strălucirea de după un dreptunghi tăiat în lung, ferm, subţire, ca să ne lase doar să bănuim ce se întâmplă undeva, departe, în forfota dorit nedesluşită, în agitaţia din jurul unor sărăcăcioase sicrie. Această plasare departe nu ascunde doar un mod de a adânci planul, ci intenţia de a crea distanţa faţă de un univers străin, alienant. Probabil de aceea mişcarea cea mai frecventă nu indică venirea (apropierea), ci plecarea (îndepărtarea). Pe câmpul mocirlit, soldaţii nu vin, ci se duc în pas alergător, comandaţi de un moş Teacă (un-doi! un-doi!). Cei doi maeştri nu vin din noapte, ci se duc în noapte, cântând fals o melodie învăţată undeva, tot dincolo de zare…”

Ecaterina OPROIU

*

„De pe cealaltă faţă a pământului din însoritul Cancun (Mexic) gratulez prestigioasa revistă Vatra din Tîrgu-Mureş, pentru strădania de a oferi o parte din biografia culturală a unuia din cei mai compleţi regizori ai timpului. Alexa Visarion nu poate fi comparat decât cu el însuşi. Face parte dintre cei puţini şi mari. Mare artist, mare regizor, mare profesor, mare prieten, mare om. Spre marea noastră ruşine astăzi asemenea oameni se trec repede la «demodaţi» fiindcă deranjează ignoranţă şi prostia. Mulţi au învăţat de la el un ţel nobil de viaţă: orice mare acţiune să o faci numai după puterea propriului tău talent. Alexa Visarion face parte dintre oamenii care fac posibilă fapta. Dintre aceia care călătoresc în întuneric şi se întorc cu lumina pentru semenii lor. Prin marile lui creaţii în teatru, film şi litere onorează cultura românească”.

Dorel VIŞAN

                                                             *

 

„În profesia noastră cred că o mare importanţă este să ai noroc! Poţi să ai calităţi cu carul, dacă nu ai norocul să întâlneşti «regizorul» şi «textul», nimeni nu va şti de tine. Şi pentru mulţi din generaţia noastră, întâlnirea cu Alexa Visarion a fost hotărâtoare. Când am văzut distribuţia de la Năpasta, în 1974, la avizierul actorilor din Giuleşti, mi-am spus: “a, un tânăr regizor care vrea să facă din piesa asta o comedie!”, pentru că până atunci fusesem catalogată drept actriţă de comedie. Şi iată că am început repetiţiile şi, pentru noi, cei de atunci – Corneliu Dumitraş, Florin Zamfirescu şi Dan Tufaru a început un nou capitol al teatrului, al vieţii. Lucrurile au căpătat o altă dimensiune, teatrul a părut dintr-odată altfel, ceea ce era în afara scenei, era în subsidiar. Era pentru noi toţi un dulce chin felul nou în care vedeam această – aş zice nu profesie, ci mai degrabă credinţă. Cred că am avut, noi cei care am lucrat cu Alexa în anii aceia, un mare noroc. Norocul de care pomeneam la început!”

Dorina LAZĂR

                                                             *

„Am făcut… «echipă», pentru prima oară, în spectacolul Echipa de zgomote de Fănuş Neagu, la Teatrul Odeon. A fost o experienţă pe cât de fabuloasă pe atât de… primejdioasă închipuită de noi. Şi asta nu de dragul de a desena în rime gândurile mele despre noi. Adică Visarion şi… noi, cei aleşi de el să dăm chip şi zbor viselor sale regizorale. Noi am trăit spaima unei mari bucurii scăldată în roua sticloasă a căutărilor în adâncul de primejdii mincinoase ale scenei. Cine îşi mai aminteşte de acea splendidă victorie a lui poate depune mărturie cu sufletul sprijinit de zborul înalt al aplauzelor de la sfârşitul spectacolului. Atunci şi acolo am pornit pe un drum care, ce e drept, nu ştiam dacă va mai continua şi dacă da… cum şi, mai ales, până unde. Şi iată că Întâmplarea, maştera-meşteră a devenirii noastre artistice, ne-a scos în cale fabuloasa tentaţie a Înghiţitorului de săbii. Ce va fi? Pândiţi-o în pagina şase a săptămânalelor de poimâine printre cuvintele încrucişate, într-o îmbârligare dungată, încă de ieri sau alaltăieri. Acolo şi poate nu numai acolo, s-ar putea să vi se arate, (uneori în straie vărgate) ziua de poimâine de după noaptea de astăzi spre mâine, promiţând, mincinos, răsăritul luminos, care ne-a mai orbit generos decenii (de luat şi nu de dat) cu orbitorul său timp luminat. Ducă-se, lăsaţi-le intrate în înapoia lor, în izvorul zemos de viaţă, de destine ancorate de-o anemică aţă. Viitorul? Spuneţi-i cum vreţi voi, tot din crestătura mă-sii! (Iertare!) a izvorât. Dar… sunt şi eu Român! Si eu ştiu care mi-e obârşia! Aşa că… Dumnezeu să ne ajute la nepoţi şi la nepoate… Cât mai mulţi şi la mai multe! Toate! Pauză! E drept, s-au repauzat o bună bucată de vreme.

Dar, vorba bătrânilor mei, fie Pauza cât de mare, cât de lungă, cât o fi ea, viaţa, să te ţină aţa, să te ţină tare până la ultima chemare. Să nu fie obligaţi nepoţii să răspundă… zile. Iubirile cu norocul. Ajută-ne Doamne să ni se-mplinească sorocul. De ziua aia ne desparte o toamnă şi-o jumătate de iarnă. Filmul se va numi (asta ştiu eu astăzi) Ana. Am putut din nou să fim faţă în faţa. Erau doar câteva lentile între noi. Cel mai greu a fost să sar peste sutele şi sutele de nopţi şi nopţi. Dar ce mai contează! Avem împreună (cu alţi mult mai celebri colegi), avem parte de secunda aia grea de imensitatea de dor şi speranţă anticipând rostirea vorbelor sfinte motor şi… acţiune! sfinţenia asta este viaţa! Dând viaţă personajului meu am dat viaţă de o clipă vieţii mele. Viaţa mea, fără îndeletnicirea mea mă numeşte, după cum merit… nimenea! Cine sunt – şi cât voi mai fi — Viaţa mea se va numi, cu numele ultimului film al lui Alexa Visarion… Ana.

P.S. Şi totuşi! Cred că opera cea mai minunată a lui Visarion sunt ce doi băieţi ai lui pe care i-a adus pe lume minunata lui soţie. Unul dintre ei îmi este foarte apropiat, fiind minunatul regizor de teatru Felix Alexa. Felix mi-a oferit prilejul unor importante biruinţe actoriceşti. Urări de sănătate, noroc şi însemnate izbânzi în tot ce pun la cale aceşti români minunaţi!

Mircea ALBULESCU

                                                             *

„Cred că am fost un actor norocos. Mulţumesc cerului că am avut noroc mare, să încep primele ore în viitoarea mea meserie cu profesori de teatru pe care i-am iubit şi îi mai iubesc încă: Leopoldina Bălănuţa şi Alexa Visarion. Atunci când a fost întrebat care e cea mai frumoasă amintire din copilărie, Dostoievski a răspuns «cea mai bună educaţie». Alexa Visarion, profesorul meu, m-a învăţat să fac din arta teatrală o ştiinţă, aşa ca matematica. «Potriviţi gestul cu vorba, cuvântul după gest şi nu întreceţi măsura lucrurilor fireşti, pentru că tot ce depăşeşte măsură se abate de la scopul teatrului. Hamlet – sfaturi pentru actori.»

Englezii îi numesc pe regizori – director – adică cel care dă direcţia, direcţia unui rol, a unui personaj al unui spectacol, iar Alexa Visarion a ştiut, din plin, să dea cea mai bună direcţie personajelor şi spectacolelor făcute de el. Alexa Visarion face din teatru o ştiinţă. Personajul teatral la el trebuie neapărat să fie individualitate aparte, complexă, care se descoperă încet, pas cu pas, o fiinţă născută dintr-o mulţime de calităţi şi cantităţi măsurate matematic, alcătuite muzical, armonios ca într-o crimă perfectă, fără pată şi fără urmă de autor. Aici e aici! Aici e nebunia! Aici e artă! Şi Alexa Visarion are această nebunie. La el personajul se naşte atunci spectaculos, înainte nu există Nimic. Personajul se naşte atunci fără ca el să aibă nici cea mai vagă idee de cum va arăta, de cum va vorbi sau va acţiona… De fapt, toate acestea le lasă în voia personajului. Spectacolul lui, O noapte furtunoasă, montat în 1979 la Odeon, era o capodoperă care i-ar fi plăcut, sunt sigur, şi lui Caragiale. Era o revoluţie… Nu cred că ar fi existat un Spiridon mai îndrăzneţ ca cel din spectacol. Bijuterie, unicat. Este un formidabil regizor pasionat în totalitate de adevăr. Îl caută cu patimă, cu dăruire absolută, necondiţionat. Este măcinat de aflarea lui, obsedat de nevoia imperioasă, vitală, de a-l face să iasă la lumină, de a-l descoperi, de a-l dezvălui plenar… Refuză categoric să navigheze pe lângă ţărm. Preferă depărtările, necunoscutul, aventura… Aşa era în primele mele zile de şcoală şi tot aşa era şi acum, acum când am filmat Ana, un scenariu ţinut în sufletul lui de peste trei decenii. Un om de teatru. Un mare om de teatru. Un artist desăvârşit. De unde ştiu?… Pentru că Alexa Visarion are teatrul în sânge. Îl iubeşte la nebunie şi, evident, îl cunoaşte atât de bine. Desigur i-a fost făcut şi lui cunoscut, la rândul său, de marii noştri profesori şi regizori Penciulescu, Pintilie, Ciulei. Nu-i poţi separa… nu-i poţi imagina decât împreună… Mulţumesc domnule Profesor pentru direcţia pe care mi-aţi arătat-o. Mulţi spun că e foarte bună. Toată dragostea mea!

  Răzvan VASILESCU

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Abatele Tarhon

Liviu CANGEOPOL

Liviu Cangeopol fotografie_11201223

Nu exista un singur participant, hoţ, mardoi ori fraier coclit, care să nu fi ştiut că legendarul Mutu abia aştepta rugămintea de a porni amintirile din casa morţilor, că actul tergiversării făcea parte din meniul de bază al petrecerilor la care era invitat în acea zonă a epocii, cînd se dusese deja şi buhul anecdotic al povestirii, şi faima povestaşului jucîndu-şi mica scenetă a modestiei îndărătnice, în cadrul căreia se delecta în refuzul de-a se buluci prosteşte ca un amator pe scena afirmării, canonindu-se cu plictiseală de tip trecut prin prea multe aventuri ieşite din normă pentru a mai gusta o delicatesă atît de bicisnică, căutîndu-şi locul în ansamblul spectacolului a cărei iminenţă fornăia în culise, lucrînd la suspansul procesului de convingere, pregătind terenul pentru ceea ce, în succesiunea repetiţiei, n-avea nici o îndoială că va veni, dar ţinea să lase impresia că cedează greu, deşi era neliniştit să-i dea drumul cît mai repede, conştient că aura succesului nu va întîrzia să apară, materializată în hohote de rîs, uneori aplauze, exclamaţii de uimire, înjurături admirative sau chiar şuierături, cum i se întîmplă într-un club studenţesc, unde-l puse profesorul Rodipetal să facă balamuc, ca într-un moment anume, calculat pe socoteala ascunsă a unor repere doar de el cunoscute, să sară brusc în picioare, de dragul hatîrului care-i declanşase generozitatea de-a le satisface dorinţa unanimă, şi să distribuie ferme sugestii regizorale cu morga unui specialist de la studiourile Buftea:

         Faceţi loc, acuma ia, bre, meseni, faceţi loc, ia dă-te, bă,-ntr-o parte, poate-ţi deflectez una-n mecla aia şifonată de avocat prins cu plicu’-n buzunaru’ cusut, aşa, atenţia la mine, un scaune solid cu spătarele-nalt în capu’ mesii, că odată mă tăvăleam de rîs cu nişte sarmale-n gură ca-n basmu’ cu lupu’ şi m-am prăbuşit cu tot cu taburel, de mi-au pus aripa-n ghips pe două luni, ş-un pahar curat ca-n vitrina de la Hală lîngă sticla asta butelcoasă. Acu’ luaţi notă-n grija unei fripturici cu zeghe, un castronaş cu cartofele prăjite-n ceaun şi murăturele ca la tata acasă, Dumnezeu să-l ierte dacă mai dă de el prin văgăunile Iadului! Vărsă cîteva picături de vin pe podea, în semn de respectuoasă pomenire. Bun. Şi-o halcă de cozonac dacă tot v-aţi învrednicit. Să fie-acolo, în caz că-ncepe-un război de cotropire şi încă n-am terminat depanajul istoric. Bă, Grigore, ţie ţi s-a suit la cap de cîţi beţivi ai cărat acasă cu buzunarele dezolate?! N-ai de gînd să te ţii treaz nici de sfintele sărbători? Valea! Bun… Ia să vedem…

         Aşeză tacîmurile, ca şi cînd urmau să aibă şi ele un rost în toată tevatura, netezi faţa de masă, mărturie a educaţiei primite, înşfăcă furculiţa şi trasă cu ea cîteva linii, în replica  înfăţişării dormitorului de pe Deluşor. Îşi roti privirea peste adunare şi decor. Părea mulţumit. Nici n-avea cum să nu fie. Fără acceptarea condiţiilor n-ar mai fi existat nici povestire, nici întreţinere, nici reuşită. Ai fi zis că, de cînd se dusese anotimpul  ciumegelii, din asta trăia…

         Vasăzică, îşi începu el protocolul depănării, era prin vara lu’ ’78, cînd, poate nu toţi cunoaşteţi amăruntu’, chiar aş susţine că mizez pe ignoranţa voastră în materie, mă turnasem la pîrnae pentru vro două luni de veghe impusă-n temeiu’ a nişte verighete pă năsol, la care-am căzut cu contribuţia dă ciumete debutant, că n-aveam vină ca pîrît, mi le dădusă Păcănel să le ţiu tăinuite, da’ le-am scos la o roată de barbut cu rol de valoare colaterală, unde-a ieşit zaveră de la o pereche de oase promovate de-un boschetar infiltrat căruia i-am umflat botu’ de hrană şi la nervi a lăsat să-i scape sifonu’-n urechea lu’ Potomaci, căpitan bulangiu şi fără pic de-obraz.

         Cînd am păşit pe porţile arestului băteam spre 18 anişori, da’ ca mardoi atinsesem gradu’ de periculos, centură neagră – pumn de fer, sprijinit şi de frate-miu, deja cunoscut la nivel naţional. Încă din prima zi de pripon am curentat un ţărănoi de pe lîngă Paşcani, că se dădea caratist cu muchea lăbii la gîtleju’ lu’ Baxter, prieten de-afară, şi după aia toţi îmi purtau de frică, rezervare şi respect. şef de dormitor fusese stabilit unu’ Moloman, din Păcureţ, hoţ şmecher şi descurcăreţ, pe baza recidivei, căruia îi devenisem simpatic, că ştia bine ce poa’ să facă Inimă-de-cîine. Salonu’ era populat de ştolvime pestriţă: Gunoiu din Pod de Fer, Puradel de pe trotuarele Cantei, Scarfas din gura Socolei, Limbă şi-Afumatu’ de sub livezile Galatei, toţi trecuţi prin viaţa lumii, plus vreo trei-patru cioflingari de pripas, admişi din greşeala otorităţilor sau din prostie propie dezlegată.

         În patu’ din celalt capăt al salonulu’ îşi ducea sentinţa moş Tarhon, un deţinut mai în vîrstă, cu ceva carte la mînă, experienţă puternică şi minte întoarsă pe toate părţile, deşi n-ai fi zis, cu faţa lui de pughibală scofîlcită. Pot spune că el mi-a aşezat primele baze culturale în conştiinţă şi-a facilitat deschiderea băerelor minţii. Tradiţia cerea ca seara, după ora stingerii, fiecare să povestea ce-l tăia capu’, că n-aveam televizor ca acu’, exemple din viaţa personală, filme auzite de la alţii, bancuri inventate, minciuni.

         Moş Tarhon se distingea prin aceea că ne povestea literatură înaltă cu modele pentru viaţa de rînd, da’ mai ales oglindită în pocinoagele de bulău. Predilecţia la cerere era Papaion, cu unu’ care tot evada şi-l tot prindea, şi Contele de Monte-Cristo, din cazieru’ unui franţuz turnat la başcă după ce-a pocnit ibovnica unui şmenar cu relaţii, care l-a-ncolţit cu-nscenări de mare tupeu, judecătorul i-a tras maxima, că era şi el în tiră cu mînăriile, şi l-a dus într-o fortăreaţă de un’e nu scăpa nici paserea, nici crocodilu’, că nu numa’ că era păzită la perfecţie de arabi cumpăraţi pe aur cu muşchi în relief, iar zidăria ermetică pînă nici şobolanii nu se putea înmulţi, dar era şi aruncată în mijlocu’ mării pe unde plutea rechini în juru’ ei, şacali turbaţi, lebede otrăvitoare. Un tovarăş de facultate l-a-ntrebat odată pe moş Tarhon cum se chemau animalele acelea, că el n-auzise-n viaţa lui de-aşa ceva, şi bătrînu’ i-a răspuns cu duhu’ blîndeţii, aducînd detalii suplimentare de comportament de i-a lăsat pe toţi cu gura mască şi denumiri într-o latinească impecabulatorie. Acolo, în celula vecină, că ei n-avea saloane ca noi, în scopu’ pervers ca să le izoleze voinţa, trăia un fost popă de rang şi fast, care tot la nedreptate căzuse şi el şi se cam ţăcănise. Moş Tarhon ofta de fiecare dată cînd ajungea în dreptu’ acestui pasaj, conlucrînd un comentariu în care deplîngea soarta tuturor oamenilor mari aruncaţi pe nedrept în temniţă. Cu timpu’, după ce abatele zăun prinse-ncredere-n şmecheraşu’ ăsta dă Marsilia, l-a-nvăţat arta evadării cu vertai, cît şi locu’ din care putea sustrage nepedepsit o comoară de nestemate univocă în lume: satîre de aramă, piepţeni de abanos, salbe de nuntă, portofele de oraş, aur dentar, pumnale cu mîner de cap de porumbel cu ochii bătuţi în rubine, tirbuşoane de argint de la locale de lux. Ascultam cu ochii cît pumnu’. Moşu’ era dat naibii de picioru’ din-apoi.

         Într-o sîmbătă ploioasă, pe la ora unu, după ce ne-am întors de la masă burdujiţi cu arpacaş verzui şi-o scurtă relaxare prin curtea mărăcinită, în dormitor nu eram decît vreo cîţiva chiţigoi. Moş Tarhon, după ce-şi afişă pe meclă un muian conspirativ şi grav, se ridică de pe pat, se-ndreptă spre oglinda de pe perete şi, trecînd pe lîngă mine cu mers de pisică leşinată, fără să mă privească-n ochene, ca şi cum vorbea de unu’ singur, şopti:

         Bă, puştiule, te văd aşa, mai bengos ca media pegrei dă p-aici, dezgheţat la minte şi cu caracteru’-n formare. Ai văzut ce furori de vitejie fac alţii, iar noi sîntem un popor de tîrlă, căcănari în izmene, turnători cu leuca la urechea stăpînului, ruşinea Europei de Est, într-un cuvînt. Tre’ să ştii că bafta joacă un mare rol în viaţa omului cutezător, da’ dacă nu cutezi, de un’ să-ţ vină? Văd că tu eşti o abatere de la legea universală că, prin persoana mea, norocu’-a dat peste tine. Ascult-aici ideea de bază: sînt în stare să reprezint pentru tine distribuţia care-a făcut-o abatele Fabria pentru Aurică Dantescu, rom`n la origine, care-a ajuns conte evadat, da’ nu din pripon, care nu-i mare belea faţă de urgia franconă, ci din puşcăria cea mare, care ne ţine pe toţi fără drepturile omului şi ne umileşte la colectiv.

         Eu, alert la ideea să nu mă fac de rîs, deşi nu pricepeam mare lucru, am zis:

         Nea Tarhoane, dă duma pe scuipătoare că-s ochi şi timpane, mai ceva ca Secu. Despre ce-ar fi vorba?

         Moşu aruncă o privire de şoim constipat de jur-împrejur.

         Ce-ai zice, făcu el coborînd tonu’ şi aplecîndu-se şi mai mult, s-o tăiem la turci?

         Pierdut în faţa unei asemenea oferte, am dilatat ochii cît cepele, că nu-mi venea să cred ce noroc dăduse peste mine, şi-am răspuns electrocutat:

         Ba da, bădie, cum să nu? S-o radem în turcime, spui? Bunghesc şi limba la perfecţiune dacă te-ntreabă cineva: sictir, cacadîr, lulea, şampon.

         Moş Tarhon şi-a dus un deget la buze, şi-a rotit precaut privirile prin dormitor, mi-a făcut din ochi şi mi-a şoptit repede:

         Mutule, nu fi aşa smucit, că rupi hăţurile! Hai mai bine să ne băgăm su’ patu’ meu, care e de încredere, că celula e-mpînzită cu microfoane mai mult ca sigur.

         Şi, nici una, nici două, ne trezirăm sub pat, direct pe ciment. Cu cîteva scurte pauze biologice, am stat acolo pînă seara la unşpe. Noroc că era vară.

         Ascult-aici, şopti moşneagu’, dacă vrei să continui, e musai să fie clar că ce vorbim noi aici nu trebe s-afle nimeni, niciodată. S-a-nţelesu-m-ai?

         Eu îl priveam fascinat de-atîta precauţionare, spunîndu-mi: ăsta-i omu’ meu! Doamne, ce noroc!

         Da, nea Tarhoane, mormînt de piatră! – strigai de sub pat.

         Mai încet, făcu moşu. Ce ţipi aşa? şi încă un amărunt: obişnuieşte-te de pe-acu’ să nu mă-ntrerupi.

         Îhî!

         Şi-a dat ochii peste cap, şi-a frecat bărbia cu podu’ mînii, a scuipat în palmă, şi-a făcut lustru la păr, şi-a dres glasul. Ce mai, un mare orator! Uns cu toate alifiile…

         Întîi şi-ntîi, zise, tre’ s-ajungem pe plajă seara, cînd grănicerii sînt la masă şi-i doare-n pix de vigilenţa patriei. Confurcius sfătuia pe oricine că atacurile se dau seara, tocma’ din acest motiv, că duşmanul îşi perde atenţia cu burta plină şi gîndu’ la soi.

         Cine-i ăsta? De la vieţari?

         Un mare gînditor indian, bă, meclă, care-a dat colţu’ ierbii-acu’ vro sută de ani.

         Indienii e cei mai tari, îi ţinui isonu’.

         Ai să vii pregătit cu tot ce-ţi voi spune eu acu’, încearcă să memorezi în cap. Da’-nainte de-asta, n-ai cumva vro sfîrlă?

         Eu nu fumam pe vremea aceea, da’ aveam ţigări cu ghiotura, că mama-mi trimetea să-mi facă viaţa mai uşoară, aşa c-am răspuns:

         Stai, nea Tarhoane, stai că-ţi aduc pe loc.

         Şi m-am tîrît afară de sub patu’ moşului, mai mult amorţit decît viu, m-am dus la patu’ meu, am băgat mîna sub pernă, am luat un pachet de ţigări, l-am desfăcut în grabă, cu mîini tremurînde, am scos o papiroasă şi m-am întors ’napoi la salvator.

         Ia, nea Tarhoane, ia de-aici un cuişor de sicriu.

         Moşu’-şi făcu repede o cruce, o-nşfăcă şi-ncepu să pufăie cu mare predilecţie.

         Bre, făcu el plin de sine, fii atent, cască bine urechile şi memorează tot ce-ţi spun eu pe de rost, că-ţi prevăd un mare viitor. Să nu cumva să scrii ceva pe vreo hîrtiuţă că de-ţ’ face lestu’ control şi te toarnă cu planu’ din canci mai vedem lumina zilei cît om trăi, că ne transferă la politici. N-ar fi exclus să ne tragã şi haşu’, pentru-naltă trădare.

         Eu am tăcut chitic, căci nu bungheam chestia cu haşu’, dar mi-era jenă să-l întreb pe moşneag, una că-mi spusese să nu-l întrerup şi apoi c-ar fi reieşit că-s prost grămadă. Mai tîrziu m-am interesat la o şulfă tomnatică ş-am aflat că referinţa era la pedeapsa cu moartea.

         Deci, continuă el, bagă la cap: avem nevoie, şi asta-i cea mai importantă idee, de-un benoclu puternic, de cauciuc, numa’ şi numa’ de cauciuc, din cap pînă-n picioare!

         Pentru că mă chestionase, mi-am permis să-i răspund şi să-i sar şi eu c-o-ntrebare de gît:

         Da, nea Tarhonele, te-nţeleg de minune, căci vorbeşti clar şi răspicat, într-o rom`neasca fără cusur, de om educat, da’ ce nu-nţeleg e de ce tre’ să fie benoclu’ numa’ şi numa’ de cauciuc?

         Moşneagu’-şi dădu holbătarele peste cap:

         Bă, puştiule, ţi-am zis să nu mă-ntrerupi! Benoclu’ tre’ să fie de cauciuc ca să nu-l depisteze radarele navale de coastă! Nici la atîta lucru nu te duce bostanu’? Asta-i, că eşti tînăr, da’ tot ce-i metal este depistat imediat. Ceea ce aduce apropou că-i valabil pen’ toată expediţia. Ia du-te şi mai ad-o ţigară, că m-ai scos din mînă!

         Am sărit de sub pat, bucuros că mă pot recompensa atît de uşor şi, într-un suflet, i-am mai adus o ţigară. Moşu’ s-a uitat puţin chiorîş la mine, dar a băgat-o-n gură, a aprins-o şi-a continuat:

         Faci rost de două vîsle din lemn. Nici un cui sau legate cu sîrmă, ca la ştrand, s-a-nţeles?

         Am dat din cap, aprobator, fără să scot o vorbă.

         Mai faci rost de două paie de stuf, cît se poate de lungi, o ladă de lemn din scîndurele îmbucate cu clei, zece kile de coneac şi zece de ciocolată… Aşa…

         Cînd a spus “aşa” a plescăit din bot cu ochii-ntredeschişi. Tăceam cu sfinţenie…

         Mai aduci cu tine un bax de ţigări sigilate, vreo cinci kile de sălămior de vară, un cuţit bine-nvelit în plastic şi polistiren expandat, un colac vîrtos de frînghie, o cutie de ceramică de cremă de ghete şi douã perechi de ochelari de soare. Nu cre’ că-i necesar să-mi mai răcesc plămînii de pomană, da’ totu’ tre’ să fie de plastic. Dac-ai scăpat un singur cui în toată expediţia, sîntem haliţi. Aha! – se plesni cu palma peste frunte, că cum era să uit cel mai important element? S-aduci cu tine o cameră de tractor împachetată.

         Cînd am auzit “cameră de tractor”, am făcut ochii ca la bufniţă şi m-am pomenit întrebînd în gura mare:

         Băi, nea Tarhonică, da’ camera de tractor la ce naiba ne-ar mai fi cu trebuinţă?

         Cred că ridicasem glasu’ peste limita admisă, că moşu’ se făcu foc:

         Mai încet, tîmpitanie apucată! Vrei să ne dăm de gol? Cum adică la ce ne trebuie camera de tractor? Crezi că pîn’ la turci o să facem pluta? Ne-ar lua o lună! Cu camera o s-o frigem normal.

         Bine, nea Tarhonatale, făcui eu împăciuitor, dacă zici mata, aşa o să se facă.

         Dar nu era uşor să-i intri moşului în voie:

         Parcă-ţi spusei să nu mă-ntrerupi! Mai ai o ţigară?

         Mulţumit că e pe cale să mă ierte iar, am zbughit-o în viteza a patra şi m-am întors cu tot pachetu’, zicînd:

         Ia matale snopu’ ăsta, ca să nu-mi mai ceri din trei în trei minute!

         Moşneagu-l înhăţă cu mîna tremurîndă, îşi aprinse-o sfîrlă şi spuse:

         Bine, bă, Mutule, văd că pîn’ la urmă nu eşti băiat rău…

         Între timp, Moloman, şefu’ de dormitor, prinse foială pe lîngă patu’ sub care ţineam noi şedinţa. La un moment dat, n-a mai răbdat şi şi-a vîrît bîrnău’ pe sub saltea:

         Mutule, ce tot complotaţi voi acolo de-atîtea ore? Ai grijă, că rapănu’ ăsta de Tarhon e un mare bandit! Nu te lăsa-mbîrligat c-ai să-ţi pare rău!

         Eu, ca să m-arăt sigur pe mine şi pe situaţie, i-am replicat răstit:

         Lasă-mă-n pace, bă, Molomane! Du-te şi vezi-ţi de-ale tale! Ori poate tocma’ eu n-am voie să stau cu cine-mi place şi să fac ce-mi vine mie din toată adunătura asta de gunoaie sociale!

         După ce şefu’ de dormitor se-ndepărtă, cu inima-ndoită, moşu’ se-apropie de urechea mea şi-mi şopti:

         Vezi că Moloman e prăduitor verificat! N-ai ginit cum se tot bagă-n sufletu’ omului? Să nu cumva să-i scapi ceva din ce discutăm noi aici!

         Eu tăceam şi dădeam din cap, moşu’ vorbea şi pufăia ţigară de la ţigară şi arunca chiştoacele cu dibăcenie, ca un mare milionar, în mijlocul dormitorului. Pînă seara se strînsese acolo o grămăjoară de mucuri, că m-a făcut să-i mai dau un pachet. Eu îi sorbeam cuvintele de pe buze ori aşteptam continuarea cu inima-n gît. Iar el citea în mine ca-ntr-un bilet de voie.

         Ei, se porni iarăşi, abia acu’ urmeazã planu’ propriu-zis, că asta n-a fost decît pregătirea. Da-nainte să dăm pompe la detalii n-ai cumva nişte probă de haleală? Vreun calupaş de unt, nişte sălămior? Că mi s-a făcut foame de cînd tot îţi fac capu’ mare!

         Mă şi vedeam în Turcia, vînzînd aur prin talcioc şi chefuind prin locante aburite cu o coadă de cadîne după mine… Realitatea puşcăriei se topea vertiginos, ceea ce m-a făcut să devin mai larg la mînă decît aş fi trebuit să fiu în condiţii normale:

         Am, nea Tarhonicene, cum să nu? Pentru mata?! şi – zdup! – la Moloman, care, ca şef de dormitor, ţinea în subordine toate pachetele de halimos. Molomane, zic, dă-mi puţin pachetu’ meu, c-am o treabă!

         Moloman se uită cu-n aer de disperare prelungă şi rosti:

         Băi, Mutule, bagă-ţi minţile-n cap şi nu-ţi mai căta de lucru cu hoaşchina asta perversă, c-o să te-aiurească de n-ai să ştii ce-i cu tine!

         Vorbele lui îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealantă. Am luat un pacheţel de unt, făcut de mama cu măsline, am tăiat o bucată de salam de vară şi hop! – ’napoi su’ pat, la omu’ meu, care pufăia ca o locomotivă stricată.

         Ia de-aici, nea Tarhonescu, ia şi mănîncă, i-am spus, întinzîndu-i bunătăţurile.

         Faţa ghiujului radia de fericire.

         Of, Doamne, Dumnezeule, untuleţ – de cînd n-am mai mîncat! Plus sălămaş de sezon! şi hîrşti-hîrşti, în cîteva secunde untuleţu’ se topi de parcă nici nu existase vreodată. Gura hulpavului lup nici sîmburii de măsline nu-i mai întorcea-ndărăt! O soartă similară împărtăşi şi salamu’, înfulecat într-o viteză care-ar fi sufocat un cîine flămînd. După ce termină de tocat, plescăi din buze, rîgîi satisfăcut şi-şi aprinse o ţigară. }nchise ochii, se frecă pe pîntec. Moloman îşi vîrî iarăşi capu’ su’ pat:

         Ieşi, bă, Mutule, de-acolo! Ai ’nebunit de tot? Mă strînge de gît Inimă-de-cîine dacă află ce-am permis!

         Eu, enervat de poziţia incomodă în care zăceam de-atîtea ore şi-ngrijorat şi de perspicacitatea cu care-nfuleca hodorogu’, i-am spus:

         Bă, Molomane, mai taci din gurã, că ţi-oi lipi un ciocan în bot de n-ai să mai găseşti Nordu’!

         Moloman s-a retras în grabã. Moşu’ mă privea cu admiraţie:

         Mutule, te-ai comportat exact cum trebuie! Aşa te vreau! Nu te lăsa intimidat o clipă, c-o s-avem multe piedici de trecut!

         După o scurtă pauză, timp în care şi-a tras suflarea şi a mai devorat o ţigară, începu să-mi dezvăluie amăruntele planului de trecere frauduloasă a frontierei de stat spre sistemul capitalist:

         Ajungem pe plajă seara, după cum spusei, cînd grănicerimea molfăie şi fraierimea se plimbă de colo-colo şi nu batem la ochi. Prindem un moment prielnic şi ne-aruncăm cu bagajele-n boscheţi, să nu ne vadă ţagherii. La ora unu dimineaţa, ne ducem pe malu’ mării, unde săpăm repede o groapă în nisip, în care ascundem marafeturile. La ora cinci, cînd se crapă de ziuă, dezgropăm calabadîcu’ şi-ncepem pregătirea.

         Mie-mi ardea limba să-l întreb de ce mai îngropam la unu dacă la cinci urma să dezgropăm, da’ mă temeam să nu-l scot iar din minţi. Moşu’ continuă, pe-un ton cît se poate de firesc:

         După ce-am trecut bagaju’-n revistă, scoatem camera de tractor şi-ncepem s-o umflăm…

         La acest punct al planului, n-am mai putut răbda şi-am izbucnit:

         Nea Tarhonilă, nu te supăra, pot să-ţi pun şi eu o-ntrebare?

         Poţi, cum să nu, c-ai avut contribuţie! – răspunse. Ia s-auzim. Parcă văd că vii iar c-o tîmpenie.

         Da’ cu ce, dacă vrei să-mi spui, umflăm noi camera de tractor?

         Moşu’-a rămas o clipă fără suflet, amintindu-şi momentul grav al arestării, după care se răţoi:

         Cu gura, tîmpilatule, cu gura! Nici la atîta simplitate nu te duce baniţa aia chilugă? Douăşpe suflături eu, douăşpe suflături tu. Într-un minut şi zece secunde, camera-i umflată la parametri. Apoi împletim din frînghie un fel de ochiuri de hamac, îl legăm de cameră şi ne-aşezăm pe el. La-nceput, va trebui să-mpingem camera vreo 20 de kilometri, pînă ieşim din apele teritoriale rom`ne. După aia ne suim pe colac şi-o tăiem la drum cu vîslele. În trei zile sîntem la Istanbul, pe la ora unşpe. Totu-i calculat cu ochii pe ceas. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe, tu. Tre’ să facem cu rîndu’. Mîncăm ciocolată şi bem coneac, care ne fortifică şi ne ţine de sete. Nu luăm apă cu noi că ne-ar trebui o cantitate-nsemnată şi n-avem loc. S-a stabilit prin experimente ştiinţifice că ciocolata şi coneacu’-s alimentele cu cea mai multă energie din meniu uman. Cînd pleacă-n atmosferă, ce crez’ că le dă la cosmonauţi? Pe deasupra, ţin de foame şi de sete, iar pe timpu’ nopţii alungă frigu’…

         Îl ascultam ca pe-un comentator de la Teleciclopedia, povestind expediţia unor mari exploratori. Eram soto de reuşită, dar aşa, de distracţie, m-am gîndit să-l mai necăjesc oleacă pe hoaită, cu un contraatac la construcţia logică:

         Nea Tarhonicovici, da’ lădiţa cu coneac şi ciocolată unde-o punem, dacă zici că n-avem loc de apă?

         Moşului i se umflă o vînă pe tîmplă şi-şi potrivi o culoare stacojie pe grimasă:

         Bă, Mutule, că mă-ntrerupi e una, ţine de cei şapte ani de-acasă, cînd am înţeles c-ai fost fugit, da’ să faci ce faci ca să-mi vii cu deficienţe de gîndire atît dă grave e injurios! Chiar n-ai dat neam pe la şcoală? N-ai deschis un ziar, un televizor, n-ai avut un pretenar cu patru clase? Lada o legăm c-o sfoară de colac şi pluteşte la cîţiva metri sub apă. Da’ mai bine du-te şi mai adu-n pachet de ţigări, că ăsta-i pe terminate!

         Fericit de găsirea unui plan fără nici o fisură, deşi-mi dădeam toată silinţa să dibuiesc vreuna, şi mîndru c-am un asemenea partener, deşi cam îngrijorător de mîncău, am ieşit din ascunzătoare, m-am dus la culcuşu’ meu, am luat un pachet de ţigări şi m-am întors su’ pat. Cei din dormitor se uitau la mine ca la o stafie. Oricum cred că şi arătam ca una, după mai bine de juma de zi de stat pe brînci, alb la faţă şi cu ochii roşii de la fumu’ pe care-l scotea întruna pe nări ghiuju’ naibii, care-mi mulţumi pentru ţigãri şi-şi reluă expunerea operaţiilor:

         În timp ce unu’ din noi vîsleşte, celălalt îi dă bungheală cu benoclu’ pe-ntinsu’ mării ori se odihneşte. Dac-avem noroc şi dăm din prima de-un vas american, facem semne cu mîna şi urlăm pînă ne vede. Urcăm pe vas şi, conform înţelegerilor de la Geneva, direct la Istanbul ne duce.

         Băi, nea Tarhoneier, da’ dacă-i un vas bulgăresc?

         Nu-i nimic, făcu hurdubaia calm. Dezumflăm camera şi ne dăm în linişte la fund.

         Cum, bre, poftim? – ţipăi eu instinctiv, în mijlocu’ mării? Eşti hui la cap? |i s-a aprins de la fumat? Apa are cîţiva kilometri adîncime! Ne-necăm în cîteva minute, nea Tarhonaşcule!

         Ba nu, bă, retardeală cu muci, că ne ţine lada cu-alimente! Uitai că-i de lemn? Una din propretăţile de căpătîi a’ lemnului este că nu se scufundă. Stă aşa la cîţiva metri sub apă, da’ nu se duce la fund. De-acolo respirăm cu stufurile. Parcă văd că uiţi stufurile! După ce-a trecut vasu’ bulgăresc, că flota noastră-i pe chituci, ieşim la suprafaţă şi umflăm camera din nou. Douăşpe suflături tu, douăşpe eu. După care ne-apucăm iar de vîslit, în grafic. Totu-i calculat: în trei zile sîntem la Istanbul!

         Da, bade Tarhonic, am zis. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe ore, matale.

         Bine, Mutule, văd c-ai reţinut formula. Aşa este, negreşit, da’ dacă-mi mai dai acu’ un pacheţel de unt, îţi promit că vîslesc douăşpe ore-n locu’ tău, ca să te poţi odihni ca lumea, să faci o baie, să-ţi pui planurile la punct înainte de-a pune picioru’ pe pămîntu’ sfînt al Turciei prietene.

         Pentru că nu vroiam să-l mînii din nou, m-am dus la Moloman, să mai asucesc o porţie. Moloman se uita la mine cu tristeţea celui care şi-a pierdut fratele le Bug ori mama la Canal. Da’ n-a zis nimic. După ce i-am dat pacheţelu’ baragladinei, am prins curaj pentru înc-o-ntrebare:

         Nea Tarhonţu, da’ pîn-acu’ n-ai pomenit nici o folosinţă a cremei de ghete! Ochelarii de soare ni-i punem pe ochi ca să nu ne prindă insolaţia, da’ crema…?

         Chiorpecu’ mă privi cu-un aer în care se amesteca satisfacţia că-i adusesem înc-un pacheţel cu delicatese şi dezamăgirea că tot nu mă puteam ridica la-nălţimea cerinţelor. A spus resemnat:

         Puştiule, se vede treaba că-n viaţa ta n-ai auzit de nobila meserie a scafandreriei. Cu crema ne dăm pe hoitane, ca să n-o mierlim de frig în contact pelungit cu apa sărată a mării, care are propreetăţi eluzive! În combenaţie cu coneacu’ face minuni!

         Păi da’ ce, făcui, nu-i vara?

         Ghiujălău’ dădea semne de plictiseală:

         Ai dreptate, da’ numa’ calendaristic! Pe timpu’ nopţii tragem la hotel pe unde-apucăm. Noaptea e la fel de frig ca iarna, bovanale!

         Poate-ngheaţă ş-o luăm la pas!

         Nu fi obraznic, Mutule, că trufia i-a perdut pe mulţi!

         }ntrevederea noastră din acea seară s-a-ncheiat cu cererea moşului de-a-i aduce în zilele următoare cît de multe ţigări puteam, zece pachete, douăzeci. Cînd l-am întrebat de ce, mi-a făcut cu ochiu’ şi-a spus:

         Să fie, Mutule, pentru ştii tu ce…

         Eu, mirosind ceva tulbure, l-am întrebat:

         Da’ bine, bre, nea Tarhonoglu, da’ cînd ieşim de-aici nu putem cumpăra de la tutungerie cît vrem? Mi-a aruncat o privire dezamăgită:

         Păi tocma’ asta e, Mutanche, că cu comuniştii ăştia mai tîmpiţi ca tine nu se ştie, Nicolae Cizmărescu e într-o ureche, şi aceea surdă la suferinţele poporului! Mutulescule, nu poţi fi sigur ni-kak-da! Se-aude că vor să desfiinţeze tutungeriile! Ai văzut ce-a făcut cu alimentările! Tu n-asculţi Europa liberă? Ce ne costă să fim prevăzători? |ine minte aceste date: fix pe 4 septembrie, la ora cinci, în faţă la baru’ Tosca.

         După vreo două săptămîni, mă-ntîlnesc în curte cu Moloman. Încă mai era supărat. Eu urma să mă eliberez a doua zi şi l-am întrebat dacă are de trimis vreun mesaj pentru rude. Mi-a spus:

         Băi, Mutule, în ruptu’ capului nu pricep ce-aţi avut voi de pus la cale, cînd tu te huşcheşti mîne, iar banditu’ ăla de Tarhon mai are de făcut şapte coţi!

         Ce?!? Eşti zălîu?

         Am fugit într-un suflet să-l găsesc pe moşneag.

         Da cum, bre, nea Tarhonescente, i-am zis, cum ne-ntîlnim pe 4 septembrie în faţă la Tosca, la ora cinci, cînd mai ai de stat aici o viaţă de om?

         Bătrînu’ m-a privit amar:

         Mutule, văd că statu’ la başcă ţi-a zdruncinat încrederea-n oameni, nu numai precizia gîndirii. De stat aici mai am, e-adevărat, că n-am să-ncep acu’ să te mint, după ce-am coperat atît de bine, da’ asta nu schimbă cu nimic ce-am discutat. Am un proiect de evadare care nu poate da greş: a reuşit el Papion, un amăreştean care fura în gară, şi-am să dau eu şoşoi? Nu s-a mai gîndit nimeni! Un tunel săpat pe sub birou’ conmandantului. Da’ să nu insişti pentru detalii, că nu vei primi. Eşti prea tînăr! |ine minte-atît: ne-ntîlnim cum am stabilit.

         A doua zi, înainte de eliberare, am vrut să mai confirm o dată planu’ de evadare din lagărul socialist. După ce mi-am făcut bagajele, m-am dus la pat la nea Tarhon. Citea absorbit dintr-o carte de Ion Creangă şi s-a prefăcut că nu mă vede. I-am spus:

         Deci, rămîne cum am stabilit, nea Tarhonache. Ne vedem pe 4, în faţă la Tosca.

         S-a oprit din lectură, s-a uitat mirat la mine, ca şi cum unu’ din noi căzuse din pod, şi-a spus:

         Ce e, puştiule? Ai fierbinţeală?

         Nu-mi venea să cred.

         Da’ planurile noastre?

         Care planuri, panaramă, sînt om căsătorit…

         Vedeam negru-naintea ochilor. Visurile mele de libertate se duceau pe apa sîmbetei. Simţeam că mi se urcă tot sîngele la cap:

         Cum, bre, Tarhoane, chiar ai uitat? – am ţipat eu nervos la dînsu’ şi-am strîns pumnii.

         Moşu’ s-a ridicat într-un cot, a zîmbit profund şi, pe-un ton cît se poate de calm, m-a-nştiinţat:

         Eu mai am de stat aici ani de zile, tu te eliberezi peste cîteva ore. Dacă ţip după lest şi-ţi face raport, cine ştie cît te mai ţin ăştia închis, c-abea aşteaptă! Fii băiat deştept, că-n toate-i un început, şi ia-ţi viteză!

         Ce era să fac? Moloman mă prevenise. Mai era să-l şi curentez de pomană. Am ascultat sfatu’ moşneagului şi m-am topit. Mi-am luat viteză în libertatea noastră redusă, asta am făcut.

*

         După ceea ce tot mai puţini numesc “revoluţie” cu sufletul împăcat, Mutu a ieşit din ţară de două ori, tras de prieteni cu forţa, să-i însoţească pînă la Istanbul, de unde au cumpărat blugi ieftini şi haine la mîna a doua, pentru a se propăşi (dar n-au făcut-o).

         La 15 iunie 2013, ducîndu-se după o sticlă de vin în beci, a căzut în cap de pe o scară improvizată şi a murit.

(4 septembrie 2014)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Poveste cu pendul

Traian ŞTEF

traian stef

De peste un an i-am dus domnului Csas pendula pentru reparat. O cumpărasem de la piaţa cu vechituri a oraşului. Din copilărie mi-am dorit să am un raft de bibliotecă şi o pendulă. După ce am ajns la casa mea am umplut casa cu rafturi de bibliotecă şi cărţi, dar o pendulă nu mi-am permis decît după moartea lui Ceauşescu. Admiram una la un preot reformat vecin de apartament. Avea acelaşi nume şi era unchiul episcopului Tőkés. O auzeam prin peretele de beton al blocului bătînd ora, avea peste o sută de ani, mă tot gîndeam să-i propun preotului vînzarea-cumpărarea ei, mai ales că îl împrumutam lunar cu bani, suna, se arăta în faţa uşii, înalt, într-un halat vechi şi rănţuit, cu nelipsita cravată la gît, spunea acelaşi text, gîjîit pentru că fusese operat de cancer la gît şi era prima operaţie de acest fel reuşită în România, doctorul plecase după aceea în Germania de Vest, de aceea am venit să vă rog să mă împrumutaţi cu o sută de lei, o să vi-i restitui la data cutare, nota în carneţel numele şi data, se ţinea întotdeauna de cuvînt, avea o biografie fabuloasă, pe soţia lui o vedeam rar, o femeie care fusese foarte frumoasă în tinereţe, el un bărbat atletic, care schiase şi cutreierase munţii, apoi comuniştii l-au închis, a rezistat la torturile securităţii, la frigul, foamea şi bătăile din închisoare, a supravieţuit cancerului, iar acuma îşi făcuse un cerc de unde împrumuta pînă la pensie cîte o sută de lei şi-i restituia la termen, îmi era jenă pentru gîndul de a-i propune acel comerţ imediat ce-mi răsărea în minte îl şi retrăgeam în ascunzişul creierului, doamna care fusese cu siguranţă foarte frumoasă, nu mai ştiu dacă de Paşti sau de Crăciun ne-a invitat la ei, ne-a servit cu cornuleţe şi ceai, cumpărasem deci o pendulă de la o femeie frumoasă, îmbrăcată cu rochii colorate în cîteva straturi, o bluză albă, decoltată, sîni mari, i-am oferit jumătate din preţul cerut, a refuzat, m-am îndepărtat, m-a urmărit, îmi făcea noi oferte, eu refuzam, mă şi răzgîndisem, numai de pendulă nu aveam noi nevoie parcă auzeam comentariul de acasă al soţiei, luaţi-l auzeam în ceafă, e un ceas de marcă, funcţionează numai îl puneţi pe perete, pînă la urmă, haideţi că vi-l dau cu cît aţi zis, dar daţi-mi repede banii să nu vadă soţul că vi l-am dat aşa ieftin, bineînţeles că pendula nu funcţiona, ba avea piese diferite care nu se potriveau, aşa am ajuns la domnul Csas, singurul din oraş care se pricepea la ele, ba era în stare să le construiască el însuşi, făcea acest negoţ în Ungaria, cumpăra mecanismul iar restul confecţiona el după ce model voiai, cadrane, cutia din lemn cu tot felul de modele, i-am dus-o vara, prin iulie, nu pot aşa repede, îmi zice, poate înainte de Crăciun, dar mai daţi din cînd în cînd un telefon, îl mai caut cînd am drum prin zonă, uneori răspunde, deschide, nu e gata, alteori nu.

Las Crăciunul să treacă, oricum parcă nu voiam să fac alte cheltuieli, destul curcanul pe care l-am pregătit după reţeta Petronelei şi nu i-am făcut faţă toată familia, prietenii care abia ciuguleau şi se plîngeau de preaplin, trec iar venind dinspre gară pe la domnul Csas, sun, se aude un lătrat de cîine, am speranţe, e acasă, dar nu deschide nimeni, privesc atent prin vizor să percep vreo luminitţă dar nu observ nici o schimbare de luminozitate înăuntru, mă întorc dezamăgit şi un pic ruşinat în sinea mea, îl sun pe prietenul Mihoc, măi, zice, eu de cîte ori i-am dus cîte ceva la reparat am stat lîngă el pînă a terminat, dacă vrei vin cu tine, lasă, zic, mai trec să văd şi dacă mă tot amînă o să te rog să mă însoţeşti.

De obicei trec pe la domnul Csas cînd mă întorc dinspre gară sau din cartierul Rogerius, de la Magda şi Sile, de la Doru şi Florica, de la Dorina şi Nicu – ei sînt chiar vecini cu domnul Csas, acuma se apropiau Paştile, hai să intru, iar nu răspunde nimeni, îmi amintesc cum am mai vrut să cumpăr o pendulă de la cineva care vindea calorifere din fontă, nu o vindea, părea a fi fost activist al partidului comunist, numai ei stăteau şi în casă cu o bască neagră pe cap, cămaşă şi cravată, o vestă din lînă, îl întreb dacă nu e de vînzare şi pendula, nu, zice, dar dacă vă găsiţi una chiar defectă cunosc pe cineva care e foarte priceput, şi a noastră merge perfect, doar că durează cam mult, ocolesc blocul, merg prin spate şi încerc să detectez care ar fi geamul, să văd dacă într-adevăr nu e nimeni acasă, şi surpriză, domnul Csas sapă în părculeţul din spate, plantează ceva arbuşti, cu asta m-am ocupat, vreau să fie frumos şi aici la noi, nu roşii şi castraveţi ca la alţii, cam aşa era în jur, straturi cu zarzavat şi legume dacă nu bălării, dar mai treceţi, mai sunaţi, dar am mai trecut, v-am căutat la telefon şi nu a răspuns nimeni, se poate, zice, mi-am luat încă un apartament, pe acesta îl folosesc mai mult ca atelier şi am făcut lucrări acolo, am zugrăvit, mai piscăliţi, nu mă supăr, am început să uit.

Şi se apropie iar Crăciunul, s-a căsătorit Simina şi aş vrea să-i dau ei pendula, opresc iar la domnul Csas, de data asta au interfon la bloc, e chiar la apartamentul 1, sun, insist, nu dă nici un semn, iese un alt locatar, îl întreb dacă mai locuieşte acolo domnul Csas, dacă nu e cumva bolnav, mă invită să intru, e acasă, sun la uşă, au şi bec cu celulă, cînd mă apropii se aprinde becul de deasupra uşii, trece o umbră în dreptul vizorului, bat şi iese domnul Csas, răvăşit, are o pată mare pe faţă, am venit degeaba îmi zic, sigur e bolnav, am fost în spital, îmi zice, am probleme cu inima, nici nu stau aici iarna, m-aţi găsit întîmplător, acuma va trebui să mai aşteptaţi, mă invită înăuntru, aglomeraţie mare de ceasuri, alte obiecte, bucătăria e plină, parcă sînt şi piese de la o motoretă, aşa par, e colecţionar, îmi arată un ceas foarte frumos de masă pe un suport de porţelan pictat, o altă pendulă mult mai mare decît a mea şi în sfîrşit, după un pat, sub alte trei, pendula mea, îi mulţumesc, nu a dispărut, am multe obligaţii, îmi spune, trebuie să merg în Ungaria la un colecţionar de pendule, am de stat acolo vreo lună, ăla are vreo două sute, dar cînd mă întorc promit că o termin pe a dumneavoastră, pe Paşti va fi gata, încerc o ironie, precis, dar mai piscăliţi, începe să-mi placă expresia, mai piscălesc doar-doar se va excita domnul Csas şi va rezolva problema, sînt totuşi cam multe în apartamentul de două camere, unele peste altele ca la un amic cărţile care nu mai încăpeau pe rafturi, poate îi place să le vadă acolo claie peste grămadă, să aibă impresia că sînt toate ale lui, nu-i a bună cu domnul Csas, sînt pline de praf, înseamnă că nu le-a mişcat din loc, începe să lucreze, îşi pune o lupă, strînge în menghină o piesă mică, pe asta trebuie s-o găuresc foarte precis, zice, iar eu o iau spre ieşire cam cu coada între picioare.

Mai trecusem să dau un semn, dar înainte de Paşti cu o săptămînă, insist, poatre îi fac Siminei cadoul, deschide după ce se asigură cine e la uşă, e o problemă, zice, am comandat mai multe cadrane la o fabrică şi nu le-au făcut încă, e problemă cu fabrica, a dat faliment, într-adevăr, fabrica din apropiere unde se făceau oale şi aragaze dăduse faliment, era vorba de smălţuit acele cadrane pentru că domnul Csas recondiţiona ceasuri de toate felurile, trebuie să găsesc ceva atelier sau să cumpăr material să le fac eu, dar, zic, nu mai schimbaţi cadranul, lăsaţi-l aşa, nu, nu arată bine, vă fac eu ceasul cum trebuie, găsesc eu o soluţie pentru că am o comandă mai mare de cadrane, ce era să zic, nu era el vinovat că Metalica a dat faliment, cînd le-o face pentru alţii îl face şi pe-al meu, ies cu capul plecat, învins dar optimist, nici nu-i mai spun Mihaelei care la început se enerva, să iau pendula şi s-o atîrn aşa cum e, mă conduce domnul Csas, parcă e mai vioi decît ultima oară, îi întind mîna şi parcă mă priveşte fără nici o expresie, are ochii tulburi, îngălbeniţi ca degetele fumătorilor de ţigări fără filtru.

Sîntem la un nou Crăciun, nu găsise atelierul pentru smălţuit, rămîne atunci cadranul lui, nu m-am apucat pînă să vorbesc cu dumneavoastră, dar în două săptămîni va fi gata, am plecat repede, nici nu aveam chef de pendulă, în presă apăruseră şopîrle că voi fi schimbat din funcţia de director al bibliotecii, mi se părea totul absurd, tocmai dădusem în folosinţă o instituţie nouă, modernă, mă abat, totuşi, înainte de cele două săptămîni, la întoarcerea de la un avocat, nu am reuşit, zice, trebuie să rectific ceva la mecanism, nu merge cum îmi place mie, îl mai las, nici nu am bani de cheltuit pentru pendulă, am eu destule pendule în cap după toată tevatura cu domnul Ţurle, cum, adică, să mă cheme hodoronc tronc să-mi dau demisia, îl privesc lung, pe el şi pe cei patru băieţi de la masă, un şmecheraş pe care îl cunoşteam de mult, fost consilier şi al lui Bolojan cînd era prefect, un fost ofiţer de securitate adus de la Satu Mare să-l servească, un alt şmecher adus de la Timişoara, cică jurist, dar nu arată, şi un altul care se mira, nu, zic sec, nu-mi dau nici o demisie, e nervos, negricios, cu părul perie pieptănat peste cap, lins, cu mustaţa perfect tunsă, ăştia care îşi dau părul peste cap mi se par mai orgolioşi, au păreri bune despre ei, alţii îşi fac cărare pe mijloc, şi cu ei e ceva, iar cei mai mulţi, un fel de cărare pe stînga, alţii o fac pe dreapta, poate sînt stîngaci, dar domnul Ţurle e un tip cum nu am mai văzut, nu are nici o expresie, nu i se mişcă ochii, nu face nici o grimasă, mă întreb dacă a zîmbit vreodată, dacă a rîs, dacă a plîns, e tipic omul unei singure cărţi despre care se spune să te fereşti, nu că ar fi citit vreo carte, nu se arată, e omul încremenit în proiect, prost adică, ştie una şi gata.

Trece şi anul acesta, îl mai vizitez cu Mihoc care stă lîngă el pînă-i rectifică la un strung mic ataşat de masa de la bucătărie ceva mîner din aramă, am fost iar bolnav şi în plus m-au chemat la fabrică, la Tipografie, pentru că nu au găsit pe nimeni în locul meu şi vin în fiecare zi după ora patru acasă, obosit, pare într-adevăr bolnav, are faţa pătată cu nişte pistrui uriaşi, mai treceţi, ocupaţi-vă, domnu Csas şi de prietenul meu, îi zice Mihoc la plecare, mai trec peste o lună, nu am reuşit, zice, aşteptaţi că nu mai durează mult, vă sun eu, aştept, încep să uit că am acea pendulă, posesia ei devine o inceritudine, o am, o voi folosi cîndva, mai trec într-o seară în drumul de la gară spre casă, am avut ceva foarte urgent de făcut unui ştab de la poliţie, mai treceţi vreau să scap, mai am cîteva, e una de vreo doi ani la mine, de fapt mai am trei restanţe, a dumneavoastră e între ele, mi le arată într-o cameră alăturată, precis, îmi zic, a folosit mecanismul pentru o afacere de-a lui, o lungă perioadă nu mai trec pe la el, a început procesul, doamna Sultănel îl apără pe domnul Ţurle, o cunoscusem de mulţi ani dar abia acum îi văd genunchii, ridicîndu-se în faţa judecătorului, vorbeşte tare, sacadat, repezit, avocatul meu o ironizează, e vulcanică doamna Sultănel, ce spune ea acolo nu are nici o legătură cu realitatea, oare un judecător se lasă înşelat aşa uşor, Doamna Sultănel vizează postul de secretar al Judeţului, se pare că procesul meu e o probă, începuse bine doamna Sultănel, cu rezilierea contractului meu de management, semnătura ei ca şef al Juridicului e însemnată, cu ticluirea motivelor, pe culoarele tribunalului întîlnesc multă lume cunoscută, mi se par tot felul de procese absurde, al meu trebuia să se încheie din prima, dar după trei şedinţe se schimbă judecătorul, mă sună cineva de la juridic, vino să-ţi dau ceva, merg, îmi dă o copie cu atribuţiile preşedintelui, domnul Ţurle nu avea voie să-mi rezilieze contractul, nu era în atribuţiile lui, aşa că şi dacă ar fi avut dreptate în fond decizia lui e nulă, procesul tău e ca şi cîştigat, îmi zice, procesul va trece la secţia civilă, de la contencios administrativ, peste două săptămîni va fi gata, îmi zice domnul Csas, cînd deja era de doi ani la el pendula, de ce nu o iei de acolo, mă întreabă soţia, îşi bate joc de tine, începusem să mă obişnuiesc să-l vizitez, îmi arată şi alte piese din colecţia lui de ceasuri şi tot felul de antichităţi mărunte, mă amînă cu atîta seninătate, ce să fac, nu-l pot brusca, stă pendula şi acolo, mi-o va da el vreodată, dar îmbătrîneşte domnul Csas.

Tocmai murise o cunoştinţă care se ocupa cu comerţul de tablouri vechi şi copiii lui s-au trezit că tot felul de persoane vin să ceară tablouri plătite, sau banii, trec şi eu pe la domnul Csas, din casă iese fiul lui cu cîinele, întreb dacă e acasă meseriaşul, nu e acasă, am venit eu să-i dau de mîncare cîinelui, e în spital, ştiţi, zic, i-am adus o pendulă pentru reparat, vreţi s-o luaţi, mă întreabă, nu, nu vreau, sper s-o repare cînd se va face bine, tipul se uită mirat la mine, cu siguranţă el ar fi luat-o, plec cu gîndul la doamna Sultănel, e deja în funcţia dorită, dar tot îl reprezintă pe domnul Ţurle, o salut respectuos pe coridor, cu o anume superioritate, ştiu că nu am cum pierde acest proces, dacă îl pierd, le zic prietenilor, trebuie să ne luăm apele noastre să ne mutăm în altă ţară, vorba lui Goga, doamna Sultănel îmi răspunde clătinînd ciudat capul, poate face mişcarea asta din cauza ochilor, are dioptrii multe, îi seamănă ochelarii, vorba cuiva, cu o sticlă de sifon, mă gîndesc pe coridoarele Tribunalului că numai doamna Sultănel a mai rămas în funcţie dintre toţi aceia care au semnat demiterea mea, sînt supărat pe dumneavoastră, zice, eu credeam că există între noi un anumit respect, rămîn perplex, aţi scris acolo că eu nici nu am fost pe la bibliotecă în acea comisie de control, nu e aşa? întreb şi eu mirat, dar nu trebuia să scrieţi, de acuma şi eu o să fiu altfel, de fapt n-a fost nimeni, din acea comisie, ştiţi foarte bine, a făcut procesul verbal domnul Baltin, a scris bazaconii acolo şi l-aţi semnat toţi de frică, era pe saitul consiliului judeţean cu două săptămîni înainte de a fi trimisă comisia, încă la membrii comisiei e trecută şi colega mea Murga, adică o subalternă, în control…

Traversez de la Nicu şi Dorina la domnul Csas după ce le spusesem ce am de gînd şi suportasem cu umor ironiile lor, sun, soneria nu se mai opreşte şi mă bucur, dacă e acasă domnul Csas nu va avea ce să facă, va trebui să vină să oprească de la tablou alarma gălăgioasă, vine într-adevăr, nu reuşeşte, intră în apartament, se urcă pe un scaun, face acolo ceva printre fire, se enervează şi smulge unul, alarma se opreşte, domnul Csas pare buimac, în bucătărie aceeaşi vraişte, tot felul de scule mai mari, mai mici, minuscule, pe masă tot felul de rotiţe care nu par a fi de ceas, trebuie să vă torn, îmi zice, greutăţile din aramă, astea sînt prea mari, am făcut deja formele, nu am găsit altele potrivite, ale dumneavoastră sînt de la o pendulă mai mare, o să le folosesc la o alta, acuma observ că domnul Csas nu are accent unguresc, deşi la atelierul de la poligrafie majoritatea sînt unguri şi precis vorbesc în maghiară între ei, atunci cînd să mai trec, întreb din obişnuinţă şi fără speranţă, mai bine sunaţi, zice, o să vă spun dacă e gata, deci data trecută mi-a spus că l-a montat dar nu-i place cum merge, iar acum o dăm înapoi, la greutăţi, poate va fi vorba şi despre cadran, e fixul lui, ies, parcă nu l-am mai salutat, şi o văd pe doamna Sultănel lîngă piaţa Decebal, în zona asta toate sînt Decebal, strada, piaţa, şcoala, înainte strada se numea Karl Marx, e bine îmbrăcată, ca la tribunal, dar parcă a slăbit foarte mult, e coafată cu şuviţe, observ iar că doamna Sultănel poartă fuste destul de scurte, o fi îndrăgostită, umblă cu capul sus, parcă fluturîndu-l, e foarte înţepată şi la piaţă, oare cu ce ton va întreba nu daţi trei legături la doi lei şi-mi umblă prin cap moara cu procesul şi acel control, cum domnul Baltin a mers la doamna Leat şi a întrebat-o aveţi ceva ce putem folosi împotriva domnului Ştef şi doamna Leat şi-a ridicat cei doi sîni voluminoşi de pe birou, el a privit admirativ, sînteţi director şi veţi fi mai departe, am putea face ceva, dumneavoastră nu veţi avea nici o problemă, a mers apoi la cealaltă directoare, tot unguroaică, i-a spus acelaşi text, noi nu avem nimic cu dumneavoastră, rămîneţi în funcţie, dar daţi-mi ceva împotriva lui Ştef, s-a uitat la el cu aerul ei lipsit de umor, domnule, Ştef a făcut tot ce vedeţi aici, dacă a greşit el am greşit toţi, a mers apoi la doamna Murga, o fostă secretară înainte de a ajunge eu acolo, ea nota tot, îşi copia inclusiv fişele cititorilor, pe mine m-a schimbat din funcţia de şef serviciu, nu o schimbasem numai pe ea, fuseseră tot un şef la trei angajaţi, a făcut un inventar la cartea veche, îi şopteşte doamna Murga, aşa vorbea, în şoaptă, şi au reieşit şapte sute de cărţi lipsă, dar nu e adevărat, sînt la alt fond, fostul director era un specialist şi un iubitor de carte veche, nu pot fi lipsă, ba erau, erau şi copii xerox în loc de manuscrise, erau şi timbrele tăiate de pe publicaţii de pe la 1700, şi a notat tot domnul Baltin, tot ce i-a şoptit doamna Murga, o salut pe doamna Sultănel şi priveşte pe deasupra mea mişcînd uşor capul de jos în sus ca domnul Antonescu.

Anul acesta, căci aşa vorbesc de aici înainte despre pendulă, Mihaela face nişte proceduri pentru artroza ei, clinica e chiar lîngă blocul domnului Csas, am zece zile la dispoziţie să-l bat la cap şi o voi face, am şi o oră de aşteptare, pot suna îndelung, pot sta cu el dacă mă invită, ne putem împrieteni, să-l întreb despre viaţa lui dar nu-mi iese din cap domnul Ţurle tocmai apăruse în presă că de aia am fost dat afară pentru că am organizat acţiuni iredentiste maghiare, îmi place, mă pot victimiza un pic, îi scriu coordonatorului publicaţiei din partea firmei austrice, nu-mi răspunde, dar mă sună disperat redactorul şef, că a primit informaţia de la acel şmecheraş Ţuplea, un tip cum rar am mai văzut, parcă se mişcă în toate părţile în acelaşi timp, mai ales ochii, sau poate mişcarea ochilor dă senzaţia asta, că acela văzuse o notă a sereiului, se mai scuză Tavi Burda că nu o poate spune public, nu-i nimic, o voi spune eu, într-adevăr găzduisem mai multe întîlniri cu scriitori unguri, dintre cei mai mari astăzi, traduşi în toată Europa şi dincolo de ea, îi adusese prietenul meu Joska, poet orădean în anii şaptezeci, stabilit apoi la Budapesta, mai român decât mulţi de la instituţiile noastre oficiale, mă felicit că am făcut-o, Joska i-a publicat la editura lui pe Cărtărescu, Dan Lungu, Florina Ilis, Gabriela Adameşteanu şi alţi prozatori încă, ba o antologie făcută de mine şi Virgil Podoabă cu zece prozatori optzecişti, rezulta deci că trebuie să fiu exclus din sistem din motive de trădare de ţară, aşa au şi interpretat comentatorii duium pe saiturile ziarelor pentru că după aceea ştirea a zburat peste tot, Manifestarile antiromanesti ale lui Stef la care se face trimitere sunt legate de promovarea repetata a unor scriitori iredentisti maghiari, culminând cu conferinţa despre lirica sublima a criminalului de război, Wass Adalbert. Preotul care a scos cu mana lui din case familii de romani din zona Valea lui Mihai pentru a le aduce in fata plutonului de executie, a fost prezentat, la un simpozion la Biblioteca Judeteana, ca un poet plin de sensibilitate. Bleah! comentatorul ştie chiar amănunte, cu Wass Albert, numai că aşa ceva nu a fost la bibliotecă, ci în altă parte, organizat de acei tineri care l-au huiduit pe primarul Budapestei la prezentarea romanului cu bărbaţii familiei sale, el se consideră polonez iar ceilalţi fraţi, mi se pare că sînt şapte, fiecare de altă naţie, înseamnă ori că sereiul are informatori proşti, ori că ofiţerul a încurcat notiţele, de ce atîta desfăşurare de forţe, era suficient să-mi spună, domnule, am vrea pe altcineva, dar nu să spună că am furat, că am risipit, că am trădat naţiunea, astea sînt peste orgoliul meu, de neacceptat, în fond înaintaşi de-ai mei au murit în război şi eu n-oi fi în stare să-mi apăr onoarea, dar parcă sînt tras undeva jos, într-o lume măruntă, redus la dimensiunile lor, îmi umblă prin minte tot felul de gînduri, dialoguri cu ei, cu cei de acasă, cu prietenii, cu acei cunoscuti care îmi spun nu te lăsa cu o umbră care lasă un pic de îndoială, poate ceva o fi şi adevărat, apoi frica unora care stau mai puţin de vorbă cînd ne întîlnim, să nu cumva să se molipsească, eu aş reacţiona zice un prieten vechi dar mă tem că mă dă afară, unul dintre prieteni e la munte, mă întreabă ce mai e cu mine, cum mă simt, rău, zic, vin să te văd sîmbătă, dar nu vine, Vasile mă sună în fiecare zi el a păţit ceva asemănător la Arad, s-a îmbolnăvit, i-au ieşit pete roşii pe tot corpul s-a şi internat în spital cîteva zile, e o frică interesantă, altfel decît în timpul regimului comunist, una liberă, paradoxal, ştii că nimeni nu-ţi face nimic, dar parcă te complaci în a nu reacţiona, în a sta deoparte, scriu un mic eseu despre laureata Nobel şi despre această frică, sun la domnul Csas, nu răspunde, mai sun, ce să fac o oră, văd o jumătate de cap iţindu-se după colţ, mă arăt mai bine după un joc în care şi eu mă ascund un pic parcă am fi doi trăgători într-un film poliţist, vine, dar domnul Csas se clatină, băuse, nu ştiam că bea, nu văzusem să aibă la îndemînă vreo sticlă ori de cîte ori mersesem la el, nu-l mai întreb nimic, voi veni mîine.

Şi am mers a doua zi, sun cu oarecare jenă, de data asta sînt hotărît să rezolv în vreun fel problema, să-i dau termen cele zece zile, iese greu după acelaşi joc de-a v-aţi ascunselea, nu ştiu de cine se teme domnul Csas, ieri nu am insistat, zic, cum staţi cu pendula mea, nu dă nici un semn să-l urmez, dimpotrivă, iese în stradă oarecum împingîndu-mă, acuma trebuie să încheiem socoteala, zic, da, acuma şi eu vreau să termin, nu mai am chef de lucru, am îmbătrînit şi eu, a dumneavoastră şi gata, daţi un semn peste două zile, e pe masă, dăm mîna ca nişte cunoştinţe vechi ce sîntem, mai stau în maşină, îl sun pe Daniel, îi povestesc despre înlăturarea mea din directorat şi chestiunea cu ungurii, nu-i nimic, zice, i-o tragem şi noi, Daniel lansează pe internet o scrisoare de protest, merg acasă şi urmăresc cum curg semnăturile, îmi face bine, prieteni, personalităţi din ţară, din Franţa, SUA, Anglia, Polonia, Italia, scriitori, artişti, regizori, universitari, scrisoarea este preluată de presa locală, mi-l închipui pe Ţurle care sigur nu înţelege nimic şi se enervează mai rău, se enervează într-adevăr, îl cheamă pe Ion şi îi cere să mă dea afară din redacţie, refuză, nu mai apar totuşi cu titulatura de redactor şef adjunct în caseta redacţională, numai bine că seara este întîlnirea cu scriitorul şi dizidentul maghiar Konrad Gyorgy, de data asta în sala mare a Primăriei, adus tot de Joska, îi povestesc, ne cunoscuserăm la tîrgul de carte de la Budapesta, el fiind acela care prezentase antologia mea, mergi în justiţie, mă sfătuieşte, nu la presă, o să ţină mai mult procesul, dar numai justiţia te poate absolvi, avea dreptate.

A treia zi mă înfăţişez iar la domnul Csas, dar îl sun înainte să văd dacă răspunde, las să sune şi soneria şi telefonul, vine mai grăbit ca altădată, mă înseninez şi eu de speranţă, intraţi zice, bucătăria unde are atelierul e drept înainte, intru gîndindu-mă că ceasul e pe masă, aproape gata, dar domnul Csas mă îndeamnă să intrăm ân cameră, acolo plin de pendule noi, mai mari şi mai mici, şi pe pat, pe pat e întins un covor mai subţire, domnul Csak se întinde, nu vorbeşte, mie îmi face semn să stau pe un scaun de birou din lemn masiv, uzat rău, ce o mai fi însemnînd asta, ştiu, zice, de dumneavoastră, îl cunosc pe domnul Ţurle, i-am făcut cadou o pendulă s-o angajeze pe nora mea, tresar, doar nu i-o fi făcut cadou tocmai pendula mea, ar fi curată ficţiune, de fapt nici eu nu mai ştiu dacă totul e realitate sau ficţiune, întorc privirea şi îmi văd pendula zăcînd sub o masă lîngă perete cu tot felul de alte obiecte din lemn, sticle colorate, ceramice, merg uneori la biserica unde predică el şi m-a prezentat un prieten, şi prietenul meu vă cunoaşte, el mi-a vorbit despre dumneavoastră, a zis să nu vă lăsaţi că dreptatea e de partea dumneavoastră, nici ai lui nu-l iubesc, dar mi-a spus că are ceva foarte puternic în spate, în America, se cunoaşte cu preşedintele, nu cred, domnu Csas, astea-s baliverne, poveşti, ştiţi că e mare vînător, mă mai întreabă, am auzit, răspund, mi-a spus prietenul meu că a fost o dată cu el la o vînătoare de mistreţi, au stat într-un foişor, au venit doi, a tras, dar mistreţul nu murea, se mai zbătea, şi a coborît, s-a apropiat de el şi i-a înfipt baioneta în gît, i-a tăiat apoi gîtul că nu curgea sîngele şi mistreţul se zvîrcolea mai tare, şi s-a ridicat plin de sînge pe piept şi pe mîini, ăsta e un criminal, pe nora mea nici nu a mai angajat-o, degeaba a insistat prietenul meu, îl ascult pe domnul Csas şi nu ştiu unde vrea să ajungă, să mă atenţioneze că domnul Ţurle are o mare putere, că e un om periculos, fără milă, crud chiar, ştiam că a încercat influenţarea judecătorului, că doamna Sultănel a făcut apel la toate cunoştinţele, prietenii, consilierii consiliului judeţean să facă presiuni asupra judecătorului, avocatul meu îi chiar atrage atenţia în plină şedinţă să nu mai facă astfel de presiuni că va cere nu ştiu ce, doamnei Sultănel începe să-i tremure vocea, se enervează şi trece de la termenii juridici la cei de gospodină, că adică domnul avocat e obraznic, vorbisem şi eu cu primarul Bolojan, pe care îl consideram prieten, voiam să-i spun doar că nu e adevărat ce spune Domnul Ţurle prin presă, că am furat zece mii de euro, mie mi-a spus, zice, că ai luat din casă patru mii de euro şi ai plecat în Franţa într-o excursie, rămîn crucit, aşa ceva nu e posibil, banii stau în trezoreria judeţului şi o astfel de sumă nu se dă în numerar, ştiu că nu ai făcut asta, o să cîştigi procesul, dar las-o şi tu mai moale cu ungurii îmi spune după ce dăm mîna la despărţire, aş fi vrut să mă întorc să mai discutăm despre asta dar e prea tîrziu, intră altcineva, el ştie dar nu vrea să spună, însă mă deranjează că în locul meu au dus un fost ofiţer de securitate de peste şaizeci de ani, ăsta e un dispreţ total faţă de o instituţie de cultură, îl privesc ca trezit din somn pe domnul Csas după ce-mi trecuseră prin minte gîndurile astea, probabil că fusese un moment de tăcere iar eu priveam undeva absent, totuşi, scopul vizitei mele, domnule Csas, daţi-mi totuşi un termen ferm, veniţi atunci şi va fi gata, uitaţi, nu vă pot spune că mîine va fi gata, dar o s-o pun pe masa de lucru şi atunci sigur o să lucrez la ea, ştiţi, am început să uit, dar mai piscăliţi că nu mă supăr, poate într-adevăr domnul Csas uită că am fost la el şi ieri şi alaltăieri, să vedem ce va spune mîine.

A patra zi domnul Csak mă aşteaptă ca pe un prieten căruia are să-i povestească ceva interesant, e vesel, mai vioi, mă împinge uşor în camera cu scaunul de birou, arunc repede privirea sub masa unde văzusem pendula, era tot acolo, tot prăfuită, înseamnă că de aici înainte lupta va fi să-l determin s-o scoată de acolo şi s-o pună pe masa de lucru, la îndemînă, rămîn iar dezarmat, nu vreţi să beţi o cafea, mă întreabă, e prima oară cînd îmi oferă ceva, o cafea, ba da, zic, tot trebuia să treacă o oră, o face într-un ibric vechi de aramă, ceva mai deschisă culoarea decît arămiul aramei, iar în interior parcă era argintiu, dar înnegrit de cafeaua arsă pe margini, asta, zice, e cea mai bună cafea, turcească, pune ibricul pe o măsuţă alăturată cu placa din marmură şi îmi aduce o ceaşcă din vitrina dulapului, el bea dintr-o cană militară de tablă, mai are în cană, dar şi-o împrospătează, dumneavoastră sînteţi scriitor, zice, aş vrea să vă povestesc ceva ce o să vă intereseze, eu acuma construiesc un perpetuum mobile, adică un ceas cu un mecanism perfect, care o dată pornit, nu se mai opreşte, fără arc, fără greutăţi, fără baterii, sper că nu vreţi să fie ăla tocmai ceasul meu, am eu umor, nu, răspunde domnul Csas, dar acuma lucrez la mecanism şi am luat şi de la dumneavoastră o piesă, înseamnă că sînt şi eu părtaş la o mare descoperire, şi procesul meu e tot un fel de perpetuum mobile descoperit de doamna Sultănel, care tot găseşte motive de amînare, ba că mai aduce un act pe care apoi nu-l mai aduce, ba că mai aduce un martor care nu mai vine, ba nu vine ea însăşi pe motive de boală, lasă, îmi zice domnul Seremi, hîrşit prin funcţii, cu atîta primeşti mai mult că pînă la urmă îţi vor da toate salariile plus rata inflaţiei, ba amînaţi voi cît puteţi, mă sună Daniel şi mă salvează că nu mai ştiu ce să-i spun domnului Csas, sînt peste o sută de semnături, îi fac o scrisoare şi i le trimit, dar în numele cui, îi facem în numele Uniunii Scriitorilor găseşte tot el răspunsul, se aliază cu Vasile, care e secretarul pe partea de vest, şi-i trimite oficial protestul, în plic, cu recomandare de primire, domnul Csas vorbeşte mai departe despre perpetuum mobile, nu înţeleg nimic, dar îmi explică avîntat şi mă face mai atent, pare să aibă un dram de adevăr ce spune el, mă uit la ceas, trecuse ora, mă anunţ pe mîine, dăm mîna şi ies repede.

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Aventuri livreşti cu Amiralul Columb şi ciobanul Ciobu

Daniel VIGHI

Daniel-Vighi-1

Acum, în ceea ce priveşte pe dona Felipe, este de căutat în genealogia domniei sale două strâmtori care duc spre două neamuri de-ale soaţei Amiralului: o dată neamul Moniz, a doua oară Perestrello. Pe când rosteşte asemenea pomelnic, i se arată căpitanului Ahabu localitatea Vila Baleira, la vreme de vară cu salcâmii şi plopii care slobod puful văratec peste uliţa Matei Corvin, dincolo de malul Mureşului, cu fostul spital orăşenesc care dormitează inutil de câţiva ani, dezafectat, cu toate că, după unele surse, este renovat, cu paturi pentru bolnavi aduse din Germania, paturi cu telecomandă, cu ferestrele, aceleaşi, din vremea când, prin anii 1962, baba Savita stătea într-unul, nu departe de fereastra luminată de soarele după amiezii, dormea după operaţie de hernie, anesteziată, şi atunci, în acele clipe, au venit orele 18, şi clopotul bisericii de peste Mureş, de dincolo, dinspre dealurile Mănăstirii franciscane tocmai umplea odaia liniştită a spitalului, a işpitariului, cum spun ţăranii locului, şi este amiază, putem să spunem ziua: 23 iunie, aceeaşi cu şedinţa echipajului în căpitănia din portul dezarticulat Gaspar Fructuoso pe nume Saudades da Terra, aceeaşi cu momentul în care căpitanul rătăceşte printre rafturile sălii de lectură de la etajul 3, toată lumea se pregăteşte pentru examene, pentru licenţă şi dizertaţii, unii plagiază, alţii se scobesc în nas plictisiţi, baba Savita aude din somnul anestezicului care a smuls-o din viaţa de zi cu zi pentru buna desfăşurare a operaţiei de hernie, aude clopotul şi ridică mână la frunte şi îşi face semnul sfintei cruci, ehe, zicem, cum este de bine să auzi, să ştii, să pricepi că este pragul serii de iunie peste uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul cu Monumentul Eroilor Sovietici, a mai scris scriitorul despre astea şi nici să vrea nu poate altfel, este prizonierul odăilor, uliţelor, stărilor, amintirilor, nici să vrea nu are altele. Viaţa se petrece între două, trei sau patru ”călicuţe” (diminutivul locului pentru cărare, cale, n.n.) care ne sunt puse deoparte. Sau poate mai multe, infinit de multe, atât de multe ”călicuţe” avem, câte putem produce – paradoxul timpului şi imposibilitatea călătoriei din viitorime în trecut, orice modificare pretinde o altă curgere, nu te întâlneşti în cutare zi cu cine ţi-ai programat, chiar în 23 iunie 1962, spre orele 18, pe uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul de pe malul râului împodobit cu Monumentul Eroilor Sovietici, nu eşti acolo când trebuia să fii, şi viaţa ţi se schimbă cu totul datorită acelei absenţe provocate, atunci şi acolo, printr-o intervenţie a cuiva venit din viitor, poţi fi chiar tu acela, şi viaţa se desfăşoară altfel, curge prin alte locuri, se rătăceşte într-o lume paralelă, aparţinând unui alt univers din multiversurile posibile. E aşa ca o alegere a însăşi ascendenţei soţiei Amiralui: se trage dintre ai lui Moniz sau dintre ai lui Perestrello. Dacă este urmaşa celor dintâi sau a celor de pe urmă, ne spune detectivul Vignaud Henri la istmul Études critiques sur la vie de Colomb avant ses découvertes : les origines de sa famille, les deux Colombo, ses prétendus parents, la vraie date de sa naissance, les études et les premières campagnes qu’il aurait faites, son arrivée en Portugal et le combat naval de 1476, son voyage au Nord, son établissement en Portugal, son mariage, sa famille portugaise (Paris, H. Welther Editeur, 1905).

Genealogia senioritei e din vremurile pomelnicelor mănăstireşti de pe la noi, dintre care cel dintâi fu Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, dar au mai fost spre pomenire şi altele încă, acela în care se arată popimea de la mănăstirea Titireciu de la Ocnele Mari din judeţul Vâlcea cu preacuvioasul kir ”popa Nicolae sin diaconului Radu, popa Năstăsie, popa Radu sin popa Nicolae, popa Ioachim sin popa Dofta”, mai apoi pomelnicul scris ”în firida proscomidiei dela biserica din Budeşti. Iată cuprinsul acestui pomelnic Păuna, Matei, Ştefan, Stana, Matei, Barbu, Catrina, Maria, Nicolae, Manolache, Costandin, Marica, Matei, Elena monaha, Popa, Ancuţa, Ioan, Balasa, Costandin cu tot neamul lor”. (Preot I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura Ramuri, Craiova, 1941). Aşa şi cu urmaşii seniorei Felipe, anume moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz a luat de nevastă pe jupâniţa Leonor Moniz cu care a avut cinci urmaşi, anume Diogo Gil, Vasco Gil, Ruy Gil, Guiomar Gil şi Isabel care la rândul ei l-a luat de bărbat pe nacealnikul Bartholomeu Perestrello I cu care avu doi urmaşi, unul se găseşte în pomelnicarele lusitane cu numele Bartholomeu Perestrello II şi o fată pe nume Philippa Moniz care luă de bărbat pe Christophor Columb, la Lisabona, după zisa cronicarului Oviedo la Historia général, lib. I, cap. IV,tome I, page 19. La Porto Santo, dacă ne luăm după spusele scribălăilor Lopez de Gomara sau Estevan de Garibay, de faţă fiind, în mulţimea din biserică, şi căpitanul Ahabu, şi ajutorul de cioban Ciobu, trimişi speciali de pe duneta goeletei Speranţa. Estevan dezvăluie la letopiseţ şi obârşia din neam a Amiralului: ”un hombre de nation Ytaliano llamado Christoual Colô”, fie-i memoria binecuvântată şi mormântul luminat!

Povestea celor doi viitori însurăţei începe în curtea interioară a mănăstirii Ogni Santi din Lisabona unde vieţuia monahia Phillipa Moniz, suntem la sărbătoarea Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe data de 29 iunie. Căpitanul Ahabu însoţit de ajutorul de cioban Ciobu se plimbă prin târnaţul curţii interioare în hainele vremii, cu sabia la brâu, se învârt pe acolo şi se aşază pe balustrada din piatră a ogrăzii mănăstireşti şi trag cu coada ochiului conform fişei postului, scrutează întâmplarea: frumos fecior, murmură căpitanul la vederea lui Christoual, un adevărat huomo di bella presenza, şi Vasco Gil, unchiul Felipei, încuviinţează, asta cam aşa e, spune acest frate al răposatului, moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz, care avu de fată pe Isabela, mama Felipei şi sora lui Vasco, care Isabela a născut pe monahia Phillipa. Aceasta tocmai iese cu pas sfielnic din umbra mânăstirii Ogni Santi din Lisabona la amiază, după liturghia de-i zice Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe care o găsim şi la greci cu cei doi mari apostoli ”prăznuiţi în aceeaşi zi deoarece amândoi s-au săvârsit la Roma, din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar lui Pavel tăindu-i-se capul. Moaştele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună. Tradiţia a consemnat ziua de 29 iunie ca dată a martirajului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. (http://www.crestinortodox.ro).

Trece aşadar monahia Felipa în miros de bună mireasmă de tămâie şi sfânt mir, păşeşte nu departe de Ahabu şi Ciobu, se opreşte cu bucurie feciorelnică la sfat cu unchiul Vasco şi-i spune aproape în şoaptă Laudetur Iesus Christus şi unchiuţul îi răspunde după cum se cuvine In saecula! Amen. Căpitanul Ahabu îi sopoteşte în valahă lui Ciobu, se apleacă spre urechea dreaptă a acestuia cu care aude mai bine în vreme ce stau proptiţi de o frumoasă colonadă de piatră a coridorului din patio-ul monastiresc. Îi zice:

– La noi, prin Maramureş ţăranii zic: ”Lăudăm pe Isus” şi trecătorul cu care se întâlnesc răspunde ”În vecii vecilor”!

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Ușa deschisă. Tineri poeți la debut

Roxana COTRUŞ

 10379732_1581431672080212_1102572124205470352_o

Roxana Cotruş s-a născut la 8 iulie 1990, în Tîrgu-Mureş. A urmat cursurile Liceului de artă din Tîrgu-Mureş (e şi pictoriţă). Absolventă a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii ”Petru Maior” din Tîrgu-Mureş şi al masterului de critică şi istorie literară din cadrul aceleiaşi facultăţi. În prezent, profesoară de limba şi literatura română.

 

RRR

Tu uiţi c-ai tras un paravan

Un Stop

Între tine

şi tine.

Şi-umblai desculţ

Pe sloiuri de gheaţă

întrebând

de ce-ai primit drept moştenire păcatul,

furia şi uitarea.

Să nu te mai privească

Să te dorească

Să o atingi

Să o priveşti

S-o modelezi

Cu trupul

şi

Sufletul.

şi-apoi ai ştiut

că trebuie s-o joci

şi s-o înfrângi

Că eşti sortit s-o ţii

Departe de tine

 

Warm-up

De câte ori mă-ntorc spre noi

eu ştiu

c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control –

al meu control.

Degete-ncleştate, pupile supradimensionate, conştiinţă-mpovărată –

Toate-au fost

martori

Lezaţi.

De câte ori mă-ntorc spre tine

eu ştiu că numai tu mi-ai rămas

până încerc să m-ajung

din urmă

şi iau

umbrele

iau

lumina

căderea

înălţarea

şi le bag într-o şosetă, fac un nod

apoi le arunc pe toate

îndesate-n şoseta neagră

în cuvă

şi bag în priză maşina de spălat.

Nici apa prelinsă pe cablu

nu doreşte scurtcircuitarea

în timpul contorsionării tale.

privesc detaşată.

îmi spun că nu-i mare lucru

e warm-up

 

Iniţiere

M-am născut să fiu copila-ispită

privită

iubită

neatinsă.

Nu ajung la mine

dar vă ştiu pe toţi.

Pielea mea v-a absorbit veninul

Ochii-mi sunt suspin.

Şi vă ştiu pe toţi.

Joaca de-a ilarul.

dorinţele-mi sunt

precum un trăsnet ce

pe mine m-atinge,

pe mine m-agaţă

şi mă poartă,

mă-ntoarnă,

mă schimbă

mi-arată de unde-am venit.

Illo tempore.

se-aud paşii lui intrând,

legănându-se

prelung.

iubind.

îndurând.

– stopul

cearşaful alb

scările

betonul

sicriul

drumul

de ţară

livada

prunii, merii

păreau nişte pitici

în

toposul nedumeririi mele.

A fost pământul

Rust tempore.

Am cunoscut moartea încă de pe-atunci.

o gazelă în lumea tuturor

şi-a nimănui.

le ascultam respiraţia în fiecare seară

şi dimineaţă.

teama îmi acapara fiinţa

şi

aluneca-n mister.

macabru

De-acolo vin.

 

Romanţă-n a treia dimensiune

Învesteşte-mă ca maestru al artei tale de disimulare ş-ai s-adulmeci fiecare moment pe care ţi-l voi reproşa.

Ai grijă la viteză. Să nu te-mpiedici!

Nu ştiai că fiecare clipă irosită în întunericul disimulării noastre va deveni granat.

Îmi întorc spatele. te las în ceaţa din faţa blocului. acolo ai rămas.

Prezenţa ta s-a prelins pe bucata de trotuar pe care stăteai.

Urlai şi-mi zâmbeai. acum îl calc – şi-mi dă o mare satisfacţie.

Haosul, păsarea faţă de nepăsare, identitatea fără identitate, nebunia puerilă,

culoarea pastelată a pielii de pe claviculă – totul e o respiraţie.

Difuzorul şi-a revenit, margaretele au murit. Respiraţia-mi ţi-a rămas.

Şi ştii ceva!? Femeia de serviciu a spălat şi trotuarul.

Deci zici că suntem chit?!

 

Maria

ţin ceasul de pe noptieră

între arătător şi degetul mare.

Măsor distanţele de la minutul 15 la 45

Au trecut 30 de paşi,de apropieri, de atingeri.

în tot acest timp îmi târăsc picioarele prin bălţile tulburi din faţa blocului,

în care te văd mai limpede decât ai fost văzut vreodată.

Şi aflu că, de fapt, tu n-ai fost niciodată,

că mâlul pe care l-am înghiţit până mi s-au oprit bătăile disperate

Mi-a retezat dorul de libertate.

Vreau să fiu resuscitată de-un val de frig năprasnic

Care să subjuge scânteia ce pârghia sufletului mi-a încins-o.

S-o străpungă atât de adânc

încât

Să pornească potopul, cerul să fie străfulgerat de nesiguranţa

pe care mi-ai cultivat-o treptat,

S-ajungă la tine preschimbată-n mângâiere caldă,

maternă

erotică

angelică

Şi să transforme totul în ce n-a fost niciodată.

Să renasc din durere,

Din unghii-ncleştate,

Din clei,

Din oasele cărnii devorate timpuriu.

Atunci voi redeveni eu.

şi-am sa mă-ncurajez:

‘aruncă un centimetru cleios din ancora ta,

agaţă-i pe toţi în veşnicie, în cuierul nemuririi tale

să-şi amintească la fiecare împotmolire

de ce-au fost prin tine.’

O,tu,copil naiv,

Mario!

In zadar ţi-ai măsurat paşii

ti-au luat-o înainte.

şi-au fost pecetluiţi cu mare iscusinţă bărbătească.

A fost mimesis încă de la început.

 

Cădere

ai călcat pragul

curiozităţii

Ai încălcat regula simţirii

şi te-ai pierdut între arome îmbătătoare

pe care le-ai savurat pe nerespirate

şi-aşa

te-ai auto-devorat.

Acum te-ntrebi de nu cumva eşti blestemat,

de El nu te-a ales întâmplător

şi pe nedrept

şi dacă nu cumva

din tot ce ţi-a fost preconizat

s-a ivit impasul, nimicul şi suprimarea timpurie.

Erai în impas.

Ştiai că noi toţi am complotat

să

nu poţi trece de

femei, bărbaţi, alcool, fumat.

de nimicul ce ţi-a fost preconizat

Tu ştii că nu e vina ta.

E vina lor

A tuturor.

Şi mai ales a mea.

 

Legătura

Prin ce păstrezi ascuns

Mă ţii aproape, aproape de ce nu eşti

Şi nu vrei să fii vreodată –

Eşti umbră, lumină şi ploaie.

Eşti gheaţă şi soare, şi gaura din tavan

spre care arunc mereu, fără succes,

frânghia prin care sufletul meu se-adapă cu

Ignoranţă, nesimţire.

Eşti stâlpul de-naltă tensiune ce mă conectează constant la aceeaşi greşeală, la părere de rău.

Mă vânezi, îmi ocheşti toracele,

şi-apoi mă prinzi, mă ţintuieşti, mă sufoci.

Ochii-ţi devin tentacule, din care fac eforturi supraomeneşti

să ies

să scap

să plec departe de tine.

 

Am hotărât să–ţi spăl păcatul

M-am ridicat pe vârfuri,

Am făcut o piruetă,

Mâinile fluturau zvelte deasupra capului.

Zâmbeam. Te-am apropiat.

Te-ai speriat

de tine

De neputinţa de a simţi

De a te iubi

De a te împlini.

m-am minţit. M-am minţit că potopul a trecut

că există remediu. Că rana s-a transformat într-o zgârietură

cât mai învăţ?!

Mai învăţ?

Sunteţi nişte căpuşe

Ce veşnic s-agaţă de mine.

Dar ştiu că totul,

până şi naivitatea mea,

se va preface în prihană,

în atins

în amintire clocotindă-n lavă, apoi va fumega,

Iar griul dârelor ce vor pluti deasupra ta

Îţi vor aminti c-am fost aici

că

Te-am primit.

braţele mi-au rămas deschise

Căci ştiu că vei veni

şi vreau.

Dar nu te mai întoarce niciodată…

urmele ţi le calc în picioare,

bătătoresc pământul şi

le ascund sub flori de anemone.

Vor crede toţi c-ai fost om bun.

 

 ***

Amalia CERNAT

 ???????????????????????????????

Amalia Cernat s-a născut la 29 martie 1996, în Bucureşti. Absolventă a Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti. Studentă – anul I – la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. În prezent locuieşte în Ciorogârla, unde ţine două pisici şi câteva premii literare.

 

 

vankila

 

ploaia s-a aruncat peste noapte ca o herghelie într-un ibric

de răşină. port şase bucăţi de pământ în spinare ca să am sprijin

dindărăt se aud luptele firului de iarbă la intrarea în talpă

soldaţii mei stau rotunzi la gratii îşi fumează degetele

în grabă se deschid porţile ca două femei goale.

tot aici mi-am deschis o temniţă. merge bine

băncile de piatră recunosc gustul

coapselor fără urmaş. din când în când mai trec din capul locului

prieteni care vin să aducă sinceritatea

în porţii mici.

 

akeldama

gravitatea faptelor se opreşte în pragul memoriei : dincolo sunt

Cuvintele Cu Adevărat Mari

valabile în fiecare limbă – le mestec

cu peruani & frunze de coca în aşteptarea ta

am lărgit camera cu insomnii

/ cu un compas /

am apreciat inexact paşii : la întoarcere

cel mai bine ar fi să-ţi schimbi locul la masă – foamea

şi otrava se plimbă în şotron.

din săgeţi de os am ridicat biserici pentru liniştea

anatomiilor nobile. la scurt timp epidemia

turna var peste ţarina sângelui / microbul

persistă în pleoapa omenirii ca o tandră

precisă lobotomie. ocrotesc laolaltă

viciosul şi virtuosul bineveniţi în viziuna mea

cu trupuri calde & minţi plate. incapabili de conservare

ei au vegheat iuţimea drakkarelor

cu sentimente opuse : fără să simtă de fapt

vântul piperat izbindu-i. în pragul uitării

am răbdare

câteva arme

o geantă

& o linişte îndoielnică.

 

 

asetelma

:: tânără era lumea dar nu ştiam eu. plăpândă

mi se vâra în minte ca o spaimă

peste care torni cositor & trece

/

netezit

koudelka adoarme victimele sub tanc

.bezna

li se varsă în contururi – precum – ape însărate intră în fiorduri

un drum neşters ne leagă mâinile în rugăciune

:: când nu o privesc lumea

îşi coace munţii din piele de elefant

pregăteşte imperii fără putere le dă

glas scoicilor şi unde mai devreme

pândeam moartea ca pe un animal surd

iată

ghearele mi se vâră în carne ca o mângâiere

peste care torni toată blândeţea & trece.

 

brianboru

 

raiduri diurne – fără ruşine

un gard turnat din fontă care-mi locuieşte :în apropiere:

alţi doi copaci despicaţi în frunte copita TA

BUza apei

brâul râului

mă mişc în braţele gazdei resimt împuţinarea

ploilor de la an la an mai scurte mai repezi ca un sărut dimineaţa

devreme a înflorit polenul pe cerul gurii & //cum să nu

sigur că o să funcţioneze indiferent de situaţie

dacă e oricum aveţi garanţia// că dovlecii

cresc moi şi rotunzi :în frigidere: roşiile

se înverzesc de durere. tu poţi să ai organele învelite în sticlă

nu se observă ba pe deasupra rezistă la şocuri

nimeni nu o să se prindă ce simţi nu e treaba

degeaba

degerate degetele umblă pe vârfuri : în casa pământie a lucrurilor:

schimbările au loc abia când descopăr

urme de viaţă în sânge vărsat / mers apăsat

pielea podelei suportă greutăţi de neimaginat/

m-am jucat cu primele mele cuvinte până am găsit numele tău

şi când am făcut-o nu am mai vorbit câteva zile

şi mama şi tata şi grivei-pe-care-îl-inventez-acum mi te-au căutat în gură

s-au întors cu un liliac crezând că eşti tu şi nu m-au auzit

şoptind

 

:arcana XIX – sol invictus

 

trebuie să tragi un cadru gol ca să poţi ucide pe deplin. cu podul palmei:

anulezi orice mecanism al uitării & degetul trecut peste punte rămâne

un gest steril. imediat ce apare soarele

trupurile li se înalţă ca un scut peste boltă. iartă

tot ce nu-ţi cuprinde atingerea

rămâi

p u r i t a t e a n e î n t r e r u p t ă

ţi s-a dat voie să surprinzi bruscheţea gloanţelor – bunăvoinţa jupelor

dojana zeului faţă cu coşmarul probabil

ţi s-a dat voie să te revolţi acolo unde

dragostea apare ca furtul unei coaste/ timp în care

lumea îşi expune rigoarea ca pe o altă

proaspătă încântare.

 

***

Ioana ŞERBAN

 ioanaserban2

 

La vie en rose

 

Dintre toţi monştrii lui Goya

unul singur – rozul lui –

acela înspăimântă –

nu cei ucişi şi spânzuraţi în copac precum talismanele

nici chiar Saturn devorându-şi copiii

(muşcau şi dezveleau de pe trupurile lor

carnea rozalie

gingiile lui roase şi gălbejite)

ci culoarea asta – peticită îngălată

aproape sacră –

rozul lui Goya

camuflează-mi ochiul

să-l pot vântura prin praf!

 

Sferă IV 

Apare o miză între tine şi celălalt

dintr-odată vă conectaţi – cablu după cablu –

şi aşteptaţi vânaţi fiecare circuit fiecare electrizare

(e a lui? deci îmi aparţine?) – verifici verifici

până ce oboseşti

şi atunci încerci să-ţi închipui un moment

când celălalt nu era Celălalt – când era doar printre ceilalţi –

nu exista nici o miză

electrizarea era un cameleon

îşi împrumuta culoarea şi colţurilor şi marginilor le crea umbra

întâmplător – ineluctabil

încerci să-ţi închipui

dar asta s-a rupt

pielea cameleonului a fost sterilizată

şi el murat în formol

acum temător te mai apropii de celălalt – să-i smulgi din fiinţă un cablu?

să-l deconectezi – de-acolo ar ţâşni vreun

gând

şi înainte să-l poţi prinde

s-ar înalţă peste turnuri

ar trece prin atmosferă

satelit în vid.

 

 

Dar întotdeauna e copilul cel în starea de lehuzie –

iată trădarea din apele limpezi:

seninătatea lor a strangulat umbre şi imagini.

Iar acum copilul trebuie să educe din nou

umbra

ce stă să cadă deasupra tatălui –

şi umbra

lucrurilor pe care mama încearcă s-o rezolve –

şi pe aceşti bulgări grunjoşi să-i aşeze în găvanele ochilor săi.

În aceste ocne să trudească.

Trebuie încă de câteva ori să-şi nască părinţii

căci:

v-am conceput pe o bandă Moebius

  nu are nici o faţă – doar un chip!     

şi o vină.

The Crowdly Crowd

O numeam mulţimea. Atât.

Ceea ce nu-i acelaşi lucru a numi mulţimea mulţime. Căci nu mulţimea de oameni –

nu mulţimea de capete – nici mulţimea de buzunare în ritm cu buricele degetelor.

Nu era asta. Poate Mersul lor? – Nici. Ci

acel abur vâlvoi – disecat – nesecat – ce fojgăia deasupra

tuturor acelor capete. Fără direcţie. Încâlcit în părul tuturor acelor oameni.

Şi nu era al lor (adică nu ei îl deţineau). Şi deci nu era nimic

în spatele acelui nume: nu tu casă sau priviri sau suflet – ce să mai vorbim de

fărâmitura pe care altul ţi-o şterge de pe buză sau doar o observă

acolo: fărâmibuza (ştearsă sau observată). Nu.

Mulţimea şi gata!

şi de fapt nici măcar nu puteam spune că acel abur este ea. Fiindcă atunci

ceva totuşi ar fi susţinut-o

dar ea – fără cleşti fără coaste şi fără direcţie –

mişuna şi se năclăia deasupra noastră

ne cuprindea pe toţi în propriul ei câmp de magnetism

şi jos pe asfalt proiecta o umbră. Confirmarea! –

că sunt singur.

Destul.

Limită V

 

Nevoia mea de-a proba gesturile celorlalţi

de-a le rula peste haine

peste capătul meu – capătul lor

(şi acolo la capăt

tot rămâne o nostalgie cu muchiile rotunjite

încât poţi să aluneci şi să-ţi urmăreşti amprenta

alunecând odată cu ceva

ce-ai fost)

şi-n gesturile lor – îmbrăcat – eu le caut punctele de ardere

din acele zile când ar fi fost gata

să-şi întindă braţul fără să ştie prea bine ce-ar fi

cuprins – dacă era ceva acolo – şi atunci

(ezitând) să-l întindă înăuntru răsucit

în ei înşişi –

fără să ştie prea bine dacă ce-au cuprins era acolo –

iar mie-mi place să întârzii în aceste entorse ale lor

deşi eu ştiu că

dintr-o clipă într-alta vreo întâmplare ar pătrunde

ar reordona totul

–

şi aceste gesturi s-ar exfolia de pe mine

doar o mână ar scrie pe zid.

 

 

 ***

Sorin SUCIU

??????????????????????????????? 

Sorin Suciu, doctor în litere (cu o teză despre Vasile Voiculescu) e lector la Universitatea „Sapientia” din Tîrgu-Mureş. S-a născut la Braşov, în 1972. A absolvit cursurile Liceului „Puskas Tivadar” din Sfîntu-Gheorghe şi a studiat apoi literele la Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş. Eseist mai degrabă, ca poet e o prezenţă discretă şi rară.

 

 

zâmbet

ies

mic

s’ alung norii din calea ’ţi

zâmbesc

şi chiar de din ‘nalt arogant mă privesc

şi ’mi dau cu tifla

şi ’mi udă cojocul

aştept cea copilă din tine să iasă

să bată nervoasă botina ’i de prag

să râdă apoi cu lacrimi de ştrumfă

de-a lor smiorcăială

de tot circul lor

verzi tăuri

minunato

e seară e mai şi e ploaie

e aur

şi ’n poala’ţi e sade

şi doar roşu…

din adânci verzii

nu noaptea se răsfrânge

peste… şi peste … şi peste

ci’nşir’se mărgărite

şi smaragde

ce sarea’şi lasă pe cale

durere

să ardă

şi’n colţ de gură

e rai

de lăcrămioare

venin

dezamăgit mag

iar te-amăgeşti

ş’ amăgeşti

oare

au părelnic’ amăgire-i

bun strop de venin

ce vine-a vindeca

a mierii otrăvire

pornit’ a dedulci la nemurire

pe cel ce uită de măsură

 

 

 

rodia

din rodier rodit

de Tatăl

o rodie ’mi fură vederea

prea mult pe gânduri nu stătui

şi coaptă bine-o culesei

cu mintea ’mi prinsă de fantasma

deliciului ce va să fie

şi gura ’mi de salivă plină

cu dinţi de lup aş fi muşcat

pe loc

din carnea ’i

de roşu plin să ’mi umplu trupul

da’ mă oprii

un alcalin fior

pornit din gândul de departe

mă străbătu prin inima ’mi de piatră

ce piatr’ ar naşte

retraversat

văzui delicatesa ’n sfinte ape

şi se ’mplini

adânc albastrul

pe drum

cât eşti de lung pe vârf te ’ntinzi

din ochii’ţi

larg deschişi

sărate lacrimi curg

să spele dâra ce-o lăsaşi în urmă

că te-ai pierdut de tine

tu

ce ai crezut c’odată fi-vei

cu umbra ’ţi unu

adică

făr’ de umbră

capu’l ridici

şi vârfuri sute vezi în juru’ţi

toate

cu de-ai tăi semeni pline

ce ’şi cată fericirea ’n van

luptându-se ’ntre ei s’ atingă alte piscuri

din neştiinţa faptului

că drumu-i miezul

tu’n tine prăvălindu-te te’ntorni

pe drumul ce ’l trecuşi cu trudă

şi nestematele desferecate

din neagra gangă de lacrima curată

culegi cu bucurie

şi dărui…

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proza scurtă la raport – ancheta revistei Vatra

short-story

Continuând linia programatică iniţiată în anii ’80, a promovării şi oferirii de spaţiu generos prozei scurte, revista Vatra îşi propune să redeschidă dosarul dezbaterii asupra condiţiei prozei scurte şi să afle de la  scriitorii înşişi cum privesc evoluţia genului scurt în spaţiul autohton, dacă receptivitatea faţă de proza scurtă e în creştere sau ar putea avea şanse în acest sens, dacă putem vorbi de un fenomen al prozei scurte şi la noi, ştiut fiind faptul că genul scurt nu s-a bucurat de prea mult prestigiu în plan local. Eclipsat mereu de fratele mai mare, romanul, neputându-se desprinde de eticheta inferiorităţii, de prejudecata dimensiunii reduse, care n-ar putea oferi şi garanţia calităţii, pentru a-l propulsa în categoria capodoperelor, recăzând periodic în conul de umbră al criticii şi al cititorilor,  genul scurt a trebuit mereu să-şi redefinească statutul. Scriitorii care au dat curs iniţiativei noastre au luat la rost  aceste etichete aplicate cu prea multă lejeritate şi părtinire genului aşa-zis scurt, încercând  să aproximeze un posibil parcurs al prozei scurte autohtone, sondând trecutul şi aruncând o privire profetică asupra soartei pe care ar putea-o avea de-acum încolo.    

1) Care mai este starea prozei scurte şi, în general, cum credeţi că arată viitorul acestui gen?

2) Dacă ar fi să vă opriţi asupra câtorva momente de vârf ale prozei scurte autohtone, care ar fi acelea?

 

 

Cristian TEODORESCU

1) Chiar dacă editurile noastre nu mai publică proză scurtă românească, fiindcă nu se cumpără genul, şi chiar dacă revistele literare care mai apar pe hîrtie nu se mai încurcă cu proza scurtă, fiindcă nu se mai citeşte aşa ceva, cred că fără povestiri sau schiţe bine scrise nu putem avea nici romane care să stea pe picioarele lor.

Cu puţine excepţii, marii noştri autori de proză scurtă au scris şi romane bine alcătuite. Mi s-ar putea răspunde că, uite, Caragiale n-a scris roman! Dar dacă citeşti Momentele şi schiţele lui ca pe capitole ale unei fresce alcătuite din piese mici, descoperi că şi Caragiale lucra la un roman căruia formal n-a izbutit să-i dea de capăt, dar în substanţă l-a izbîndit.

 Proza scurtă e cea care deschide căi pe care, de multe ori, romanul le urmează cu o întîrziere de înţeles. O povestire bună mă entuziasmează într-un fel pe care romanul nu-l poate atinge; îmi provoacă o stare de graţie, ca o iubire la prima vedere. Presupun că mai sînt în România cîteva mii de cititori care au asemenea aşteptări. Asta mă face optimist în privinţa viitorului acestui gen, mai pretenţios artistic decît romanul.

2) Ar trebui să ne întoarcem la proza lui Costache Negruzzi şi mai ales la nuvela lui Alexandru Lăpuşneanu, o capodoperă. Să-l redescoperim pe Ion Ghica, cu minunatele lui scrisori către Vasile Alecsandri şi să-l recitim cel puţin o dată pe an pe Caragiale. Dintr-o mare antologie a prozei româneşti n-ar trebui să lipsească nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose. Nu-i înţeleg pe cei care nu se apropie de povestirile lui Sadoveanu, cu frumuseţea lor rafinată şi nici pe cei care n-au curiozitatea să citească nuvelele lui Rebreanu. Proştii, Iţic Ştrul, dezertor sînt desăvîrşite artistic. N-am recitit de mulţi ani misterioasa Remember de Mateiu Caragiale, nici La ţigănci, cea mai bună povestire a lui Eliade. Dar nu cred că m-ar dezamăgi acum vreuna dintre ele. Aş reciti oricînd primele povestiri ale lui Marin Preda, nuvelele lui Ştefan Bănulescu şi Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. Am o relaţie specială cu povestirile din volumul de debut al lui Mircea Nedelciu. Dar mai ales cu cea care dă titlul cărţii, Aventuri într-o curte interioară, Iar mai încoace Ioan Lăcustă, cel din Cu ochi blînzi, povestirile lui Mircea Cărtărescu din Nostalgia şi cele 11 povestiri ale lui Dan Lungu, din volumul Băieţi de gaşcă.

Viorel MARINEASA

 

1) Proza scurtă a ajuns la noi în ipostaza de cenuşăreasă a literaturii. Cehov, Borges, Alice Munro ar fi nişte alibiuri proaste. Mai bine improvizezi un poem pe şerveţel într-o speluncă. N-aş merge până acolo să spun că destui editori şi mulţi critici au dus, în acest sens, o campanie demnă de o cauză mai bună, unii susţinând că aşa ceva nu se cere, alţii – că avem de-a face cu un loc de refugiu pentru neputincioşii speriaţi de rigorile romanului. O parte din vină aparţine prozatorilor înşişi, ei au generat supraproducţia. Pe de altă parte, nu cred în reglajele venind dinspre edituri şi dinspre critică. Chiar dacă scriu cu asupra de măsură texte scurte, autorii acestora trebuie să se reinventeze (să fie, asemeni hacker-ilor, cu un pas înaintea previziunilor) şi să afle calea către (cel puţin) una dintre inimile îngheţate ale componentelor trinomului (editor, critică, public) cu alură de monolit. Va fi nevoie şi în continuare de proza-blitz, în stare să concentreze foarte mult în foarte puţin, gata să se epuizeze elegant şi cu nerv la câteva clipe după ce ţi-a deschis apetitul pentru lectură.

  2) Pentru mine, importante au fost câteva antologii pe care le-am citit şi le-am răscitit (la vreo două am lucrat şi eu, aşa că m-am înfruptat copios din proza multora): Arhipelag a lui Mircea Iorgulescu, Desant 83 (sub oblăduirea lui Ov. S. Crohmălniceanu), antologiile anuale datorate lui Dan-Silviu Boerescu, Generaţia 80 în proza scurtă (Gh. Crăciun & V. Marineasa), Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Marius Chivu). Am rezerve faţă de Antologia prozei scurte transilvane actuale a lui Ovidiu Pecican, eteroclită, prea democratică. Oricât s-ar suci unii şi alţii, e limpede că optzeciştii au avut o contribuţie decisivă la revigorarea prozei scurte româneşti (vezi şi volumul Dilingo, alcătuit de Virgil Podoabă şi de Traian Ştef, care a beneficiat de prefaţa lui Peter Esterhazy şi a fost bine primit la Târgul Internaţional de Carte de la Budapesta din 2009).                                                                         Trecând de la „jocul pe echipe” la cel individual, mie mi-au priit Mircea Nedelciu (începând cu Aventuri într-o curte interioară), Ioan Groşan (Caravana cinematografică), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile), Adrian Oţoiu (Stângăcii şi enormităţi). Dintre confraţii mai tineri, îl apreciez (şi-l invidiez) pe Radu Pavel Gheo pentru modul exemplar (dincolo de orice cârcoteli) în care a ştiut să-şi echilibreze opera, dând cărţi de referinţă sub specia eseului, a romanului, a prozei scurte.

Daniel VIGHI

1) Proza scurtă are viaţă lungă şi de aici înainte. Nu de mult a luat şi un Nobel. Vremea romanelor balzaciene sau, baremi, sadoveniene ca amploare  şi număr de pagini este în criză. Nu înseamnă că nu poţi scrie precum cărămidocul lui Estehazy pe nume Harmonia coelestis care este o minunăţie  şi-l îngurgitezi feeric. Este mare şi cu alcătuire de proză scurtă. La noi Mircea Cărtărescu se pricepe de minune la proza scurtă, dar… Bine scrie scurt epic şi Lucian Dan Teodorovici. Mai sunt  şi alţii. La mine acasă scrie scurt şi cu aplomb specific Viorel Marineasa. Dar  şi Mircea Pora.  Proza scurtă este mai aproape de experimentalismele postmoderne, se pretează mai uşor la lumea netului. Romanul are într-însul un protocol ceremonial al lecturii mai vechi, este ca muzica lui Bocherrini faţă de aceea a lui Ottis Reding pe când interpretează în ritm de jazz vechea zicere Amen din biserici. Aşa îmi pare proza scurtă: mai obraznică. Are  şi o dimensiune mai apăsat livrescă, nu explicită ca la Breban sau Marin Preda care practică din când în când filozofia; lasă deoparte epicul din roman  şi… filozofează. Proza scurtă este, poate fi implicit livrescă, este populată adeseori de fiinţe de staniol, de hârtie creponată, din talaj. Implicitarea asta livrescă în proza scurtă a început odată cu autorul Manechinelor, proful de desen evreu Bruno Schulz. Dar  şi cu povestirile borgesiene. Sau cu nemuritoarea Uşă condamnată – povestirea lui Bioy Casares! În ce mă priveşte vă dau pe scurt cum anume mă joc cu două figuri de strict extract livresc într-o proză scurtă extrasă dintr-o proză mare. Aici aduc la lumină explicitul cultural, implicitat la marii maeştri: ”Proptit în marginea copastiei bordajului de la prova navei, căpitanul Ahabu urmăreşte cu aten ie cum anume se aşază corabia prin opera ţiunea voltă sub vânt care o va îndrepta spre cele trei corăbii ale Amiralului. Chiar înainte de a se alătura convoiului, ca de obicei, se iveşte cu pas grav, sacerdotal, am putea spune, părintele Eugen Flasc-Ţârcodava – cel pe care îl trage aţa spre reveriile teoretice, şi nu numai, ale cetăţilor şi civilizaţiei traco-dacice pe care le consideră esenţiale pentru mare parte din civilizaţia europeană. Sub braţ poartă Cartea din care citeşte la un amvon aşezat nu departe de arborele mare; spre el se îndreaptă părintele Eugen Flasc-Ţârcodava. Faţă de părintele Mapple din romanul Moby Dick, părintele autohton nu este nici grav, nici voinic, nu poartă haină marinărească sau pălărie de pânză ceruită  şi nici galo şi nu pare nici foarte pătruns de gravitatea faptei, dimpotrivă, putem spune, gândul părintelui este la alte cele. Nici amvonul  nu seamănă cu cel al lui Mapple, nici urmă de celebra scăriţă din lemn de mahon care seamănă cu aceea pe care urcă marinarii din barcă direct pe puntea balenierei, după cum ne încredinţează Hermann Melville; cea a lui Flasc-Ţârcodava nu e deloc aşa, ba dimpotrivă, am putea spune că este opusul acesteia. La dreapta scării spre amvon, părintele a plasat un os uriaş care-l simbolizează pe Austroloantropus Olteniensis – cel mai bătrân european «de la Bugiuleşti, sat în comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, în punctul Valea lui Grăunceanu». Asta cel puţin le-a spus membrilor echipajului părintele Eugen Flasc-Ţârcodava, citind dintr-o Biblie oltenească pe nume Secretele Terei. Istoria începe în Carpaţi care-i are drept autori pe doi domni, unul pe nume Tonciulescu,  şi altul de-i zice Delcea.”

2) La această întrebare am răspuns prin prima întrebare. Adaug la cei citaţi mai sus pe maestrul tuturor Caragiale. Dar şi Ion Creangă cu moşul cela coţcar. Mai sunt şi alţii, dar nu-mi vin în minte. Să mă ierte! Dacă-mi permiteţi, spre deplina edificare a cititorului, aş mai adăuga ceva la povestea de la întrebarea 1, care zice despre cum stăm la ficţiunea scurtă: ”La stânga scărilor, cum urci spre amvon, părintele a scris cu vopsea cuvinte ale limbii române provenite din sumeriană: malac, nănaşe, nene. Apoi din acelea născute din limba bască:  alai, cioară, cocor  şi crac. A mai adăugat în stânga scării antroponimul Mirxas din limba massagetă care a dat românescul Mircea. În partea exterioară a amvonului, părintele a pus o oală din lut  şi dedesubt citatul din cartea domnilor Tonciulescu  şi Delcea «România a fost, cu multe milenii în urmă, Centrul Suprem al Lumii».  Şi cum spun, a urcat pe scăriţa spre amvon părintele Eugen deloc grav sau preocupat de problemele care îl măcinau pe cuviosul Mapple din Moby Dick. Ajuns sus a privit cu înţelepciune spre echipajul adunat pe laviţele de pe dunetă şi li s-a adresat direct.”

 

 

Mircea PORA

1) Prima parte a întrebării „unu”, sună puţin ciudat. Parcă ar fi vorba de nişte aşezări printre casele cărora mai rătăcesc doar câţiva inşi debusolaţi, rămăşiţe ale unor foste puternice colectivităţi, de destrămarea unor frumoase obiceiuri despre care vorbeşte la un moment-dat un nonagenar la televizor, ajutat de o prezentatoare, numai zâmbete şi fixative, pleznind de englezisme, lăsând impresia că, fireşte, le ştie pe toate. Îmi mai sugerează această primă parte a primei întrebări şi o interogaţie pe care un individ intrând într-un sat ce-i este cât de cât cunoscut, o adresează primului localnic întâlnit… ”Nu te supăra, nea Simion, care-a fost vatman o viaţă, mai trăieşte?…Şi răspunsul…”După câte ştiu eu, nu, dar mai bine întrebaţi la primărie”… Proza scurtă pe care o citesc eu se află într-o stare foarte bună, nici măcar o frază nu e alterată sau pusă acolo alan-dala. Şi are vechime, nu glumă. Aflu din ea despre om şi tribulaţiile lui prin viaţă, lucruri esenţiale. Şi după “îngurgitarea” textelor digestia e uşoară, fără contorsiuni. Dar pentru ca un lucru, literar de data aceasta, să fie bun, durabil, să lase dâre prin veac, trebuie ca la baza realizării lui să stea talentul. Ce ţi-e şi cu darul acesta! Lesne poate fi asemănat cu un iepure încărcat de giuvaiere care, însă, fuge, se ascunde, când peste el vin realităţi ce-l au ca emblemă pe Radu Mazăre sub chipul lui Ştefan cel Mare. Talentului nu-i plac nici beţiile de la Vama-Veche, nici stupizeniile şi înşelăciunile politicii, nici toate derapajele noastre de la buna măsură şi bunul simţ. Deocamdată noi mergem în zig-zag, întortocheat, împleticit şi atât proza scurtă cât şi cea lungă sunt în suferinţă. Dacă are proza scurtă un viitor?…Nu ştiu, timpul o va decide, dar ceea ce ştiu fără greş, e că nimic nu are viitor dacă haosul moral, “impuritatea” ca stare de spirit, se instaurează peste tot. Răsar ca într-un spectacol al grotescului, multitudine de aberaţii, nu doar în literaturi, ci pretutindeni. Cu creaţii artificioase, fără sânge şi carne, cu revărsări grafomane, totul e ameninţat să se transforme într-un pustiu. Avem cu duiumul agramaţi în funcţii înalte, cântăreţi fără voce, vedete de paie, actori fără talent, scriitori fără talent, “personalităţi”, la văzul cărora te prinde ruşinea. Şi pe fondul acesta mai vrem şi literatură înaltă? Să mai aşteptăm până vor apărea la vedere “limpezimile”. Dacă nu, comentăm, categorisim, lăudăm, premiem maculatura pe care în mare cantitate o avem…

2) Chiar despre proza scurtă “din trecut” am să spun câteva cuvinte. De la aceşti autori am deprins simţul gradării în text, fuga de banalitatea crasă, de platitudine, cuprinderea cât mai multor lucruri în, nu chiar o mare de cuvinte, obţinerea unei atmosfere din puţine vorbe care însă bine folosite îşi arată forţa lor miraculoasă. Tot de la ei am aflat că bădărănia şi pornografia groasă nu au ce căuta în literatură. Dau aici câteva nume: Cehov, Tolstoi, în povestiri, Bulgakov, Gogol, Buzzati, E.A. Poe, iar de la noi Caragiale şi foarte mult Radu Petrescu. Consider că şi jurnalele sunt, pe alocuri, proză scurtă. Atunci îl amintim aici pe Goethe cu a sa Călătorie în Italia. Si, Doamne Fereşte, cum să nu-i trec pe Bacovia şi Arghezi.

P.S. Ştiu că marele necaz al criticii actuale şi nu numai, este absenţa din literatura română a momentului a unor romane care să facă pârtie şi să se oprească direct în…premiul Nobel. Poate că nu sunt încă născute talentele producătoare de astfel de capodopere dar, cu siguranţă, noi nu avem nici “realităţi de roman”. Care ar fi acestea? …o istorie îndelungată, aproape permanent de nivel universal, oraşe vechi, devenind ulterior metropolele de azi, cu toate instituţiile şi mediile sociale posibile, o prezenţă “de găsit” în explorarea lumii, o cultură care să fie piesă grea a culturii şi civilizaţiei universale. Cu Calea Victoriei, fuga la Sinaia, moşteniri româneşti vechi, cu figurile de feluriţi imbecili actuali, unii dintre ei “publici”, chiar nu se poate pune de-un roman competitiv…

 

 

Radu Pavel GHEO

 

1) În general, adică în raport cu romanul sau alt gen de ficţiune, cred că proza scurtă stă la fel de bine ca acum un deceniu sau un secol. Se vorbeşte cam des despre ea pe un ton pesimist, ca despre un fel de „Cenuşăreasă a prozei”, şi nu cred că e cazul. Au existat dintotdeauna autori de proză scurtă de mare forţă, de acelaşi calibru cu romancierii – de altfel, nici nu ar trebui să punem în concurenţă cele două genuri –, şi vor mai exista şi de-acum înainte. Chiar dacă romanul pare a fi genul preferat de publicul larg (din motive numeroase, ce implică strategii editoriale, reflexe de lectură, clişee mentale şi multe altele) şi impune titluri şi autori memorabili, proza scurtă are, la rîndul ei, autori de vîrf, precum şi un public fidel. De aceea nu aş face o ierarhizare a genurilor prozastice; nu cred că ea e posibilă. Evident, romanele se vînd mai bine, dar proza scurtă are capodoperele ei, ce se ridică la acelaşi nivel cu cele din zona romanului.                                                                                          Nici în spaţiul autohton lucrurile nu sînt mult diferite. Da, romanele sînt mai prizate de cititori (o spun cifrele de vînzări), dar diferenţele dintre cele două genuri sînt oricum mici pe o piaţă editorială restrînsă în comparaţie cu cele din Europa mai vestică. Avem – am avut dintotdeauna – autori de proză scurtă de primă mînă, iar majoritatea scriitorilor români nici nu se cantonează într-unul sau altul din genuri. De multe ori ei scriu la fel de bine şi proză scurtă, şi roman. Iar cititorii ştiu asta. Aşa că nu mă îngrijorează viitorul prozei scurte autohtone, în ciuda clişeului cu Cenuşăreasa prozei – la urma urmei, Cenuşăreasa era frumoasa basmului omonim, singura pe care o doreşte prinţul (sau cititorul avizat). Dar mă tem un pic pentru viitorul literaturii române în general, într-o ţară tot mai slab alfabetizată.

2) Îmi vine greu să selectez momente istorice de apogeu ale prozei scurte. Cred că ele se asociază cel mai ades unor autori deveniţi reper în istoria literaturii noastre şi enumerarea lor implică inevitabil o doză de subiectivitate. La o trecere fugară în revistă, aş pomeni momentele şi schiţele sau nuvelele lui Caragiale sau, ceva mai înainte, Păcatele tinereţilor al lui Costache Negruzzi, apoi, în perioada contemporană, Întîlnirea din pământuri al lui Marin Preda, volumul de proză fantastică al lui Mircea Eliade În curte la Dionis, apărut la noi în anii 1970, Caravana cinematografică de Ioan Groşan, Visul lui Mircea Cărtărescu – deşi aş mai putea înşira destule volume de proză scurtă remarcabile, de la cele ale Adrianei Bittel la recentul Escapada de Lavinia Branişte.

Dar mai există o serie de volume care, prin funcţia lor de evaluare şi sinteză, ilustrează momente istorice ale prozei scurte: antologiile de autori, de la cele de grup până la cele de perioadă. Îmi vin acum în minte Arhipelag, antologia coordonată de Mircea Iorgulescu în 1981, antologia optzeciştilor prefaţată de Ovid S. Crohmălniceanu, Desant ’83, apoi cele cîteva antologii anuale din seria „Cele mai bune povestiri”, coordonată de Dan Silviu Boerescu în anii 1990 (care, deşi grevate de o inevitabilă subiectivitate, au promovat autori de valoare), şi mai ales remarcabila Best of – proza scurtă a anilor 2000, coordonată de Marius Chivu, care (o spun tot cu inevitabilă subiectivitate) se ridică la nivelul antologiilor similare din spaţiul anglo-saxon prin selecţia amplă şi, în acelaşi timp, riguroasă şi prin viziunea de ansamblu propusă.

 

 

Cosmin MANOLACHE

 

  1. Cred că starea prozei scurte este mai bună în America decît oriunde în altă parte, deşi chiar şi acolo poate că nu are un statut cu mult mai bun faţă de roman. Oricum, expunerea trebuie să fie ceva mai mare, iar asta cred că se datorează în primul rînd revistelor care publică proză scurtă şi îşi formează un public pentru aşa ceva. Din unghiul ăsta, proza scurtă românească pare mai degrabă un zgomot de purici, ceea ce ar însemnă că aproape nu există. Sau nu există acolo unde este sau ar trebui căutată. În fond, proza scurtă este un produs de lux. România este o ţară a SUV-urilor, a viloaielor, a viselor de îmbogăţire, iar preferinţele cititorului mediu cred că ar credita mai degrabă romanul, în cazul în care această Românie uşor megalomană ar fi dispusă să dea bani şi pe literatură. Proza scurtă are nevoie de un cititor anume, care se poate lua în piept cu nişte curenţi care înseamnă discreţie, subtilitate, chiar frustrare. Nu cred că este un timp bun pentru proză scurtă, dar dacă vrem ca timpul acesta să existe cîndva, ar fi nevoie de un curaj editorial. Pe de altă parte, există nişte reviste cu poveşti scurte, adresate oamenilor simpli, care nu vor să lupte cu procedee sofisticate, ci doar să le fie livrate poveşti, pur şi simplu. Ei bine, poveştile astea, multe dintre ele, sînt scrie chiar de către scriitori care fac un pas înapoi şi le servesc pe tavă sub forma unor scrisori care conţin experienţele de viaţă ale unor oameni simpli. Am făcut şi eu aşa ceva în perioada în care editura Polirom încă nu era decisă să pornească acea deschidere cu Ego.Proză. O astfel de poveste am inclus în volumul Povestiri mici şi mijlocii, selectată apoi în Best of Proza scurtă a anilor 2000. Poate că mai potrivit ar fi să intrăm în curenţii subterani ai literaturii, decît să deplîngem dezinteresul editurilor. Poate că e o variantă de lucru.

  2. Habar nu am. Poate că un istoric literar să aibă ceva mai multă precizie pentru a analiza şi separa contextele. În fond, nu pot vorbi sigur pe ce aş putea spune decît despre experienţa mea de scris. În sensul ăsta, după 2004 a fost o deschidere extraordinară din partea editurii Polirom, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea altor edituri, dar cred că fără o bătaie lungă, ci mai degrabă dintr-un reflex de imitaţie a unui procedeu al cărui succes a fost verificat. Poate că editurile mici, cum este CDPL, de pildă, s-ar putea specializa în colecţii de proză scurtă pentru care să poată angaja strategii speciale de promovare (vezi CDPL Fest), cu lecturi, prezentări de filme de istorie literară, concerte. Proza scurtă încorporează o mare doză de eşec, aşa încît orice ai face este un plus. Eu am fost implicat într-un proiect care se numea Povestiri fără filtru, care reunea persoane care scriau mai mult sa mai puţin bine şi care vindeau povestiri la plic, care încăpeau pe o foaie (două pagini). O vreme a mers, un an şi un pic, cît le-am vîndut la diverse tîrguri de meşteri, la Street Delivery ori în alte locuiri şi cu alte ocazii. Apoi totul a murit, dar au rămas nişte texte, ceea ce e mai mult decît nimic.

 

Luca DINULESCU

1) În mod destul de evident, proza scurtă a intrat în lumina reflectoarelor odată cu Nobelul lui Munro. Ceea ce nu înseamnă însă că a devenit un fenomen. Mai degrabă i s-a confirmat un rol de prima mână, pe care ea ştia însă că-l joacă demult. Altfel, rămâne ce a fost dintotdeauna: o modalitate foarte eficientă de a extrage esenţa a ceva: o epocă, o situaţie, un vis. Şi cred că va continua să facă asta pe timp nedefinit, curgând ca un râu discret şi graţios în punctul oceanic de întâlnire al tuturor formelor de exprimare care este biblioteca cititorului.

2) Fără îndoială, m-aş întoarce în timp cu câteva decenii, la proza scurtă a unor Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, mai precis a schiţelor paradoxale care ţin loc de proză scurtă în ce-l priveşte pe acesta din urmă. Nu l-aş uita nici pe Ion Băieşu, prozator de un real talent. Am să fac o paranteză, răspunzând în acelaşi timp ceva mai clar la întrebare: în Bucureşti conduc un club lunar de lectură unde se citeşte predominant SF. De ce se întâmplă asta, nu e obiectul discuţiei, ideea fiind alta – într-o zi i-am întrebat pe participanţii la club: voi ştiţi că Mircea Nedelciu a scris o proză SF în versuri? „Jenny sau balada preafrumoasei conţopiste” se cheamă. Nu ştiau. Moment în care m-am gândit: ce rost are să citeşti SF, orice SF, dacă nu ai citit această proză? Pentru că acolo se opreşte totul, stilistic vorbind, greu se poate merge mai departe. Nedelciu putea deveni de-a dreptul eminescian dacă dorea, era un talent bubuitor. Era genul de scriitor care putea provoca asupra altora efectul lăsatului de scris, care, mă gândesc, ca să rămân în această zonă, ar putea fi chiar celebrul efect de ecou controlat. Doar că e un ecou care reverberează în fiinţa scriitorului şi pe care Nedelciu îl controlează cumva pentru ca respectivul să nu se simtă umilit.

Dorin DAVID

Pentru că răspunsurile sînt interconectate, o să răspund la ambele întrebări într-un singur text (dintr-un singur foc):

  Trăind într-o epocă fast astăzi tot ce facem este rapid, prin urmare şi cititul se află în aceeaşi situaţie. Cu siguranţă există cititori fideli romanului, dar eu unul, sincer, nu mai am răbdare nici să citesc romane de mare întindere, nici (ba chiar cu atît mai puţin) să le scriu. Recunosc că am în plan un roman, dar planul e făcut de ani buni, şi de cîte ori m-am apucat să scriu la el, repede am renunţat tot de atîtea ori, dacă nu chiar de mai multe… Poate o să-i vină vremea. Dar acum, proza scurtă este forma în care mă exprim cel mai bine, fără să pierd din idei: dimpotrivă, este aici şi un extra cîştig, prin concizie şi sinteză.

Proza scurtă nu are doar avantajul că poate fi citită oriunde şi oricînd, în drum spre serviciu, în autobuz sau în metrou, în tren spre studenţie sau spre mare; etc: adevăratul atu stă în faptul că o proză scurtă încape într-o postare de blog, ca să nu zic chiar una de facebook, ceea ce este important dacă vrei să ai şi cititori tineri şi digitali. Cred că „momentele de vîrf” ale prozei scurte româneşti abia acum încep să se vadă, respectiv vîrfurile să se arate. De aceea aş putea parafraza o reclamă ceva mai veche la un serviciu de telefonie („viitorul sună bine”) dar nu vreau: mai bine îi citez pe proprii mei copii, care la rîndul lor ştiu vorba haioasă, dar profundă, de la verii lor mai mari: „nici viitorul nu mai e ce a fost!”

Ceea ce, pentru proza scurtă autohtonă, poate fi de bine, dacă nu va fi de rău. Eu zic şi aici ceea ce spun despre orice: că e mai bine să fie bine decît să fie rău.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proza scurtă a anilor 2000. Autosuficienţa realului

Alex GOLDIŞ

10410117_968607846495691_8739775766548133974_n

Mult mai mult decât o simplă antologie poate fi considerată cartea apărută anul trecut în coordonarea lui Marius Chivu, Best of. Proza scurtă a anilor 2000. Şi asta, pentru că mizele editorului depăşesc simpla colecţionare a celor mai bune fragmente dintr-un deceniu pentru a urmări, în fond, redimensionarea unui gen. Prefaţa criticului de la Dilema veche e, în primul rând, textul unui fan al prozei scurte – care, dacă nu face de-a dreptul oficiu de militantism, e pus măcar pe servicii de manageriere a imaginii ei în context românesc. Îl califică pe Marius Chivu tocmai experienţa în domeniu, probată prin coordonarea unei serii de volume tematice (printre care Cartea cu bunici, Humanitas, 2007; Iubire 12, ART, 2010), dar şi insistenţa asupra genului în cronicile literare din ultimii 10 ani. Din acest unghi, Marius Chivu e, probabil, singurul critic al ultimei generaţii – de nu singurul din ultimele decenii! – specializat pe genul scurt.

De ce avem proză scurtă?

Din multe puncte de vedere, aşadar, semnalul de alarmă pe care-l trage Chivu cu privire la absenţa genului la noi e perfect justificat. Mai ales că dinamica genurilor post-revoluţionare e paradoxală. Toată lumea deplângea cu lacrimi de crocodil moartea poeziei, în timp ce poezia o ducea bine-mersi. În schimb, proza scurtă suferea în tăcere, fără ca vreun critic să-i dedice vreo vorbă bună. Până la Marius Chivu, desigur, care încearcă să identifice şi explicaţiile pentru această „comă” prelungită a genului: „De ce nu avem proză scurtă? Există mai multe posibile explicaţii. În primul rând, lipsa tradiţiei, dar şi dificultatea genului placate pe mentalitatea scriitorului român care are prejudecata genului minor şi vede în roman oportunitatea scriitorului prin excelenţă (asta în ciuda unor contraexemple zdrobitoare: Caragiale, Cehov, Borges, Cortazar, Cheever, Carver, Munro etc.), la care se adaugă predilecţia publicului pentru roman ca gen de consum şi, fireşte, conformismul comercial, lipsa de îndrăzneală şi de viziune a majorităţii editorilor care nu încurajează, nu susţin sau nu promovează suficient proza scurtă autohtonă, atitudine întreţinută şi de lipsa oricărui stimulent instituţional”.

De acord cu Marius Chivu per total. Ar fi de plasat, însă, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, câteva nuanţe care ţin de contextele literaturii române. Dinamica gen scurt-roman e mai complexă decât pare la prima vedere şi ea răspunde, de fapt, în fiecare epocă, mizelor de etapă ale literaturii române. Înainte de a se vorbi, aşadar, grăbit şi general despre absenţa dintotdeauna a genului la noi (ca un soi de fatalitate sau ca indice al nivelului retrograd al literaturii române), trebuie repuse pe tapet circumstanţele acestei dinamici. E clar că perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost dominată de schiţă şi de nuvelă, fapt care-l face pe Mihail Ralea să analizeze, în 1927, cauzele absenţei romanului (altfel decât în formule imitate din romanţurile franţuzeşti). Situaţia se modifică însă radical şi perioada interbelică devine, într-adevăr, o perioadă de exclusivitate a romanului, în care genul scurt abia se mai vede. E clar, însă, că în relieful acestei pledoarii neobosite pentru roman se ascund complexele literaturii române înseşi. Nevoia racordării la cultura europeană echivalează, într-adevăr, cu nevoia de creaţie pe spaţii largi şi, cum se spune, de suflu epopeic. Epoca interbelică a romanului corespunde, nu întâmplător, cu epoca de expansiune (răutăcioşii ar spune, poate, chiar de „expandare”) a literaturii române. E de înţeles, de aceea, de ce genul scurt rămâne cu totul marginal. Când e practicat, totuşi, el aparţine literaturii pitoreşti, exotice şi fantastice (de tipul Vasile Voiculescu-Gala Galaction), fără miză în evoluţia formelor.

Lucrurile nu trebuie simplificate, însă, aşa cum o face Marius Chivu, cu privire la literatura postbelică. Există cel puţin două momente în care genul scurt iese la iveală drept modalitate privilegiată de exprimare a prozatorului. Pe de o parte, e vorba de prima parte a anilor ’60, acea perioadă de dezgheţ timid în care scriitorii rămâneau încă indecişi între politica realismului socialist şi poetica autonomiei esteticului. E perioada în care prozatori – unii dintre ei uitaţi azi, e drept – precum Nicolae Ţic, Nicolae Velea, D. R. Popescu, Fănuş Neagu sau Eugen Barbu încearcă să scape de dogmele stalinismului printr-o serie de povestiri enigmatice şi pitoreşti, care au în centrul lor personaje bizare, „sucite”, de nealiniat politic. Prin caracterul său nefinisat, de felie de viaţă neînseriabilă unui scenariu ideologic prestabilit, proza scurtă devenea o formă (timidă, ce-i drept) de tranziţie dinspre perioada hard a realismului socialist spre „dezgheţul” literar.

E aproape de neînţeles, apoi, ignorarea, de către prefaţator, a anilor ’80, când genul scurt devine un adevărat program literar: un program de coborâre a literaturii în cotidian şi un exerciţiu de renunţare la caracterul emfatic al scriiturii. A doua perioadă de expandare a romanului, din anii ’60-’70, când i se conferă misiunea imposibilă de a rezolva din unghi metafizic cam toate dilemele morale şi sociale ale individului sub totalitarism, e urmată de acest duş rece al prozei scurte, care refuză jumătăţile de adevăruri înalte în favoarea integralităţii adevărului mărunt şi la îndemână. Afirmaţia că desantul optzeciştilor „a rămas, în prea mare măsură, tributar experimentalismului textualist, şi doar Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă şi Cristian Teodorescu au continuat şi confirmat cu adevărat în povestire” e de neînţeles din două puncte de vedere: pe de o parte, nu tot optzecismul românesc poate fi plasat sub eticheta peiorativă de textualism, de vreme ce prozatorilor sus-menţionaţi li se pot alătura destui autori de proză scurtă care n-au nici în clin, nici în mânecă cu curentul lansat de Nedelciu: Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Horia Ursu, Daniel Vighi, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu şi alţii. Pe de altă parte, nu văd de ce „a fi tributar experimentalismului textualist” reprezintă, pentru Chivu, o modalitate descalificantă pentru proza scurtă. T. O. Bobe, Luca Dinulescu sau Adrian Georgescu sunt doar trei dintre prozatorii antologaţi în Best of care practică azi – şi încă într-o manieră epigonică! – textualismul. Mai plauzibilă e ipoteza că, pentru a deveni promotorul nr. 1 al prozei scurte româneşti, Marius Chivu a preferat să şteargă din condei aportul unei generaţii care a practicat şi a teoretizat ca nicio alta înainte genul scurt. Cele două antologii, ale lui Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1998), respectiv Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă (1999), de referinţă în istoria genului la noi, sunt trecute sub preş de prefaţa lui Chivu.    E drept că perioada imediat postrevoluţionară a lăsat-o mai moale cu proza scurtă şi că moştenirea imediată a optzeciştilor e aproape insesizabilă. Dictonul „când doi se ceartă, al treilea câştigă” e ilustrat perfect de perioada post-decembristă, când din confruntarea dintre proza scurtă şi roman câştigă jurnalul. Ascensiunea memorialisticii a pus în umbră, pentru un deceniu, cam toate genurile ficţionale româneşti. Iar revirimentul ficţiunii din jurul anilor 2000 n-a însemnat neapărat şi o redescoperire a prozei scurte. Întoarcerea la story despre care s-a tot vorbit în ultimii ani a echivalat cu o redescoperire a romanului. Doar sporadic şi de data aceasta cu totul fără program a mai reuşit să ţină proza scurtă capul de afiş al contemporaneităţii.

Faptul că Marius Chivu omite mai mult sau mai puţin intenţionat aceste roluri episodice ale prozei scurte în istoria literaturii române nu înseamnă că el n-are dreptate în ce priveşte imaginea globală: proza scurtă n-a reprezentat, în cultura autohtonă, un gen predilect. Vinovată e, într-adevăr, o anumită prejudecată a construcţiei emfatice, la care se adaugă mecanismul greoi al literaturii ca instituţie, de nu al societăţii româneşti în general. H. E. Bates consideră că ascensiunea prozei scurte în America e legată tocmai de faptul că „people are talking faster, moving faster, and apparently thinking faster”. Ca niciun alt gen, proza scurtă e legată de dezvoltarea literaturii de consum, fie că merge la pas cu ea (ca în cazul short story-urilor publicate în publicistica de largă circulaţie), fie că merge în paralel sau chiar contra curentului. O mare parte din proza scurtă a modernismului, de la fragmentele lui Henry James sau Joyce până la Virginia Woolf sau Frank O’Connor dezvoltă tehnici de ermetizare şi de omisiune din exasperarea polemică faţă de literatura de consum. Or, absenţa acestui segment al literaturii române, fie că-i spunem de consum sau de divertisment, e responsabilă, cred, pentru slaba tradiţie a prozei scurte (dar şi a prozei SF, a romanului poliţist, a romanului erotic etc). A scrie literatură în cultura română, la fel ca în alte culturi sud-est europene, a echivalat, foarte adesea, cu a scrie Literatură: a construi, adică, durabil şi grandilocvent, a pune o cărămidă la edificiul literar naţional. Or, e clar că romanul sau poezia reprezintă vehiculele cele mai adecvate ale acestui grand narrative literar-naţional, care s-a reactivat în cultura română atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică, după hiatusul stalinist.

 

Oul prozei scurte şi găina Noului Val Cinematografic

  Poate că cea mai importantă calitate a antologiei lui Marius Chivu rezidă, însă, în contrarierea pesimismului teoretic din prefaţă şi în demonstraţia că există, iată, o proză scurtă actuală demnă de luat în seamă. Din acest punct de vedere, Best of. Proza scurtă a anilor 2000 seamănă cu un act de scamatorie, cu jocul de-a „uite-o, nu e”. Căci, deşi n-a ţinut capul de afiş al scriiturii douămiiste (unde poezia şi critica au fost considerate genurile predilecte), proză scurtă s-a scris, totuşi, după cum reiese din numărul mare de scriitori antologaţi şi mai ales din calitatea fragmentelor alese. Ceea ce înseamnă că, într-adevăr, prozei scurte îi lipsea un ghiont de marketing, dublat de un bun gust critic, ambele asumate acum cu brio de Marius Chivu. Cei douăzeci şi trei de autori sunt reuniţi nu după vreun criteriu generaţionist, ci după cel al debutului („să fi debutat în preajma anului 2000”, zice editorul), ceea ce asigură cărţii o varietate considerabilă a scriiturilor. Alături de autori oarecum consacraţi într-ale prozei scurte şi/sau vedete ale prozei ultimilor ani (atenţie, niciunul pe care să nu-l fi tentat şi romanul!) precum Radu Parachivescu, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Ioana Baetica Marpurgo, T. O. Bobe stau prozatori care n-au ocupat niciodată prim-planul discuţiilor literare precum Lavinia Branişte, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Silviu Gherman, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoş Micleuşeanu, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Marian Truţă. Lângă ei, poetul reconvertit temporar la proză Dan Coman şi eseistul/criticul Angelo Mitchievici. Un peisaj divers şi degajat, lipsit de delimitări istorico-literare prea drastice.

Nici diferenţele de vârstă (literară), nici calibrul diferit al scriitorilor antologaţi de Marius Chivu nu dăunează omogenităţii valorice a volumului. Dimpotrivă. Cele patruzeci de bucăţi alese sunt surprinzător de apropiate valoric şi cine n-a citit în întregime volumele din care sunt extrase s-ar putea să rămână cu impresia că proza scurtă românească e, de la un capăt până la celălalt, excelentă. Nu mă înham aici nici la o analiză tematic-stilistică, nici la una valorică (ar fi imposibil de omogenizat tendinţele centripete ale autorilor antologaţi), însă nu mă pot abţine să nu reţin câteva lucruri: că, în momentele ei de vârf, proza scurtă a anilor 2000 e o proză realistă, foarte atentă la detalii, însă sensibilă la paradoxurile societăţii de tranziţie. Nu ştiu care a fost primul, oul sau găina, în ecuaţia literatură douămiistă – Noul Val cinematografic românesc, însă multe dintre scenele prozei lui Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Radu Pavel Gheo (cei mai talentaţi prozatori ai generaţiei, cărora li se adaugă newcomer-ii foarte interesanţi Mihai Mateiu şi Lavinia Branişte) par coextensive imaginarului lui Cristi Puiu-Cristian Mungiu. Aceeaşi umanitate măruntă, acelaşi umor uşor burlesc, aceeaşi asumare cinică, lipsită de impulsuri (auto)iluzionante, a realităţii. Cu singura diferenţă că, spre deosebire de Noul Val, prozatorii realişti ai douămiismului par mai puţin înclinaţi spre experiment şi mai puţin radicali – atât stilistic, cât şi imaginar. În spatele decupajelor semnificative de real ale acestor prozatori se mai simt încă, din păcate, concesiile făcute publicului – orice s-ar spune, o problemă mai stringentă pentru literaţi decât pentru oamenii de film. Fragmentele antologate de Marius Chivu aici ar putea furniza o bază îndeajuns de solidă nu doar pentru inventariarea temelor specifice noii generaţii de scriitori, ci şi pentru discutarea celor mai importante tendinţe formale. De notat doar că, exceptând câteva fragmente semnate de Luca Dinulescu, Dan Coman, Călin Torsan sau Marian Truţă, proza fantasy şi/sau SF lipseşte cu desăvârşire ori e tratată în regim parodic. Ceea ce înseamnă, în principiu, două lucruri: că proza scurtă a anilor 2000 se mulţumeşte cu realul – n-are nevoie, adică, să transgreseze limitele lui pentru a identifica scenele asupra căruia să-şi activeze blitz-ul. Dar şi că acest ataşament faţă de real, care s-ar putea să rămână o etichetă a prozei, de nu a întregii literaturi a perioadei, provine din faptul că (s-a mai spus de atâtea ori) fantasy-ul, burlescul sau absurdul sunt de regăsit, imediat după Revoluţie, în viaţa de zi cu zi. Un real autosuficient, gata să înglobeze cele mai fantastice scenarii cotidiene. Aşa cum reiese din antologia lui Marius Chivu, absurdul de zi cu zi e marea temă a prozei scurte şi nu ştiu alt gen post-revoluţionar mai calificat pentru transcrierea lui.

Nu mai lungesc vorba, las cititorul să exclame pe cont propriu, după parcurgerea celor peste 400 de pagini, „Habemus proză scurtă!”.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Poeme de Carmen Veronica STEICIUC, Ioan Tudor IOVIAN, Violeta ION, Crista BILCIU, Daniel D. MARIN

poetry

Carmen Veronica STEICIUC

 

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

spre tine vin, domnul meu, port în braţe adevăruri şifonate

şi vise decupate din foşnetul sălbatic al anemonelor

 

prin liniştea zorilor vin prin amiezi transparente prin

mistralul cu atingeri azurii, domnul meu,

 

în oglinzile mişcătoare în care te reinventezi la infinit

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

de la o vreme ploile

 

 

de la o vreme ploile şi-au făcut culcuş sub pleoapele lui

tăcerile se ghemuiesc în mine şi în mama

 

când palmele noastre se ating, amintirile se rostogolesc

uşor aşezând tandreţea pe încheietura mâinii ca o brăţară

 

ultimul zâmbet strecurat printre buze vestejite

preschimbă cuvintele albe în fluturi

 

din puzzle-ul care sunt eu

 

rătăcesc în fiecare zi câte o piesă din puzzle-ul care sunt eu

deja alunec incompletă prin tine şi prin mine

 

la capătul firii absenţa ta roade aripile fierbinţi ale

memoriei în noi mă risipesc din ce în ce mai des

 

dincolo de ziduri emoţiile se desprind de mine îşi construiesc

himere multicolore mai rotunde mai blânde mai vii

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

…

 

Într-un mod bizar, toată viaţa am visat fluturi.

Fluturi azurii de forme şi mărimi diferite, cu aripi transparente care-mi purtau gândurile peste anotimpuri.

Fluturi coloraţi care-mi deschideau porţile unor lumi neinventate încă.

Fluturi răguşiţi care mă strigau necontenit din spatele unor oglinzi mişcătoare.

Fluturi tandri care mă îmbrăţişau de câte ori era lună plină.

Fluturi cu papion, care îmi ţineau loc în loja regală din interiorul luminii la fiecare proces de fotosinteză.

Fluturi mascaţi, care mă căutau continuu prin lanuri de grâu interminabile.

Fluturi negri, care se hrăneau cu temerile mele.

Şi un fluture alb.

Un fluture care, indiferent de vis, era întotdeauna acolo, ca o secvenţă finală.

Un fluture alb care mă aştepta, liniştit, într-o livadă cu pomi înfloriţi.

O livadă de portocali.

…

 

Tramvaiul cu roţi de cauciuc are o singură şină.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc trece silenţios prin memoria oraşului.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc nu patinează iarna.

În memoria oraşului doi îndrăgostiţi înaintează prin calmul după-amiezii.

Ea îl ţine de braţ. Zâmbeşte.

El poartă în fiecare expresie a feţei o emoţie desavârşită.

Trecătorii se oglindesc în inimile celor doi şi rămân suspendaţi pentru o vreme în starea de euforie care îmbracă străzile pietonale, bulevardele aglomerate şi portul.

Caen îi ţine pe toţi în braţe.

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

…

Era cald şi bine acolo.

În interiorul gândului nu aveam multe de făcut.

Eram pur si simplu o formă de energie gânditoare.

Mă bucuram de o libertate fantastică. Îmi era permis să călătoresc prin imaginarul fiinţei pe care o locuiam şi să adorm în fiecare seară în mintea unui personaj din cărţile pe care ea le citea.

Da, aţi înţeles bine.

Era o ea.

 

Este interesant să locuieşti în gândurile unei adolescente. Să vezi cum îşi construieşte o imagine despre viaţă. Cum alunecă printre temeri şi frământări, căutări, întrebări şi emoţii. Să identifici culoarea pe care o au aripile ei când se îndrăgosteşte pentru prima dată.

Cum care aripi? Ei, da, uitasem că voi, oamenii, nu vă vedeţi aripile. Dar ele există. Bineînţeles că există. Şi culoarea lor se schimbă continuu, în funcţie de emoţia care vă ţine în braţe.

 

Mai erau şi visele ei.

Despre visele ei v-aş putea povesti ore în şir, dar nu vreau să vă plictisesc.

A, nu. Nu erau vise din acelea condimentate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Erau vise cuminţi. Deşi… Uneori mă trezeam în visele ei cu toate cuvintele interzise în lumea reală. Veneau să se desfete pe malul unei mări, pe şezlonguri din trestie de bambus, cu cocktailuri din fructe exotice şi bomboane fine de ciocolată.

Da, aţi înţeles bine. Erau acele cuvinte care nu puteau fi rostite decât între hotarele visului.

Niciodată nu m-am întrebat de ce le ţinea ascunse acolo.

 

Oricum, amintirea cea mai frumoasă despre ea a fost rolul pe care mi l-a dat în zorii unei zile senine, în care liniştea răsăritului de soare respira pur si simplu prin mine.

Era probabil rolul principal din povestea unui răsfăţ. Răsfăţul unei adolescente.

Era rolul ideal pe care îl aşteaptă orice formă de energie gânditoare. Şi eu l-am primit cu bucurie. Îl aşteptasem, recunosc, timp de treisprezece ani.

Rolul era să fiu dorinţa cea mai mare. Fiecare fiinţă umană are o dorinţă care primează.

Ei bine, eu am primit în dimineaţa despre care vă povestesc şi o parolă secretă.

Eram dorinţa ascunsă pe care orice adolescentă o poartă în culisele memoriei sale.

 

Era cald acolo. Şi era bine.

…

Cum? Aţi vrea să ştiţi ce alchimie nebănuită m-a îmbrăţişat în timp ce deveneam cuvânt exprimat, iar mai târziu, fluture ?

Sigur.

Vă răspund cu plăcere.

 

Eram, după cum vă spuneam, dorinţa secretă a unei adolescente.

Până aici, nimic deosebit.

Lumi nemărturisite îşi făceau loc în umbrele pe care cuvintele le săpau în mine.

 

La un moment dat însă, o stare de agitaţie a răscolit adevărurile din interiorul gândurilor.

Am fost smulsă pur şi simplu din ascunzătoarea mea şi aruncată într-un foc alb care-mi atingea formele cu o senzualitate nedesluşită.

Eu chicoteam.

Râsul meu alimenta focul alb cu voluptate.

De nenumărate ori simţeam că mă topesc de plăcere. O frenezie absolută.

De nenumărate ori.

 

Era, de fapt, un proces de modelare.

Vă puteţi imagina un olar care frământă lutul în intimitate? Câtă tandreţe trădează mângâierile sale…

Ei bine, de asemenea mângâieri mă bucuram şi eu în acele clipe.

 

A, mai era şi iluminarea. Oglindirea în esenţele vii ale focului alb. Esenţe în care entităţi minuscule, strălucitoare, se agăţau în delir de fiecare particulă a firescului. O strălucire în care abia percepeam aerul din jurul meu.

 

Lucrurile s-au derulat cu o viteză fantastică. Nici n-am avut vreme să-mi dau seama ce se întâmplă.

 

În scurt timp am realizat că am aripi.

Apoi un trup.

Din miriadele de ochi pe care-i aveam înainte, acum aveam doar doi.

Mă transformam într-o creatură interesantă, asemănătoare cu un fluture. Un fluture alb.

Singura diferenţă între mine şi insectele din ordinul lepidopterelor era faptul că eu aveam un plus de nemurire.

 

O mireasmă de livadă de portocali în floare s-a aşezat timid pe antenele mele.

 

O formă geometrică nedefinită îmi contura însingurarea. O formă de captivitate în care lumile abstracte reflectau în mine întâmplări viitoare.

 

Pe scurt, o expresie admirabilă a unui moment insolit.

O alchimie mai puţin cunoscută, în care lumina penetrează universurile dorite pentru a naşte entităţi mai mult sau mai puţin ancorate în real.

 

Cam asta ar fi.

Cum? Trecerea dintre două dimensiuni?

Da, se poate spune şi aşa.

 

…Reîntâlnirea cu ea a fost o revelaţie.

Dacă uneori zburam în neştire peste şi prin adevăruri mai mult sau mai puţin ademenitoare, în momentul în care ea a intrat în sala de expoziţie, umbrele albe au zâmbit în toate tablourile.

 

Da, aţi înţeles bine.

Umbre.

Am spus umbre intenţionat.

Deşi, semănam mai mult cu nişte pete de lumină care vibrau pe pânzele expuse.

 

Iniţial, credeam că ne-am întâlnit acolo întâmplător.

Abia târziu am înţeles jocul.

Eram, de fapt, o mulţime de fluturi albi. Locuiam în tablourile lui. Dormeam, mâncam, dansam, ne iubeam în tablourile lui.

Era acolo, ca să spun aşa, cartierul general. Locul în care ne adunam şi materializam esenţe gânditoare, după care plecam spre destinaţie.

Eram dorinţe mascate care decupează fragmente din ireal, pe care le lipesc apoi în cotidian construind întâmplări viu colorate.

 

El nu înţelegea de ce ne-a adus acolo.

Dar simţea că aşa trebuie să fie.

 

Reîntâlnirea cu ea a fost o bucurie imensă. Am reuşit chiar să-i semnalez telepatic prezenţa mea acolo.

 

Ea nu m-a uitat.

Eram pentru ea un izvor de linişte ascuns.

Şi prin asta m-a cucerit definitiv.

…

V-a plăcut mutarea mea?

Sigur, există o logică internă a jocului. O logică ascunsă, pe care doar fluturii o cunosc. O strategie fascinantă care vă aşează pe voi, fiinţele umane, în întâmplări dorite, uneori bizare, în momente din cele mai neobişnuite. O aşa zisă raţiune a existenţei, care vă trimite în mod conştient sau inconştient semne. Uneori prin sunet, culoare, cuvânt. Alteori prin…

 

Aveţi cumva senzaţia că ea a ales din întâmplare tabloul Ritual cu fluturi şi melci? O, nu. Bineînţeles ca nu. Probabil v-aţi dat seama, deja. Eu eram acolo. Eram culoare şi sunet în acelaşi timp.

Nu eram singur. Nu. O mulţime de fluturi albi eram în sala de expoziţie. Fiecare dintre noi întruchipam o dorinţă.

Eu eram dorinţa ei.

 

Pentru ea am locuit, multiplicat, în toate tablourile în acelaşi timp.

Am selectat canalele de comunicare. Am acordat uşor frecvenţele. Am revărsat o dragoste desăvârşită peste nevoia ei de tandreţe.

 

Am cântat chiar. Da. De ce vă miraţi? A, sunteţi obişnuiţi ca fluturii să zboare şi atât? Ei bine, fluturii cântă. Da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, fluturii cântă. Glasul lor seducător vă poate tulbura sau vă poate induce o stare de calm nesfârşit.

De data asta însă, numai ea îmi putea auzi cântecul.

Bucuria pe care o construiam în ea avea valenţe inestimabile. Simţeam starea ei de bine când devenea culoare şi îmi atingea uşor aripile ca un abur cald. Uneori fierbinte.

 

O formă de magie? Nu. Nicidecum.

Poate o formă uşoară de hipnoză, indusă prin aprecierea deplină a frumuseţii. Un exerciţiu care vă scoate din cotidian şi vă permite pentru câteva momente să cunoaşteţi absolutul în toată splendoarea lui.

 

Da. Aţi ghicit. Imaginea din Ritual cu fluturi şi melci era începutul.

Momentul zero.

Momentul care rotunjea esenţa gânditoare a unei adolescente, imaginând întâmplări reale.

Momentul în care esenţa aceea gânditoare începea să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă.

Un bulgăre care definea împlinirea.

Împlinirea dorinţei.

 

 

Ioan Tudor IOVIAN             

 

frigul

 

a cam venit vremea să luăm o altă cale

 

e frig în patul vraişte al copilăriei

e frig în haina prea strâmtă a adolescenţei aruncată la debara

e frig în minte

e frig în stele

între noi e distanţa dintre două continente

deşi mă ţii de mână când privesc albastrul îndurerat al mării

 

e frig ca într-o salină în inima ta

„ca în capul unei statui” – cum a zis un poet bolnav de frig –

 

de frig şi de linişte rea

pereţii minţii crapă

ziua se surpă în noapte de cum mijesc zorii

cu uruit de fiare vechi şi pietre şi trupuri zdrobite de oboseală

 

copilul moare fără să fi aflat de ce

în bărbatul neras de săptămâni care priveşte în gol

 

frig şi ziduri fără fisuri şi tâmple de piatră ceruri definitiv închise

 

te rog

nu pune mâna nu pune mâna pe raza asta de lumină

fiindcă nu de sus vine

 

şi e atât de frig în lume

e atât de târziu

e atât de amar

 

 

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

 

aş vrea să deschid

uşa care n-a mai fost deschisă de ani dinspre tine

inima care n-a luat foc niciodată din dragoste

mormântul atâtor zăpezi

lada cu un El Dorado uriaş

 

cu bocancii plini de noroi grei ca moartea

dansez în ploaie

frământând

frunze şi ochi şi aripi de porumbel şi săruturi

beat beat

cu o cheie în mână –

de aur de lumină de carne de pământ

 

în jur nebuneşte

rotesc case de plumb inimi de câlţi căpăţâni de poeţi fântâni fără apă

dinţi cariaţi teii în floare

 

dansez în ploaie şi nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic

 

„aşa să mă ţineţi minte” – zic –

„fericit tânăr neras beat de ploaie şi moarte

cu picătura de sânge în colţul gurii –

trandafir vânăt

pătat de noroi şi scuipat şi muc de ţigară şi sărut”

zic –

 

„aşa să mă ţineţi minte – dansând în ploaie

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

în noroaiele El Dorado-ului

fericit

ca Vaca Domnului sub frunza de vişin

ca prigoria-n vântul

lui aprilie

ca roza înmulţindu-se-n carne

 

cu bocancii grei

cu inima şi mai grea

cu gura uscată de arşiţă

 

in deserto clamando”

 

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

– desprindere II –

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

mă bălăcesc

între muzici lascive bere şi mititei aioşi

muştar şi bârfe şi covrigei unşi cu miere şi susan mac şi şpan

cu Suzana şi Lolita

trase artistic la strung de Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică

în baraca miracolelor

 

şi roata norocului din adn-ul meu

produce viitor la kilogram legat cu pamblică tricoloră

produce non-stop adrenalină şi american-dreams pentru poeţii gureşi

de pe Dâmboviţa & Tâmpa

pentru spitalele de psihiatrie pentru şcolile de dans din burice

pentru ministerele nimicului cu scârlionţ

 

şi roata norocului din mintea distrusă produce

în valuri kalaşnikov

realităţi cu yesmeni cu vodka & cola pentru restul lumii

pentru generaţiile copy-paste copy-paste

 

dar roata norocului

cu slove de foc şi slove făurite

 cu litere tipărite cu fierul roşu în carne

produce

între Carpaţi Dunăre şi Mare

printre hăulituri cu ghionturi mioritice

atât de multă tristeţe că-mi vine să-mi tai venele

să mă arunc în ziua de ieri

pentru totdeauna

 

dar vai

dispare în disperarea livrată cu parfum ieftin şi fundiţă

în întunericul erotic

Coana Miţa-biciclista cu tot cu Crăcănelul ei

ambetat absolut undeva în Cişmigiu

ascuns

cum numai marea sub clopotele verzi

 

 

hai să te dai cu mine cu el cu ea în stambă

să ne întoarcem sufletele pe dos

să li se vadă cusăturile slabe aţele de păpuşă

 

să facem măscări prin

paradisurile artificiale

 în care

 goală şi vopsită în verde de paris

 baletează au rebour jeanne duval cu poetul ei en corespondances desperechiat

cu tiribombe şi pocnitori şi sudalme şi miros iute de frică

 

dar

hai să punem sub scaunele din biblioteci grenade cu râsete şi la subţiorile îngerilor

sticlă pisată şi merde afrodiziac

hai să ne tăvălim beţi-turtă

prin praf de puşcă şi piper şi creier

făcut zob cu ranga iubirii de oameni

în academia scrobită

ţeapănă de atâta gravitate

 

-mausoleul merdului tricolor –

 

hai să ne ospătăm cu fleicile fleşcăite ale lui mam’mare

cu nasul borcănat şi roşul vertical al lui nichituş muiat în tuş sub curcuduş

între oameni de câlţi

oameni de gumă

oameni traşi la xerox pe hârtie de ambalaj pe ziduri în aiurare

 

o să vă vând contra cost cu pipeta

esenţa esenţelor sub formă de picături sub limbă

celor în care gloanţele dum-dum

fac să înflorească

psihedelic

iadul

 

pentru o clipă o să urc în al nouălea cer cu Lolita

să sfărâmăm porţi de fum să dărâmăm ziduri de carne şi nervi

să ne aciuem în ea pentru încă o viaţă pentru încă un vis

 

cu iarba fiarelor

o să desfac cele-şapte-lacăte-de-la-cele-şapte-centuri-de-castitate

ca toată tinereţea să se ducă pe apa sâmbetei

 

hai să vi-l arăt

dincolo

pe dj Marinică trompo-bicicleta cu gaze

care vinde pisată mărunt

piatra filozofală ambalată în staniol pentru uz intern –

e bună pentru brâncă şi oftică pentru meteorism şi aiurare

pentru săpat şanţuri în Pacific

pentru bucuria coborârii de-a berbeleacul a omului

din maimuţa lui urmuz la fiecare 20 de minute

pe scara Richter

 

ia faceţi voi mumos-mumos

ca Iovian–împăratul să vă injecteze în jugulară de-a dreptul

licoarea poeziei

cu tot zumzetul cuvintelor în durerile facerii

cu otrăvuri sonore şi ceruri înalte

şi pocnetul osului de pitulice sub raza iute a dimineţii cu păpădii

 

şi

le spun

celor dispuşi

să privească în ochii mari şi minunaţi

 moartea din ei înşişi

până se îndrăgostesc de ea şi de miile ei de fluturi

rătăciţi între acum şi atunci

 

 

( şi nici un om nu o va atinge aici

– şi ea va zbura

liberă şi fericită pe deasupra câmpiilor de fier şi gălbează

pe deasupra gunoaielor

din oraşele frigului

a munţilor măcinaţi de boli

a morţii în travesti )

 

dar ei sunt duşi deja cu sorcova pe pustia neagră prin hrubele beţiei de a face rău

 

 

 

Violeta ION

 

 

CEA MAI FRUMOASĂ ZI

 

Deasupra Ardealului

 

Deasupra Ardealului se înalţă surprinzător de repede oameni

palizi cu haine lungi sub care tremură corpurile subţiri, firave

răsucite a ploaie şi linişte.

Mătuşa e gazda completă, nu-şi ridică niciodată privirea din perete.

Roboteşte lucrul pe loc şi ea nu se hrăneşte. Are sîngele gros cît să-l tai cu palma,

din sîngele ei se îngraşă, din sînge îşi duce mîna la urechea beteagă

din sînge se trezeşte noaptea şi aranjează lucrurile în rafturi

toată noaptea cotrobăie prin debara cu mîini puternice din care

ţîşneşte sînge gros, bun

ca la mama acasă. Cu sîngele ei se laudă, de sîngele ei e îngrozit oraşul

cînd stă lipită de masa de la fereastră, trenurile urlă şi vorbesc cu ea.

După o stare nemaipomenită începe să zică tare. De la atîta vorbire

se încreţeşte cugetul. Bărbia îmbătrîneşte dar se ţine trează cu o sforţare în sus

de parcă s-ar smulge că e pe jumătate îngropată. Toţi oamenii din oraş

se strîng în jurul ei şi vorbesc, parcă au şi ei

bărbile îngropate pe jumătate în aerul gros

şi de la atîta vorbire cu ea încep să caute toţi noaptea prin debarale.

Noaptea e întotdeauna grozavă, magnifică.

N-am aflat niciodată ce caută.

 

 

Mă uit la femeia asta

 

Mă uit la femeia asta care îşi întinde mîinile pe geam

în spatele geamului oameni lungi

oameni prietenoşi

unii spun că-i nebună şi că de cîte ori deschide fereastra

îşi agită mîinile în gol.

Cred că se recunoaşte în mulţime şi mai cred că într-o zi

o să coboare de acolo s-o îmbrăţişeze.

Poate e mătuşa. Şi mătuşa caută de dimineaţă şi caută

şi caută pînă seara cînd mîinile ei fine

se aşează în jurul gîtului femeii din mulţime.

În fiecare dimineaţă urmele de pe gît se evaporă

şi în fiecare noapte văd o femeie care trage

un leş în sus pe scări pînă în creier

 

 

Asta e a doua noapte

 

în care visez morţi care nu fac parte

din familia mea. Le dai pomană, ce să faci, spune mama. Altfel se ţin după tine

pînă le dai. Tu, ascultă la mine, intervine mătuşa Tina, crezi că morţilor le mai

trebuie ceva? Lu’ asta, după ce şi-a schimbat religia, spune mama, nu-i mai trebuie

nici bomboană pe colivă. Lasă că o să vezi tu cum e să nu-ţi împartă nimeni!

Adică pe ei nu i-a iubit nimeni?

Te-am auzit, şuieră mătuşa. Ce legătură are?

Ce a zis, întreabă mama. Spune ce a zis!

A zis că vremea trece şi dacă mai stă aşa se urîţeşte şi n-o mai ia nimeni.

Urîtă eşti tu, şuieră şi mama, lasă-mi fata în pace,

mai bine vezi de tine că eşti stearpă ca o coajă de nucă. Şi ce mare

lucru că-l ai pe Ilie? Tot nepoata o să-ţi împartă.

Dacă îmi împarţi, mă ameninţă mătuşa, o să te bîntui în draci!

Tată, să-mi dai bani să-ţi cumpăr băutura pentru pomană, sare tata în mijlocul sufrageriei.

Se cam clatină că el a început de aseară.

N-a băut tata nimic, îmi dai bănuţii şi îţi cumpără tata de la piaţă

un vin alb, ca să nu-mi facă tensiune

o ţuică sănătoasă de prună

îţi cumpără tata carne pentru fripturi

le perpelim frumos la cuptor

luăm şi un cozonac, că mă-ta e obosită.

Mă, spune mama, iar mergi alăturea cu drumul. Dar nu e o idee rea

să-i dai lu’ tac-tu să se simtă şi el util.

Dă-i lu’ tăticu, spune tăticu. Şi din mîneca mea încep să curgă : asul de treflă

pentru regina mamă, asul de pică pentru mătuşa Tina, asul de cupă pentru tata,

şi curg pînă se umple sufrageria

şi de atîţia aşi nu ne mai încăpem în piele de bucurie.

 

 

 

Dimineaţă va fi

 

minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,

ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele

şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum

oricum, nu iarna asta a noastră

dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi

şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău

şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el

se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:

a rămas doar copacul acesta golaş

şi fata asta cu pelerină

şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate

a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre

a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi

 

aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi

aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre

etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene

mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei

 

da, dimineaţă va fi minus un grad

mai tîrziu minus şase grade

 

şi aici, în casă,

figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile

pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele

împrăştiindu-le peste tot

cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el

cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui

renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă

îndoaie pachetul de ţigări

şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.

 

 

Crista BILCIU

 

EVANGHELIA DUPĂ LILIT

în 13 cânturi deşucheate

(POEMA DESNUDA – Cartea 2)

Prolog

 

 

Ascultă-mă

dar nu cu urechea,

 ci cu sexul lipit de textul prin care respir…

Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat, dar

nu orice purtător de penis e bărbat, după cum

nu orice purtător de pix e critic literar

pisicile nu sunt toate la fel în întuneric –

unele mai blânde zgârie rău

altele rânjesc doar (cele de Cheshire)

iar altele bătrâne fac zeama bună –

dar, de cele mai multe ori,

precum oul care dă lecţii de gătit găinii

aşa caută critica de azi târtiţa poeziei de ouă

căci, vai, nu orice critic literar are pix

(nu orice pix zgârie rău)

unii critici au sex

iar sexul lor o latră pe Lilit, târfa

Lilit râde în somn căci

Ce naşte din poezie critici literari mănâncă

 

 

Introducere

(Odă mie însămi)

 

-Cine eşti tu?

-Sunt Lilit. Lilitu…

Cartea a doua nu e cine ştie ce

În ea veţi face cunoştinţă

cu ceea ce a mai rămas din

personajul numit Laura

cu o versiune adăugită, peticită

şi îmbunătăţită

Deci, eu, Laura

scriu

înşir cuvinte în mansarda mea

de pe Căderea Bastiliei

alături de partenerul meu neobosit

şi negrăitor, gândacul gânditor pe nume

Gândac Gândescovici Raskolnikov

El stă în chiuveta mea care picură

iese din instalaţia de scurgere

şi aşteaptă

aşteaptă să îl observ

şi să îmi fie frică şi greaţă

(Gândescovici are peste 5 centimetri lungime)

atunci Gândescovici zâmbeşte pe sub elitre

şi gândeşte: Eu sunt îngeraşul tău

eu îţi voi lua cuvintele oarbe de lăbuţă

eu ţi le voi purta în jos

prin instalaţia de scurgere

până în casele oamenilor

eu ţi le voi sălta spre urechile

şi decolteurile gospodinelor

spre urechile intelectualilor

Iar mansarda ta va fi un focar de cultură

Eu voi ieşi prin fiecare canal şi fiecare robinet

voi lipi abţibilduri cu chipul tău

şi cuvintele tale mă vor urma cuminţi,

ţinându-se de lăbuţe să nu se piardă

şi nu, tu nu vei fi o simplă statistică

atunci când vei muri,

tu vei ajunge în Dicţionarul Scriitorilor,

şi în manualele alternative,

în ştirile de la ora 5,

chiar în „Times” şi „Sunday News”

şi de acolo, ţup!

în subconştientul colectiv.

Şi viaţa ta nu va fi degeaba

nimic nu va fi degeaba

aliluia aliluia aliluia…

 

Ascultă.

Aşa reflectam eu în timp ce

mă plimbam pe străzile prăfuite ale oraşului

(mint când spun că străzile sunt prăfuite –

de fapt, inventez,

ca să nu-ţi dai seama că sunt atât de căzută în mine

încât nu mă uit nici la străzi, nici la cer, nici la oameni –

nici măcar la tine care mă citeşti,

probabil, simţi incertitudinea prezenţei mele,

te plictiseşti

Şi aştepţi degeaba să încerc să te cuceresc prin clasicele figuri de stil…)

Chiar acum, creierul meu scrie,

Corpul meu nici nu e aici,

paşii îmi duc inconştient sacul de oase şi grăsimi organice

în zig-zagul supermagazinelor,

sufletul meu însă stă aplecat asupra lui însuşi,

ca atunci când te apleci să bei apă dintr-o fântână,

te vezi pe tine în ea

şi rămâi tâmpit, ca Narcis,

Dar sufletul meu e departe de a se extazia

de netezimea obrazului său,

sufletul meu e orb

şi trebuie să se pipăie cu degetele pentru a se cunoaşte,

îşi tatonează încet, cu tentaculele,

fiecare centimetru al epidermei, căutând spărtura –

pentru că trebuie să fie o spărtură în fundul vasului,

altfel de unde apa din cală,

de unde oscilaţiile periculoase ale navei,

gata să se abandoneze îmbrăţişării furibunde a valurilor,

de unde fuga îngrozită

a şobolanilor lucidităţii,

care preferă să se înece decât să însoţească

o astfel de corabie bolnavă (nu beată).

Rana – cauza bolii – spărtura mare

prin care conştiinţa mea îşi poate trece cu uşurinţă pumnul,

fluierând a pagubă,

credem că a fost făcută de ochii lui albaştri

de ochii lui mirosind deocheat a D.H.Lawrence…

 

STOP!

Ştiu. Cuvintele mele nu au reuşit să înşface ideea.

Lasă ideea. De unde au apărut iar ochii?

Şi de ce sunt albaştri?

Şi cine eşti tu?

Sunt Lilit. lilitu.

Lilitu? Ce s-a întâmplat cu Laura?

 

Atunci Laura se trezi din somn.

 

 

 

Daniel D. MARIN

 

 

Lumea într-un cip

 

Trăiesc în bunăstare şi apatie.

În acest caz, lumea este, printre altele, tolerantă cu mine.

Când traiul ăsta dă semne de oboseală,

lumea fojgăie în jurul meu şi-mi dă întruna sfaturi arţăgoasă.

Dacă aş putea introduce lumea

într-un cip pe care l-aş putea activa oricând

m-aş putea crede un dumnezeu-copil.

În acest caz, lumea îmi va părea, printre altele,

obedientă ca un roboţel-spion

dependent de telecomandă, baterii şi cheful meu

de hârjoneală şi de a strecura mică discordie.

Abia atunci adio bunăstare şi apatie cu adevărat hieratică.

 

 

Lecţia de cinism

 

Învăţ să fiu un bun cinic.

Mă ajută să trec peste.

Cinismul de împrumut îmi

vine perfect. În noua mea haină

defilez calm prin societate.

Cota de popularitate

îmi creşte invers proporţional

cu puţina îngăduinţă

de care dau dovadă. Însă tot

nu reuşesc să trec peste.

Cu cinismul la vedere, trec

prin societate ca un superb

manechin anorexic pe catwalk.

 

 

respiro

 

Fac ce vreau. Şi vreau să fac dezastru.

Arunc obiecte, rup hârtii, răstorn

castronul cu mâncare al pisicii

în mijlocul camerei, smotocesc pisica,

mă învârt în jurul camerei,

sar până dau cu capul de tavan.

Un vecin îmi bate în ţeavă

să mă potolesc, altul mă întreabă

direct prin peretele lavabil

ce m-a apucat. Şi ce-mi place

să-i las în suspans! Din păcate

nu mă ţine prea mult. Mă potolesc.

Sunt cuminte şi mă doare.

Strâng tot ce-am aruncat. Oftez de oftică.

Pisica stă în mijlocul camerei

în două lăbuţe, privindu-mă cu ochii ei albaştri

de birmaneză, total confuză.

 

 

Levitaţia

 

Se mai întâmplă să-mi iasă exact

invers. Şi nu-i prea rău. Dimpotrivă.

Ieri am vrut să ajung la pacea interioară,

dar paranoia mi-a invadat mintea.

Din paranoia am trecut printr-un

inexplicabil proces direct la extaz.

Buddha mă privea şi parcă mă invidia.

Mie nu-mi păsa. Nici nu mai

ştiam ce-i aia invidie. Deja mi se arcuia

aura în jurul capului. Mai s-o ating,

dar extazul te consumă şi se consumă

rapid. M-am trezit în metrou.

Levitam în lotus deasupra unui scaun de plastic

roşu cu ochii holbaţi, iar oamenii

se holbau la mine. Mă arătau cu degetul.

 

 

Nediferenţiatul

 

Încerc să fiu eu.

Nu-mi iese.

Împrumut voci, figuri,

uneori chiar gânduri.

Fără voie. Nu mai ştiu unde

încep eu şi unde încep

ceilalţi. Nediferenţierea îşi face

de cap în propriul meu cap.

 

 

Motor!

 

Mi-e foarte greu să accept

că în realitate nu e foarte greu.

Mă ascund ca un tâlhar

cu şişul în mânecă după tihnă

şi trândăveală, să pot

la un moment anume ales

să înfig şişul în oricine-mi perturbă

reveriile bizare. Dar nimeni,

nimeni nu se sinchiseşte.

Atâta plictis încât las bizareriile

deoparte şi trec la acţiune.

O imensă energie benefică

îmi inundă trupul. Întorc totul

pe toate părţile. Sunt în plină

acţiune de cercetare. În curând

voi fi în deplină acţiune.

Deja mă trece un fior când

mă gândesc la tot ce-aş putea face.

 

 

Direct spre soare

 

Mi-am luat un automobil.

Numai bun pentru drumurile noastre.

Nu consumă mult. Numai

că de câte ori sunt la

volan mă transform în altcineva.

Nimeni nu mă recunoaşte.

Şi mă ţin de farse.

Până mă plictisesc. Atunci

mă dau jos din automobil şi redevin eu.

Mi-a venit meseriaşa

idee să-i ataşez nişte aripi.

Să fie un nou automobil zburător

prin lume. Dar de unde aripi?

Prind un arheopterix

şi-i retez aripile, apoi precum

Dedalus le ataşez cu ceară

la automobilul meu. Şi pornesc motorul.

Şi îmi iau zborul direct spre soare.

Însă gelos pe mine nimeni nu-i.

Sunt prea multe avioane.

 

 

câinele invizibil
în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

pe iarba crudă şi umedă

copilul ţine un câine invizibil în braţe

îl mângâie pe blana deasă şi moale

îi şopteşte ceva strict secret la urechea uşor ridicată

câinele invizibil pricepe desigur totul

(e de o inteligenţă vizibilă de la o poştă)

şi îi răspunde copilului tot în şoaptă ceva strict secret

 

copilul îl hrăneşte cu jăratec şi pâine pe vatră înmuiată în lapte

o muşcătură el două câinele invizibil

 

în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

un copil cât un purice

se joacă în blana moale şi deasă

a unui câine invizibil

care creşte tot creşte

cât blocul de vis-a-vis

cât un transatlantic.

 

 

Individualitate

 

Vine o vreme când toate îţi par

aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,

fluxuri energetice şi electromagnetice,

sunt o masă omogen structurată

ca un fel de reţea. În orice punct te-ai afla

totul e indistinct. Mai grav,

tu însuţi devii treptat la fel de indistinct.

Încerci să-ţi recapeţi

individualitatea, dar ea nu dă semne

că ar vrea sau ar putea fi recuperată.

Te gândeşti că poate acesta e un semnal

că un nucleu al individualităţii tale

a rezistat totuşi. Încerci să construieşti

în jurul lui straturi de individualitate.

Aproape că ai reuşit, ai o puternică

individualitate, dar abia ieşi în stradă

printre mii de oameni că straturile

cad unul câte unul. Rămâne singuratic nucleul.

Îţi subminezi

până la extincţie

propriul nucleu de individualitate.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

EKG

Paul TUMANIAN

06-poemul-duminica

Singur cu asistenta în cabinetul de electrocardiografie, Filimon s-a lungit pe canapeaua tare peste care e întins un cearşaf alb şi o mică foaie de muşama cărămizie la picioare. Asistenta, o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă şi bine făcută, chiar cu alură sportivă s-ar putea spune, încearcă, profesionist, să le transmită pacienţilor, în particular lui Filimon, starea ei de încredere şi de relaxare, reală sau doar pentru uzul acestora. În timp ce, aşezată la măsuţa de la perete, trece în registru datele de pe biletul de trimitere, face, vorbind cu Filimon, o asociere neaşteptată între electrocardiograf şi poligraf… E vorba de detectorul de minciuni, precizează ea pe un ton neutru pentru cazul când el n-ar cunoaşte termenul… Filimon se amuză cu gândul că bine ar fi ca tulburările sale de ritm cardiac care îl neliniştesc de o vreme încoace să fie dovedite drept minciună… Aplecată peste registru, asistenta îi vorbeşte apoi, atingând subiectul cumva tangenţial, de radiaţiile emise de aparatele medicale, şi nu numai de cele de-aici din cabinet. Probabil că aşa se şi explică asocierea făcută de ea între electrocardiograf şi poligraf. Nu pare a fi deloc încântată de eterul saturat de electromagnetism, luat în ansamblu, în care îşi duce viaţa, care include şi contribuţia aparatelor electrocasnice de acasă. Ar putea fi o diversiune din partea ei, menită să abată atenţia pacientului de la obsesia bolii. Dar nu, mai degrabă e vorba de o preocupare reală a asistentei…

Cu doar câteva minute înainte, Filimon îşi aştepta rândul afară, pe holul destul de neprimitor, unde în general pacienţii fie se închid în muţenie, fie, dimpotrivă, se confesează unii altora în chip impudic, dezvăluind detalii ale suferinţelor lor, care pe tine, stătător de o parte, te dezgustă şi te înspăimântă în acelaşi timp…

Filimon simte pe piept contactele reci pe care i le fixează unul câte unul asistenta. Operaţie premergătoare unei execuţii! Iată un gând nostim, pe care Filimon, pentru a intra în jocul diversionist al asistentei, i-l împărtăşeşte. E bine că aveţi simţul umorului, apreciază asistenta. Dar mai important e să gândiţi pozitiv. Şi adaugă: Să gândim pozitiv şi să evităm stresul. De fapt, la stres voia să ajungă.

Stresul, desigur – asta e convingerea asistentei c-ar fi cauza bolilor de inimă. Şi nu numai. Poate că a tuturor bolilor… Lume stresată, fără ca cineva anume să fie vinovat… Zice: Ridicaţi-vă puţin mijlocul… Aşa. Râde politicos în timp ce îi strecoară pe dedesubt un elastic cu care îi fixează pe piept alte contacte reci. Acum, gata – zice –, nu mai vorbiţi. Staţi liniştit. Relaxaţi-vă… Filimon îşi dă toată silinţa: încearcă să se autosugestioneze că are destulă putere asupra propriului său corp, şi să-şi insufle încrederea că prin exerciţiu şi-l va stăpâni în totalitate. I se pare, apropo de prezenţa lui în cabinetul de electrocardiografie, că găseşte o oarecare linişte în gândul că oamenii, cum-necum, se ajută totuşi între ei. Ca să te eliberezi de teamă, îşi zice, trebuie doar să te laşi ajutat, să fii în rând cu ceilalţi… Dar care ar urma să fie contribuţia ta la liniştea semenilor? Altădată i se părea atât de complicat… O clipă, zice asistenta, s-a desprins un contact aici pe piept. Filimon simte îndemnul să-şi ia un aer familiar când îi răspunde glumind: N-am nicio vină… Sigur că n-aveţi, acceptă asistenta zâmbind. E din cauza pilozităţii.

Filimon o priveşte cu coada ochiului. Se întreabă dacă ceea ce vede pe faţa ei e un zâmbet strict profesional, sau uşor viciat de aluzia la unul din atributele sale masculine; în definitiv e şi ea femeie, şi încă destul de tânără. Asistenta arată ca o femeie independentă, destul de probabil nemăritată. Sau divorţată. Filimon se întreabă dacă are un partener pe măsura ei, adică unul înalt, solid, cu alură de sportiv, cumpătat şi, opus ei, scump la vorbă. Poate. Şi ar mai fi o variantă: să fie lesbiană. De multe ori i-au ajuns la ureche istorioare cu lesbiene dar niciodată n-a cunoscut vreuna şi nici nu s-a interesat de ele în detaliu. Oare, la fel ca şi la bărbaţi, una din partenere e activă, iar cealaltă pasivă? Dacă aşa stau lucrurile, asistenta, cu aerul ei voluntar (şi totuşi feminin), ar trebuie să fie activă. Dar în ce ar putea consta activitatea şi pasivitatea la femei? Mai multă sau mai puţină iniţiativă? Capricii acceptate din partea partenerei?…

Închide ochii şi ascultă. Înregistrarea a început de câteva secunde. Peniţele fâşâie continuu pe banda care se derulează, înregistrând ce? Oricât ai gândi de pozitiv, e greu de presupus că după aritmiile repetate din ultima vreme, electrocardiograma va arăta o inimă intactă…

Fâşâitul acului a încetat. Asistenta spune: Gata, asta o fost tot. Aţi scăpat de radiaţii!… Începe să desprindă contactele şi strânge sârmele colac. Şi adaugă pe acelaşi ton glumeţ: Aveţi grijă să vă feriţi de alte rele… Cam la ce rele să mă aştept? întreabă Filimon… O, sunt multe, răspunde asistenta cu un aer de cunoscătoare. Dacă nu le simţiţi vă puteţi considera un om fericit! Vorbeşte din nou în timp ce desprinde contactele de deasupra gleznelor, fără legătură cu meseria ei de asistentă, dezvoltând ideea cu relele care ne pândesc pretutindeni. Carnea de vită şi în general orice carne de culoare roşie… Eu una mă feresc de ele ca de dracu’! Carnea roşie conţine energii negative care, prin îngurgitare, te afectează din interior… Energii negative? Lui Filimon îi vine din nou să glumească: Doar prin îngurgitare, sau la simpla apropiere de respectiva carne? Se abţine însă.

Asistenta rupe din aparat fâşia de hârtie care conţine amprenta răului cuibărit în inima lui Filimon şi îşi aruncă privirea pe ea — o privire voit fugitivă, ca să nu lase impresia că o cercetare atentă din partea ei, o simplă asistentă, ar putea fi interpretată de către pacient drept pretenţie de a se substitui doctorului. O fi ea cunoscătoare, dar până la un punct. Spune: Mie nu mi se pare că sunt modificări importante… Mă rog, poate c-ar fi câte ceva… Dar… o să se pronunţe domnu’ doctor.

Îi înmânează lui Filimon fâşia de hârtie cu înregistrarea şi îl însoţeşte până la uşă pentru a-l invita pe pacientul următor.

Doctorul e un tip încă tânăr, de cel mult patruzeci de ani. Şade la biroul său, adâncit în studierea electrocardiogramei. Electrocardiograma lui Filimon. O baleiază cu privirea, sare de la o pistă la alta, îşi apropie faţa, şi-o îndepărtează, compară. Filimon ocupă scaunul din faţa sa şi, oricât ar dori să se autosugestioneze că nu-i decât un hop pe care o să-l treacă cu bine, aşteaptă totuşi cu nelinişte în suflet. Brusc, doctorul îşi ridică ochii spre Filimon, îl aţinteşte cu o privire intensă, hipnotizatoare, care parcă spune: Acum eu am să-ţi dau o veste proastă iar tu n-ai să te pierzi cu firea. Dar ai s-o iei în serios. Promiţi? Vine o întrebare: Aţi simţit în ultima perioadă o durere în piept, aşa, ca o gheară? Filimon tresare până în străfundul sufletului: joaca s-a terminat, am trecut la lucruri sumbre! A recunoscut imediat expresia aceea fatidică – gheară în piept. Aşadar infarct. E suspect de infarct… Nu, nu-şi aminteşte de nicio durere. Doar aritmiile de care i-a vorbit… Doctorul insistă, îşi îndulceşte tonul: Nu neapărat recent. Poate mai demult, ia încercaţi să vă aduceţi aminte. Se poate să se fi întâmplat chiar cu ani în urmă. Ştiţi, lucrurile astea lasă urme… Cu ani în urmă? Nu, Filimon n-a simţit nici mai demult o asemenea durere. Nu se poate înşela, e sigur. Nu, pur şi simplu nu-şi aminteşte… Doctorul nu-l mai scrutează cu privirea. Nu-i cazul să vă îngrijoraţi, se poate trăi foarte bine şi cu infarct, atâta doar că e nevoie de mai multă prudenţă. Şi oricum, în nicio situaţie prudenţa nu strică. Aşa că nu vi se cere nimic în plus. (A fost doar o glumă.) Am să vă dau o trimitere pentru un set de analize. Asta o să clarifice lucrurile. Doctorul acţionează ca unul care nu se află în faţa primului astfel de caz: se apleacă şi scrie dintr-o bucată biletul de trimitere pentru analize. Îşi aminteşte fără greş tot ce trebuie. După care, cu rezultatele în faţă, vor sta de vorbă pe îndelete.

Acuma da, e momentul să gândim pozitiv. Cine poate.

Filimon a părăsit policlinica fără să ia liftul. La ce bun să se grăbească? Încotro să se mai grăbească? A coborât încet pe scară, etaj după etaj… A plecat dintr-o lume şi iată că s-a pomenit într-alta. Înainte şi după. Aici soarele are mai puţină putere decât în lumea de dinainte. Insinuantă, o împăcare cu tot şi cu toate stă să i se infiltreze în viaţă. La cafeaua de după, în casa melancoliei, împreună cu noua sa prietenă care nu aşteaptă nimic de la el, şi nici el de la ea — şi de la nimeni. Un văl albăstrui atenuează petele de soare de pe străzi dar deopotrivă şi petele de umbră, atenuează totul, ca şi cum ai vedea lumea prin ochelari fumurii. Se întreabă: să însemne asta oare nelinişte? Sau resemnare?

Lumea însăşi are un răspuns pentru toate: între cele două e domnia incertitudinii, blândă şi anestezică.

Lasă în urmă policlinica şi o ia pe strada Luigi Cazzavillan, îndreptându-se la întâmplare spre capătul tramvaielor 6 şi 20, la doi paşi de catedrala Sf. Iosif. Păşeşte de-a lungul unui zid împrejmuitor, cu sufletul toropit de acea incertitudine blând-adormitoare, cu înclinare spre speranţă – totuşi. Crengi albăstrii, frunze albăstrii, copaci albăstrii se înalţă aerian peste creasta acelui zid. O casă părăsită, veche de la început de secol 20 sau de la sfârşit de secol 19, se iveşte pe partea cealaltă a străzii, aşa, ca o recompensă pentru cât a fost – şi este încă – Filimon de dăruit trecutului. Acea casă, necunoscută, şi poarta de fier forjat de la stradă, atârnând într-o balama, legată cu un lanţ cu lacăt, toate la fel de ruginite, se armonizează între ele şi cu ceea ce simte acum… Îşi aminteşte disperarea care l-a cuprins când a spart cu câţiva ani în urmă, din neatenţie, o farfurie scumpă de porţelan de Meissen, patrimoniu al familiei. O revede în amintire: linii curbe albastre, margine ajurată, ciorchini de struguri cu frunze de viţă şi vrejuri răsucite… Doamne, cât de ireparabilă i s-a părut spargerea farfuriei, ce rană în suflet! Motiv de sinucidere, nu alta! Reconstituie în minte secvenţa scăpării din mână a farfuriei, îşi imaginează mişcările rapide – şi inspirate – pe care le-ar fi putut face pentru a preîntâmpina dezastrul. Pierderea farfuriei a devenit între timp o amărăciune aproape plăcută… Priveşte cu o curiozitate vlăguită, dincolo de poarta ferecată, casa părăginită dar chiar şi aşa impunătoare şi se întreabă cum de n-a încăput pe mâna vreunui potentat al regimului după ce proprietarul a fugit din ţară. Se întreabă dacă regimul îi va permite vreodată să se întoarcă şi să reia casa în posesie. Ghiceşte drama pe care proprietarul a trăit-o cu mulţi ani în urmă şi totodată i se pare de mirare că asemenea lucruri, iată, încă îl mai preocupă în noua sa condiţie… Ei, dar lumea nu începe şi se sfârşeşte odată cu el. N-a realizat asta pe când deasupra capului său nu plutea nicio ameninţare, în schimb o simte acum. Situaţia sa însăşi o percepe ca pe o amărăciune înfiorată, lipsită de orice orizont şi de orice finalitate. Dacă pierderea farfuriei de Meissen ar fi putut-o preîntâmpina, poate, făcând uz de una din dexterităţile sale latente, curmarea iminentă a vieţii, acum, prin ce dexteritate ar putea-o oare evita?

Cu câţiva ani în urmă a trebuit să facă o serie de şedinţe de fizioterapie pentru a-şi trata spondiloza. Un fleac la urma urmei, dar s-a gândit să nu neglijeze totuşi boala… Pentru a ajunge la pavilionul de fizioterapie a trebuit să străbată curtea spitalului „Dr. Camil Oncescu” împreună cu un asistent care, binevoitor, s-a oferit să-l însoţească pentru a-i arăta drumul. Dintr-o curte interioară se ajungea într-o altă curte interioară, mai mare, trecând printr-un scurt gang boltit. Acolo, în umbra acelui gang era uşa ce dădea în morga spitalului. Întâmplarea a făcut ca exact în momentul când Filimon a trecut pe acolo să fie scoase de la morgă, purtate pe brancarde, două trupuri moarte. A avut loc un schimb rapid de priviri cu luciri de nelinişte între Filimon şi asistent, care a ridicat uşor din umeri ca şi cum s-ar fi scuzat pentru nefericita întâmplare. Morţii erau doi tineri în costume de baie; nisipul se uscase pe trupurile lor înţepenite, pe faţă şi în păr, peste tot, de parcă trupurile moarte ar fi fost ele însele făcute din nisip. Ce apă înşelătoare i-a ademenit în adâncimea ei, în acea dimineaţă ori cu o zi înainte, Filimon nu va şti niciodată. Brancardele au trecut chiar prin faţa lui Filimon şi a asistentului, la doar doi paşi distanţă. Moartea a defilat prin faţa lui, triumfală, cu o trenă de tăcere şi de încremenire. Braţele unuia din cei doi tineri rămăseseră înţepenite într-o îmbrăţişare stranie, în jurul a ceva între timp dispărut, de a cărui dispariţie tânărul de nisip nu prinsese nici acum de veste. Ceva îi scăpase din braţe şi el nu ştia…

Cei doi tineri înecaţi au fost purtaţi pe brancarde către o dubă mortuară care îi aştepta în mijlocul celei de-a doua curţi interioare, cu uşile de la spate larg deschise. Trupurile au dispărut împinse în interior în timp ce o femeie tânără plângea, încovoiată de durere, sprijinindu-se cu braţul întins de peretele dubei.

N-au avut noroc cei doi tineri necunoscuţi – luaţi pe nepregătite, n-au avut timp să se gândească.

El în schimb, cu mai mult noroc, a avut aproape o viaţă întreagă la dispoziţie să mediteze la întâmplarea care ar fi putut să-l prefacă şi pe el într-un om de nisip, încremenit, poate îmbrăţişând şi el ceva scăpat pentru totdeauna.

…De pe plaja plină de lume, unde abia s-a instalat, Filimon priveşte peste întinderea mării care umple tot spaţiul de vuiet profund şi continuu, ca o uriaşă cascadă – şi nu sesizează niciun pericol…

A intrat în apă mergând pe fund, a înaintat destul de mult, până dincolo de capătul estacadei de promenadă, tot jucându-se, aruncându-se cu capul în fiecare val, tot fără a presimţi pericolul, împins de fiecare val fără să bage de seamă. Până când s-a pomenit la apă mare. Când a încercat să se întoarcă spre locul unde mai înainte picioarele îi atingeau cu uşurinţă fundul de nisip şuvoiul mării i s-a împotrivit cu înverşunare…

Plimbându-se pe străzi, Filimon îşi reaminteşte acea zi de început de august, la Mamaia, ca şi cum între timp nimic nu s-ar fi schimbat: aceleaşi nelinişti, acelaşi soare arzător, acelaşi fanion albastru ridicat pe plajă pentru a-i avertiza pe amatorii de aventură să nu se avânte în larg, acelaşi vuiet de cascadă al mării…

E deja acolo, în apă, undeva unde nu trebuia să ajungă… E prea târziu acum?… Pe terasa din capătul estacadei câţiva inşi stau cu coatele rezemate de balustradă şi privesc nepăsător spre larg. Filimon îşi învinge orgoliul, strigă după ajutor, îşi agită braţul ridicat. De fapt acum nu mai contează orgoliul, nu mai contează nimic… Colaci de salvare stau agăţaţi de parapetul estacadei. Ce uşor ar fi să i se arunce unul. Un pic de avânt, şi ar ajunge până la el. S-ar prinde de colac, s-ar salva. Dar valurile înalte şi zgomotul mării îi împiedică pe cei de pe estacadă să-şi dea seama că la o distanţă nu prea mare, în apa învolburată, cineva are nevoie disperată de o mână de ajutor. În ochii celor ce privesc în larg de pe estacadă, un braţ agitându-se deasupra apei, în mijlocul valurilor, ce-ar putea însemna? Mai nimic. Poate un semn voios către nişte prieteni? O joacă? Nimeni de pe estacadă nu vede nimic dramatic. Vreo trei înotători l-au înconjurat pe Filimon, călcând apa, păstrând însă o distanţă prudentă, incitaţi şi în acelaşi timp temători. Ezită să se apropie. Filimon ştie, are prezent în minte avertismentul către salvatori: dacă nu eşti sigur că te pricepi s-o faci, nu te apropia de cel ce se îneacă – rişti să te duci la fund odată cu el. De aceea pe cei trei, oricât ar fi de disperat, nici nu-i condamnă că rămân la distanţă. Totuşi unul din ei s-a încumetat să se apropie, lăsându-l pe Filimon să se ţină de el. Nu pentru mult timp…

Filimon hoinăreşte pe Calea Victoriei sub acelaşi soare lipsit de putere. Nu-i vine să se ducă acasă, n-are niciun chef să înceapă să dea explicaţii. Ajungerea acasă ar fi echivala cu sfârşitul libertăţii de a fi melancolic, cu necesitatea nu numai de a da cuvenitele explicaţii ci şi de a purcede, cu asistenţa familiei, la măsuri practice de supravieţuire, care or fi fiind acestea. Tincuţa va accentua negreşit că e important să aştepte mai întâi rezultatul analizei de sânge, după care om mai vedea, poate se infirmă verdictul. Iar mama ei va dezvolta subiectul cu lux de amănunte, ea care este expertul casei – autodidact – în materie de optimism, regimuri alimentare şi în general viaţă ordonată şi echilibrată.

Lui Filimon îi vine în minte o secvenţă dintr-un film al cărui titlu l-a uitat, cu un condamnat la moarte, cu tot cortegiul de gesturi umanitare pe care societatea se simte datoare să le facă faţă de fiinţa umană sortită dispariţiei. Printre altele, aşa cum se pare că se întâmplă de obicei, ultima dorinţă pe care o cer condamnaţii şi care li se îndeplineşte cu maximă bunăvoinţă este să fie lăsaţi să fumeze o ţigară. Dar acum ceva nou s-a putut vedea în secvenţă. Camera l-a urmărit pe condamnat fumând, în prezenţa oficianţilor execuţiei, preocupat, meditativ, iluzionându-se că îşi lungeşte clipele, că după clipa prezentă mai urmează încă o clipă de viaţă, şi încă o clipă, şi încă o clipă. Camera l-a urmărit stăruitor şi cu răbdare, gest cu gest, până când condamnatul a ajuns la ultimul fum – şi la ultima clipă. Gardianul i-a întins scrumiera pentru a strivi în ea chiştocul. Şi atunci omul şi-a dat seama că odată cu depunerea chiştocului i se vor fi irosit toate clipele vieţii şi că următoarea clipă nu este decât… Iraţional, s-a zbătut disperat să scape, iar gardienii l-au imobilizat prompt. După zbatere venea, inevitabil, resemnarea.

…Înotătorul s-a dovedit a fi până la urmă temător şi el, la fel ca ceilalţi doi, şi Filimon l-a lăsat să se îndepărteze, fără a se agăţa de el. A ales să se supună sorţii, să nu pericliteze viaţa altuia. E conştient că prin asta a contrazis ce se spune despre comportamentul disperat al celui ce se îneacă. Se surprinde chiar descoperind, undeva la marginea conştiinţei sale, orgoliul de a fi altfel. Totodată i se pare neverosimil să aibă reflecţii despre lucruri, aici în vecinătatea morţii. Şi totuşi reflectează… A rămas el singur cu valurile. Apa i-a trecut deja peste cap şi el se agaţă de viaţă încercând să sară de pe fund şi să mai apuce o gură de aer. Deasupra capului soarele s-a lichefiat, alb, şi s-a lăbărţat, clătinându-se în oglinzile strâmbe ale valurilor ce vin peste el. A obosit să mai lupte pentru viaţă. Sare pentru ultima oară să iasă cu gura deasupra apei. Şi dacă tot e ultima săritură, cu plânset în suflet desface braţele în sus către soare şi îşi ia adio. A fost un gest teatral, se gândeşte. Deci chiar şi intrând în moarte, conştiinţa lucrează. E o concluzie. Sufletul său încearcă să iasă. Sufletul apei încearcă să intre, pulverizându-se în băşicuţe de aer care îi crapă în urechi. E greu, e cumplit de greu. Un ultim gând se preface într-o ultimă întrebare: cum de unii sinucigaşi preferă să-şi ia viaţa alegând calea înecului – căci moartea prin înec e un chin. Uite vezi, e un chin.

Există un Univers-Fiinţă Unică ce cuprinde în el toţi aştrii şi toate planetele şi toate corpurile cereşti. Se vorbeşte de echilibrul sferelor, de rotirea lină a planetelor într-o linişte galactică, şi se vorbeşte de armonia celestă. Dar Universul-Fiinţă, el, Unicul, are o conştiinţă şi se dovedeşte că lucrurile stau altfel. Aştrii, planetele se întrepătrund în traiectoriile lor şi se sucesc într-o suferinţă cumplită, fără de sfârşit, atât de cumplită că toate scot un prelung, sfâşietor şi nesfârşit vaiet de jale. Iar Universul-Fiinţă, el, Unicul, prin însăşi alcătuirea lui din toată acea jale infinită a puzderiei de corpuri cereşti, suferă. Nimeni nu s-a gândit vreodată la Univers ca la o Fiinţă Unică ce suferă. Este ca o fiinţă umană care strânge în ea şi se resimte de pe urma suferinţei tuturor celulelor alcătuitoare. Universul–Fiinţă redevine Filimon, iar murmurul tânguitor al aştrilor şi al planetelor redevine murmurul mulţimii strânse în jurul lui, pe plajă, în soarele fierbinte. Suferinţa nu este a Universului-Fiinţă ci este propria suferinţă a lui Filimon. O suferinţă greu de îndurat. Dar este suferinţa unuia care trăieşte. Are un corp, viu, se răsuceşte pe-o parte şi vomită. Poate că suferinţa se atenuează. Realizează că mulţimea păstrează o anumită distanţă în jurul său. Şi realizează că a fost salvat. L-au scos din apă, apoi cineva s-a aplecat peste el, i-a făcut respiraţie artificială, l-a readus la viaţă. Nu ştie cine a fost, dar recunoştinţa îi inundă sufletul. Simte îndemnul să le mulţumească tuturor, chiar dacă nu-i sigur că de pe buzele sale se ridică vreo şoaptă articulată. Dar le mulţumeşte fierbinte tuturor.

Să nu vină nimeni să-i dea lecţii de optimism. Dacă ar fi să mai aibă ceva de făcut pe lumea asta, acum, până la rezultatul analizelor de sânge, care să confirme – sau nu – verdictul, ar fi să se gândească la cei trei care l-au abandonat în mijlocul valurilor. Să-i înţeleagă, aşa cum i-a înţeles atunci, în plină pustiire, şi să-i ierte că le-a fost prea dragă propria lor viaţă şi au stat de o parte. Ar fi să se gândească, în primul rând, la cel ce l-a readus la viaţă, pe plajă la Mamaia, şi să-i fie recunoscător, indiferent pentru câţi ani l-a redat vieţii.

Într-un fel sau altul, medicul cel încă tânăr, care i-a examinat electrocardiograma, s-a înşelat, asta e sigur.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Boris GROYS – Google: cuvinte dincolo de gramatică

miles_featureimage_1

Viaţa umană poate fi descrisă ca un dialog prelungit cu lumea. Omul interoghează lumea şi e interogat de către ea. Acest dialog e reglat de modul în care definim întrebările legitime pe care le putem adresa lumii sau pe care lumea ni le poate adresa nouă – şi de modul în care identificăm răspunsurile relevante la aceste întrebări. Dacă credem că lumea a fost creată de Dumnezeu, punem întrebări şi aşteptăm răspunsuri diferite decât dacă credem că lumea este o „realitate empirică” necreată. Iar dacă credem că fiinţa umană este un animal raţional, practicăm acest dialog altfel decât am face-o dacă am crede că omul este un corp de dorinţă. Astfel, dialogul nostru cu lumea este întotdeauna bazat pe anumite presupoziţii filosofice care îi definesc mediul şi forma retorică.

Citește în continuare →