Liviu-Florian POPESCU
Amurg în Strasbourg
Prin străzi pavate de unii regi uitaţi se plimbă acum
Doi fluturi. Unul cu pete pe guler. Altul
E doar un flutur de nufăr. Se plimbă în amurg
În mica Franţă. Acolo la marginea cafenelei
Din Strasbourg.
Un flutur dansează, altul pictează. Unul
Are sus la hotel adus un cufăr. Cu însemn regal
Înăuntru creşte un nufăr. Două roze
De la balcon alsacian le-au făcut semn să urce
Erau surori burgheze. De viţă nobilă acum falite
Şi uşor calicite.
Fluturii turişti au privit cu subînţeles
Şi au râvnit la al rozelor dres. Nu au urcat din prima
Au rămas lângă un felinar chiar
La marginea cafenelei unde dormea un
Anticar. Rozele s-au întins după ei. Dar
Turiştii noştri nu ştiau franceză.
Una din roze vorbea germană. Una silabisea
Slavonă.
Spre dimineaţă a ieşit un saxofonist obosit
De la o casă cu perdea cuminte. Care s-a mişcat
Într-un colţ. La timp pentru că sosea acasă un soţ
Saxofonistul şi-a ridicat gulerul şi a plecat spre Rin.
Fluturii au zâmbit de al unei Marie-Rose destin.
Au urcat în balcon la cele două roze. Care dormeau
Cu petalele închise. Uneia însă o mică frunză îi dezvelea
Urma sensibilă de sân. Iar coapsa celeilalte
Îmbia la alte subînţelese nevroze.
Am stins lumina în camera mea. Şi am adormit.
Un tramvai de seară pleca spre Rin. Pe masă
Ultima sticlă cu vin aştepta Diva să vină
Să o decoreze cu lacrimi, degete şi
Buze.
Spre dimineaţă soarele burghez găsi două roze
Învelite în aripi de fluturi.
Una din aripi era cu desene de nufăr.
Chopin nebunul
Printre sunete ştirbe din marginea Cracoviei
Se plimbă un anemic bătrân. Cântă
Face tumbe, copiii se ţin cu zgomot după el
Îi strigă „Chopin, Chopin, nebunul!”
Iar el se strâmbă la ei şi se preface că aruncă pietre.
Mormântul unei femei la marginea Cracoviei
E plin de mărăcini. Acolo a fost cândva iubita
Unui aviator. Murise la 25 de ani.
Nu se ştiu cauzele.
Aviatorul cânta la pian. Melodii de atunci
Uitase să spună cuvinte
Cu note răspundea când era întrebat de zi
Sau noapte.
Cu un diapazon explica dimineaţa
Dorinţele. Sau neputinţele.
Târziu a înnebunit. O căuta pe Anni.
Dar Anni crescuse în salcia de lângă marginea
Unui cimitir. Regină se spunea c-ar fi.
Nu era halucinaţie. Iarna salcia nu-ngălbenea.
Veneau reporteri de la ziare, de la National Geographic
Misterul era de nepătruns, de nedescris…
Mormântul lui Anni era gol de mult.
Iubitul îl furase într-o noapte.
A doua zi a înnebunit.
Şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Şaizeci de ani.
Apoi într-o zi a apărut bătrânul, desculţ
Cu un sacou jerpelit la piept şi găuri la manşete
Cu pantaloni murdari de atâta praf de var. Cânta la un
Pian rupt şi aruncat de un anticar.
Chopin, Chopin nebunul. Cinci ani l-au cunoscut
Brutarul şi măcelarul şi florarul. Dormea sub poduri
Şi canalizări secate. Avea de dimineaţă ochii plânşi
Şi se hrănea cu lacrimile vii. Apoi pleca pe străzi
În paşi de vals.
O salcie a început să se usuce la margine de cimitir.
Şi un mormânt a dispărut sub mărăcini.
Cracovia se spune acum că avea din nou un rege
Nu doar deşertăciuni.
Într-o noapte, un pescar a văzut
Două corăbii care au plecat
Pe râu în sus, spre nord.
Coasta Normandiei
Cad zăpezile pe coasta aridă
A Normandiei. E bine că vin
După frigul de ieri. Îngheţul
S-a dispus în cercuri spre malul
Cu stânci.
Buşteanul rămas prins între
Gheţuri e alb acum pe creştet
Stă plecat cu ciotul spre cer şi cu
Putredul sărat spre valul încremenit
Între grade.
Ninge azi şi calc pe nisipul ce zăpadă
Nu vrea să primească. Vântul din larg
Mi-o trimite pe faţă. Ochii mei primesc
Cioburi de nisip şi fulgi tăiaţi
De zăpadă. Am răni pe pleoape
Sângele curge anemic spre gene.
Dar rezist pe acest mal de mare uscată.
O Normandie rece. Dură, prizonieră
A speranţei de cer. Buşteanul se uită cu ciotul
În sus. Valul sărat îngheţat îi
Râde de jos.
În zare un spărgător încearcă să
Strice decorul. Ninge spinos cu mărăcini
De zăpadă. Strâng pumnii
În pardesiul francez. Mai am un pic până
La capăt de plajă. Nisipul se lipeşte
De pantof, tânguind ca să-l iau
Iar cu mine.
Buşteanul priveşte cu ciotul încoace
Marea se rupe, spărgătorul
A stricat decorul uscat.
Buşteanul se duce înapoi în adâncuri
Doar ciotul pluteşte speriat pe deasupra
Chemând cerul să-l ia de pe
Coasta aspră normandă.
Concierto de Aranjuez
Nu pot să cânt noaptea prin baruri
Ecoul sticlelor goale, cu sunet
De harpă m-aude el pe mine
Şi mi-e jenă.
Aş vrea să fiu departe de Aranjuez
Să uit de Rodrigo, să sar în mare
Să mor la prânz şi să renasc pe alte
Paralele ale unei alte stele,
La margine de univers.
Să găsesc acolo o mică
Planetă, una cât o stradă
Dar care să aibă fluvii, harpă
Şi un pod din piatră.
Planeta mea să aibă regi
Să aibă şi mauri. Dar să nu aibă
Lumină. Să aibă mereu noapte
Nu pot să cânt atunci când am
Băut în baruri. Din sticle vechi
Găsite pe funduri de mări
Printre corăbii scufundate de corsari.
Nu pot să mângâi smalţul pe care peştii
L-au atins când Santa Monica, Santa Felicia
Santa Miradoniz sau alte veliere s-au retras
Spre cerul de sub mări.
Părul meu cade peste urechi, altfel
Aş fi auzit poate mările cum fug timide
Despuiate, doar în dress şi s-ar ascunde
În scoici.
Şi atunci când mângâi cochilia goală
A unei scoici să auzi cum geme marea
De amor.
Planeta mea ar avea lumină
Dacă eu aş fi acolo, doar un nor
Mihai AMARADIA
din povestea calului de lemn
Îndreptaţi-vă înspre locul acela, înspre faleză, la far,
zi şi noapte calul de lemn paşte iarba de-acolo
de jur împrejur, ai crede că vine cineva de peste ocean,
e de neclintit în obiceiurile lui, exersează lentoarea,
majoritatea mişcărilor le face cu rafinament, pare că se pregăteşte.
calul de lemn se înşeală uneori când apa e limpede
şi când un peşte singur adulmecă ţărmurile sau când apa e umbrită
de un nor mic, iar în adâncuri umbra împrumută din formele ei,
din timp în timp o fetiţă îndrăgostită îi aduce pere,
îl mângâie şi-i spune să fie cuminte şi să stea curat,
poate s-o găsiţi acolo, vă va spune ea mai multe, ea-l ştie,
vedeţi, de când paznicul farului a primit altă slujbă,
oamenii au lăsat calul de lemn acolo în locul lui,
oricum atunci când coboară în oraş pare un animal împăiat.
Nu vă pot spune pentru ce calul acesta a devenit de lemn,
unii spun că din cauza războiului, alţii c-ar fi bolnav
sau că şi-ar fi pierdut credinţa,
zvonuri ciudate spun că din dragoste,
oricum, el în familia lui nu s-a născut aşa,
a fost născut în ţările cailor de fugă, uşori, liniştitori la pipăit.
nimeni, el singur
Nu mai puteam sări acum ca mai înainte,
ca un brabete obişnuiam să mă deplasez
câţiva mă invidiau şi asta le otrăvise chipul,
stau acum numai întins şi aştept ploile,
cel mai mult şi mai mult ele mi se potrivesc,
iarba o să se înalţe şi nu va vedea nimeni
cum pe inelarul meu se va înfăşura singură o plantă
care mă va linişti, de ruşine mă voi îmbujora,
când se va înălţa suficient, în parte
nu voi mai putea privi pe nimeni în ochi,
păsările vor migra şi vor bănui doar de-acolo de deasupra
că sunt, vor spune; acolo undeva jos,
cam în locul acela ar trebui să fie, lângă trestii,
ei las, că şi-a făcut-o cu mâna lui, vor spune,
cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi,
pe cele mai neprielnice femei, nimeni, el singur,
vor spune păsările şi vor zbura spre sud.
cam atât
Se poate spune că-i aşa cum prevesteai,
eu, îndeosebi sărac, pregătind cartofi pai
pe o vreme atât de ploioasă că mai bine aş ieşi desculţ
pe uşă plecat, cuminte şi de necrezut,
tu plecată atât de departe încât te văd în minte
ca un punct zâmbind în dreptunghiul unei ferestre,
niciodată faţă în faţă pentru că ne temem de asta,
aş putea totuşi să te văd pentru puţin timp,
în rest, stau încuiat pe dinăuntru într-o cameră mică
şi prin faţa gratiilor se perindă tot felul de femei,
cu o cheie nepotrivită ele forţează încuietoarea.
Încerc să nu mă gândesc la noi pe fiecare zi
şi de mai multe ori noaptea, rareori îmi reuşeşte
acest dezvăţ al învăţatului pe pipăite şi pe dinăuntru,
se poate spune cu greu că aerul e acelaşi
şi viaţa îşi vede de-ale ei, cam atât.
putea fi totuşi mai rău
poetului Marian Drăghici
putea fi totuşi mai rău decât plutirea asta a mea,
poetului alb, spre exemplu, femeia i-a fost dusă la negresă
şi nu mai e deloc şi el are o altă plutire,
uitătura lui e mai tristă decât uitătura mea,
eu ştiu măcar că mergi, râzi, acasă, la treabă, la piaţă,
putea fi totuşi mai rău, să ştii asta,
unul dintre noi putea fi dus la negresă,
nu mai putea găti, nu venea acasă, nu-şi făcea rugăciunea,
chiar dacă rănile cele mai rele
ţi le fac cei ce te iubesc, te vindeci,
ai o picătură de sperantă totuşi,
cum te-ar picura un aparat de aer condiţionat
şi-ai crede că te plouă din senin,
putea fi iată chiar cumplit, chiar acum, ea,
la masa ei măcar ocupă un scaun,
la fân eu ţin de coadă o coasă bună,
rudele râd la glumele mele, bunica mă spală pe cap ,
chiar dacă ea se lipeşte de pieptul altcuiva, măcar e
şi eu cel ce tresar mai tot timpul, tresar.
de pe vremea când femeile se uitau la mine frumos
Pe vremea când femeile se uitau la mine frumos
era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva,
pe vremea aceea eu făceam ploile să plouă,
zborul proaspăt al poieniţelor tot de la mine,
iazurile îngheţate, pădurile-nchiciurate, toate-toate.
Pe vremea aceea era nevoie de un compas metalic ascuţit
de o voce boţită şi de un animal de casă bine flauşat,
vremea aceea când mi se lipise fotografia ta de şale,
mirosul pielii tale atotcuprinzător pe care vântul
îl poartă chiar şi-n ţinuturile unde geograful spune
că n-a văzut picior de om.
Aveam în mână pe vremea aceea un ban mare-mare,
ciugulit pe la margini de vrăbii,
când femeile se uitau la mine frumos,
încât era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva.
ultimul poem pentru cutia ta poştală
Se făcea că m-ai oprit pe stradă, m-ai pus să zâmbesc,
ai făcut o fotografie, spuneai că nu ai şi-am ales eu să fiu,
iubirea mea a trecut prin urechile acului din prima
de trei ori ca în basme, a fost arsă de soare
cu mâinile tăiate de briceag ţi-a dejghiorat nuci verzi,
a alergat să despartă norii, spaimele, a mers la pădure,
dar n-a fost niciodată sărmană, oloagă, neputincioasă,
se mai făcea că mi-am făcut arc din nuia de alun,
săgeţi uşoare de papură să pot ţinti peste ziduri
în oraşul acela mare să-l omor pe acela ce s-a îndrăgostit,
se făcea că din dragoste de tine bărbaţii toţi scriau prost
înafară de mine deşi de trei ori mi se decojise pielea ca-n basme
deşi jocurile mele sunt populare ca sunetul de fluier
mâna mea stângă nu se mai poate mişca de tristeţe
pentru că mereu spuneai ,,ia-mă în braţe” şi ea aşa s-a obişnuit
mâna mea stângă are o personalitate proprie să ştii
Eram liber în ziua aia din visul meu ascultam johnny cash la căşti,
plecasem să lucrez la o fabrică de sare de mare în aer liber
ce fel de fabrică să mai fie şi asta mă întrebam şi eu
unde oamenii cară şi îşi fluieră cântecele de dragoste,
era joi când ai plecat tu să lupţi pentru viaţa ta
în timp ce eu rămăsesem să spăl albiturile şi covorul,
se mai făcea că plecam să mă plimb numai pe vânt prin oraş
asta ca să-mi sufle şi mie cineva ce mi-a mai rămas.
Încet-încet
Încet-încet te dezobişnuieşti de ce era în tine bun,
de flacăra din tuturigă ce făcea umbrele rufelor
puse în casă la uscat iarna să te înspăimânte,
ţi se pare curios acum că ţi-a căzut la picioare o nucă
aici în piaţeta oraşului, te miri, nu te gândeşti
că devreme toamna ciorile îşi mai scapă nucile din cioc,
încet-încet te dezobişnuieşti de vorbele dragi ale celor dragi
oftezi mai adânc şi nu ştii de ce dragostea ta şovăie
observi cum în aceste câteva nopţi nu poţi dormi de frică
şi încet-încet te faci tot mai singur, aproape aşa de singur
cum te-ai şi născut, tragi draperia
nu pentru că vrei ci pentru că a venit momentul.
A înghiţit bunica o pasăre mică, negricioasă ca un tăciune
încet-încet ne vom dezobişnui de ce era în noi mai bun
şi ne vom zâmbi mai puţin şi ne vom strânge cât mai strâns.
Ioan VEZA
Labirinturi umane
Nimic nu e mai nemărginit decât simplitatea
Ca şi cum cercuri se desprind
Şi slăbesc strâmtoarea
Într-o dimineaţă banală
Când urletul degetelor nu poate cuprinde
Decât aceşti nervi ai detestării
Aceşti nervi creatori
Modul în care gândeşti şi frămânţi
Din exterior, viaţa
Pe o stradă îngustă
Plină de gropi
Scoţând pentru o clipă masca
Şi rămânând gol în faţa lui Dumnezeu
Această putere a descompunerii
Prin care te-ai hotărât să trăieşti
Aruncând straturi şi straturi până când
Literele ca fălcile unui cleşte patent
Strâng hârtia,
Sfârtecă labirinturi umane.
Umbra rotitoare
Ceasul intern îşi întinde afară limbile
Dar nimic nu se schimbă în jur
Vremuri înghiţite de vremuri
Ce grozăvie era cândva: drumurile încrucişate
Şi marşul majorităţii spre vest
Colecţiile săseşti se subţiau ca mătasea
Azi doar o ţară schiţată:
O mână cu degetele tăiate
Un trup strivit între zăpezi himerice
Fericirea de a visa că nu poţi visa
Şi că locuieşti într-un somn
De o parte şi de alta a unui zid
Camioane încolonate
Elanul de a atinge cumva dimineaţa
În umbra rotitoare dănţuind
Ca luminiţele într-un tunel nesfârşit
Cum oglinda imaginile
Pe o copertă a lumii
Umbre cenuşii trăiesc toate acele vieţi
Pe care agonia le naşte
Cuvânt cu cuvânt
Fir rătăcit privirea cunoaşterii
Linii zburătoare, simboluri, reverenţe
Strigătului te poţi împotrivi
Sunetului îi poţi urma
Hainelor goale le poţi crea trup
Un sens un nonsens
Din lumi alternative
Conveioare singuratice
Pătrund în tunelul discursului
Rămân căile albe, albe
Păşesc cu sfiala
Unui fulg de zăpadă
Luciul metalic al sunetului
Restrânge în mine credinţa
Recuperarea din descompunere
Zi alintată ca un porc în mocirlă
Cu fruntea lipită de tine
Înghesuit ca apa îngheţată în forme
Eu trăiesc în afara ta
În tine lucrează răul cu armatele lui arogante
Spasmele cresc peştişori aurii
Pentru gura întunecată
Pentru devoratorul fără înfăţişare
Dintr-un studio al divinului
Prin horn gazele arse râd demenţial
Limbi acide muşcă duşumeaua
Tumultul striveşte hotarul
Dintre palma mea stângă
Şi palma mea dreaptă
Dilată rugina lucidităţii
Mă reped la geam şi trag de cârligul de fier
Pe sticla rabatată doar fulgii se chircesc şi dispar
Raţionamentul detaliilor
Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.
În fond tăcerea asta
Ca un tunel fosforescent
Mă expune
Rostogolindu-mă ca pe un învins.
Ea atunci a simţit că mă liniştesc
Îmi atingea ochii
Degetele îi făceau piruete
Sau diluau licărirea amară
Noaptea foşnea tot mai des
Şi pe urmă, în frig,
Lucrurile neîndemânatice
Halucinante ecouri
Printre oamenii orbi
Zguduiţi de bezna statornică
Îşi scoteau feţele friguroase
Şi le desenau măşti de hârtie
Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.
Deşi visul mă alunga din mine pe străzi adormite
Printre hălci de beton, prin canalul furiei
Izbindu-mi cuvintele de pereţii cărnii mecanice
Mormane în creştere a ceea ce nu pot gândi
Zvâcnesc aproape să spargă trupul
Ca o spirală în calea lucrurilor
Încep fiecare zi
Cu îndreptarea aripilor frânte
Ferestre false
Dau spre o grădină sonoră
Mărăcinişuri roşii trăiesc întunericul spinilor
Opresc fiecare lucru şi îl interoghează
Desfac mulaje de aer
Răni secrete expulzează negaţia
O îngrămădeală de vieţi scindate
Asediază carapacea
Zdrenţuite forme întind nervii negri
Îngrămădesc sofisticate himere
Transmodulaţii
Frecvenţe-imagini
Picături de zi şi de noapte
Ca într-un somn adânc
Simt tot mai departe materia
Firele neobişnuinţei
Aerul rece şi mirosul de humă
Domină fumul înecăcios şi subţire
Străbat această cameră strâmtă
Cu o apăsare indiferentă
Zilele îmbrăcate în crize
Receptează poezia printr-un filtru imens
Cuvintele stopate încep să se zbată
Tac şi tac şi acceptă
Aripile ţintuite şi îngropatele stări sublime
Cu cât recitesc mai mult
Îmi dispare încrederea
Strâng în pumni materia textelor
Şi nu se desfac decât
Acele picături molatece protectoare
Aderând la suprafaţa substratului
Detaliile adâncului
Plictisite inele
De care atârnă strigătul existenţei
Bezna luminând obosit
Locurile goale din jur
Măştile în cuiele grinzii
Pantofi împrăştiaţi ca nişte flori
Pe lutul proaspăt galben
Sfârâitul motorinei
Şi pocnetul lemnelor uscate de nuc
Din adâncul memoriei urcă prea repede
Ghearele roşii
Sâcâitoare
Ghearele milei ca două păgîne
În preajma sărbătorii de sânziiene
Lărgesc crăpăturile textului
Şi strecoară detaliile
Oaze în pântecul uriaş şi pustiu
[Vatra, nr. 10/2014]
