Vrăbiile mamii

 

 În urma publicării articolului Arghezi/Ergézi (ianuarie 2015, revista Székelyföld [apărut în limba română în revista Vatra, numărul 3-4/2015 – aici]), cuprinzând rezultatele cercetărilor mele privind clarificarea obârşiei mamei lui Arghezi, am primit numeroase semnale pe care le consider ca noi adaosuri la temă.

Mă aflam încă sub influenţa poeziei postume, fragmentare, cu care mi-am încheiat articolul (Te tot visez săracă şi flămândă…), acea mărturie-khatarsis a poetului despre mamă, pe care am încercat s-o traduc în limba maghiară. Am recitit-o, de nenumărate ori, frământându-mă să găsesc forma prin care zbuciumul sufletesc al poetului să poată fi exprimat, cât mai fidel, în traducerea maghiară.

Apoi mi-a căzut în mână poezia Vrăbiile mamii. Această temă a păsărilor gri, neînsemnate, observate din fereastra poetului, va fi prelucrată în trei poezii, dar, după părerea mea, poezia amintită este sfâşietor de răscolitoare. De altfel, e una dintre poeziile târzii ale poetului, fiind aşternută pe hârtie în mai 1967, cu puţin timp înaintea trecerii sale în nefiinţă. Facsimilul manuscrisului este inclus şi în Addenda celor două volume de poezii, editate în 2000 de Editura Academiei Române. Versurile despre „vrăbiile mamii” pot fi socotite ca un prolog sau epilog al poeziei postume Te tot visez săracă… (hotărâtoare în alegerea uneia dintre cele două ipoteze fiind data scrierii poeziei). Recitindu-le, una după alta, te cuprind fiori descoperind cum, în sufletul poetului ce-şi trăia ultimele zile ale vieţii, răbufnesc chinurile de coşmar, aducându-şi aminte de mamă:

„Plouă pe voi, în arbori adunate…

V-aş apăra şi nu ştiu cum se poate.

Strigaţi cu toate către cer să stea

Că nu puteţi zbura,

Şi vă e frig şi foame,

Căci în april nu sunt ţânţari, nici poame.

Unde-aş găsi, vai mie, vai de ele,

O mie de mantale de-o palmă ori umbrele?

Când le-a făcut cin’ le-a făcut

S-a dovedit croitor nepriceput.

Uituc de timpuri, fără de-ndoială,

Le-a pus să zboare aproape-n pielea goală.”

 

 

Ergézi Rozália, născută la Vlăhiţa, în acel moment al anului 1879, la coborârea din tren în Gara de Nord, n-avea cum să zboare. Singură, azvârlită în vacarmul istoric al vremii, îmbrăcată într-o manta cusută neîndemânatic, s-a pomenit, de pe-o zi pe alta, sub săgeţile frisoanelor provocate de grijile cotidiene. Şi-a asumat destinul slujnicelor secuience, care ar fi putut deveni comun cu al atâtor părtaşe ale sale de aceeaşi soartă.

Mă nelinişteşte, însă, faptul că Rozaliei, nici după trecerea în nefiinţă, nu i-a fost acordată empatia cuvenită din partea marii majorităţi a istoricilor literari, preocupaţi de opera şi viaţa marelui poet, fiul ei. De pildă, într-o monografie apărută în 2011, la Editura Dacia (autor: Dumitru Micu), poate fi citit următorul pasaj: „Dintr-un motiv oarecare, copilul avut cu prima soţie, Maria (de care a divorţat sau avea să divorţeze), nu a fost alăptat de (sau numai de) mamă-sa, ci a supt, timp de o lună, împreună cu viitorul pictor Jean Steriadi, «ţâţa împrumutată a unei aceleiaşi doici». Cine era doica? Probabil (spre a nu spune: sigur!) Rosalia Arghesi, o ardeleancă, concubina unui alt negustor, Manole I. Pârvulescu, dată de unii cercetători (Şerban Cioculescu, urmat de Dinu Pillat şi G. Dimisianu), fără dovezi, drept «adevărata» mamă, nedeclarată, a scriitorului. Sigur, pare că Rosalia Arghesi a fost «femeia în grija căreia a fost lăsat Tudor Arghezi», într-un moment al fragedei copilării şi că, «»lipsit de căldura părintească», el «s-a ataşat, inevitabil» de aceasta.”

Citatul de mai sus trădează, în mod evident, intenţia autorului care, fără niciun dubiu (în pofida atâtor paranteze), rămâne adeptul convingerilor sale, fără a-i păsa de legătura cu adevărul: nu merge până la capătul consecinţelor afirmaţiilor sale, nu formulează întrebări al căror răspuns l-ar apropia de adevăr.

Să începem cu afirmaţia din prima propoziţie a citatului. Autorul spune, nici mai mult, nici mai puţin, că prima soţie a lui Nae Theodorescu, Maria, de care a divorţat sau este în curs să divorţeze (sic!), n-a alăptat copilul. Dacă n-ar fi aduse dovezi de către Constantin Popescu-Cadem că, în această perioadă, numitul nu era căsătorit, puteam fi tentaţi să dăm crezare acestei afirmaţii. Însă Popescu-Cadem pune pe masă un document, respectiv cererea adresată Primăriei din Bucureşti, înregistrată cu nr. 32393/30 octombrie 1881, în care Nae Theodorescu solicită, de la Primărie, legalizarea certificatului scutirii de serviciul militar. Motivul invocat se află pe versoul certificatului, purtând semnătura acelui comisar care, pe baza celor constatate la faţa locului, a notat: „…tânărul Nae Theodorescu este unicul fiu al Doamnei Bălaşa Theodorescu, văduvă, şi că prezenţa sa (lângă mamă) este indispensabilă”.

Cererea a fost aprobată la 12 ianuarie 1882. Întrebarea legitimă, obligatoriu a se pune fiind: dacă numitul ar fi fost căsătorit pe vremea aceea, deci în preajma naşterii copilului (a poetului de mai târziu), din ce cauză nu s-a specificat, în cerere, existenţa soţiei şi a fiului, motivându-se solicitarea scutirii de serviciul militar şi prin statutul său de familist (întreţinător de familie)?

Examinând partea a doua a citatului, considerăm nedemnă aplecarea autorului, cu lux de amănunte, asupra relaţiei de concubinaj dintre Rozalia Ergézi şi Manole Pârvulescu, deoarece naşterea lui Alexandru Ergezi şi avorturile „spontane”, dovedite de documentele spitaliceşti, confirmă acest lucru. Spre deosebire de modul în care am tratat această temă, autorul monografiei parcă ar data, prea de timpuriu, aruncarea în braţele „patronului” a fetei tinere, ajunsă în Bucureşti abia cu un an mai înainte. În legătură cu această afirmaţie, în fragmentul în cauză, găsim o propoziţie şi „mai bătătoare la ochi”. Când autorul citat notează că Arghezi a supt din acelaşi piept cu Jean Steriadi, nu-şi pune şi întrebarea firească unui om care nu e certat cu logica, şi anume: de unde şi prin ce minune avea doica lapte? Sau, altfel spus: cine era cel de-al treilea prunc? Răspunsul e simplu de tot: ca o doică plătită să poată alăpta doi copii străini, potrivit legii biologiei, trebuia să fi născut mai înainte şi ea un prunc, cel care face „să încolţească al laptelui izvor”. Posibil ca naşterea să se fi produs, dar copilul a murit? Sau Rozalia Ergézi şi-a „metamorfozat în înger” propriul copil, să profite de pe urma lui, angajându-se – sărăntoaca de ea! – ca dădacă? Autorul a ocolit aceste întrebări pentru că altfel – dacă n-ar fi făcut-o – trebuia să presupună, în mod logic, existenţa celui de-al treilea copil, a cărui istorie trebuia să fi lăsat ceva urme, amprente, în familia lui Arghezi, unde această secuiancă şi-a trăit o parte importantă a vieţii. După cum trebuie să se fi păstrat şi în memoria lui Alexandru ceva urme, a cărui calitate de martor nu este luată în seamă de o parte a literaţilor români, aceştia nerecunoscând ca autentice mărturiile sale. Logic, ne putem întreba: ce interes ar fi urmărit cel de-al doilea fiu al Rozaliei Ergézi, afirmând un neadevăr, declarându-se fratele poetului? Sau însuşi poetul ar fi acela care minte, adresând scrisori din Elveţia mamei sale şi fratelui său?

Este mai mult decât grotescă minimalizarea în aşa măsură a situaţiei Rozaliei, „ardeleanca”, la care cei din jur obişnuiau să se raporteze cu nuanţe peiorative. Ea este principala victimă a hărţuielilor ivite în jurul naşterii poetului şi după ce Arghezi, în interviul dat prietenului său, preot (interviu ce poate fi socotit şi ca un fel de spovedanie târzie), recunoaşte clar şi concis, fără menajamente, că femeia având statutul de doică în familia sa era, de fapt, mamă-sa cea bună (pe baza unei expresii maghiare elocvente: mamă-sa ‘dulce’).

Ei, şi dacă Rozalia Ergézi ar fi fost numai şi numai doica poetului, n-ar fi meritat şi atunci o fărâmă de respect? Cea care, ca şi „vrăbiile”, n-avea altă grijă în viaţă decât să nu-i fie „frig şi foame”, încercând să zboare, măcar la o şchioapă deasupra pământului, chiar şi „aproape-n pielea goală”. Ca o vrabie ce era!

Copil din flori

Faţă de veridicitatea seacă a datelor biografice (sau chiar a falsităţii lor!), în ceea ce-l priveşte pe poet avem de-a face şi cu un alt adevăr, situat deasupra celor înşirate: adevărul eului poetic. Eul unei persoane de rând – intenţionat sau din greşeală – poate să mintă, poate să bată câmpii, să falsifice, să muşamalizeze unele fapte biografice, să le ascundă sub tăcere, poate chiar să-şi creeze o mitologie proprie. Natura memoriei instabile, precare, poate să joace feste, omul – deseori – rememorează greşit unele întâmplări. Chiar şi unele convenţii sociale, apăsătoare, îl pot obliga să ascundă adevărul. Şi – dacă ne raportăm la convenţiile sociale specifice ale Bucureştilor de la cumpăna dintre secolele XIX–XX, unui individ, obţinând statutul, aşa-zis, de „persoană importantă”, de „om de vază”, nu i se admitea să se fi născut dintr-o relaţie extraconjugală. Darămite ca fiu al unei parii sociale, cum erau socotite slujnicele secuience! Convenţia socială a închis ochii când a fost vorba de dezonorare, dar naşterea dintr-o asemenea relaţie era un păcat de neiertat. Îi face onoare – oricum – tatălui lui Arghezi, care printr-o serie de şiretlicuri şi diferite trucuri de înregistrări matricole, a obţinut pentru fiul său natural „statutul de născut în familie”. Însă la persoana mamei copilului a renunţat fără să clipească. Deci: dreptatea eului poetic este mai presus decât dreptatea eului omului de rând. „Ştii, poetul nu minte pentru nimic:/ zi-ne adevărul, nu doar ce-i veridic…” – scria József Attila, poetul maghiar, fiind contemporan cu Arghezi (în a cărui soartă şi viaţă plină de crize identitare găsim multe similitudini cu ale poetului român), iar această atitudine, exprimată ca artă poetică de Attila József, se potriveşte credoului poetic al lui Arghezi: adevărurile vieţii poetului român obţin strălucire în această ambianţă. Da, şi Arghezi afirmă, în locul veridicului, adevărul. A nu se omite aserţiunea: literatul e liber să vorbească, şi vorbeşte! Cititorului revenindu-i datoria de a-i descifra şi decripta semnalele transmise. Mai mult ca sigur, opera îi conţine viaţa în întregime, gândurile, absolut nimic nu este lăsat afară… Astfel că dacă biografii lui Arghezi, cei care, ici-acolo, bat câmpii în privinţa faptelor vieţii poetului, ar fi recunoscut acest adevăr, se impunea să dea o importanţă mult mai mare poeziei Copil din flori, inclusă în volumul Cântare omului. Într-adevăr, în această poezie poetul se destăinuie, enunţând adevărul despre sine însuşi, la persoana întâi, singular: şi anume că „copilul din flori”, evocat în poezie, este poetul însuşi. Iată, câteva fragmente esenţiale din poezie:

 

„Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,

Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare.

Între-ndoieli trecute, uitări şi presimţiri,

Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi.

Când eşti ce nu fuseseşi, când pari a fi şi tu,

Şi ne-ntrerupt te cleatini între «ba da» şi «nu».

Încredinţare dârză o zi, şi-o zi tăgadă,

În lupta ta cu tine eşti unul şi-o grămadă.

Aceloraşi cuvinte le dai alte-nţelesuri,

Eresuri în credinţă, credinţă în eresuri,

Şi nu e de mirare că eşti cum te arăţi,

Cusut în lung, din creştet, din două jumătăţi.

(…)

Eşti o făptură-ntreagă, te-ntrebi, sau de pripas?

Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,

Din oameni, din nenuferi, din şoimi? Într-adevăr,

Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr.

(…)

Te-ai fi simţind cu tine mai viu şi împăcat

Să te cunoşti odraslă de zmeu sau de-mpărat?

Din ce-mpărat şi-anume din ce împărăţie,

Crezându-ţi cuvenită coroana ei şi ţie?

Destoinicia minţii n-ar fi putut să iasă

Decât dintr-o-ntrupare domnească de mireasă? (…)”

 

Traducând în limba maghiară această poezie, m-am aflat faţă în faţă cu adevărul axiomei lui Arghezi, citată mai înainte, axiomă rostită de poet însuşi în interviul dat lui Kányádi: „Poezia este un lacăt pus pe limbă care nu poate fi întotdeauna deschis cu cheia unei alte limbi”.

După ce am finisat un fel de traducere „brută”, în mare parte conform conţinutului poeziei, şi am trecut la elaborarea ritmului, a metricii speciale şi redarea rimelor specifice poeziei în limba maghiară, mi-am dat seama că astfel are de suferit „conţinutul” şi mă îndepărtez de textul poeziei originale. (Situaţia semnalată fiind – de altfel – dilema oricărei traduceri artistice. Principiul de bază, în traducere, după Lator László putând fi formulat astfel: trebuie tradus totdeauna ceea ce este acolo, prezent, dat în textul original – nota trad.). La acest fragment de traducere am ajuns după o coordonare aproape zilnică cu colegul meu, Lövétei Lázár László, textul astfel obţinut fiind fidel întrucâtva atât „conţinutului”, cât şi „formei” originalului. Aduc ca exemplu, la cele afirmate, primele două versuri ale poeziei: „Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,/ Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare.” Traducerea mot-a-mot a celor două versuri în limba maghiară: „A káosz egy foszlánya valál, találomra lebegtetett,/ melyet egy enyhe fuvallat elfúj a virágbóbitáról.” Cu toate că tragicul textului este redat şi în traducerea brută, în limba maghiară, nu este însă poezie! A devenit poezie în varianta tradusă de noi, textul pierzând puţin din caracterul năucitor, consternant al originalului, dar a păstrat, totuşi, în mod accentuat frământările interioare ale poetului pentru aflarea identităţii.

Poetul declară, în urma unui zbucium lăuntric, că se consideră o făptură încropită din două jumătăţi nu tocmai identice, toate ale sale sunt perechi: „Tălpi două, două braţe, doi ochi, două urechi;/ Dar când învălmăşeala simţirilor te fură,/ Ca să le spui trunchiate nu ai decât o gură.”

Ca şi când şi-ar zgândări rănile, formulează un şir de întrebări: cine este el, cine i-au fost predecesorii, din ce părinţi se trage: „Din oameni, din nenuferi, din şoimi?” Şi-a căutat tot timpul vieţii sale „străbunia” şi „părinţii”. Nedumeririlor le dă şi un fel de răspuns: şi-ar afla odihna sufletească, găsindu-şi un singur stăpân: tatăl, de fapt. Şirul întrebărilor se succed una după alta, poetul ajungând până acolo încât se învinovăţeşte  pe sine: „Eşti o făptură-ntreagă, te-ntrebi, sau de pripas?” Şi-ar găsi, oare, odihna sufletului aflând că este: „odraslă de zmeu sau de-mpărat”? Sau dacă s-ar trage „dintr-o-ntrupare domnească de mireasă”?

Ciclul Cântare omului nu este evaluat de unii critici între reuşitele de excepţie ale poetului, ca vârf al creaţiei sale, nu cu puţină simplificare, fiind considerată o apoteoză a Omului, a Omenirii, scrisă cu majusculă. Însă, acordând mai multă atenţie poemelor incluse, ne putem da seama de unele reminiscenţe personale ale destinului poetului. Citez doar un fragment din poezia Mâna lui, din acelaşi ciclu:

 

„…E mută când vorbeşte tăcut, ca o pecete

C-un crin săpat în mijloc şi litere secrete.

Făgăduieşte-o dată, trecând pe lângă tine:

Făgăduinţa-i sfântă şi-atunci când nu şi-o ţine.

De câte ori o viaţă întreagă nu se-ngână,

Mâhnită, printre lacrimi, cu-o strângere de mână?

Şi câte visuri, câte şi vieţi nu au pierit,

În suflet cu inelul părut făgăduit?…”

 

Parcă văd chipul Rozaliei Ergézi învârtind pe deget o verighetă (poate a fost din aur) primită de la cofetarul din vecini, Nae Theodorescu, dar pe care „amorezul ei” i l-a tras pe deget, însoţit de cuvinte „mieroase”, promiţându-i marea cu sarea, însă, de fapt, numai cu intenţia seducerii. Îndeplinirea „făgăduinţei” s-a tot amânat, pe zi ce trecea, rămânând, în cele din urmă, visul unei vieţii deşarte: „Şi câte visuri, câte şi vieţi nu au pierit,/ În suflet cu inelul părut făgăduit?”

Buna-Vestire

 

O altă poezie (îndrăgită de mine!) din volumul Cuvinte potrivite trimite tot la chipul mamei lui Arghezi. Este vorba de poezia Buna-Vestire, tradusă în limba maghiară de poetul Szemlér Ferenc. Primele versuri amintesc de o poezia lui Sapho, despre torsul firului care se rupe permanent. „Dragă mamă, dragă mamă,/ Pânza iar mi se destramă./ Sufletul şi-acum mă doare,/ Trupul iar, în cingătoare,/ Braţul mi se leneveşte,/ Fusul scapă dintre deşte,/ Firul răsucit, din furcă,/ Mi se-nnoadă şi se-ncurcă…” Poezia lui Sapho are ca temă dorul de iubire, în Buna-Vestire, însă, sentimentul dragostei împlinite se ondulează până la atingerea unor accente tragice: „Dragă mamă, îmi năzare,/ Că din brâu, pe la-nserare,/ Înviem şi suntem doi.” Se poate închipui situaţia copilului Arghezi, cel care până la vârsta de zece ani, chiar dacă nu era mereu în preajma mamei sale, cu intelectul în formare, a putut percepe situaţia exprimată în ultimul vers: „Înviem şi suntem doi.” Nu i-a pricinuit multă bătaie de cap, multă fantezie să obţină inspiraţia pentru a crea această poezie: revelaţia i-a incendiat propria piele, poate a şi auzit îngerul aducându-i Buna-Vestire. Firesc să-i fie teamă. O teamă cruntă.

Nu ştiu

 

Temerile lui Arghezi n-au avut ca sursă, în exclusivitate, nelămuririle sale identitare. Biografia poetului conţine evenimente existenţiale care i-au accentuat sentimentul de auto victimizare. De două ori a stat în închisoare. Prima oară, în 1919, la Jilava, împreună cu grupul „colaboraţioniştilor” – între care şi Slavici. Puterile  instituţionale, în curs de instalare, din România Mare, l-au învinuit de „germanofilie” şi că a colaborat cu conducerea armatei germane care, o perioadă, în timpul primului război mondial, a ţinut sub ocupaţie Bucureştiul. Detenţia a durat un an şi jumătate.

În 1939, viaţa îi este iarăşi în pericol, este ameninţat de o boală cumplită. Cel puţin aşa crede, convins că are cancer. Cade la pat, pentru o perioadă destul de îndelungată. Va fi vindecat de un medic excentric, care-l pune pe picioare cu o singură injecţie. Adevărul este că diagnosticul iniţial s-a dovedit a fi greşit. Suferea „doar” de sciatică.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în 1943, este închis a doua oară, de astă dată la Târgu-Jiu. Acum – ce ironie cumplită a sorţii! –  este acuzat de atitudine antigermană. Scrisese pamfletul virulent  – caracteristic stilului său polemic – împotriva ambasadorului german din Bucureşti, Killinger, cu titlul Domnule baron!, pentru care Gestapoul vroia să-l trimită la Dachau. Aşa  că, ajungând numai la Târgu-Jiu, se putea declara mulţumit!

Poetul n-a fost ocolit de temeri nici după război. Puterea comunistă, nou instalată, l-a scos din viaţa publică. Din eseul lui Csiki László, intitulat Transformările lui Arghezi: aflăm că „chiar ’vindea pătrunjel’ la balul literaturii mari… şi pe piaţă.” Această perioadă de „vânzător la piaţă” – având ca miză asigurarea celor de-ale gurii pentru el şi familie – a durat între 1948–1956. La situaţia precară, trebuie adăugat preludiul cu distrugerea tipografiei private de la Mărţişor. Mai apoi, Baruţu – folosind rămăşiţele tipografiei – execută unele comenzi de afişe pentru persoane dovedite ca duşmani ai noului regim. Băiatul va fi arestat, iar tatăl suportă consecinţele. Face recurs la forurile de conducere, personal către Gheorghiu-Dej, pentru eliberarea fiului. Nu mai poate mira tonul scrierilor din această perioadă, asemănător celui din poezia Nu ştiu, creată în 1953, din care redau fragmentul următor:

 

„Mi-e frică.

Nu ştiu de ce mi-e, mamă, frică.

Mi-e frică de umbră şi de soare,

Mi-e noaptea prea lungă şi ziua prea mare.

Orele trec încâlcite şi-ncete

Parcă bolnave şi parcă bete

Şi se opresc toate la mine,

Se uită zgâite ca nişte măşti şi chipuri străine.

Mă cercetează, mă întreabă, fără chemare, fără cuvinte.

Sunt ca un om care ascunde şi minte

Şi nici eu şi nici ele, nici una,

Nu ştiu care-mi este minciuna.

Am minţit

Că m-am născut, că am trăit?

Şi eu m-am născut? Şi eu am trăit?

(…)

Şi mi-e frică şi să nu cad

În cine ştie ce lume de Iad.

Şi orele, măştile m-aşteaptă

La fiecare treaptă,

Frumoase sau schimonosite,

Presimt că-mi caută o vină

De pe când nu eram în lumină

Să mă acuze, să mă judece

De pe când eram încă în scutece.”

Temerile, îndoielile, minciunile sale (ale căror origini sunt datate de însuşi poetul la vârsta de bebeluş) îl fac să se îndrepte, de obicei, către mama lui sau către amintirea ei. Această atitudine nu e ocazională. Relaţia sa cu mama nu e, în niciun caz, univocă, fiind în totul ambivalentă. Precum reiese din fascinantul său roman Ochii Maicii Domnului (eroul principal, Ioan Vintilă fiind un alter ego al autorului) are complexul lui Oedip, fiind îndrăgostit de mamă, cea care îl creşte singură, şi faţă de care – pe lângă ataşament – simte şi teamă. Aşa precum reiese din confesiunea de rămas bun, scrisă de Arghezi înainte de a se călugări.

Îndată după apariţia în revista Székelyföld a textului amintit, poetul Bogdán László, prietenul meu, mi-a atras atenţia asupra unui fapt ţinând de speţa istoriei culturii. În opera monumentală a lui Mircea Eliade: Istoria credinţelor şi ideilor religioase, capitolul XXXVIII (Religie, magie şi tradiţii hermetice înainte şi după reforme), subcapitolul 306 (Vânătoarea de vrăjitoare şi vicisitudinile religiei populare) citim următoarele despre unele superstiţii populare româneşti: „Numele zeiţei a devenit zâna (dziana) în româneşte. În plus, derivând de la aceeaşi rădăcină, un alt cuvânt, zănatec, însemnând ’zăpăcit’, cu minţile aiurea, nebun, adică ’luat’, răpit de Diana sau de zâne. Zânele pot fi nemiloase, este imprudent să le rosteşti numele: li se spune ’Sfintele’, ’Ocrotitoarele’, ’Rusaliile’ ori simplu ’Ele’ (Iele). Zânele, care sunt nemuritoare, au aparenţa unor tinere fete atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb, cu sânii goi, ele nu se văd ziua. Înaripate, ele zboară prin văzduh, mai ales noaptea. Dar le place să cânte şi să joace, şi acolo unde au jucat, iarba este roşie ca focul. Ele îi îmbolnăvesc pe cei care le văd jucând sau care încalcă anumite interdicţii şi aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluşari.

Datele româneşti, graţie arhaismului lor, sunt de mare ajutor în înţelegerea vrăjitoriei europene. În primul rând, numai poate exista îndoiala în ce priveşte continuitatea  anumitor rituri şi credinţe arhaice privind mai ales fertilitatea şi sănătatea. În al doilea rând, aceste scenarii mitico-rituale implicau o luptă între două grupuri de forţe opuse, deşi complementare, grupuri personificate ritualic de tineri flăcăi şi fete (benandanti, striga, căluşari). În al treilea rând, după lupta ceremonială urma uneori împăcare a celor două grupuri antitetice. În al patrulea rând, această bipartiţie rituală a colectivităţii implica o anumită ambivalenţă, căci, exprimând procesul vieţii şi fertilităţii cosmice, unul din grupurile rivale personifica întotdeauna aspectele negative. În plus, personificarea principiului negativ putea, în funcţie de moment şi de circumstanţele istorice, să fie interpretată ca o manifestare a răului. Este ceea ce pare să se fi petrecut la români cu strigoii şi, într-o măsură mai slabă, cu zânele, care corespund cortegiului Dianei.”

Am prezentat aceste informaţii prietenului meu scriitor, Ion Nete, un bun cunoscător al operei lui Eliade, pentru că eram nedumerit în legătură cu denumirea de Rosalia a zânelor rele. Mi-a promis că se va documenta asupra problemei în traducerea în limba română a operei (NB.: lucrarea respectivă fiind scrisă, iniţial, în limba engleză, în America). Reîntâlnindu-ne, îmi spune că versiunea românească a textului nu conţine numele de Rosalia. Nu mi-a precizat, însă, numele care îl înlocuieşte. Şi-atunci, drăcuşorul din mine nu mi-a dat pace până n-am făcut rost de ediţia românească, în trei volume a lucrării. Într-adevăr, în fragmentul în cauză nu se află numele de Rosalia, ci Rusalia, denumirea ducându-mă la numele, în limba română, al sărbătorii creştine: Rusalii. În prima reacţie, am pus-o în seama unei greşeli de traducere, în limba maghiară, deşi eram conştient de exigenţa – cunoscută, de altfel, de toţi prietenii cărţii – a Editurii Osiris. Am trecut la cercetarea dicţionarelor, lexicoanelor, a internetului etc. până când m-am lămurit, în proporţie de sută la sută, că nu este vorba de nicio traducere greşită. Rezultatul fiind următorul: numele feminin Rozalia este de origine latină şi provine din „rosa”. În Imperiul Roman, în fiecare primăvară, se celebra sărbătoarea morţilor, cu ocazia căreia mormintele celor trecuţi în nefiinţă erau acoperite cu flori de roze. „Rosalia” (Sărbătoarea Rozelor) după calendarul lui Constantin era pe 23 mai, fiind  preluată, apoi, pentru denumirea sărbătorii Rusaliilor (Duminica Rusaliilor) la creştinii-ortodocşi. (În Europa de Vest, Rosalia este denumirea şi a unui şir de sărbători care se leagă de venerarea unei femei martire, originară din Sicilia).

Poate că e doar o închipuire şi nimic nu este real, dar nu pot exclude cu desăvârşire că în acel mediu bucureştean, de sfârşit de secol, pe când apare în capitala României, plină de superstiţii, eresuri, de „realităţi” mistice, ezoterice, slujnica Ergézi Rozalia – chiar şi datorită numelui – a fost primită şi tratată ca „zănatecă”, fluşturatică, haihui. Numele de Rozalia se întâlneşte foarte rar la cei de origine română. Interpretarea mea o fi eronată, însă nu poate fi exclus că în acel registru matricol, mult discutat, oficialii trec numele de Maria desemnând o persoană de sex feminin, având 18 ani (şi fără orice nume de familie) din cauza unei aversiuni faţă de numele Rozalia, deoarece persoana numită astfel aduce farmece în familie. Parcă-o văd, în faţa mea, pe mama lui Nae Theodorescu, olteanca Bălaşa, impunându-i fiului: „Să nu-mi aduci în casă o persoană cauzatoare de rele!”, şi sfătuindu-l să-şi schimbe atitudinea, în legătură cu intenţia de a se căsători cu Rozalia.

Pot fi considerate drept nişte exagerări presupunerile mele privind superstiţiile larg răspândite în România sfârşitului de secol XIX, un excedent de nestăvilit al fanteziei mele. Dar nu m-aş fi încumetat să le formulez, dacă din presa de bulevard, din media românească a zilelor de azi, oamenilor nu li s-ar da de veste despre exorcisme, organizate în mănăstirile monahale sau în comunităţile de maici, despre schingiuirea groaznică a novicelor, învinuite de vrăjitorie, sau despre existenţa altor practici de magie neagră, cu un deznodământ deseori tragic.

Trebuie adăugat, totodată, că practicarea superstiţiilor, de la sfârşit de secol XIX, nu era numai un specific românesc. Ergézi Rozália putea să aducă de acasă diferite reprezentări magice, închipuiri mistice la care s-au adăugat şi cele asimilate din noua sa ambianţă. Am citat fragmentul din scrisoarea adresată Aretiei Panaitescu, în care Arghezi se plânge de „misticismul idiot” al mamei. Ipotezele mele, pentru justificarea cărora l-am citat pe Mircea Eliade, poate sunt nişte închipuiri, fantasmagorii, răstălmăciri în biografia Rozáliei Ergézi, în relaţiile sale cu cei din mediul ambiant. Îmi asum toate consecinţele! Un lucru, însă, e cert: această femeie „nu intra în rând”. Ieşea de sub tipar. Întâi prin faptul că era străină, nu încape nicio îndoială. Dar era „outsider” în toate privinţele. Era o stigmatizată.

Mă uit

Szőcs Géza, poetul disident în Ungaria, mi-a atras atenţia asupra amintirii tatălui său, criticul literar Szőcs István în legătură cu poetul român. L-am contactat telefonic pe domnul Szőcs István, bătrân şi bolnav, care mi-a relatat următoarele (Conţinutul convorbirii noastre telefonice – practic – era identic cu cele consemnate de către sus-numitul critic literar într-un articol apărut în revista clujeană Helikon, cu titlul Felfedeztem Arghezit (L-am descoperit pe Arghezi), din care preiau următorul pasaj:

„Am ajuns, foarte tânăr, în 1951, la Editura Tineretului din Bucureşti. Tocmai atunci, sau cu puţin timp în urmă, a circulat în redacţie, din mână în mână, un pamflet pe care l-au tradus în grabă şi în limba maghiară: Putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei. Mi s-a părut agresiv şi plictisitor, de aceea l-am parcurs superficial, în grabă, însă mi-a sărit în ochi o strofă pe care autorul mâzgăliturii a inclus-o drept  exemplu negativ:

«Glasuri mă strigă cu nume străine.

M-aţi chemat pe mine?

Sunt eu cel căutat?

Mi se pare că vântul s-a înşelat».

La loc comanda! Are talent poetul acesta! Şi m-am interesat de la cei din redacţie, oare cine este acest Arghezi? Singur nea Máté ştia, «sfătuitorul» nostru artistic. «Tovarăşul Máté» era un bolşevic vechi (originar din Oradea, iniţial purtând numele de Neuman Ernő), într-o perioadă a lucrat şi la ediţia de limba maghiară a radioului din Moscova, obişnuia să aplice cu o severitate ieşită din comun metodele analizei partinice faţă de colegii noştri tineri şi amatori.

– Vai, tovarăşe Szőcs, este vorba de o nedreptate cruntă, omul acesta este cel mai onest om din toată România şi este şi cel mai mare poet. El este acela care a scris împotriva ambasadorului nazist pamfletul: «Domnule baron, duceţi-vă acasă!» Acum – ca răsplată – i s-a aplicat un picior în fund… Vinde roşii pe stradă, în faţa casei.

– Din ce cauză? – îl întreb.

– Pentru că tatăl redactorului şef al Scânteii, Sorin Toma (cel care a scris această maculatură) este poetul proletar, fără talent, Alexandru  Toma, cel din care vor să creeze acum un poet de mărime naţională… Cam aşa merg acum lucrurile, tovarăşe Szőcs.

Mi-a promis că mă duce odată acasă la Arghezi, dar mai înainte trebuie să discute treaba şi cu dânsul. Cumva această vizită nu s-a realizat. A urmat însă jubileul celei de-a cincea aniversări a înfiinţării Editurii Tineretului. Eveniment ce trebuia sărbătorit. Fiecare dintre noi a primit câte o invitaţie pentru o singură persoană (membrii familiei erau excluşi). Pentru că unul dintre noi, minorităţi, s-a îmbolnăvit, ne-a rămas o invitaţie în plus. Cum s-o folosim? Înainte ca cineva să aibă vreo părere, am exclamat:

– Nea Máté, să nu pierdem ocazia! Daţi invitaţia în mâinile lui Arghezi!

Banchetul festiv se ţinea în aula Ministerului de Externe, vis-à-vis cu Universitatea. Pe podium erau aşezaţi directorii şi alţi corifei de la Minister, scriitorii «de vază», jos în sală ceilalţi scriitori bucureşteni şi redactorii şefi, într-o lojă scriitorii din provincie, în cealaltă, personalul auxiliar al redacţiei… iar aula, a cărei elevaţie semăna cu un «uterus» avea două «apofize» ca nişte «oviducte», într-una, care ducea spre toaletă, eram aşezaţi în rând noi, cei de la naţionalităţi conlocuitoare: Zimán Manci, şefa noastră (o fostă croitoreasă), Szász Béla, locţiitorul şef, pe urmă eu. În rândul celălalt: nea Máté, tanti Groszmann şi Tudor Arghezi, cel din urmă.

Invitatul nostru era un om sec, sever ca un profesor, totuşi semăna cumva cu Thorton Wilder şi avea privirea ca Dohnányi Ernő (NB.: renumit artist muzician).

Am ciocnit paharele cu votcă, m-am apropiat de el şi i-am spus că mi-a plăcut strofa respectivă (între timp m-am mai documentat şi eu), amintindu-i şi despre traducerea în limba maghiară a unei poezii de către Dsida Jenő. M-a urmărit în tăcere, a dat din cap din când în când. Mă pregăteam să mă retrag, când deodată a spus în limba maghiară (vorbea puţin sacadat, rar, dar foarte limpede): «Én is tudtam kicsit magyarul, de már elfelejtettem». («Şi eu am ştiut puţin limba maghiară, dar am uitat-o  deja».). Eram atât de surprins, că i-am răspuns numai după minute lungi în limba română: «Unde aţi învăţat limba maghiară?» Îmi răspunse tot în limba română: «La rude, în timpul copilăriei, în judeţul Trei Scaune».  Furat de gânduri, la puţină vreme dup aceea a mai adăugat în limba maghiară: «Egész éjjel mentünk a szénásszekéren…» («Am mers toată noaptea cu carul de fân…»)

După aceste vorbe, nu ştiu din ce cauză, ne-a cuprins melancolia, sentimentul de tristeţe a unei singurătăţi de rău augur. Numaidecât s-a ridicat şi el, a mulţumit pentru invitaţie şi a plecat.

Între timp – să nu uit – printre cei din aula mare a stârnit o mare, dar înăbuşită agitaţie (cei umblaţi la toaletă l-au descoperit) faptul că Arghezi stă printre «bozgori». Câteva figuri mai şterse au şi apărut la masa lui, invitându-l: «Maestre, veniţi la masa noastră!» Arghezi însă i-a refuzat: «Mulţumesc, mă simt bine aici».

A doua zi directorul a întrebat: «De ce nu mi-aţi spus? Ce de blam!» Însă directorul adjunct, Vicu Mindra, îmbrăcat elegant, în haine negre, a fugit înainte de masă acasă la Arghezi, i-a cerut scuze şi a făcut contract pentru un volum de versuri pentru copii şi o carte de traduceri de Nekrasov. Nici editura rivală, Editura pentru Literatură n-a rămas mai prejos. L-au căutat şi ei şi au contractat volumul de versuri 1907. Până la urmă şi «echipa elită» era nevoită să mişte ceva. Tovarăşul Chişinevschi a trimis maşina după el şi l-a rugat să se prezinte în faţa Comitetului Central.

Arghezi, ajuns la faţa locului, şeful secţiei de propagandă îl întreabă cordial: «Maestre, maşina a ajuns la timp?»

Arghezi a răspuns morocănos: «Nu. A întârziat cinci ani.»”

În anii când mi-a fost dat să umblu mai des la Bucureşti, am auzit şi eu anecdota maşinii care a întârziat cinci ani. În mai multe variante. Nu am verificat dacă, într-adevăr, Chişinevschi era atunci căpetenia secţiei de propagandă, dar n-are nicio importanţă. Din cele relatate de Szőcs István, m-a frapat propoziţia rememorată în limba maghiară de către Arghezi: „Egész éjjel mentünk a szénásszekéren…” („Am mers toată noaptea cu carul de fân…”).

Nu mi-e greu să-mi închipui carul de fân care cobora când lin, când cu hopuri de pe fâneţele munteneşti harghitene, pentru că, din copilărie, păstrez şi eu asemenea amintiri. În vremea aceea, când eram copil, în august populaţia de sex bărbătesc a satelor secuieşti se muta pentru 2-3 săptămâni sus pe munte. Era o muncă pe cinste să coseşti nişte ierburi mărunte, tari (ţăpoşica), peste care aluneca coasa, să usuci, să aduni fânul… Totuşi, avea un farmec aparte, de nedescris, ceva mitic această existenţă montană, acele zile şi nopţi care au fermecat sufletul copilului, i-au tensionat fantezia cu închipuiri despre zâne şi zmei. Nu este întâmplător că şi în poezia argheziană sunt destul de frecvente. Întâlnirea cu noaptea profundă, înstelată, tainică, poate şi înspăimântătoare, care i-a lăsat urme adânci, dăinuitoare în suflet s-a produs oare sub cerul Bucureştilor? Înclin mai mult să cred că nu. E cu mult mai credibil să datăm originea motivelor nopţii din timpul vacanţelor petrecute la Vlăhiţa, din acele drumuri nocturne spre casă, făcute pe deasupra unui car cu fân, coborând, molcom, spre casă, de unde se văd numai stelele. Cel care a umblat măcar o dată pe valea Vârghişului, în aval, până la peştera de la Mereşti, sau la fâneţele, sălaşele de vară, stânele aflate de-a lungul drumurilor montane deasupra Vlăhiţei, ducând spre Harghita, de la Mădăraş, şi-a petrecut cel puţin o noapte în aceste locuri, aceluia nu e nevoie să i se explice sentimentele înfiripate în sufletul unui copil supersensibil, care a copilărit pe aceste meleaguri. Asemenea trăiri n-avea unde să le încerce, nici în Oltenia (locul de baştină al tatălui), nici pe moşiile, de mai târziu, ale acestuia, de pe şesul Piteştilor.

Aflându-mă faţă în faţă cu pomenirea, de către Arghezi, în istorisirea lui Szőcs István a judeţului Trei Scaune, prima dată m-am gândit la apariţia unui nou caz de creare voită a confuziei, de către poetul Cuvintelor potrivite. Însă, după ce mi-am amintit de concluziile articolului publicat de muzeologul din Sfântu Gheorghe, Cserei Zoltán despre disputele administrative de la sfârşitul sec. XIX între judeţele Braşov, Odorheiul Secuiesc şi Trei Scaune asupra apartenenţei meleagurilor homorodene şi a Baraoltului, mi-am dat seama că unei persoane cu identitate bucureşteană – probabil – îi părea mai elegant să-şi declare originea din Trei Scaune, fiind mai aproape de Braşov. Doar şi călătoriile, împreună cu mama, la Vlăhiţa în timpul copilăriei, pesemne că se făceau cam în felul următor: după ce coborau din tren (ruta Braşov–Cluj), într-una din gările: Rupea, Homorod sau Augustin, continuau drumul spre casă cu vreo căruţă „ocazională”, parcurgând şi o bună porţiune a teritoriului aparţinător la Trei Scaune, numele acestui judeţ întipărindu-se mai lesne în memoria copilului, decât Odorheiul Secuiesc. Deci, menţionarea numelui Trei Scaune n-ar fi făcută tocmai fără temei.

Acestea, totuşi, sunt amănunte, cărora nu le dau mare importanţă. Mult mai mult m-a interesat poezia din care a citat autorul articolului de maculatură, apărut în Scânteia, despre aşa-zisa putrefacţie a poeziei etc., publicarea articolului respectiv încadrându-se în politica culturală comunistă „partinică”, promovată în ţările est-europene, aparţinătoare blocului sovietic. Cu atât mai mult că şi în viaţa literară, transilvăneană, maghiară, în această perioadă aveau loc acele procese literare organizate sub imboldul luptei de clasă, cu denunţuri, excluderi, eliminări, de care nici azi nu ne putem aminti decât cu ruşine.

Fărâma din poezia Mă uit, a lui Arghezi, citată de Szőcs István, era în perfectă concordanţă cu tema pe care o dezbat, de aceea am şi tresărit, citind-o. Iată o remarcă, accentuată, a căutării de sine, vizionare, a poetului. (După lungi căutări, am dat şi de varianta în limba maghiară a poeziei, în traducerea, inspirată, a lui Szemlér Ferenc). O redau integral:

„Mă uit în cer, mă uit în pământ.
M-am întrebat cine sunt.
Gânduri se duc, vin
Din vânt, din senin,
Ca nişte păsări rotunde.
Încotro? De unde?

Glasuri mă strigă cu nume străine.
M-aţi chemat pe mine?
Sunt eu cel căutat?
Mi se pare că vântul s-a înşelat.

Câte puţin sunt dator
Fără să-mi fi dat nimic, tuturor –
Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,
Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,
Şi oamenilor din răstignire.
Cu ce să plătesc nefire şi fire?

Sângele meu nu-i al meu.
Mi-e teamă să zic «mie» şi să zic «eu».
Cu ce fel de drept
Mi-aş umfla bârnele din piept
Şi mi-aş întinde pe zarea
Toată, spinarea?

Ce martor aş întreba
Ca să-mi răspundă întrucâtva
Măcar dacă sunt?

Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,
În baltă şi stuh
Şi adânc în văzduh.”

 

Poezia, creată în anii 1930, a fost inclusă în volumul de poezii Cărticica de seară, editat în 1935. Poetul publicase, deja, romanul Lina. Un eveniment de seamă, în viaţa sa particulară, petrecându-se prin pierderea tatălui natural, iar la înmormântare îşi prezintă mama fratelui său, dinspre tată. Mai multe glasuri îl „strigă cu nume străine” (Arghezi?). E plin de nedumeriri, îndoieli (de care nu poate scăpa, definitiv, până la sfârşitul vieţii), însă obârşia şi-a clarificat-o cu certitudine. Ar putea declara şi el, parafrazându-l pe József Attila: „Tata mi-a fost oltean, mama pe jumătate secui,/ pe jumătate neamţ”. Amintirile sale, din mica copilărie, cele despre rubedeniile din Vlăhiţa (ca de exemplu: „Am mers toată noaptea cu carul de fân…”) au fost interiorizate în suflet în aşa măsură încât – prin capilarii ascunse, vrând, nevrând, conştientizate sau sub limita conştiinţei – s-au strecurat în structurile adânci ale poeziei.

 

Cătunul

 

A apărut în volumul O sută şi una de poezii (1947). O singură metaforă a poeziei m-a frapat în aşa măsură încât m-a purtat până la cimitirul din Vlăhiţa. E bine că poezia, în traducerea ilustră a lui Kányádi Sándor, poate fi citită şi în limba maghiară. Sunt sigur că pe poet l-a inspirat, în crearea acestei poezii, imaginea cimitirului de la Vlăhiţa:

„Cătunul s-a mutat tiptil, din zare,
În cimitirul lui, mai mare.
Ce s-a născut, pe rând s-a şi-ngropat
Şi crucile-au intrat în sat,
Viori de lemn
Încremenite într-un semn,
Şi au ieşit din sat până departe,
Lăsându-i drumurile moarte.

Ia seama bine, dacă treci,
La încâlcitele şi vechile poteci.
Să nu te-mpiedici de ciulini.
Morţii-s acolo, ca-n cătun, vecini.

Târât în ploaie de ciubote grele,
Drumeţul, noaptea, poate să se-nşele
Şi, încercând cârligul pus la porţi,
Să ceară găzduire de la morţi.

”

Azi, Vlăhiţa are statut de oraş. Ca localitate, este compusă din două părţi aparte, bine definite. Partea din jurul fabricii metalurgice dispune de un caracter orăşenesc (Szentkeresztbánya – Mina Sfântei Cruci), partea superioară a localităţii, cea veche, numită Satul Mare (Nagyfalu) sau Satul Vlah – Vlăhiţa (Oláhfalu) şi-a păstrat până azi aspectul rural. La extremitatea vestică a acestei părţi a localităţii se află un cimitir vechi, cu o extindere mai mare decât cea obişnuită, dispunând de o „pădure” de cruci specifice, caracteristice locului, care pot fi zărite chiar de pe şoseaua Miercurea Ciuc – Odorheiu Secuiesc. În timpul vacanţelor, copilul Tudor Arghezi trebuie să fi văzut cimitirul din căruţa cu care transportau apă minerală din Băile Homorod, mai mult, îmi închipui că băiatul nu numai că l-a văzut, în treacăt, dar, împreună cu bunica, Ágoston Zsuzsanna, sau cu maică-sa, Ergézi Rozália, a şi umblat prin acest cimitir, cel puţin la 1 noiembrie, de Ziua Morţilor, pentru a aprinde câteva lumânări pe mormântul rudelor decedate, precum al bunicului, Ergézi Joannes. Este ştiut că, pentru acest eveniment, rudele catolicilor se adună în satele lor de baştină de pretutindeni, chiar şi de pe meleaguri îndepărtate. Se poate presupune că, în câteva ocazii, şi Ergézi Rozália a venit din Bucureşti pentru Ziua Morţilor, aducându-l şi pe fiul cel mare…

Sunt convins că Arghezi, cu acest prilej, a descoperit aspectul bizar al „viorilor de lemn/ încremenite într-un semn”. Asemenea simboluri pot fi zărite şi pe la răscruci, ridicate pe lângă drum, în amintirea unui accident tragic – secuii aparţinând unei etnii profund credincioase – dar o aşa mulţime din aceste cruci, asemănătoare unor scripci de lemn pot fi zărite numai şi numai în cimitirul din Vlăhiţa şi în câteva sate din apropiere, ele simbolizând conexiunea dintre lumea „de sus” şi cea „de dincolo”, concepţia făcând parte din cultul morţii la secui.

Cu ocazia aşternerii pe hârtie a poeziei, poetul şi-a adus aminte de viziunea cimitirului aflat în strânsă concordanţă cu universul de credinţă al oamenilor locului şi transpune în liră realitatea existentă aici: „Târât în ploaie de ciubote grele,/ Drumeţul, noaptea, poate să se-nşele.” Pe acela care umblă, aici, în amurg, îl încearcă un sentiment de nesiguranţă, de împreunare a celor două lumi, când nu mai poate fi perceput, cu exactitate, unde se termină satul şi de unde începe cimitirul, populat cu scripci de lemn.

Mângâieri

Memoriile contemporanilor evidenţiază, în mod univoc, faptul că – în afară de cei mai apropiaţi membri ai familiei – Tudor Arghezi nu era ataşat nimănui, cu legături strânse: nici prietenilor, nici rudelor. Mai mult, era foarte dur cu unii dintre ei. Relaţia sa cu tatăl natural era când agresivă, când tolerantă. Pe rudele din partea tatălui nu le cunoştea, de fapt nici nu ştim de ele, în afară de un frate vitreg, Nicolae. Bunica, Bălaşa, a murit tocmai în anul căsătoriei fiului ei, în 1883, Arghezi având atunci trei ani, abia dacă a păstrat ceva din amintirea ei. În afară de tată, nici urmă despre ei în poezia argheziană.

În schimb, rudele dinspre mamă sunt prezente. Lor „le-a închinat” chiar poezii întregi. Cea mai înduioşătoare fiind, poate, poezia Mângâieri, scrisă în 1956, evocând figura blajină a bunicii dinspre mamă, Ágoston Zsuzsanna. Poezia a fost inclusă în volumul postum, Călătorii prin vis, publicat în 1973.

„La toate relele, bunica

Răspunde: «Maică, nu-i nimica».

Şi nici un fel de norocire

N-o scoate nicidecum din fire.

Gându-i cuminte şi blajin

«După furtună, spune, e senin.

E timp urât şi timp frumos,

Că viaţa are sus şi jos».

 

Mă uit la buze şi sprâncene,

La ochii ei, cu pleoapele alene.

Tare-a mai fost frumoasă şi bunica!

Dar zice că nici asta nu-i nimica.

 

Când îşi strecoară ochii verzi, agale,

Ca printr-o crăpătură de migdale,

Îmi spune-n şoaptă: «Ce mai pui de lele

Fusesem în zilele mele!

Zvâcneau în mine nişte draci!…

Nu e nimic! Ce poţi să faci?»”

Se cuvine remarcat chipul de o simplitate lipsită de orice prefăcătorie, înţelepciunea trăită, filosofia vieţii, axată pe supravieţuire, în pofida tuturor greutăţilor (dacă în cazul unei femei din popor putem vorbi de filosofie). Trebuia să fi fost, astfel, Ágoston Zsuzsanna, cea născută la Racu, un sat din judeţul Harghita, şi nu avem niciun dubiu că ea este personajul prezentat în poezie, deoarece, cum am mai spus, bunica din partea tatălui, Bălaşa, a murit când nepotul avea trei ani, astfel – fie copilul oricât de talentat – nu putea păstra amintiri aşa de relevante despre ea.

Am amintit simplitatea, naturaleţea filosofiei de viaţă a bunicii Ágoston Zsuzsanna, însuşiri fără de care n-ar fi putut îndura vicisitudinile vieţii. Chiar şi circumstanţele naşterii sale s-au abătut de la normalitate. Era şi ea copil din flori, asemenea nepoţilor ei din Bucureşti. Cu ocazia înregistrării matricole, la naştere, i s-a atribuit numele de familie al mamei, Császár Terézia. Este trecută deci în registrul matricol de la Racu cu numele de Császár Susana. Mama şi-a părăsit satul natal, împreună cu bastarda ei – probabil – datorită şicanelor la care era supusă, ca fată dezonorată. Nefiind văzută cu ochi buni de consăteni, se mută la Vlăhiţa şi se angajează ca muncitoare în mină sau în fabrică. Fetiţa sa în creştere îşi vede zi de zi  mama întorcându-se, după o zi de muncă istovitoare, într-o cameră cu chirie, vlăguită, murdară, în zdrenţe. Presimte că va avea o soartă similară şi ea când va fi adultă. Pe baza registrului matricol din Vlăhiţa – nu se ştie în ce mod – copila nelegitimă va primi un tată. Posibil să fi fost recunoscută de tatăl natural, de aceea parohul taie în rubrica registrului matricol numele mamei, scris în cerneală neagră (Császár) şi trece deasupra cu albastru: Ágoston. Oricum s-o fi întâmplat, mama şi fata ei erau stigmatizate, deopotrivă, chiar şi de către lumea muncitorească mai liberală a Vlăhiţei.

( Înscris în registrul matricol de la Racu despre naşterea Susanei)

Ágoston Zsuzsanna are 25 de ani când se căsătoreşte cu minerul de naţionalitate germană, veneticul din Bucovina, Ergesi Joannes. Naşterile urmează una după alta. Între 1856–1869 are opt naşteri, din care doi prunci (primul József şi primul János) nu ajung la maturitate.

Familia va creşte şase copii. Maria, cea mai vârstnică, în 1870 este dată  în căsătorie la vârsta de 14 ani unui miner (Vida). Cu atât mai bine, familia are de întreţinut cu un copil mai puţin. Cu doi ani în urmă, moare, subit, capul familiei.

( Înscris în registrul matricol de la Vlăhiţa despre decesul lui Joannes Ergezi)

 

Ágoston Zsuzsanna, rămânând văduvă, se va recăsători peste trei ani cu un muncitor metalurgist, László József. Mama încearcă să aranjeze soarta copiilor, ajunşi la maturitate. După cum am văzut, Rozalia este angajată ca slujnică la Bucureşti, dar abia se instalase în capitala din Regat, vine acasă şi ea cu un copil bastard, cel care va fi crescut, câţiva ani, tot de bunica. Veronica, cea de-a treia dintre copii, se angajase şi ea – aşa se pare – ca slujnică la Braşov. Dintre băieţi, József părăseşte şi el familia, se pare că ia şi el drumul spre Braşov (nu am dat de urmele lui). János, în anii ’80, se căsătoreşte cu numita Kovács Júlia, cea care va naşte doi copii, botezaţi ambii cu numele de János (primul născut ar fi decedat de copil). Şi această ramură se va pierde în timp.

Numele de Ergézi dăinuie cel mai mult timp la Vlăhiţa prin ramura lui Ergézi Rudolf, cel care – din căsătoria cu Jakab Rozália – va da viaţă celor opt copii ai săi. Ágoston Zsuzsanna nu a apucat în viaţă naşterea tuturor nepoţilor, trece în nefiinţă în 1907. Din ramura lui Rudolf, în 1920 se va naşte un băiat, tot cu numele de Rudolf, a cărui legendă – datorită faptului că era un filfizon, îmbrăcat totdeauna elegant, „la patru ace” – s-a  menţinut mult timp în Vlăhiţa (era probabil şi coreograf).

După opinia istoricului local din Vlăhiţa, Herceg Ferenc, ultima sursă în scris despre familia Ergézi provine din 1920. În mină şi în fabrica metalurgică este declarată greva generală pe care autorităţile din Bucureşti, nou instalate, vor s-o înăbuşe cu mână de fier. Printre membrii comitetului de grevă o găsim şi pe o anumită Ergézi Jolán, care este soţia lui – nu mai ştiu a cărui – Ergézi Rudolf. Membrii comitetului sunt arestaţi şi duşi la Sibiu în faţa instanţei. Unii sunt judecaţi, alţii nu. Ergézi Jolán va fi închisă 6 luni, dar după ce este eliberată şi revine la Vlăhiţa, este primită cu atâta duşmănie de către conducerea uzinei, încât familia se mută din localitate. Nu se ştie unde îi poartă norocul, poate la Braşov, poate la Târgu-Mureş… Cu plecarea lor, dispare familia Ergézilor din Vlăhiţa şi din zona pe care o pot cuprinde. Ramura lor bărbătească a dispărut, iar cea feminină poate s-a dizolvat în celelalte familii (NB.: pe internet am dat de un anume Ergezi Ernest în oraşul Lorain din statul  Ohio – USA, decedat şi el în 1993).

Toate acestea le-am aşternut pe hârtie spre a dovedi că numele de Ergézi supravieţuieşte, cel mai longeviv – poate – prin familia poetului Arghezi, ceea ce este însă cert: Tudor Arghezi este acela care-l face nemuritor. Firul ascendenţei se va rupe însă aici: Mitzura Arghezi a rămas nemăritată, Baruţu n-a lăsat „moştenitori” pe linia de sânge, a avut o fată adoptivă.

Atât am reuşit să descopăr despre soarta familiei Ergézi. Alţii – mai norocoşi – care vor apărea, poate, vor dezvălui mai multe. „On ne sait jamais!” Închei cu un singur exemplu. Căutând pe internet (într-o altă chestiune), mă întâlnesc, deodată, pe web-site-ul Judecătoriei din Odorheiu Secuiesc iarăşi cu numele de Ergézi. Într-un proces de uzucapiune din 2009 reclamanţii Májer Mihály şi Kondrád András dau în judecată pe pârâţii: Ágoston Zsuzsanna, soţia lui Ergézi János, pe Ergézi Róza, Ergézi Véri, Ergézi József, Ergézi János, Ergézi Rudolf şi alţii, pentru înregistrarea în cartea funciară pe numele lor a câte unui imobil din Vlăhiţa şi – respectiv – din Lueta. Reclamanţii au câştig de cauză în proces, iar imobilele posedate cândva de familia Ergézi vor fi trecute juridic pe numele reclamanţilor. Într-una din aceste case, nu ştim când şi câţi ani, până la ce vârstă, a trăit şi Tudor Arghezi. Într-una dintre ele (nu se ştie care), cândva, Ágoston Zsuzsanna, lucrând la război, cu furca de tors în brâu, sau cu andrele de împletit printre degete spunea poveşti, poate cânta cântece populare, balade secuieşti copilului care va deveni unul dintre cei mai de seamă poeţi români ai secolului XX.

Pe baza unei vorbe locale (amintită şi în memorialul lui Katona Szabó István) poetul Arghezi „a umblat în Secuime, în satul natal al mamei sale, în caz de moştenire din partea părinţilor dinspre  mamă”. Pe baza procesului de moştenire, derulat la Judecătoria din Odorheiu Secuiesc, a avut, ar fi avut ce moşteni. Nu ştim deznodământul demersul poetului.

Cinci cârlige

Nu este o exagerare să credem că Arghezi a petrecut mai mult de trei veri fericite de vacanţă la Vlăhiţa. Poate ani buni. Cercetând urmele Ergezienilor, am dat de familia Svella din localitate, aflată în cea mai strânsă rudenie cu ei. Asupra acestei relaţii de rubedenie mi-a atras atenţia publicistul Ágoston Hugó, prietenul meu bun, cel care, în prezent, îşi duce traiul la Târgu-Mureş, însă o parte însemnată a vieţii active şi-a petrecut-o la Bucureşti, ca redactor şi/sau ziarist. Într-o perioadă, de după schimbarea de regim, a fost numit, ca delegat UDMR, în consiliul de conducere al Radioului Public Românesc. Cu ocazia şedinţelor, ocupând loc, de obicei, pe lângă Mitzura Arghezi, reprezentanta PRM, cu care era în relaţii joviale, se înţelegeau bine, putem spune, comportându-se cu empatie unul faţă de celălalt. Prietenul meu Hugó mi-a relatat în felul următor acest contact:

„Timp de patru ani şi mai bine am stat lângă doamna Mitzura Arghezi la şedinţele Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune. Am avut, aşadar, ocazia să discutăm despre mai multe lucruri. Mi-am exprimat, nu o dată, admiraţia faţă de opera tatălui Domniei sale, Tudor Arghezi. Într-o zi, i-am spus şi despre descendenţa mea germană pe lângă cea maghiară. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns că şi familia lor are strămoşi germani şi maghiari. Am întrebat-o: Sigur, sigur? Sigur! – mi-a răspuns categoric. Nu mai ştiu de ce n-am insistat: a început şedinţa sau credeam că e vorba de un lucru consacrat, bine ştiut, pe care ar fi trebuit să-l fi cunoscut şi eu, aşa, pentru cultura mea generală.”

Mitzura Arghezi, cea care s-a dovedit o înverşunată păstrătoare a tainelor familiale, iată că, în convorbirea cu Hugó a scăpat o vorbă, recunoscând – indirect – că bunică-sa, pe jumătate, era de origine maghiară, pe jumătate germană.

Hugó a arătat interes pentru cele relatate de mine despre genealogia argheziană, publicate în revista Székelyföld. Dându-mi câte o mână de ajutor, când şi unde a avut ocazia. Astfel, printre altele, mi-a trimis o fotografie a Mariei Svella, născută Ergézi, aflată undeva pe internet. (Potrivit unor păreri ale specialiştilor, fotografia a fost făcută cândva la începutul sec. XX.) Mi-a făcut o mare plăcere să văd această poză, pe de o parte, pentru că mi-am dat seama de aspectul fizic al fetelor Ergézi (NB.: trebuia să fi fost atrăgătoare!!!), pe de altă parte, prin această filieră, a familiei vlăhiţene Svella, am dat de rudele apropiate ale Ergezilor. Luând contact cu domnii Svella Károly şi Herceg Ferenc, ne-am apucat să dezlegăm taina cum şi când a ajuns în familia Svella o fată Ergézi, despre care eu am relevat deja că este o verişoară a Rozaliei. (După noi cercetări de arhivă, am aflat următoarele: Ergesi Joannes şi Ballaschin Mária, originari din Bucovina, pe lângă fiul lor János, mai aveau un băiat, Ferenc, cel care şi-a întemeiat o familie în Vlăhiţa sau la Lueta, căsătorindu-se cu Krusinszki Katalin. În această familie Ergézi sunt crescute trei fete: Mária, (cea din fotografie care se va mărita cu un băiat Svella), Veronika (născută în 1886 şi despre care nu avem informaţii) şi Irén, cea de-a treia, care se căsătorise cu un antrenor de înot, Dexler Ferenc, şi au stat la Szolnok, după aceea la Budapesta. Ea este singura persoană cu numele de Ergézi, aflată de mine într-un catalog de familie din Ungaria.)

(Svella Maria, născută Ergezi, verişoara Rozaliei Ergezi.)

 

Contactele mele cu familia Svella au avut şi un al doilea rezultat. De la ei am făcut rost de un fragment de memorial al scriitorului şi redactorului Katona Szabó István (Târgu Secuiesc, 1922 – Gödöllő, 2013), cel care a activat mult timp la Târgu-Mureş, consemnările lui – prin mijlocirea unor date referitoare la familia Svella – ducându-mă mai aproape de Arghezi. Iată fragmentul memorialului:

„Arghezi a fost apostrofat ca un poet «mistic» şi numai după «dezgheţul» intervenit de după moartea lui Stalin a fost reinventat, cu ocazia unui congres al Uniunii Scriitorilor a fost aşezat în mod festiv printre membrii prezidiului şi a fost lăudat de aceia care cu puţin timp mai înainte l-au calomniat. Personal nu l-am cunoscut, însă, întâmplător, am aflat câte ceva din viaţa lui, despre care istoricii literari români au tăcut adânc. Sipos Lajos, fostul meu profesor de franceză de la Liceul din Târgu-Mureş mi-a dat de ştire, cu ocazia unei întâlniri, că are cunoştinţă despre un maistru restaurator de mobilă, cu numele de Svella, care este rudă apropiată a lui Arghezi şi ştie lucruri interesante despre copilăria scriitorului. M-a însoţit până la el, m-a prezentat, ca pe un fost elev de-al său, încât omul să aibă încredere. Domnul Svella avea în jur de 50 de ani şi o faţă care semăna leit cu cea a poetului. Cele povestite atunci de el au fost repetate, mai apoi, şi în prezenţa lui Lőrinczi László (Pusztacelina, 1919 – Settimo san Pietro, Sardinia, 2011), fostul meu prieten de şcoală şi coleg actual în redacţia Új Élet, cel care a făcut şi notiţe din cele relatate de Svella. După opinia domnului Svella, Arghezi este descendentul unei familii de negustori înstăriţi din Moravia, pripăşită în Vlăhiţa, strămoşii lui în sec. XIX scriau încă numele Aerghezi. Una dintre fiice a ajuns la Bucureşti, la un oarecare domn Theodorescu, ca menajeră. Acest domn a fost tatăl lui Arghezi, copilul purta încă numele lui. Numele actual de Arghezi l-a preluat ca scriitor şi nu l-a schimbat toată viaţa. Domnul Svella, din amintirile sale de familie, ştia că tânărul Arghezi a umblat în Secuime, în satul natal al mamei, în cazul de moştenire al avuţiei dinspre părinţii tatălui mamei. Ştia că dovezile cele mai sigure se aflau în registrele matricole bisericeşti, dacă acestea s-au păstrat. Ştia că toate aceste registre matricole provenite din anii de dinainte de 1900 au fost adunate de pe tot cuprinsul Transilvaniei şi păstrate în arhiva ministerului de interne, unde, practic, sunt inaccesibile. […] Domnul Svella a declarat că a scris preotului de acolo în această problemă, dar n-a primit niciun răspuns. N-a ajuns la Vlăhiţa, să facă cercetări personale, în acest caz, dar în timpul când se afla la Bucureşti a împrumutat din biblioteca Academiei toate cărţile despre viaţa lui Arghezi, ca să afle cum e interpretată originea numelui Arghezi. Fiecare dintre aceste lucrări vorbesc despre faptul că numele lui adevărat a fost Theodorescu, iar Arghezi este un nume de scriitor. În această privinţă au apărut două teorii, fără să se refere la părerea scriitorului însuşi sau la vreo explicaţie concretă. Una dintre teorii a datat numele din toponimul Argeş, cunoscut nu numai geografic, dar şi din legenda Meşterului Manole şi a mănăstirii Argeş. (Asemenea legendei cetăţii Deva şi a lui Kőmíves Kelemen din folclorul maghiar. Bineînţeles, aceasta din urmă n-are niciun amestec în alegerea numelui poetului.) A doua teorie aduce în concordanţă (alegerea numelui poetic – nota trad.) cu grecescul Argos, având în vedere erudiţia clasică a poetului şi interesul său pentru această cultură.

Nu se dă, însă, explicaţie, în niciuna dintre cele două teorii, sufixului -i, inexistent, de altfel, în limba română, ceea ce nu poate fi motivat altfel decât ca un efect lingvistic maghiar. Acest aspect mi-a întărit suspiciunea că aceşti comentatori cunosc, desigur, originea maghiară a mamei lui Arghezi. […] După toate acestea, am telefonat lui nea Laci (Lőrinczi László – nota trad.) în Sardinia, iar el i-a relatat: – Fata Arghezi din Vlăhiţa a plecat la Bucureşti să se angajeze ca slujnică, apoi – devenind menajeră la un oarecare domn Theodorescu – va fi mama copilului acestuia, copil care, mai târziu, preia numele de Arghezi. Slujnica a lucrat şi la al doilea domn Theodorescu, dar Arghezi nu a dezvăluit niciodată, care dintre cei doi este tatăl lui. Copilul a urmat cursurile primelor două clase elementare la Vlăhiţa, în şcoală maghiară, şi – fiind înscris în clasa a treia la Bucureşti – la apel, cu ocazia primei zile de şcoală, a  spus: «Jelen!» («Prezent!»), iar colegii de şcoală l-au făcut «boanghin». Acest lucru l-a aflat nea Laci de la însuşi Arghezi.

De altfel, Arghezi vorbea bine limba maghiară şi, mai ales, avea un accent corect, ca acele persoane, care şi-au însuşit limba din copilărie. Atât băiatul, cât şi fata lui Arghezi – la fel ca şi dânsul – ascundeau, cu sfială, orice referire asupra persoanei mamei! Mai mult, când nea Laci a scris o postfaţă la o carte a lui Arghezi, tradusă de el în limba maghiară, fata l-a întrebat, cu rea-credinţă: «aşa, că n-aţi scris nimic despre descendenţă?». Nea Laci a mai relatat că cineva a tradus o operă a lui Arghezi în limba maghiară, iar Arghezi a remarcat că: «Traducerea sună mai bine, ca în originalul meu!» Mama lui Arghezi a murit în 1944, în stare de demenţă totală. Nea Laci i-a vizitat mormântul, i-a spus chiar lui Katona Szabó István în care cimitir se află, dar acesta nu a reţinut.”

*

Fragmentul de memorial al lui Katona Szabó István, deşi contribuie cu câteva noutăţi la cunoştinţele noastre anterioare, privind biografia argheziană, reflectă cu fidelitate circumstanţele efectuării actului de documentare în anii premergători schimbării de regim, când sursele din arhive nu erau accesibile. Amintirile lui Lőrinczi László – după părerea mea – au o mare importanţă, deoarece el şi-a trăit viaţa în Bucureşti şi numai după 1990 s-a mutat în locul natal al soţiei sale (artistă de harpă) în Sardinia. Am aflat de la Kányádi că şi Lőrinczi László era preocupat de biografia lui Arghezi, l-a cunoscut, personal, atât pe poet, cât şi familia acestuia, fiindu-le chiar un apropiat, le făcea vizite la Mărţişor, acasă la poet. El a tradus în limba maghiară romanul Ochii Maicii Domnului, apărut în 1972, la Editura Kriterion. Moştenirea sa literară nefiind prelucrată, încă, din păcate, nu ştiu ce s-a întâmplat cu toate cele adunate despre biografia poetului.

Să facem o recapitulare a datelor aflate de la Katona Szabó István:

1. Dezvăluie filiaţia Svella, prin care am dat de cele mai apropiate rude Ergézi. De la membrii familiei Svella, am aflat cum cele două familii s-au unit, prin căsătoria unui băiat Svella cu Ergézi Mária, reprezentată în fotografie (despre care am amintit), această ramură ajungând, cumva, la Târgu-Mureş, din care se trage şi domnul Svella, restauratorul de mobilă (după care Arghezi se interesează intens de soarta moştenirii avuţiei Ergezilor). Cele relatate de el prezintă caracteristicile unei legende de familie, transmise din gură în gură (Nb.: cu mitul decăderii, dintr-o fostă situaţie familială avută: negustori înstăriţi). Noi am aflat deja: Ergézi, străbunul nu era originar din Moravia, nu provenea dintr-o familie de negustori bogaţi, care-şi scriau în secolul XIX numele cu Aerghezi.

Apoi, după cum am văzut, Ergézi Rozália, provenind dintr-o familie de mineri, nu s-a angajat ca menajeră la domnul Theodorescu.

2. Lőrinczi László vorbeşte despre doi domni Theodorescu (unul, într-un timp semna Theodorescu) la care a servit slujnica Rozália. Din cele prezentate deja de noi, rezultă că, într-adevăr, existenţa celor doi „domni” nu e o scorneală, dar slujnica n-a lucrat la nici unul, ci era angajata lui Manole Pârvulescu. Ne dă de gândit, însă, acea informaţie a lui Lőrinczi cum că Arghezi n-a spus niciodată care dintre cei doi este tatăl lui adevărat. Aici, Lőrinczi a bănuit ceva, pentru că el a tradus romanul de speţă autobiografică al lui Arghezi (Ochii Maicii Domnului), al cărui erou principal, Ioan Vintilă nu numai că nu cunoaşte, adică nu este sigur cine este mama lui, dar şi la întrebările care scrutează persoana tatălui său dă răspunsuri evazive, spunând că el, pe baza Noului Testament, este fiul Domnului, se aseamănă cu Iisus, fiind creat după chipul Lui, al aceluia, care este fratele şi sfântul tuturor copiilor fără tată. A fost, deci, cuprins de îndoieli în privinţa persoanelor ambilor părinţi. Afirmaţia o putem susţine prin rememorarea şirului de întrebări scrutătoare, puse una după alta, ca o cavalcadă din poezia Copil din flori. Sau din altele.

3. Eu dau crezare afirmaţiei lui Lőrinczi László cum că primele două clase elementare Arghezi şi le-a făcut la Vlăhiţa, şi anume, în şcoala primară din zona industrială (înfiinţată din anul 1851), şi nu în şcoala din sat, iar Lőrinczi trebuia să fi aflat acest lucru nu de altundeva, ci de la însuşi poetul. Nu dispunem însă de documente doveditoare. Am căutat în toate arhivele posibile de la Budapesta la Bucureşti, prin Miercurea Ciuc şi Alba Iulia etc., însă documentele referitoare la şcolile din Vlăhiţa, pentru deceniul 1880–1890, lipsesc cu desăvârşire.

Nu este un argument doveditor sută la sută, însă ne dă de gândit faptul: poeţi mai sfioşi, mai introvertiţi, cum era de altfel şi Arghezi, ascund unele fapte autobiografice demne de a fi tăinuite de ochii lumi, incluzându-le tocmai printre rândurile poemelor lor – mi-atrage atenţia bunul meu coleg, traducătorul acestor rânduri, Bartha György –, poate, puse în cârca unui alt personaj liric, fie acesta chiar şi… Dumnezeu (cine ar fi în stare să păstreze un secret mai bine ca El?). Poezia Abece, din ciclul Hore de copii, intră în această categorie. Iată un fragment, asupra căruia merită să ne concentrăm atenţia:

 

 „C-un crâmpei de alfabet

Mergea scrisul foarte încet.

 

N-aş vrea nici atât să-l supăr

Cât piperul de ienupăr,

Dar o să vă spui ceva:

Nici carte nu prea ştia.

Orişice învăţăcel

Ştia mult mai mult ca el.

El, care făcuse toate,

Nu avea certificate.

Câtu-i Dumnezeu de mare

N-avea trei clase primare.

La citit se-mpiedică,

Nu ştie aritmetică.”

 

Certificat de şcoală, adeverind cele trei (sau două) clase primare, la o şcoală maghiară dintr-o altă ţară, poate nu avea. Dacă ar fi fost eliberat un astfel de act, cine să-l traducă, şi chiar dacă ar fi fost tradus, care ar fi fost folosul? Copilul, ajuns la şcoala în limba română din Bucureşti era, practic, analfabet. Adică avea „un crâmpei de alfabet” într-o altă limbă decât limba şcolii unde se afla. Trebuia s-o ia de la capăt cu învăţatul. Ceea ce a făcut. Şi a devenit geniul literaturii române!

4. Despre cunoştinţele de limbă maghiară ale lui Arghezi, am aflat deja din relatările lui Kányádi Sándor, propoziţiile citate de Szőcs István întărindu-ne informaţiile că poetul – cel puţin în timpul copilăriei – vorbea limba mamei sale la nivel de limbă maternă. Ataşamentul poetului faţă de limba maghiară se poate deduce şi din episodul următor: Zsehránszki István, publicist contemporan cu noi, care trăieşte în Bucureşti, vizitând Mărţişorul (funcţionează în prezent în regim de casă memorială), pe biroul poetului (păstrat pentru posteritate în asemenea condiţie, încât lasă impresia că Arghezi chiar acum s-ar fi ridicat de pe scaunul de lângă el) a zărit marele Dicţionar Maghiar-Român, Român-Maghiar al lui Kelemen Béla, în două volume (Ediţia Academiei Române). Arghezi l-a folosit, dacă îl avea la îndemână. Nu este exclus că verifica exactitatea traducerilor (NB.: în 1964 i-a apărut în limba maghiară cea mai reprezentativă culegere a poeziilor sale, la Editura pentru Literatură, în îngrijirea autorului, cu prefaţa semnată de Beniuc.)

5. Noi cunoaştem locul odihnei de veci al Rozaliei Ergézi, adică unde era. Acolo, sub copacii din parcul ospiciului de la Bălăceanca, pe sub care obişnuia să se plimbe, în braţe cu o bucată de haină, pe care trebuia s-o cârpească, cu nişte andrele de împletit şi sfoară – parcă şi-ar fi continuat şi aici munca de menajeră (precum notează Popescu-Cadem). Dar, în 1960, venind de la Paris, nepotul său, Elie Lothar, pe care l-a crescut până la vârsta de 20 de ani, nu-i mai găseşte mormântul, osemintele fiindu-i mutate, între timp, în groapa comună din cimitirul localităţii.

Lőrinczi László putea să-l vadă, încă, pentru că a trăit în Bucureşti din anii 1946.

*

Arghezi, în 1939, publică în revista Fundaţiei Regale un ciclu de poezii, evocând obiceiul de Crăciun al familiei sale. Iată un fragment din poezia Cinci cârlige:

„Mâinile bătrânei mele

Împletesc în cinci andrele

Într-ascuns, pentru Ajun,

Darurile de Crăciun.

 

Ziua-ntreagă nu-i mai văd

Şchiopătarea prin omăt;

Cui apucă de o-ntreabă,

Maica spune că-are treabă.

 

Dar copiii prin perdea

Prind în umbra ei ceva,

Iscodind taina mătuşii,

Seara, pe gaura uşii.

 

Ea, cu lâna între deşte,

Stă din lucru şi zâmbeşte.”

 

Mai mult decât sigur că eroina poeziei este Ergézi Rozália, chiar dacă istoricii literari meticuloşi îi atribuie acest rol soţiei sale, Burdea Paraschiva. Nu poate fi vorba despre soţia poetului, pentru simplul motiv că pe aceasta n-a numit-o nicicând „bătrâna mea” sau „mătuşă”. I se adresa, chiar şi la bătrâneţe, cu apelativul „fata mea”. E drept că, în timpul apariţiei poeziei, Rozália, probabil, nu mai stătea cu familia fiului său, evocarea chipului mamei, însă, cu retrăirea atmosferei sărbătorilor de odinioară, ca temă poetică, nu e o raritate. Un motiv decisiv, în identificarea personajului liric, îl constituie prezenţa imaginii poetice „a mătuşii” şchiopătânde, „prin omăt”.

Din datele internării în spital reiese că Rozália, într-adevăr, şchiopăta la bătrâneţe. În 1980, cu ocazia centenarului poetului, revista Tribuna României publică un montaj din amintirile poetului. Iată, într-un fragment, evocarea mamei:

 

„Nu te mai văd de doi ani în drumul meu. Veneai la mine şi-ţi luai ajutorul meu, pe care ţi-l dau din toată inima. De un timp n-ai venit. Aş fi auzit că ai fi murit, biată bătrână, care ai fi putut să fii muica mea, care ai fost, poate, chiar mama mea. Tu mă sărutai ca pe un copil al tău. Începuseră să-ţi tremure gura şi braţele cu care mă cuprindeai. (…) Te caut şi nu te găsesc nicăieri. Şi te caut şi-n vis, unde, încă, n-am aflat că ai fi murit. Visul ştie mai bine lucrurile neştiute, dar de tine totuşi nu ştie nimic.

Umblu în vis prin străzi neumblate, unde nu te cunoaşte nimeni şi întreb: Unde-i bătrâna mea, care venea la capătul lumii să-şi ia ofrandele mele? Am întrebat în casele oarbe, în curţile înguste: Nu stă aici bătrâna mea care stă sprijinită de un toiag? Cum şchioapătă dintr-un picior şi, în tăcere, îi curg lacrimile tăcute?

Nu ştie, nu te-a văzut.”

În poezia Pomul, din ciclul amintit, prezenţa Rozaliei, în viaţa familiei Arghezi este univocă: „Dar mănuşile – aşteaptă!/ Toate sunt pe mâna dreaptă… // Maica-mare-i de părere/ Că scăpase din vedere.”

Balada Paraschivei din Buneştii Bucovinei

„Fata mea, de când ne-am luat

Vremea tot ne-a tulburat.

Am trăit, după cum ştii,

La-nchisori şi-n puşcării”.

Arghezi, în tinereţe, n-avea prea mare succes la femei. Prima sa iubire, muza „agatelor negre”, Natalia, de origine sârbă, moare la tinereţe. Amintirea ei l-a urmărit mult timp pe poet, în poeziile inspirate de ea o invocă: „Lio, Lio!” De profesoara Aretia Panaitescu se îndrăgosteşte, având vârsta de 23 de ani, întreţin o corespondenţă bogată, dragostea poetului va rămâne, însă, neîmpărtăşită. O derulare fulgerătoare are relaţia sentimentală cu profesoara şi poeta din Piteşti, Constanţa Zissu, cu şase ani mai în vârstă decât Arghezi. „Rodul” acestei iubiri, Eliazar, primul copil al lui Arghezi, se va naşte la Paris şi va fi lăsat de mamă acolo, sub îngrijirea unei dădace, pentru că statutul său de profesoară, nemăritată, încă, nu-i permite să aibă un copil nelegitim. Relaţia va fi legitimată la 4 octombrie 1912, poetul căsătorindu-se cu mama primului său copil. Eliazar va fi adus acasă, din Paris, de către bunica lui şi crescut de ea, aşa după cum am mai amintit.

Relaţia cuplului va fi însă efemeră, căci, după un an şi patru luni de căsnicie, soţia va intenta acţiunea de divorţ, sub motivul că pârâtul tată şi-a părăsit căminul conjugal, luând cu el şi copilul. Divorţul  se pronunţă în februarie 1914.

Poetul se va recăsători pe la mijlocul primului război mondial, în 5 noiembrie 1916, luând-o de soţie pe Paraschiva Burdea, de 26 ani. Pe baza datelor înscrise în registrul matricol, doamna Paraschiva, fără ocupaţie, s-a născut la Pleşeşti, judeţul Suceava, părinţii, decedaţi amândoi. Poetul va avea o soţie simplă, neşcolită, cea care va păzi cu dârzenie pacea căminului. Ciorba gătită de ea – scrie undeva poetul – are preţul a mii de literaturi.

Poate să fie numai o răstălmăcire făcută de mine, dar sunt înclinat să cred că – pe lângă iubire – în alegerea de a lua de soţie pe această fiinţă singuratică, simplă, ajunsă cumva din Bucovina la Bucureşti, au contat şi experienţele dobândite în copilărie, la casa maternă din Vlăhiţa a poetului. Ştia că rudele, dinspre tată, ale mamei, provin tot din Bucovina, i-a cunoscut bine pe aceştia, dar şi pe ceilalţi muncitori nemţi din Vlăhiţa, veniţi şi ei de pe meleagurile bucovinene, care s-au dovedit a fi oameni oneşti, de încredere, harnici, muncitori, care-şi ţin cuvântul dat. De altfel, bucovinenii se bucurau de un bun renume în faţa românilor, iar acest renume a şi crescut în timpul războiului, când Bucovina – cu participare activă a ruşilor – va fi anexată de România. Arghezi, aşadar, a căutat şi şi-a găsit tovarăşul de viaţă de încredere în persoana bucovinencei Paraschiva Burdea.

 

„Ţara ta din Miazănoapte

Tăia spicele necoapte.

Vaca voastră nu da lapte

Fiindcă soarele greoi

N-ajungea până la voi.”

N-am aflat, dacă Arghezi a ştiut, ori ba, din care parte a  Bucovinei a emigrat la Vlăhiţa familia Ergézi, în preajma anilor 1850. Ţin să cred că Arghezi, copilul, ar fi aflat acest lucru de la bunici, mătuşi, unchi, cei care, în timpul copilăriei lui au menţinut o legătură vie cu cei din colonia de mineri din Iacobeni. După părerea istoricului local din Vlăhiţa, Herceg Ferenc, marea majoritate a minerilor şi a muncitorilor metalurgişti au imigrat la Vlăhiţa de la minele de mangan şi fier, de la furnalele din Iacobeni. Îmi închipui că Arghezi ar fi umblat acolo, pentru că avem informaţii sigure despre drumul/drumurile în satul de origine al părinţilor soţiei sale, Buneşti. O mărturie a acestor drumuri  poate fi socotită poezia Altar la Putna.

La Iacobeni, nemţii încep să imigreze de după anexarea în 1774 de către Austria a Bucovinei, mai precis de după 1783, pe când, în preajma Iacobenilor, căutând aur şi argint, descoperă zăcăminte bogate de mangan şi de fier. Vin aici germani, numiţi şi ţipcer, de naţionalitate austriacă cu o experienţă bogată în minerit şi metalurgie din zona Szepes (Slovacia), formând o colonie înfloritoare pe valea Bistriţei Aurite. În localitatea minieră, aflată între Vatra Dorna şi Câmpulung Moldovenesc, unde – pe lângă biserica româno-ortodoxă – a existat şi o biserică lutherană şi una catolică, pentru germani-ţipcer, în anii 1930, 75% din locuitori erau de etnie germană. Azi nu mai există niciun suflet!

Căutând rudele familiei Ergézi pe web-site-ul comunei Iacobeni, am dat de un set bogat de fotografii, reprezentând viaţa din trecut a comunităţii germane din sat, marea majoritate a pozelor provenind din perioada dintre cele două războaie mondiale. Şi, ca să vezi, în partea de jos a fotografiei cu nr. de ordine 27, reprezentând o festivitate de depunere a coroanelor în cimitirul german, din 1935 (e mai exact, dacă scriem cimitir austriac, pentru că în primul război mondial pe aici a luptat armata austriacă), printre numele înşirate găsesc un Otto Ergösi. Nu se ştie, dacă şi familia, mutată în Vlăhiţa, îşi scria numele iniţial cu ö şi l-a schimbat ulterior.

 

Am căutat, fără nici un succes, urmele Ergézilor şi în Germania, deoarece germanii proveniţi din Bucovina au multe asociaţii. În consecinţă, putem afirma, pe baza cunoştinţelor noastre prezente, că strămoşii mamei lui Tudor Arghezi provin din colonia de mineri din satul bucovinean, Iacobeni.

Pentru Arghezi, poate, prezenta nu mai puţin interes comuna Buneşti şi satul aparţinător, Pleşeşti, satul de origine al soţiei sale, o fostă staţie de graniţă între Bucovina şi Moldova. Vechea clădire a oficiului de grăniceri în prezent este ocupată de primăria locală. În poezia Nunta (din volumul Poezii noi, apărut în 1963) Arghezi afirmă cu o oarecare mândrie că soţia sa, Paraschiva Burdea este de sorginte răzeşească.

Potrivit Dicţionarului Explicativ Român (DEX) cuvântul răzeş înseamnă ţăran liber, cel care avea în posesie o bucată de pământ moştenit din tată în fiu şi cultivat în comun de către colectivitate. Nu plăteau impozit, însă, dacă era necesar, trebuia să presteze serviciu militar (aidoma etniei secuieşti). În literatura română, răzeşii au fost imortalizaţi prin romanele lui Sadoveanu (Fraţii Jderi, de ex.). Etimonul cuvântului „răzeş” este adjectivul maghiar „részes”. Menţionez doar atât că, în evul mediu, numeroase sate de ceangăi-maghiari moldoveneşti beneficiau de acest statut.

La urma urmelor, chiar dacă Arghezi nu s-a putut lăuda cu o origine din nuntă regească ori de o spiţă boierească, totuşi, prin familia sa, a reuşit să agonisească un „pedigriu” mai elevat. O provenienţă de meşteşugari olteni – dintr-o ramură –, din cealaltă: mineri germani,  secuiancă liberă şi soţie de răzeşi. Copiii săi s-ar fi putut lăuda cu o asemenea ascendenţă.

Decesul soţiei l-a încercat profund pe poet. În poezia Litania (apărută în 21 iulie 1966) scrie următoarele:

„Ştergeţi-mi numele –

El nu mai are rost să fie citit.

Eu niciodată nu mi l-am iubit.

Mi l-am urât şi-atunci când era aplaudat.

Aveam cu cine scri şi pentru cine.

(…)

Tovarăşa de-o viaţă

Topită-ncet, a intrat în ceaţă.

Nu mai e seară, nici dimineaţă.”

 

În Balada, scrisă în august, parcă şi el îşi ia rămas bun de la viaţă:

 

 „Vremea mi-a venit şi-mi vine

Să te port de-acum în mine.

În zăbranic, dragă fată,

Inima mi-e-nfăşurată.”

Testament

Am un ataşament personal faţă de această poezie, poate una dintre cele mai mari creaţii a liricii mondiale: am rostit-o eu într-un recital de poezii, organizat la casa de cultură din Miercurea Ciuc în a doua jumătate a anilor 1960. Am păstrat-o în memorie până în ziua de azi:

 

„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”

 

Străbunii lui Arghezi, într-adevăr, au suit din abisuri adânci, foarte adânci pe suprafaţa acestei lumi create, deoarece faţă de adâncul minei numai iadul poate fi mai adânc. Acesta din urmă a fost umblat în tot cursul vieţii de poet.

Poezia a fost tradusă, genial, în limba maghiară de poetul Illyés Gyula.

S-ar putea ca aceasta să fie traducerea poeziei Testament, despre care poetul îi spunea lui Lőrinczi László că este mai reuşită decât originalul? (Exagerând, bineînţeles. Chiar şi verificând textul tradus, pe baza Dicţionarului Maghiar-Român, aflat pe biroul său, la îndemână). Ce putem noi afirma este că ambele variante sunt geniale, atât originalul, cât şi versiunea în limba maghiară.

Întâlnirea intelectuală a celor doi mă duce cu gândul la o întâlnire reală, emblematică, cathartică, cutremurătoare, chiar a celor două personalităţi de seamă ale literaturii europene din a doua jumătate a sec. XX. Întâlnire care a însemnat cu mult mai mult pentru amândoi decât o întrevedere protocolară obişnuită, împotmolită în plictiseala oficială.

Arghezi, în septembrie 1960, la invitaţia Uniunii Scriitorilor Maghiari şi a Institutului de Relaţii Externe, îşi petrece două săptămâni în Ungaria, împreună cu familia. Pe atunci era într-un stadiu avansat – poate gata pentru tipar – volumul său de poezii alese, în limba maghiară, volum care apare în librării la începutul anului următor, cu titlul: Testamentom. La acest volum Arghezi scrie, înaintea prefeţei lui Domokos Sámuel, încă o prefaţă: o pre-prefaţă, cu titlul Încă un cuvânt. Iată, un pasaj:

„La plecarea mea spre acasă – scrie poetul – luându-mi rămas bun de la gazde, pe lângă simţul răspunderii mai păstrez şi o nuanţă a nostalgiei care nu mă va părăsi niciodată. Reţinerea firească a autorului abia dacă poate fi împăcată cu acel gest ca să adauge manuscrisului său şi o explicaţie, deoarece exprimarea părerii critice este totdeauna o îndatorire a cititorului. Însă, nimic nu mă poate împiedica să mărturisesc acele impresii care în capitala ungară şi la bordul lacului Balaton cu o apă azurie m-au purtat dintr-o surpriză în alta. În ceea ce îi priveşte pe oameni, am notat multe nume în agendă. Renunţ ca să le enumăr, nu vreau să fiu nepoliticos faţă de amintirea decentă a unor întâlniri cu persoanele cunoscute marcante.”

Poetul s-a întâlnit într-o vilă aflată la bordul lacului Balaton (poate în vila de agrement a Uniunii Scriitorilor de la Szigliget), cu Illyés Gyula, traducătorul poemului eponim al volumului de traduceri. Poetul maghiar, în Jurnalul său, şi-a notat următoarele impresii despre această întâlnire: „Poezia Testament este o perlă a literaturii moderne române. Nu citesc bucuros cu voce tare poezii, dar atunci când stăteam împreună cu Tudor Arghezi într-o casă de lângă Balaton, iar poetul în vârstă – având şi vederea slăbită – m-a rugat că dacă el însuşi nu poate citi poezia, măcar să audă cum sună în limba maghiară. I s-a spus că este aproape ca originalul. După ce am terminat cu cititul, s-a ridicat cu greu din fotoliul adânc, chiar împiedicându-se. Cu lacrimi în ochi mi-a pipăit faţa cu degete tremurânde mi-a sărutat-o şi în partea dreaptă şi în partea stângă. I-am urmărit de foarte aproape trăsăturile cenuşii ale poetului moşneag, peste care s-a abătut ca o umbră a sfârşitului ce se apropia şi pentru că şi pe mine m-au podidit lacrimile, i-am sărutat şi eu faţa din ambele părţi.

După această întâlnire am petrecut săptămâni întregi transpunând în limba maghiară în mod demn una dintre capodoperele liricii mondiale de iubire a secolului: Psalmul de taină. Numai acela, care cunoaşte poezia şi în original, poate să-şi închipuie ce râvnă mi-a trebuit ca să reuşesc să obţin ca această cascadă de cugetări şi de viziuni, cu rime măiestre, de şaizeci şi ceva de versuri, să ne minuneze şi în limba maghiară ca în limba autorului său genial: «O, tu aceea de-altădată,/ Ce te-ai pierdut din drumul lumii!/ Care mi-ai pus pe suflet fruntea/ Şi-ai luat într-însul locul mumii,/ Femeie răspândită-n mine/ Ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ Înfiptă-n trunchiul meu: săcure.»

Pulsează aproape la fel şi în limba maghiară versurile acestei poezii, iar ultimele patru care sunt asemenea unui cutremur, le-am putut reda aproape cuvânt cu cuvânt: «Ridică-ţi din pământ urechea,/ În ora nopţii, când te chem,/ Ca să auzi, o! neuitată,/ Neiertătorul meu blestem.»”

Despre întâlnirea din 1960 a lui Tudor Arghezi cu Illyés Gyula relatează şi Dan Culcer într-un interviu luat în 1978 autorului poemului O propoziţie despre dictatură (scrisă în 1956), interviu care din cauza împrejurărilor de cenzură din România de atunci n-a putut fi publicat, ceea ce s-a întâmplat numai după 1990. La întrebarea lui Dan Culcer: „Aţi avut, aveţi oare, prieteni români (scriitori sau alţii)? Ne puteţi povesti o întâmplare, o istorie importantă despre asta?” Răspunsul lui Illyés: „Cea mai emoţionantă întâlnire am avut-o cu Tudor Arghezi, la Balaton. În vremea aceia am tradus Testamentul, cu admiraţie şi simpatie reciprocă, fiind şi eu de sorginte „populară”. Am mers la el să-mi exprim respectul şi să-l întreb, dacă am înţeles bine un pasaj al poeziei. Erau mulţi în încăpere, şi el stătea destul de bătrâneşte într-un fotoliu. Cineva a amintit, deja, la prezentare, ce succes am avut cu traducerea poeziei: curgea, de  parcă Arghezi ar fi scris-o în limba maghiară. La aceste spuse s-a ridicat, ca un miop, mi-a pipăit obrazul, şi a sărutat, unul câte unul, ochii mei. Ne-au dat lacrimile.”

Relatările lui Illyés Gyula sunt mult mai mult decât emoţionante şi se completează reciproc. Oare în ce limbă s-a purtat discuţia între cei doi? Eu cred că în limba franceză, pe care o stăpâneau amândoi. Despre faptul că ştia (puţin?) limba maghiară, Arghezi, aşa cred, a tăcut cu sfioşenie, deşi cunoştea – probabil – cuvânt cu cuvânt şi versiunea în limba maghiară a poeziei Testament. Dacă discuţia s-ar fi derulat în limba maghiară, Illyés, care era receptiv la asemenea gesturi, n-ar fi trecut-o sub tăcere în jurnal, dar i-ar fi vorbit şi lui Dan Culcer, în interviul dat. Pe atunci nu prea se vorbea despre originea secui-germană a mamei celui mai mare poet român, Arghezi. Acest lucru nici nu are importanţă. Importantă este însăşi poezia. Cu această poezie, introductivă, a volumului Cuvinte potrivite, Arghezi, având pe atunci 47 de ani, îşi face apariţia în literatura română. Dar şi în literatura universală. Implicit – datorită traducerii congeniale a lui Illyés Gyula – şi în literatura maghiară:

 

„Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

 

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”

 

În pre-prefaţa Testamentului, în limba maghiară, Arghezi scrie: „Umblând pe pământ maghiar, omul îşi pune, pe drept, următoarea întrebare: care este cauza, pentru care popoarele noastre nu s-au sudat de mai demult: maghiarii cu românii? Pentru că, pe lângă vecinătate, aceste popoare sunt predestinate de atâtea asemănări, de atâtea vocaţii comune, să se completeze unul pe celălalt, să-şi asume purtarea sorţii şi a viitorului lor comun, împreună, umăr lângă umăr. Albia solidă, unificatoare a Dunării ar fi trebuit să ne ofere exemplu la viaţă şi la prietenie şi unuia, şi celuilalt.”

Într-adevăr, două popoare singuratice, în mijlocul Europei de Est, înconjurate de o mare slavă. Întrebarea poetului este logică şi actuală. De ce, oare? Bineînţeles, pentru situaţia existentă, atât Tudor Arghezi, cât şi Illyés Gyula nu poartă nicio vină. Şi cu atât mai puţin, Ergézi Rozália.

 

Vezi și:  Ferenczes Istvan, „Arghezi/Ergezi”, https://vatraoficial.wordpress.com/2015/05/11/arghezi-ergezi/

 

 

 [Vatra, nr. 12/2015]