Radu Vancu
Post-umanul. Mic manual de întrebuinţare
Categorie / Dosar
Postuman/ismul (2/10)
Cristina Diamant
a) Cred că o întrebare mai potrivită ar fi „Ce sperăm că va fi postumanul?” tocmai pentru că toată ipoteza singularităţii presupune un salt atât de spectaculos încât să scape posibilităţilor noastre de a-l gândi, deci cu atât mai mult de a-l proiecta ca imagine sau de a-i cartografia zona de impact. Tocmai de aceea întâmpină atât de multă rezistenţă: teama de necunoscut se asociază cu angoasa de a deveni redundant. Dacă nu putem „măsura” postumanul în termeni umani, omul şi-a pierdut ultima zonă în care se mai bucura de centralitate. Practic, nu putem vorbi despre postuman decât într-un context postumanist pentru că altfel se riscă vulgarizarea discursului în termeni cantitativi şi se pierde din vedere tocmai diferenţa calitativă dintre a fi „uman” şi „postuman”. Desigur, a fi om şi a fi umanist nu pot fi echivalate, aşa că poţi fi postumanist şi să doreşti depăşirea perspectivei umaniste fără să simpatizezi cu ideea postumanului, dar atunci ai o atitudine mai degrabă modernistă decât postmodernistă. Să te temi să te „rupi” de sensurile pe care le poate actualiza „a-fi-om” poate fi suspectat de un esenţialism nerecunoscut. Ce ar fi nou faţă de celelalte dispariţii ale omului ca proiect cultural ar fi că o nouă imagine a omului nu numai că nu ar mai fi de dorit, dar nu ar mai fi posibilă. Odată ce va fi atinsă singularitatea, nu putem intra în marşarier.
Postuman/ismul (1/10)
Argument
După aproape 20 de ani de la şocul manifestului Fracturist (1998, „Monitorul de Braşov”), putem vorbi – fără teama de a greşi – despre o nouă mişcare (ori şcoală) literară. După 30 de ani de la faimosul număr al Caietelor critice (nr. 1-2, 1986), avem posibilitatea de a discuta, în egală măsură, despre o reală depăşire a post-modernismului, cea de-a doua ediţie a Competiţiei continue având un rol mai curând festiv (Paralela 45, 1999) întocmai re-editării Postmodernismului românesc (Humanitas, 2010). Cele două fenomene par a fuziona astăzi sub titulatura extrem de generoasă (a se citi vagă) a post-umanismului, o mutaţie însă cu efecte paradigmatice (Fukuyama, Hayles, Haraway, Braidotti, Wolfe). Revista „Vatra” propune, aşadar, o anchetă tematică, proiectul anunţându-se ca replica oferită dosarelor mai sus amintite, încercând să răspundă următoarelor întrebări (orientative), în vederea developării unui portret de grup aflat în continuă mişcare: Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (8/8): Nicolae Coande, Mariana Gorczyca, Luminița Urs, Paul Aretzu și Simona-Grazia Dima
Nicolae COANDE
A citi e un act liber de credinţă
Musai să fie o seducţie a lecturii, altfel am cădea în plasa ei? Citim pentru că suntem transportaţi cu viteze supersonice în locuri unice, fără ca prin asta să ieşim din noi. Un fel de transă, însoţită de o telepatie care activează întreg ansamblul numit trup şi suflet uman, un unic supersalt în propria minte şi imaginaţie potenţate la puterea a o mie de sori. Cald, cald – şi totuşi atât de uman. Fiind ea feminină, lectura e poftită de toţi cei cu simţuri solare: promite briza răcoritoare şi calmul pe care doar miezul torid al furtunii îl poate da. Avem alchimia transmutaţională a plăcerii, care activează datoria de a fi în alterspaţiul nostru, în ceva ce este mai mult decât noi şi, totuşi, din noi emană. Suntem îndrăgostiţi de noi când citim, de mâna care răsfoieşte cartea, o femeie şi ea, şi de şansa de a ne dovedi… bărbaţi până la capăt. Nu vreau atingerea rece a arhivarului, ci blândeţea răspunsului pe care pagina de hârtie ajunsă la mine cu scris o răstoarnă cu delicateţe în simţurile mele. Căci suntem inundaţi de ceva care ne răcoreşte simţurile în alertă şi ne prilejuieşte desfătări pe care şi mintea vrea să le priceapă. Suntem răpuşi în duhul lecturii – şi nu protestăm: singurul arest care nu ne este ostil. Stranietatea şi neajunsul de a nu fi unici ne cheamă la prospectarea celuilalt, prin antenele scrisului său în care ghicim latenţe care ne pot scăpa. Nu încetăm să ne mărim rezervele de frumuseţe, pentru că cele de disperare sunt deja uriaşe. Dar, probabil, ştiţi asta. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (7/8): Vasile Baghiu, Adrian G. Romila, Emanuela Ilie, Marius Miheț și Andrei Moldovan
Vasile BAGHIU
Cititorul implicat
Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (6/8): Gheorghe Glodeanu, Leo Butnaru, Dora Pavel, Călin Vlasie și Marian Victor Buciu
Gheorghe GLODEANU
Despre magia lecturii
Dacă există o seducţie a lecturii? Bineînţeles. În absenţa acestui miraj, cine ar fi în stare să devore biblioteci întregi, întorcându-se la lumea miraculoasă a cărţilor toată viaţa? Fascinaţia lecturii se explică prin nevoia existenţială a omului de imaginar, de poveşti, de a asculta mereu noi şi noi istorii. Pentru cititorul adevărat, cartea reprezintă o promisiune supremă, posibilitatea de a descoperi noi lumi în sfera imaginarului. În plus, pentru cititorul adevărat, lectura echivalează cu un amplu proces de delectare şi nu înseamnă niciodată o corvoadă. Din această perspectivă, putem vorbi de bovarismul cititorului, nemulţumit mereu de propria sa condiţie şi care aspiră mereu la altceva. Asemenea lui Don Quijote, cititorul este un cavaler rătăcitor, care îşi caută propriul drum în labirintul bibliotecii, visând să îşi concretizeze marile aspiraţii. Cazul ideal este acela când lectura ca delectare se suprapune cu lectura văzută ca profesie. Când cititorul de profesie nu simte munca pe care o desfăşoară ca o corvoadă, ci ca o infinită desfătare. De aceea se şi întoarce mereu la universul miraculos al cărţilor. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (5/8): Cătălin Ghiță, Michael Finkenthal, Sabina Fînaru, Mihaela Mudure și Ruxandra Cesereanu
Cătălin GHIŢĂ
Câteva consideraţii inactuale despre lectură
Elaborată între 1873 şi 1876, seria de Consideraţii inactuale semnate de Friedrich Nietzsche cuprinde, precum ştim, patru părţi, la care se adaugă a cincea, postumă. Ultima şi cea mai interesantă dintre toate, Noi, filologii, enunţă drept sarcină a filologiei dispariţia. Nu sunt sigur nici acum că declinul exegezei textelor vechi (pe care o are explicit în vedere filosoful german) sau a celor noi (pe care o avem în vedere noi, literaţii recenţi) trebuie să fie urmat de extincţie. Este cert însă că, odată cu explozia tehnologiei de la finele secolului al XX-lea, lectura, în înţelesul ei canonic, adică nereformat, şi-a pierdut mult atât din influenţă, cât şi din relevanţă. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (4/8): Vasile Igna, Ioan Derșidan, Ion Buzași, Gheorghe Iova și Augustin Ioan
Vasile IGNA
Singurul cititor blamabil e cititorul indiferent
Dacă există o plăcere a lecturii, atunci există şi o seducţie a acesteia. Seducţia e, mai întotdeauna, generată ori însoţită de plăcere, aşa cum iubirea nu-şi găseşte un izvor mai limpede şi mai revigorator decât în bucurie şi în abandonul consimţit. Iubim deoarece ne dorim împliniţi, pentru că aspirăm la comuniune şi năzuim la refacerea unităţii primordiale. Citim spre a ne descoperi pe noi înşine şi pentru a ne regăsi, dacă nu integritatea fiinţei, măcar acele părţi din ea fără de care viaţa noastră n-ar putea continua. Pentru cititorul pătimaş (cunosc câţiva!), lectura e condiţia sine qua non a supravieţuirii. Seducţia provine din fascinaţie, iar fascinaţia, chiar atunci când pare fără obiect, nu e altceva decât un alt nume dat necesităţii şi… plăcerii. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (3/8): Mircea Muthu, Irina Petraș, Constantin Coroiu, Ovidiu Moceanu și Ana Selejan
Mircea MUTHU
Teorii ale lecturii
După anii ’60 ai veacului trecut, teoria receptării textului ficţional amplifică instrumentarul unei discipline – Teoria literaturii -, pusă frecvent sub semnul întrebării din unghiul finalităţii sale. Astfel, între recuzarea făţişă, pornind de la Paul de Man (în The Resistance to Theory, 1982), pe temeiul secundarităţii esteticului în raport cu evantaiul celorlalte valori şi asimilarea acesteia de către studiile culturale (Jonathan Culler în Literary Theory, 1997), Teoria literaturii – tehnicizată excesiv prin suprasolicitarea lui close reading în structuralism şi chiar în poststructuralism – e somată acum să îşi maleabilizeze discursul parazitat adesea terminologic. Precum estetica generală, ce impune un număr de cinci direcţii în estetica secolului al XX-lea, respectiv orientarea avangardistă, fenomenologică, sociologică, ştiinţifică (însoţite de contrapunctul „esteticii negative” în lecţiunea lui Theodor Adorno) şi analitică teoria lecturii cunoaşte şi ea, la o rememorare succintă, un număr aproape egal de perspective: fenomenologică (Iser, Jauss etc), semiologică (Michel Otten), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) şi, premonitiv oarecum, cea mitologică, aproximată într-unul din rarele elogii contemporane aduse theoriei : aceasta nu înseamnă doar „a fi pe faţă”, ci şi a fi trup şi suflet, ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta”1. Ceea ce Gadamer aproximează Mircea Eliade articulase deja, în linii mari, în jurul anilor 1940 dar şi în deceniile următoare, lectura având o finalitate dublă, cosmogonică şi integratoare. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (2/8): Florin Manolescu, Mircea Braga, Mirela Roznoveanu, Gheorghe Grigurcu și Zoe Petre
Florin MANOLESCU
Lectura ca normalitate
revistavatra.org 