Cătălin GHIŢĂ
Câteva consideraţii inactuale despre lectură
Categorie / Dosar
Lectură, cititor, carte (4/8): Vasile Igna, Ioan Derșidan, Ion Buzași, Gheorghe Iova și Augustin Ioan
Vasile IGNA
Singurul cititor blamabil e cititorul indiferent
Dacă există o plăcere a lecturii, atunci există şi o seducţie a acesteia. Seducţia e, mai întotdeauna, generată ori însoţită de plăcere, aşa cum iubirea nu-şi găseşte un izvor mai limpede şi mai revigorator decât în bucurie şi în abandonul consimţit. Iubim deoarece ne dorim împliniţi, pentru că aspirăm la comuniune şi năzuim la refacerea unităţii primordiale. Citim spre a ne descoperi pe noi înşine şi pentru a ne regăsi, dacă nu integritatea fiinţei, măcar acele părţi din ea fără de care viaţa noastră n-ar putea continua. Pentru cititorul pătimaş (cunosc câţiva!), lectura e condiţia sine qua non a supravieţuirii. Seducţia provine din fascinaţie, iar fascinaţia, chiar atunci când pare fără obiect, nu e altceva decât un alt nume dat necesităţii şi… plăcerii. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (3/8): Mircea Muthu, Irina Petraș, Constantin Coroiu, Ovidiu Moceanu și Ana Selejan
Mircea MUTHU
Teorii ale lecturii
După anii ’60 ai veacului trecut, teoria receptării textului ficţional amplifică instrumentarul unei discipline – Teoria literaturii -, pusă frecvent sub semnul întrebării din unghiul finalităţii sale. Astfel, între recuzarea făţişă, pornind de la Paul de Man (în The Resistance to Theory, 1982), pe temeiul secundarităţii esteticului în raport cu evantaiul celorlalte valori şi asimilarea acesteia de către studiile culturale (Jonathan Culler în Literary Theory, 1997), Teoria literaturii – tehnicizată excesiv prin suprasolicitarea lui close reading în structuralism şi chiar în poststructuralism – e somată acum să îşi maleabilizeze discursul parazitat adesea terminologic. Precum estetica generală, ce impune un număr de cinci direcţii în estetica secolului al XX-lea, respectiv orientarea avangardistă, fenomenologică, sociologică, ştiinţifică (însoţite de contrapunctul „esteticii negative” în lecţiunea lui Theodor Adorno) şi analitică teoria lecturii cunoaşte şi ea, la o rememorare succintă, un număr aproape egal de perspective: fenomenologică (Iser, Jauss etc), semiologică (Michel Otten), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) şi, premonitiv oarecum, cea mitologică, aproximată într-unul din rarele elogii contemporane aduse theoriei : aceasta nu înseamnă doar „a fi pe faţă”, ci şi a fi trup şi suflet, ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta”1. Ceea ce Gadamer aproximează Mircea Eliade articulase deja, în linii mari, în jurul anilor 1940 dar şi în deceniile următoare, lectura având o finalitate dublă, cosmogonică şi integratoare. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (2/8): Florin Manolescu, Mircea Braga, Mirela Roznoveanu, Gheorghe Grigurcu și Zoe Petre
Florin MANOLESCU
Lectura ca normalitate
Paul Cornea şi Matei Călinescu au scris două foarte instructive cărţi pe această temă, şi de pe la mijlocul secolului trecut încoace, odată cu configurarea unui nou drum al teoriei literare, cel interesat de lectură şi de cititori şi numit estetica receptării, bibliotecile, mai ales cele universitare, s-au umplut de alte numeroase studii savante, interesate de aceleaşi chestiuni. Nu mai vorbesc de abordările pedagogice, psihologice sau sociologice, care sînt şi mai vechi. Sau de ingenioasele puncte de vedere al unor mari scriitori, din care s-a informat şi teoria literară. Aşadar, sînt zeci şi sute de răspunsuri posibile la întrebările dvs. Citește în continuare →
Lectură, cititor, carte (1/8) – Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Ion Vianu și Andrei Codrescu
Argument
Există foarte multe paradoxuri ale lecturii şi ale cititorului; există o lectură ce îşi inventează cititorii, cum există un cititor ce (re)inventează textul pe măsură ce îl parcurge, revizitând locurile sale comune, asperităţile şi adevărurile sale. În epoca globalizării şi a postmodernismului, prototipul cititorului naiv tinde să aibă cam acelaşi statut ca acela al cititorului ideal. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacţii estetice tradiţionale” (Umberto Eco). Cititorul ideal este, de fapt, cititorul care nu există. Realitatea nu ne furnizează un astfel de cititor, şi tocmai de aceea el are un statut himeric, lipsit de contururi pregnante. Geografia în care se situează un astfel de cititor e cea a imaginarului. Nu există decât cititorul real, cel aflat în faţa textului, cititorul în carne şi oase, fragil, inconstant, capricios sau exultant, cel care se entuziasmează sau se întristează împreună cu autorul, în împrejurările cele mai concrete. Pentru un astfel de cititor textul există cu adevărat, aşa cum viaţa, carnea şi destinul lui există cu adevărat. Citește în continuare →
Marius POPA – Postmodernismul românesc în poezie
Antologiile de poezie publicate în ultimele trei decenii (şi care au reuşit să atragă, în repetate rânduri, reacţia ferventă a criticii) se instituie, cu certitudine, ca documente autentice ale istoriei literare, „autorizate“ nu doar de calitatea estetică a textelor restituite (ea însăşi probantă), ci şi de tendinţele lor de a selecta şi de a sistematiza, teoretizând, nu o dată, direcţiile programatice ale generaţiilor şi participând la procesul – activ încă – de definitivare a canonului literar. Nu întâmplător, în acest interval, a fost înregistrată o serie întreagă de nume (devenite) celebre care au intuit, în această opţiune de „a ieşi“ pe scena literară cu o „nouă“ antologie, una dintre soluţiile cele mai eficiente de afirmare în cadrul dificil al fiecărei decade. Ne limităm la a aminti, bunăoară, faimoasele Aer cu diamante (în care au semnat Mircea Cărtărescu, Traian Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan), Cinci (cu poeme de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina), ambele publicate în anii ’80, dar şi câteva dintre antologiile semnificative ale douămiiştilor: Generaţia 2000 (sub coordonarea lui Marin Mincu, apărută în 2004), Poezia antiutopică (realizată de Daniel D. Marin şi publicată în 2010) sau Compania poeţilor tineri în 100 de titluri (editată, în 2011, de Dan Coman şi Petru Romoşan). O altă antologie notorie şi, fără îndoială, importantă de reţinut este cea coordonată de Dumitru Chioaru, Noua poezie nouă (Limes, Cluj-Napoca, 2011), care îşi propune să recupereze – în chip „reconciliant“ – autori din promoţii diferite, de la un Andrei Bodiu sau Leo Butnaru, de pildă, la un Daniel Bănulescu ori Teodor Dună. Citește în continuare →
Cosmin BORZA – Ficțiuni
Antologia Ficțiuni (1992) se sustrage, în bună măsură, unei evaluări estetice, de vreme ce caracterul programatic, iar nu valoarea literară, pare să fi fost principalul criteriul de selecție a textelor. Vădit demonstrative, prozele și poemele semnate de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu și Ara Șeptilici, cu toții membri ai cenaclului bucureștean Clubul literar, compun mai degrabă un amplu manifest artistic. Cel teoretic fusese publicat în „România literară” (nr. 29, 18 iulie 1990) și conținea preponderent principii și atitudini specifice frondei adolescentine, deci lipsite de o deschidere conceptuală propriu-zisă: respingerea „rețetelor”, „înserierii”, recuzarea oricăror filiații generaționiste, promovarea „onestității, francheței, intransigenței”, a „cerebralității” menite să garanteze că „percutanța” constituie „o calitate obligatorie a textului literar”, susținerea implicării politice, considerată „un act de igienă intelectuală şi o «reparaţie morală»”, pledoaria pentru „un nou concept global al literaturii, în cadrul căruia relaţia cult/trivial, trecut/prezent, rutină/inovaţie, realitate manifestă/realitate latentă să devină una de acomodare reciprocă”. Mult mai consistentă rămâne, în schimb, postularea unei noi sensibilități estetice, născute din apropierea literaturii de artele vizuale. Din perspectiva autorilor „nouăzeciști”, combinarea „experienţei şi timpurilor psihologic, real şi cultural” ar produce o „dilatare a-perceptivă” având drept rezultat „regăsirea identităţii, prin integralism şi sincronicitate”, anume o reorientare a „pulverizării entropice dinspre distrugere, deconstrucţie şi negaţie (criza postmodernismului) către o coerenţă afirmativă”. Mai precis, în termenii lui Ion Manolescu din două eseuri ulterioare cu valoare de program literar (Mersul romanului, în „Contrapunct”, nr. 8, 13 martie 1992, respectiv Un manifest postmodernist, în „România literară”, nr. 5, 7 februarie 1996), literatura anilor ʼ90, spre deosebire de aceea dezvoltată de predecesorii optzeciști, este cea dintâi pe deplin îndreptățită să reflecteze trăsăturile distinctive ale lumii postmoderne, înglobând, în structura sa fracturată, „videoclipată”, inspirată de „teoria fractalilor”, „sinesteziile simboliste, onirismul suprarealist și fantasmele Pop-art”, „pentru a recompune universul într-o totalizare vizuală hipnotică”. Citește în continuare →
Adriana STAN – Pauză de respirație
De la presa întoarsă într-o actualitate multă vreme ascunsă sub preș, la scriitorii înșiși, grăbiți să profite de redeschiderea instituțiilor, anii ’90 au început, inclusiv literar, sub semnul reinserției în real. Asta era însă o veste foarte bună pentru programul poetic al cvartetului brașovean lansat în volumul Pauză de respirație din 1991. Căci Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea au vederi consonante despre coborârea poeziei în stradă și împărtășesc entuziasmul unor noi Beatleși de a face versuri sincere, care să stea aproape de inima omului și să vorbească, pe cât posibil, în limba celor mulți. „Credința” lui Andrei Bodiu în „puterea vieții de zi cu zi de a sugera ceea ce este esențial pentru om”, dorința (altfel, hipereruditului) Caius Dobrescu de a reda în discursul literar „situații reale de comunicare” sau numeroasele încercări ale Simonei Popescu de a deconstrui limbajele „înalte” în profitul „vieții” și-al „simțirii” – exemplifică opțiunile creatoare ale tinerilor poeți, opțiuni sincrone și stabile, de vreme ce au fost formulate în mod asemănător de la finele anilor ’80 până în decursul anilor 2000. Citește în continuare →
Lucia ȚURCANU – Generația ’80 din Basarabia
Optzeciştii alcătuiesc, probabil, generaţia care a intrat cel mai spectaculos în scena literaturii române. Vădind o pregnantă conștiință a apartenenței la grup încă de la debut (în 1982, apare volumul colectiv Aer cu diamante, prefațat de Nicolae Manolescu), autoomologându-se drept generație (Alexandru Mușina, el însuși poet optzecist, publică, în 1993, Antologia poeziei generației ’80, cu o prefață având titlu de manifest, O poezie pentru mileniul III), formulându-și, din interior, conceptele și inventându-și uneltele metatextuale (în 1994, Gheorghe Crăciun, unul dintre capii generației, editează antologia Competiția continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice), optzeciștii s-au impus ca cel mai lucrat și mai cu bătaie lungă proiect generaționist.
Situația e oarecum diferită în cazul optzeciștilor din Basarabia, autori prin care, s-a afirmat de mai multe ori, se produce sincronizarea formulelor poetice din stânga Prutului cu cele din Țară. Optzeciştii de la Chișinău au debutat pe cont propriu şi nu s-au remarcat la început printr-un spirit generaţionist la fel de puternic precum cel al colegilor lor de la București, nici nu au fost propulsaţi de critici-mentori care să-i formeze în cenacluri (cum a fost Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni, Ovid. S. Crohmălniceanu la Cenaclul Junimea, Mircea Martin la Cenaclul Universitas), ei fiindu-şi sieşi critici şi teoreticieni (la câţiva ani de la debutul celor mai mulţi dintre optzecişti – Nicolae Popa, 1983; Lorina Bălteanu, 1984; Emilian Galaicu-Păun, 1986; Teo Chiriac, 1987; Eugen Cioclea, 1988 –, apar câteva articole, semnate, în mare, de aceiaşi autori, care anunţă schimbarea de paradigmă: Emilian Galaicu-Păun – Anul literar 1989, în „Tinerimea Moldovei”, 1990, şi Poezia la Post-Restant, în „Literatura şi arta”, 1990; Nicolae Popa – Momentul poetic-90, în Supliment la „Sfatul Ţării”, 1991; iar puţin mai târziu, Vasile Gârneţ – Generaţia ’80 – schiţă de portret, în „Contrafort”, 1994, Nicolae Leahu, Feţele şi măştile optzecismului din Basarabia, în „Semn”, 1995). Citește în continuare →
Anca CHIOREAN – Generația ’80 experimentală
revistavatra.org 