Categorie / Dosar

de VATRA

Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc (V)

Anastasia Fuioagă

„Cancel culture” și alți demoni

Privind retrospectiv către episodul din august 2023, devine din ce în ce mai vizibil că ceea ce ar fi trebuit să fie o discuție care să deschidă chestionări ulterioare a devenit rapid o dezbatere-ceartă, în care pozițiile s-au suprapus peste imaginea a două persoane reale, Valeriu Nicolae și Bogdan-Alexandru Stănescu. E limpede că problema ridicată de Valeriu Nicolae a rămas, de fapt, la fel de nechestionată, sunând în gol în fața unui public care, prea puțin pregătit să îi facă față, s-a apărat cu lecții școlărești de naratologie. Dincolo de acest aspect, întreaga producție de discurs de la momentul respectiv a scos la lumină altceva, anume tocmai producerea unor topoi discursivi ușor de instrumentalizat: „cancel culture”, „political correctness” și alte tipuri de asocieri gratuite între stângism și extremismul politic.

Citește în continuare →
de VATRA

Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc (IV)

Andreea Pop

Cancel culture

Nu știu dacă toate discuțiile de tip cancel culture din ultima vreme de la noi (să luăm și doar ultimul an și tot se adună o mână de situații) rămân în zona unor fenomene izolate în România. Dată fiind frecvența lor tot mai mare – dacă luăm Facebook-ul la puricat, găsim lejer cazuri o dată la trei luni –, ar părea că se conturează mai degrabă premisele unui fenomen, unul care, probabil, se va accentua tot mai mult pe viitor, mai ales având în vedere larga circulație a trendurilor, felul în care ele vin din afară și se impun și la noi, o consecință normală a globalizării și a accesului rapid la orice. Sigur, există o mai mare conștientizare în rândul opiniei publice în ceea ce privește repoziționări de tipul ăsta, suficient a aminti aici cele câteva cazuri de #metoo din zona literară contemporană (câteva care încing spiritele pe rețelele de socializare as we speak), care acum câțiva ani păreau imposibile de-a dreptul și care acum proliferează tot mai mult și produc valuri de emoție în lumea literară/ reacții de tot soiul, și de o parte, și de alta a problemei. 

Citește în continuare →
de VATRA

Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc (III)

Liviu Malița

Conservatorismul ca frondă

Câteva opinii fără metodă dintr-o dezbatere care a început să-și recicleze propriile idei. Mă limitez la unele glose la întrebările dvs.

Despre concepte 

Textul anchetei ne aruncă direct în inima opoziției „stânga” / „dreapta”, sugerând o accepțiune reductivă și restrictivă a conceptelor de cancel culture și political correctness, ca sintagme dezaprobatoare inventate de „dreapta” pentru a contracara prin caricatură și a discredita reformele propuse de „stânga”. Reproșul, nici el inocent, este că dreapta dezavuează discriminarea pozitivă, pentru pericole imaginare, în schimb, e mută față de recrudescența extremismului, a rasismului și a altor forme de marginalizare și de excluziune socială. Pe scurt, identifică pericole doar la stânga și în discursurile emancipatoare. De fapt, prezintă discriminarea pozitivă ca pe un pericol iminent de radicalism social, pentru a putea conserva statu quo-ul.

Citește în continuare →
de VATRA

Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc (II)

Flavia Dima

Încetarea focului, acum!

Acest text ar fi trebuit să arate destul de diferit față de cum arată acum. Mă refer la faptul că, inițial, în intervenția mea (la invitația foarte generoasă a lui Mihnea Bâlici), încercam să leg laolaltă articole mai vechi de-ale mele pe această temă, din 2019 și 2023 (1), într-o încercare de a explica cum anume conceptul „corectitudinii politice”, în mâinile unui climat cultural hegemonic de dreapta (din anii nouăzeci încoace) și care are mutațiile sale particulare („autonomia esteticului”), devine o unealtă de a reduce la tăcere orice poziție orișicât înspre stânga eșichierului politic. E propriul său paradox, dacă doriți: un curent al puterii care susține că reacționează din teama de-a fi cenzurat (deci, de-a pierde puterea) – cenzurând.

Citește în continuare →
de VATRA

Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc (I)

Argument

Deși principiul „autonomiei esteticului”, o strategie a câmpului literar românesc de a-și conserva independența profesională într-un interval când dirijismul politic amenința s-o anuleze, a supraviețuit și după 1990, în ultimii ani s-au înmulțit dezbaterile legate de legitimitatea sau de actualitatea acestei paradigme. Sintagme precum „political correctness” – lansată imediat după 1990 în mod defensiv de intelectuali de dreapta – și, mai recent, cea de „cancel culture”, polarizează câmpul cultural autohton, grefându-se însă cel mai adesea pe vechea și deja clișeizata opoziție între „ideologic” și estetic”. Cel mai recent episod al acestei dezbateri, din august 2023, a fost prilejuit de chestionarea, de către jurnalistul Valeriu Nicolae, a prezumțiilor ideologice ale unui roman semnat de Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, acuzat că ar pune într-o lumină defavorabilă minoritatea etnică romă. Cu puține excepții, mai degrabă decât să se transforme într-un pretext de dezbatere cu privire la modalitățile de reconfigurare a discursului critic sau literar din ultimii ani, angajând în același timp alte exemple și contexte ale culturii române, acest episod s-a transformat repede fie într-un atac la persoană, fie într-o repliere pe poziții care exclud nuanțele.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (IV)

István Berszán

Ritm practic și proiecție de timp

Să ne amintim de „alegoria peșterii” propusă de Platon: așa cum prizonierii înlănțuiți și orientați către peretele gol al unei peșteri și nu văd decât umbrele proiectate ale lucrurilor care se mișcă în spatele lor la lumina focului, experiențele noastre empirice ne oferă, în mod similar, imagini distorsionate despre adevărul ideilor (Republica 514a-520a). Ideea de bază a studiului meu este că Platon nu oferă aici o alegorie, ci un experiment. Care este diferența? Dacă o considerăm ca alegorie, ne aflăm și noi în interiorul peșterii (sau al spațiului) retoricii, unde există doar semnificanți, așa cum pentru prizonierii legați există doar umbre. Toți semnificanții se află în același spațiu retoric, de aceea pot fi aliniați sau înlocuiți unul de altul, la fel cum umbrele apar și se acoperă reciproc în spațiul peretelui de peșteră. Alegoria, ca figură retorică, proiectează totul în spațiul cinetic al semnificanților – de aceea deconstructivismul postmodern presupune că „nu există nimic în afara textului [there is no outside-text; il nʼy a pas de hors-texte]”. (Derrida, Of Grammatology 158). Înainte de a afirma acest lucru, la rândul lor cercetătorii deconstrucționiști au proiectat totul în spațiul cinetic al proceselor textuale.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (III)

Alex Goldiș

Cercetare (umanistă) și resurse în România

Până la a ajunge la problema disciplinelor umaniste în dinamica mai generală a cunoașterii, e greu de scos din ecuație – dacă ne gândim la contextul românesc – faptul că învățământul și cercetarea au suferit de subfinanțare cronică în ultimele decenii. Cele mai recente statistici Eurostat, disponibile pentru anul 2021, arată că în materie de educație România se află pe penultimul loc, cu o alocare de 3.2% din PIB, în condițiile în care media europeană e de 4.8%. În cercetare, lucrurile arată și mai dramatic: datele din 2021 arată o medie europeană de 2.27%, în timp ce în România, situată tot în coada clasamentului, alocarea din PIB este de 0.47%. Procentul nu e obscen de mic doar în raport cu economiile consolidate ale Europei, ci și în raport cu țările emergente și/sau cu dificultăți financiare: Ungaria alocă procentual de trei ori mai mult decât România pentru cercetare, Bulgaria sau Slovacia – de două ori mai mult. În educație, Estonia, Lituania sau Ungaria depășesc 5 puncte procentuale din PIB.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (II)

Corin Braga

Antiumanism?

Inter armas silent musae, spune vechiul adagio ciceronian1. Pare oarecum superfluu să discuți despre umanism și umanioare într-un context mondial dominat de pandemia COVID-19 și războiul de invazie din Ucraina. Totuși, aceste domenii aparent depărtate – studiul teoretic și viața practică – s-ar putea să fie în legătură la un nivel mai adânc, ce vizează însuși felul în care ne înțelegem umanitatea. De aceea, mă voi opri asupra unei teme intens dezbătute în studiile culturale contemporane: „moartea omului”, pentru a pune sub semnul întrebării validitatea morală a utilizării sale nediscriminatorii pe o scară largă. Într-adevăr, în filosofie și în studiile literare actuale abundă termenul „moarte”: moartea lui Dumnezeu, moartea omului, moartea autorului2, moartea literaturii3, moartea teoriei literare4, moartea literaturii comparate5, moartea limbajului6, moartea artistului7 și așa mai departe. Ce e drept, această thanatofilie se întinde cu mult dincolo de disciplinele umaniste, în diferite alte domenii, unde putem citi despre sfârșitul istoriei, moartea teoriei germenilor, moartea teoriei Big Bang, moartea arheologiei etc. David Damrosch observă, ironic, că sfârșitul, dispariția, moartea, au devenit un fel de gen literar, mai precis o specie a criticii literare, ce corespunde, în studiile literare actuale, modei zombilor din pop culture8.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (I)

Argument

Se știe că rolul științelor umaniste a fost, de la început, acela de a conserva și redimensiona coordonatele patrimoniului cultural, prin cultivarea unei atitudini și a unei gândiri democratice, fundamentată pe interculturalitate, dialog, empatie. Într-un articol din revista „Vatra” (nr. 5/2016) intitulat sugestiv Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?, academicianul Mircea Dumitru atrage atenția asupra „decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane”, în contrast vizibil cu rolul central pe care l-au jucat în istoria democrației: „Credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.” Nevoia de umanioare derivă, astfel, tocmai din dimensiunea morală a educației umaniste, din semnificația sa cognitivă, din utilitatea intelectuală și socială, căci „nu va exista nici un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.”

Citește în continuare →
de VATRA

Ţintă fixă: Ioan Es. Pop

Argument

Ioan Es. Pop este un poet al viziunilor acute, reprezentate într-o scriitură alertă, în tonuri agresive, scrâşnite din care reiese o expresivitate radicalizată, suferinţa nefiind transferată în ornament metaforic, conservându-şi, adică, întreaga ei sugestivitate etic-existenţială. Umanitatea figurată în poeme este una a „periferiei”, a maladivului, e o umanitate deviantă, având ca emblemă suferinţa, alterarea identitară, lumea întreagă fiind transpusă fragmentar într-un limbaj poetic sugestiv pentru relevarea răului ontologic, a negativităţii. Se poate spune că nesaţiul idealităţii e contrazis cu metodă de poet, ce redă o realitate anihilantă, versurile infirmând orice iluzie a redempţiunii, orice şansă de mântuire prin frumuseţe. Poetul exprimă o stare de epuizare, de izolare, simţindu-se captiv într-un spaţiu infernal, marcat de traumă, cu efecte în articularea versurilor, lipsite de rafinament convenţional, anticalofile, de simplitate maximă, cu un desen sumar şi culori dispuse agresiv. Cuvintele, dispersate semantic, exprimă trăiri diverse (ura, durerea, iubirea, răul existenţial şi cel moral, chinul de a trăi şi neputinţa elanului utopic), împletite într-o viziune de radicală luciditate.

Citește în continuare →