În urmă cu niște ani, la puțină vreme după ce România fusese primită în Uniunea Europeană. E bine să ne amintim din când în când. România nu a aderat la Uniunea Europeană, ci a fost primită, cam în silă. Cum ai primi în vizită niște rude venite de la țară, ca să facă duș în vila ta de pe bulevardul Dacia, fiindcă la ei în sat nu au apă caldă. Și în niște condiții despre care e mai bine să nu ne amintim. Petrom, BCR, dacă înțelegi ce vreau să spun.
Citește în continuare →
Sunt ani de zile de când îmi propun, fără să reușesc, să ajung la colocviile de la Putna. Faptul că se desfășurau întotdeauna în august, și că luna august era singura noastră lună de liniște și scris,a fost un motiv suficient să îndepărteze ispita.
Nu însă și în acest an.
Citește în continuare →
Nici măcar nu-s convinsă că-n seara aia mi-am dat seama care dintre cei trei de la masă era Nicu, fiindcă l-am zărit doar prin fereastra restaurantului. Mai bine l-a văzut Andu, care își făcuse drum pe terasă, chipurile căutând toaleta. I s-a părut cunoscută tipa care era cu ei, dar n-a știut de unde s-o ia.
„Poate să fi fost Nadia…”, i-a spus doctorului Tatarcan, când ăsta a apărut peste vreo două zile.
Nu știu dacă ți-am spus că Tatarcan dăduse o raită prin Deltă cu ai lui. Cel puțin așa ne-a zis când s-a-ntors, și poate să fi fost adevărat, fiindcă ne-a făcut cinste cu un sturion delicios, dinafara meniului, adus, spunea el, în gheață de la Murighiol.
Andu, însă, cu scenariile lui, susținea că Tatarcan fusesesfătuit să facă o excursie, tocmai atunci, ca nu cumva să se întindă la băutură cu Nicu, în hotelul plin de străini. Poate și de jurnaliști răuvoitori, obsesia Lor.
Citește în continuare →
Buc[ureşti] 9 V 75
Dragă Jeane,
Te rog să nu fii supărat că de atâta vreme nu ţi-am scris. Mi-a fost imposibil şi mă vei înţelege într-o zi. Sunt şi foarte bolnav şi foarte demoralizat, aşa că nu mă pot nici măcar concentra pentru o scrisoare. Când voi reuşi, vei fi primul căruia o să-i scriu, atât cât voi putea, din tot prin ce am trecut de două luni aproape. Te îmbrăţişez,
Mircea.
Citește în continuare →
Suntem o lume obosită. Totuși, hai să vă spun. La firma privată la care lucrez, femeia de serviciu îl ura pe patron, pe motivul că ăla nu voia să-i mărească salariul. Dar nici ea nu făcea mare lucru. Doar dădea cu mopul sau cu aspiratorul, în funcție de context. Mai întâi, s-a gândit să-i scrie direct prim-ministrului și să-i prezinte situația. După aceea, a aflat dintr-o emisiune la televizor că prim-ministrul e ocupat cu alegerile din interiorul propriului partid și n-are timp de căcaturile ei. Dacă prin asta înțelegem trei copii cu vârste între opt și treisprezece ani cărora trebuie să le dai de mâncare. Alegerile liberalilor vor fi tocmai la toamnă, iar până atunci?… (puncte, puncte). Așa că s-a hotărât să-și asume riscuri.
Citește în continuare →Nu doar doctorul Tatarcan dispărea din când în când, ci și Trif, șeful de sală. Când Ceaușescu se afla la Vila din Neptun, era dus să servească la mesele Lui: la doi pași de hotelul nostru, era ca și când ar fi plecat pe lună.
Mai ții minte că pe vremea aceea, la București n-aveai cum să intri în zona din Primăverii? Închideau încă din capătul Aviatorilor, înainte de Piața Charles de Gaulle de azi. Ei, fix la fel era și cu Vila de la Neptun.
Normal că am fi fost curioși s-o vedem. Dar, de la mare distanță, de pe trotuarul celălalt, pe unde ne era permis să trecem, arătând, când eram întrebați, hârtia cu cazarea în Olimp, nu zăream decât copacii cu coroane stufoase din spatele gardului păzit, în plin soare, de uniforme nemișcate.
Citește în continuare →Cluj, 1 II 75
Dragul meu Jean,
Îţi mulţumesc pentru scrisoarea din 21 I a.c., pe care am găsit-o întorcându-mă din Bucureşti alaltăieri. Am fost la o comisie de validare la Uniune, mai mult ca să ies din inerţia nacopeană (!) şi să încerc a vedea Danton-ul lui Camil-Horea Popescu, dar cum spectacolul era chiar în seara şedinţei, evident, n-am putut pleca de la comisie şi am amânat pe altă dată teatrul. Am asistat în schimb la veşnica comedie a lui Fănuş Neagu, dezlănţuit în trivialitatea lui habituală şi de data asta, agăţându-se de Croh şi de mine, fiind noi singurii critici de faţă şi luaţi drept tête de turc1. În rest, cu toții erau porniți să-și bată joc de conuʼ Virgil2 , care pare și mai Trahanache decât era înainte de avansare. Tristă priveliște să-l vezi pe fotoliul unde înainte găseam statuia de împărat roman (fie şi de decadenţă) a lui Zaharia3, care măcar avea o masivitate şi o demnitate şi o privire umană.
Citește în continuare →
Toată lumea s-a săturat de pandemie și de guvernarea liberală. Ți-e frică să mai ieși în stradă, nu știi ce surprize te pot aștepta dincolo de pragul casei. Un jandarm sau un nene de la poliția locală stă cu pixul și chitanțierul pregătite să te amendeze, fiindcă ai uitat să-ți pui masca.
Ferească Dumnezeu de vreo boală care să necesite internarea în spital. Mă refer la spitalele publice, pline de nosocomiale. Sau cele unde trebuie să dai șpagă. Nu chiar toate. Unele mai iau și foc. Mai bine te duci la privat. Acolo nu dai șpagă, plătești cinstit și cam mult, dar merită – dacă îți poți permite. Te întorci acasă cu conștiința curată, ai luptat pe cont propriu împotriva corupției și ai învins, ești cetățean european. Nu oricine își poate permite luxul de a fi cetățean european, trebuie să ai un salariu de măcar cinci mii pe lună.
Citește în continuare →Erau amândoi purtători de tară – o clasică talasemie minor. Își făceau analizele la termen și erau atenți la ce le spuneam. Ea se mai plângea de oboseală, îi prescrisesem vitamine, și m-a asigurat că avea de unde face rost de Supradyn.
Problema era copilul. Veneau cu el la transfuzii, când unul, când altul. Îl adusesem până aproape de patru ani, păreau să aibă mijloacele să-i dea legume, fructe, dieta indicată etc., dar arăta de doi. Alb ca peretele, anemie hemolitică severă, splină mărită – talasemie majoră, ca la carte.
Îi avertizasem de la început:
Citește în continuare →
Nicoleta Sălcudeanu
Marea crăpelniță culturală
Nu vreau să cred că doar un anume tip de voyeourism intelectual mă face să consider cele mai recente două volume de jurnal1, ce cuprind anii postcomuniști 1990-1994, al lui Mircea Zaciu, un eveniment cultural major și incitant. Deși, în linii mari, conform unor semnale venite pe cale electronică, o parte din generația cea mai nouă și mai activă de tineri critici – vorbesc aici despre cei cu adevărat semnificativi – pare să perceapă omul & opera drept obiective culturale perimate, modeste, lipsite de valențele revizitării sau de personalitate și, dacă se poate cita din surse de ”socializare”, și se poate, monada Zaciu nu ar reprezenta mai mult decât ”multe dureri înăbușite, un personaj mai curând mediocru, ros de resentimente ca de gastrită, narator necreditabil, dar util totuși pentru informație.”
Citește în continuare →
revistavatra.org 