de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite). Anul 2000: încă un an aparte (3)

dintr-un caiet mai vechi

Dimineață splendidă, caldă. În tren, un tren personal amărât, era lume multă. Am văzut un câmp cu stânjenei violeți. M-am gândit la arhitectura savantă a petalelor lor, ca niște ogive de ametist translucide suprapuse – la frumusețea lor pură și gratuită m-am gândit. Inutilă pentru perpetuarea speciei lor, pentru nevoile evoluției naturale, în termeni darwiniști. Misterul frumuseții lumii, în cele din urmă, m-a frapat din nou, m-a „lovit”: fie că e un hazard sau o predestinare, frumusețea lumii conține în ea atâta forță vizuală, atât șoc ființial, atâta suspendare a simțurilor și aporie a gândurilor, încât nu poți să nu te gândești, trecând prin plăcerea ei pură, la un sens, la un înțeles: abia el oferă vârful suprem al bucuriei misterioase a acesteia. Opacă, trimițând doar la sine, frumusețea e aproape insuportabilă, îți explodează cumva creierul, cu legile ei necunoscute. Dar dacă savurând-o ai presimțirea unui înțeles, fiorul enigmatic, freamătul unor bănuieli supramundane, parcă integrezi mai ușor impactul ei violent, și nu-l stingi, dimpotrivă, îl intensifici. Nu mă pot opri, de câte ori am acest șoc vizual, să nu găsesc frumusețea ca pe un semn, un semn exterior al unui tâlc care o depășește și o transfigurează, fie acesta pur și simplu armonia surprinzătoare, extaziantă a lumii; fie acesta pura revelare a Ființei, a Existenței, ca grad superlativ al ei; sau fie acesta un fel de treaptă pregătitoare (căci trăită prin simțuri) pentru un Înțeles mult mai vast pentru care nu suntem pregătiți. Am de fapt în fața ei, a frumuseții, aceeași neobosită perplexitate cu care trebuie să-ți lași deoparte rațiunea, să-ți desfaci simțurile, să te pregătești pentru un Altceva, care de fapt nu vine ci doar se lasă presimțit. Și nu pot decât să exclam: Asta e! Asta e ! Frumuseții nu-i poți răspunde decât printr-o uriașă Interjecție, care înăuntrul tău te-ar putea dizolva în Beatitudine. (1987)

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (2)

Între timp, atmosfera de la celălalt capăt al holului era mult mai relaxată. Poate și din cauză că aici activitatea era mai riguros organizată, iar pe monitorul care atârna de tavan în fața cabinetului Compasiune-2  rulau, la intervale precis stabilite, diverse anunțuri având rolul de a întreține confortul sufletesc al pacienților. De exemplu: 

Tranziția poate fi prietenoasă; 

Acțiune plină de compasiune; 

Libertate și demnitate.

Sau, pentru a da un exemplu mai specific:

Persoanele supraponderale au prioritate. (Acuma, ca să zic, depinde ce înțelegem prin persoane supraponderale. Căci, pe de altă parte, în cabinet se intra doar pe baza numărului de ordine obținut de la dispozitivul automat de ticketing.)

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Rădăcinile fricii de literatură

Trauma pubertății

În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la Școala de Menaj Teiuleanu din Pitești, pe care avea s-o desființeze reforma învățământului din ʼ49, apoi educatoare și, acasă, gospodină perfectă, era profund neliniștită de soarta mea viitoare când mă vedea drogată de citit. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță, eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. (Poate și din pricina asta am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă.)

Citește în continuare →
de VATRA

Kocsis Francisko – Lămpile mamei. Curățând sticlele lămpilor vechi

Am coborât de pe biblioteci, cu gesturi de ritual,

cele trei lămpi vechi cu petrol rămase de la mama,

două de masă și una de tavan, cu abajur rotund de tablă,

le-am scos rând pe rând sticlele fragile și am început

să le curăț de praf cu migala învățată de la ea, cu aceeași

cârpă moale de in scămoșat cu care o făcea acasă;

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă – Ana Blandiana, „Mai-mult-ca-trecutul”

Ion Buzași 

Jurnalul – ca roman anamorfic

Scriitoarea a avut trei interdicții de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. La sfârșitul lunii august, Ana Blandiana află că din nou i s-a interzis să publice. Cum pentru ea scrisul era o necesitate aproape vitală, interdicția a fost resimțită și ca o lovitură asupra demnității sale: „singurul lucru care mă poate umili este imposibilitatea de a scrie” (p.470), se hotărăște să scrie un jurnal și cu pagini ce nu vor putea fi destinate publicării ci să se substituie, să țină locul acesteia, „un loc în care să-mi pot descărca revoltele, pentru a nu turna întreaga zgură în cărțile adevărate” (p.192). Este o perioadă de mai puțin de doi ani, de la data interdicției, – 31 august 1988 până aproape de căderea comunismului – 12 decembrie 1989.

Citește în continuare →
de VATRA

Poeme de Adrian Grauenfels, Rita Chirian, Eugen Bunaru, Alina Diaconu și Luciana Crăciun

Adrian Grauenfels

Eclipsă

Soarele de iarnă spune – pregătiți-vă

Aurora arctică spune luptă.

Această lume este plată

chiar dacă capul îmi

spune rotund. Dovezi? Eclipsa

fenomenul brusc, cu vârcolaci și Pegasus

pe cer, nimic nou 

Citește în continuare →
de VATRA

Victor Ieronim Stoichiță – 75

Argument

În acest an, criticul și istoricul de artă, eseistul și profesorul universitar Victor Ieronim Stoichiță, una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești de azi, împlinește 75 de ani. Intelectual de excepție, de rară noblețe sufletească, Victor Ieronim Stoichiță este unul dintre cei mai importanți istorici și teoreticieni contemporani ai artei, cu un parcurs internațional remarcabil, confirmat de cărțile publicate în limbi de circulație europeană (engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă), dar și de cariera sa academică prestigioasă. Cu o formație marcată de studiile de licență, începute la București și continuate la Roma sub îndrumarea lui Cesare Brandi, Victor Ieronim Stoichiță a obținut în 1989 titlul de doctor la Paris.

Citește în continuare →
de VATRA

Eugenia Sarvari – La Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, o pagină de istorie: Maria Stuart de Friedrich Schiller

Ilustrarea ultimelor trei zile din viața nefericitei Maria Stuart se desfășoară într-un cadru scenic auster (decorul: Diego de Brea) compus dintr-un pian, câteva scaune, o masă lungă pe rotile. La marginea spațiului de joc, „ieșind” din scenă, un cap vorbitor clipește din ochi pe tot parcursul spectacolului. Este masca mortuară a nenorocitei regine, dăinuind peste timp, ca o amenințare. Picturile lui Francisco de Zurbarán, Agnus Dei și a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Vînători în zăpadă, precum și o cruce din plastic (prevăzută cu un sistem sofisticat de tuburi) plutesc deasupra capetelor actorilor. Austere sunt și costumele (Bocskai Gyopár): bărbații au cămăși și pantaloni negri, iar în completare, cizme negre naziste, din piele, până la genunchi. Maria Stuart, victima inocentă poartă o rochie din pânză albă, semănând cu cămașa (trasă la sorți a) lui Cristos. Elisabeta apare într-o fustă scurtă, un taior lunguț și o așa-zisă bluză, compusă dintr-o fâșie lată din material, abia acoperindu-i sânii. Ținuta este completată cu o perucă lungă roșcată, cu breton tăiat drept, conferindu-i o figură încremenită, blocată în intransigență. Proiectat pe ecranul din fundal (video: Buksa Péter), chipul reginei Scoției se perindă într-o multitudine de imagini ce surprind sufletescul măcinat de neliniști și frici, dar cu o notă accentuată de dîrzenie.

Citește în continuare →
de VATRA

Sudul global din Est (IV)

Horațiu Nan

Stafia nealinierii în România socialistă:

între destindere globală, pragmatism local și dialectică negativă

Să nu credem că toți oamenii sînt frați și că acum nu ne-a mai rămas decît

să ne așezăm și să mîncăm blinîi.

– Leonid Ilici Brejnev1

Citește în continuare →