de VATRA

Al. Cistelecan – Starea cronicii literare

Anii 2000 amenințau cu un brav și masiv val de cronicari literari, cu nimic mai prejos decât cel interbelic ori cel apărut în anii ʼ60. O listă cu ei, nu chiar completă, dar tot mulți chiar și cu ceva lipsuri, dă Alex Goldiș în introducerea la Zoom in/zoom out (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2023). Păreau atunci să fie întrunite toate premisele fericite (și niciuna nefericită!) pentru o adevărată națională a foiletoniștilor: multe minți agere în deplină libertate de cuget și opinie, cu o școală mult mai bună decât a tuturor seriilor postbelice precedente, conectați din pornire la fluxul internațional al teoriilor și metodelor critice – în fine, prima serie de comentatori cu adevărat liberi și eliberați de complexe, pregătiți și de un asalt doctrinar. Dar tocmai când să vedem apogeul ofensivei constatăm că aproape toți combatanții au dezertat și s-au refugiat în domenii (nu chiar străine, totuși) mai confortabile, mai burgheze. Ba e gata să reizbucnească iar cearta de copii dintre foiletonistică și savantă, în care mai toți foiletoniștii promiși pe vremuri au trecut de partea savantei. Goldiș a rămas (o vreme doar și el) aproape singur și a spune despre el că e, azi, cel mai important cronicar e mai degrabă o constatare statistică decât o evaluare. Desigur că mai avem zilieri critici, dar aproape toți ceilalți s-au apucat și de alte îndeletniciri mai atractive (romane, biografii romanțate ș.a.) și mai acaparatoare. Chiar și Goldiș e cu un picior gata de plecare.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Doliul, singurătatea și deprimarea.

Cum poți să scrii când îți țiuie urechile de singurătate?! Sau să scrii tocmai pentru a umple acest gol?! Dar pustiul e sonor, muzică abstractă, și nu poate fi bruiat cu scrisul, care e grafică surdă, acționează în alt registru, nu poate fi un substitut sau o compensație. Nu există decât un leac pentru singurătate: muzica clasică. De fapt, nu e leac, ci alinare. Mai funcționează și un refugiu cotidian, care să facă să vibreze absențele: radioul. Nu poți să desenezi sau să scrii când singurătatea îți paralizează toate mișcările, te fixează într-o stare de pasivitate și perplexitate, de stai și te uiți cu ochii în gol. Simt uneori de parcă m-ar ține cineva de mâini și de picioare! Cum să scrii în această stare? Și, dacă scrii, cum să scrii de bine? Nu te lasă supărarea pe o lume rău alcătuită. De ce-aș fi rău? Și totuși…

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (X)

Împărtășirea filosofică dintre doi prieteni

Benjamin Fondane considera Rencontres avec Léon Chestov1ca fiind cel mai important manuscris al său, așa încât i-l înmânează scriitoarei argentinience și cunoscutei intelectuale Victoriei Ocampo, cu care era prieten, în 18 iunie 1939, la Paris, convins că nu va supraviețui războiului și persecuțiilor naziste antisemite. Dorința lui era să apere manuscrisul de orice posibilă distrugere și să îl trimită cât mai departe de Europa încleștată în cel De-al Doilea Război Mondial, unde să fie prezervat și eventual publicat, la încheierea războiului și, după cum intuiește profetic, după moartea autorului. Victoria Ocampo relatează întâlnirea ei ultimă cu Fondane într-un ton relativ testamentar. Fondane îi lasă indicații exacte de publicare, iar acestea vor fi respectate de cei doi editori care publică volumul în 1982.2 După încheierea războiului, Victoria Ocampo îi trimite manuscrisul intact soției lui Fondane, Geneviève, iar aceasta va face două copii, una pentru un ucenic al lui Șestov, Boris de Schloezer, alta pentru una din fiicele lui Șestov, Nathalie Baranoff.3

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Elegiile unui pamfletar

După ce și-a antologat publicistica anilor 2002-2005 (Absurdistan. O tragedie cu ieșire la mare,Polirom, 2005), Dorin Tudoran a cedat presiunilor private și provocărilor publice, revăzându-și eul românesc de dinainte de expatriere în oglinda strâmbă a Securității (Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Polirom, 2010). Nescriindu-și trecutul, lăsându-l să vorbească pe toate vocile lui (de la cele adevărate la cele măsluite), așa cum sunt ele consemnate în arhivele CNSAS – de unde au fost recuperate cu acribie de Radu Ioanid –, Tudoran nu a avut, ca alții, dorința de a-și rescrie biografia în cheie eroică (nici nu era nevoie, fiindcă dăduse toate probele de curaj „în timp real”), rezumându-se la note liminare strict necesare. În același an a revenit și la poezie, în seria dedicată de Paralela 45 laureaților Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, cu antologia Pisicuț (Somnografii). De la masivul volum de publicistică politică, civică și intelectuală Kakistocrația (Arc, Chișinău, 1998), care îi reconfirmase strălucit vocația de analist polemic al prezentului și fusese fericit completat de o selecție din vechile sale interviuri cu figuri ale elitelor românești (Onoarea de a înțelege, Albatros, 1998), Tudoran nu mai publicase cărți timp de vreo șapte ani, deși rămăsese activ în periodice.

Citește în continuare →
de VATRA

Marian Drăghici – Poeme

monah ca lumea

într-un plan îndepărtat munca mortului la fosta sa viață 

pare că a’ncetat.

cred că fiecare avea să-mi reproșeze ceva înainte de a pleca.

cât despre femeia iubitoare a mea, gura plină

de reproșuri o’mbujora.

apoi s-au închis porțile și cineva

a rămas pe dinafară –

m-aș duce să-i aduc o lumină dar acolo lumina

aceasta e apă chioară.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite). Anul 2000: încă un an aparte (2)

dintr-un caiet vechi

În preajma cățelei noastre Sexy (un setter irlandez de culoare roșcată), văzându-i efuziunile nebune de tandrețe la venirea noastră acasă, pline de o bucurie intensă până la umilință, m-a străbătut de două ori gândul total – adică un gând al întregii mele ființe – că numai iubirea ne întemeiază. Numai iubirea ne asigură un temei ontologic. Nimic nu e sigur, suntem suspendați între îndoială și așteptare, trăim cu gustul irealității noastre și a jumătății veșnice de măsură. Și doar iubirea cuiva, pentru care ești totul, îți dă brusc realitate, îți dă consistență prin intensitatea cu care celălalt te privește, cu care atârnă de tine. În haosul indeterminărilor de tot felul, iubirea pune în tine singurul temei ontologic sigur pentru că „în prezență”, real pentru că intens până la incandescență. Ardoarea cu care celălalt e suspendat de tine îți dovedește că exiști și îți dă astfel realitate. Continuăm să existăm într-o aproximație a unei realități consistente în virtutea unei iubiri care ni s-a dat începând de la naștere, sau de dinainte de naștere, cu mult dinainte. Altfel, realitatea n-ar fi suportabilă. Dacă cineva sau ceva nu ne-ar iubi măcar ipotetic, chiar vag, ne-am pierde conștiința. Bănuiala vitală a acestei iubiri ne face să mai putem trăi, comunica, pentru că orice comunicare se bazează pe presupoziția unei minime iubiri, a unei empatice comprehensiuni. Dacă am înceta să fim iubiți, undeva, cumva, de către Cineva – brusc ne-am dizolva, am înceta să existăm. Poate și fizic. (1985)

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (1)

În urmă cu aproape o sută de ani, mai precis la începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut, tânărul (pe atunci) savant sovietic Aleksandr Romanovici Luria a ajuns în Uzbekistan, nu pentru a vizita casa natală a filosofului Avicenna, între timp demolată, ci pentru a studia concepția despre lume și viață a compatrioților acestuia, majoritatea analfabeți. Una dintre primele observații ale lui Luria a fost că oamenii ăia aveau dificultăți serioase în a rezolva probleme care le depășeau experiența perceptuală, ei putând face judecăți și raționamente numai în raport cu situații concrete din viața de zi cu zi. În cuvintele lui Luria: Uzbecii nu au iluzii! Astăzi este un lucru recunoscut că până și abilitățile spațiale ale analfabeților sunt diferite de ale oamenilor instruiți. Gândirea lor este una operațională, având la bază un sistem de credințe aparent greșit, totuși reflectând suficient de corect lumea, ceea ce le permite să ducă o viață lipsită de griji, chiar dacă te privesc ciudat și zâmbesc sceptic atunci când le spui că aria cercului este egală cu πR2. De altfel, unii dintre subiecții intervievați de Luria nu aveau nici măcar noțiunea de cerc. În funcție de context, îl numeau ba farfurie, ba sită, ba găleată sau lună, tot așa cum dreptunghiul era denumit oglindă, ușă sau casă. Rudimente ale acestui mod de gândire regăsim în teoria lansată recent de o influenceriță pe internet, potrivit căreia dârele de condens lăsate de avioane pe cer provoacă deranj la intestine, cu consecințe dintre cele mai neplăcute, curioșilor care se uită prea insistent la ele, o confirmare în plus venind din satele din județul Bacău unde s-au construit, cu fonduri europene, rețele de alimentare cu apă, dar oamenii se încăpățânează să bea apă tot din fântână, iar apa de la robinet o dau numai vitelor. Cică ar fi văzut la televizor că e amestecată cu fecale și de aceea pute a clor. 

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Chestionar de prag

Motto:

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povestești fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescența, nu numai a amintirilor, dar și a persoanei care le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice.

O viață nu e o biografie, ci o suprapunere de clișee biografice. Cele mai multe, nesemnificative.”

(Monica Lovinescu, Jurnal, 1985-1988, Humanitas, 2002)

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Poezia (câteva ipoteze)

Deși sinceritatea nu are ce căuta într-un discurs public, o să mărturisesc de la început că nu știu ce e Poezia. Sigur că am eu niște bănuieli, tocmai de aceea am așezat rândurile acestea sub numele de Ipoteze . Asta nu înseamnă că exclud gândul că ar exista – vorba lui Mihai Șora – „Mai știutori prieteni”. De altfel, făcând o reverență către Alexandru Mușina, reverență in memoriam, remarc prudența cu care și-a întitulat cartea apărută în 2008 la editura Aula din Brașov „POEZIA”, dar imediat urmată de specificarea temătoare și bine cumpănită „teze, ipoteze, explorări”. De altfel, încă de la prima pagină, întrebarea ce este „poezia adevărată” îl dezarmează (ca și pe mine, recunosc) și zice: „Îmi e mai ușor să o recunosc, decât să dau o definiție a ei, să o descriu chiar, fie și cât de vag. Există sute, mii de tratate despre poezie dar în 99,99 la sută din cazuri…” Când apare într-un text cuvântul „dar”, această prepoziție ca o curbă „în ac de păr”, precis urmează o declarație de capitulare. Eu nu am avut răbdarea și nici obligația de serviciu se citesc 99, 99 la sută din tratatele despre Poezie dar îl cred pe prietenul meu Mușina mai ales că mult înaintea lui același lucru l-a pățit și Benedetto Croce, care în impresionatul său op, POEZIA (ed. Univers 1972), mărturisește, tot dintru început: „Am căutat răspunsul la această întrebare (ce este poezia? – n.n.) în multe cărți și în aproape toate lucrările de estetică, de poetică și de retorică, dar (poate pentru că nu l-am căutat bine) nu l-am aflat sau nu am aflat unul mulțumitor…” (p. 23). Așadar pe calea încropirii unei propoziții cu „gen proxim și diferență specifică” o să-mi încerc norocul, deși nu vreau ca vreun Mușina „din veacul viitor al frumuseții” (cum zice Bacovia în Cubul negru) să mă așeze drept acel 0,1 la sută care lipsea celor 99, 99 la sută eșecuri pentru a fi 100 la sută rateuri.

Citește în continuare →