Etichetă / Alexandru Vlad
Alexandru VLAD – O poveste
1. Când încerc să penetrez acea zonă, acel moment, ajung fără să vreau în centrul derutant al stării, cel care nu are nevoie de cuvinte, ca apoi să alerg la periferie, după amănunte concrete. Amănuntele, în concreteţea lor, rămân singura certitudine şi poate nu întâmplător tocmai împotriva lor luptă timpul şi frica mea. Ce fel de frică? Frica de nefericire. Eram destul de naiv pe vremea aceea să cred că un eşec în dragoste ar însemna nefericire.
Lucram pe atunci la Institutul Meteorologic local, prelucram rapoartele de la staţiile meteo care se aflau undeva în munţii Vlădeasa, Pietrosul, Piatra Craiului şi alţi munţi. Nu fusesem niciodată acolo. Acolo vremea nu e o coloană de cifre şi nici un mănunchi de sinapse. Acolo bate vântul şi ninge indescriptibil. Noi cei de la birouri primeam datele, prelucram cotele apelor Dunării şi cotele râurilor, aveam hărţi sinoptice prelucrate după fotografiile făcute din sateliţii meteorologici francezi şi americani. Acestea aveau statutul de documente secrete. Centrul nostru, modern şi sărac în acelaşi timp, era plasat pe Cetăţuie, deasupra oraşului, de parcă ar fi fost în puterea noastră să monitorizăm climatul rece al acestuia şi ploile capricioase ce-i spălau străzile neglijate.
Aveam ore de primire a mesajelor, ore de prelucrare a datelor, ore de transmisie la celelalte centre – Iaşi, Bucureşti, Timişoara – mereu ore fixe ce-ţi făceau ziua felii. Între ele alte evenimente la ore fixe – dejunul, cafeaua, prânzul şi chiar discuţiile personale la telefonul de serviciu, pentru care pândeam linia liberă. La unele ore ascultam muzică, furam trei ore de lectură dintr-o carte – şi acestea tindeau să devină la fel de planificate.
Alexandru VLAD – Minciuna. O dispariţie anunţată
Nu că am fi fost noi cine ştie ce prieteni, dar colegi fusesem timp de ani de zile, ba ajunsesem chiar să fim în aceeaşi clasă pentru o perioadă. Ne-am mai întâlnit apoi din când în când şi ne-am apropiat ceva mai mult, parcă eliberaţi de povara de-a fi prea mult împreună în perimetrul instituţiei aceleia care mai cuprindea sute ca noi. Apoi am auzit că plecase de acasă, şi acesta este faptul care m-a umplut de uimire – pentru că totdeauna îmi făcuse impresia unui sedentar predestinat, şi acum se întâmplase ceva greu de înţeles. La vârsta asta ne considerăm părinţii vinovaţi de a nu fi la înălţimea imaginii pe care ne-o făcusem despre ei în copilărie şi aproape toţi ne dorim să dispărem din viaţa lor – din inadecvare. O fi trecut printr-o oglindă, s-o fi întâlnit c-un iepure? spuse cineva glumind neîncrezător. E un moment în care criza vârstei ne desparte cel mai mult de părinţi, chiar atuncea (sau mai ales atuncea) când aceştia sunt lângă noi. Vârsta când poate că îţi iubeşti cel mai puţin părinţii. Când eu mă ascunsesem, pentru ore întregi, în nucul din grădină. Noutăţile mi le-a spus cineva, aproape jubilând, într-o dimineaţă pe stradă, pe urmă un altul – reţeaua foştilor colegi funcţionează ca un telefon fără fir sau ca o reţea de contrabandişti, sau ceva. Apoi am întâlnit o fată care-l cunoscuse de la bun început, de când venise cu mama lui (niciodată nu l-am întrebat cine a fost taică-său, şi cum se face că nu sunt împreună) ca să stea împreună la oraş. De fapt, mama lui tocmai se recăsătorise la Cluj, venise pe o slujbă într-un birou la Direcţia Comercială şi odată cu ea venise şi acest devorator de cărţi din provincie ca să ne fie coleg şi să răstoarne piramida premianţilor. Nu era un devorator de cărţi în sensul rău al cuvântului, unul din aceia agasanţi care te surprind cu lecturile lor premature şi cu memoria lor copleşitoare, ci unul care părea că citeşte doar pentru sine şi care vorbea destul de rar. Dar poate tocmai de aceea te convingeau cuvintele lui, care păreau că nu mai lasă replică, sunt totdeauna o concluzie. Oricum, pe mine personal nu mă deranja, ba mai mult, mi-a dat satisfacţia să văd deranjate multe reputaţii prea comod instalate. Însă cred că pentru oricine plecarea fără veste a cuiva poate fi motiv de nelinişte, aşa cum ar dispărea brusc un reper familiar din peisaj. Trebuie neapărat să afli motivele celuilalt, să afli unde s-a dus, să dezbraci plecarea celuilalt de mister – altfel rămâne întrebarea dacă a făcut mai bine cel care a plecat sau cel care a rămas. Întrebare care m-a încercat şi pe mine atunci, mai ales că de multe ori simţeam existenţa unei nemulţumiri din acelea care durează, nemulţumire pe care, după ce ne-am apropiat, el mă „ajutase” s-o găsesc pentru prima oară în mine.
Mi-am dat o întâlnire pe la unsprezece cu Manole, singurul care se putea lăuda c-a fost unul din prietenii lui ceva mai apropiaţi, ei îşi împrumutau cărţi şi se angajau în interminabile discuţii. Prietenie trebuie să fi fost, ce altceva? I-am propus o cafea imediat ce am fost sigur că el e la telefon şi el a venit, bucuros că avea cu cine să discute evenimentul care pe el îl surprinsese teribil, şi căruia era sigur că îi cunoştea explicaţia. Iată că se ivise ceva de discutat, o problemă, chiar una nouă, proaspătă, şi asta constituia întotdeauna o mare plăcere pentru Manole.
Mama lui, ştii tu, femeia aceea distantă din cauza căreia nu mergeam noi niciodată să-l vizităm acasă, trecuse pe la el şi-l întrebase insistent dacă nu ştie unde putuse pleca fiul ei cel zălud fără bani. La început crezuse c-a luat bani din casă, dar a constatat că nu luase un sfanţ, s-a dus doar cu ce avea pe el. Sau poate a împrumutat ceva? Şi oare era adevărat că nu mai avea de gând să se-ntoarcă degrabă, a auzit şi el asta?
N-a plâns, de altfel, el, Manole, nici n-o credea în stare de aşa ceva, tot ce încerca era să se convingă că mai devreme sau mai târziu va fi nevoit să se întoarcă, că altă şansă nu avea şi nu putea să se descurce fără ea şi fără banii ei, şi totul devenise o problemă de orgoliu şi el o vedea în faţa lui frumoasă şi orgolioasă (cum o mai admiram toţi pentru frumuseţea ei, aşa cum admiră tinerii femeile în culmea împlinirii fizice, îi aruncam priviri fugare şi cât de stânjeniţi eram în faţa lui din cauza asta!). Nu i-a răspuns, şi ce anume i-ar fi putut el spune, ceva ce ea să nu fi ştiut dinainte sau să nu fi fost cazul să ştie?
Ceva se schimbase de la moartea bunicii lui. De fapt totul începuse, după părerea lui, tocmai acolo, la înmormântarea bătrânei, şi de aici poate că ar trebui urmărit firul pe care nu-l văzuse nimeni şi care dusese la această dispariţie voluntară. Pentru că nimeni n-a sesizat în nici un moment miliţia, nimeni n-a bănuit o clipă că ar fi vorba de altceva mai grav.
Adevărul trebuie să fi fost că ţinuse mai mult la bunică decât la mamă, şi asta i se părea lui Manole firesc după câte ştia el despre copilăria lui, şi tragedia a constat în faptul că nu şi-a dat seama de toate la timp, purtat aşa din loc în loc şi veşnic obligat la ceva. A înţeles abia după ce bătrâna murise, poate chiar acolo la înmormântare, în curtea plină de ţărani necunoscuţi (uitarea începe prin a încurca numele şi feţele) şi babe în negru, a fost constrâns să înţeleagă. Poate că atunci nu avea nevoia de ceea ce se numeşte împăcare, dar a înţeles că rădăcinile lui cu pământul, cu locurile din care provenea, prin ea se realizaseră. Şi nu poate nimeni să nege legăturile noastre atavice, aici mama era doar un fel de legătură, o verigă intermediară – şi el nu-şi ierta că nu înţelesese asta mai devreme, c-a trebuit să ajungă la revelaţia aceasta după multe dezbateri interioare. De unde ştia Manole chestiile astea, dezbateri interioare şi verigi intermediare, sau era totul o scorneală? Dar l-am ascultat mai departe fără să-l întrerup. Deci copilărise cu bunicii, în timp ce ea, mama, văduvă deja, într-o lume aspră despre care deocamdată nimeni nu ştia încotro o luase, era mereu plecată în căutarea unui rost, nu ştiu dacă aici sunt destul de convingător, dar nu am timp să dezvolt teza, şi până la urmă l-a smuls şi pe el din universul lui, s-au dezrădăcinat amândoi venind la oraş. Activiştii obligau oamenii să renunţe la pământ şi să se înscrie în gospodăriile agricole. Lumea începea să se convingă cum că viaţa la oraş e ceva mai uşoară şi pentru asta merita oricând să te muţi. Aici însă dădeau peste alţi activişti, şi asta te făcea să nu fii sigur că ai ales soluţia cea mai bună. Acum cred că poţi să-ţi explici drumurile dintre sat şi oraş timp de ani întregi, care trebuie să fi fost o încercare disperată de aclimatizare. Mai devreme sau mai târziu şi-a dat seama el însuşi de asta, cu sensibilitatea lui ascuţită şi subtilizată de lecturi, sensibilitate care poate duce contradicţiile până la criză. El avea cele mai multe lecturi dintre toţi cei de vârsta noastră, vedea lucrurile şi cu ochii minţii, avea şanse să cunoască munţii atâta vreme cât mai avea şi aripi, după cum spune poetul tău preferat.
Poetul meu preferat?
Bătrâna murise de o boală pe care o purta de mult timp în măruntaie, şi el şi-a dat seama că ea era veriga despre care era sigur că trebuia să existe şi pe care o căutase doar când aceasta s-a rupt. Privind în urmă totul părea mai clar, firesc, dar din păcate un capitol iremediabil încheiat. Găsesc plecarea lui firească şi aproape previzibilă, şi-l admir pentru asta. N-a plecat să se ascundă în porumb şi să se întoarcă pe la miezul nopţii, rebegit de frig. Au trecut deja câteva săptămâni. Am văzut oameni care au plecat de acasă doar pentru a demonstra că sunt capabili s-o facă, pentru a da celor din jur complexe de vinovăţie, pentru a beneficia astfel de încă un instrument de manipulare prin care să-şi impună voinţa capricioasă. Fără să-şi dea seama că întoarcerea lor pripită anula orice plecare. Nu că eu n-aş avea problemele mele cu părinţii, care deja mă privesc cu suspiciune. Cu el pare să fie însă altceva. El a plecat pentru că nu mai avea de ce rămâne, viitorul aşa cum şi-l vedea în acest moment nu-i era acceptabil. Noi avem senzaţia unui viitor oarecum improvizat, mai degrabă o eternă amânare a ceva ce nu ne este încă definit.
La asta am ridicat din sprâncene, dar el continuă şi n-aveam cum să-l scot din transa reconstituirii în care se lansase cu aerul că el este un medium prin care aş fi luat legătura cu cel absent.
Deci e foarte greu să realizezi că a muri înseamnă a nu mai fi, nici pentru tine nici pentru ceilalţi. S-a uitat în jur, în casa aceea a copilăriei, care nu se ştie de ce i se părea acum mai mică şi mai sărăcăcioasă, după cum şi dealurile din jur şi pârâul chiar i se păreau mai mici, distanţele mai scurte, vecinii mai banali. Aceasta era lumea din care fusese smuls, pe care o regretase ani de zile? Văzând totul la această scară s-a gândit dacă nu cumva a trăit până acuma cu un sentiment de dilatare, între ficţiuni care acuma i se păreau indispensabile, care începeau deja să-l chinuie, orice corecţiune fiind dureroasă. Moartea cuiva nu e un lucru simplu pentru cei care rămân, trebuie să se şteargă tot ce prezenţa aceluia condiţiona, şi tot ce brusca lui dispariţie a trezit. Pentru că el, învârtindu-se prin casă, nebăgat în seamă de cei ocupaţi cu acea ciudată punere în scenă pe care o cere moartea în comunităţile mici, îi simţea prezenţa mai mult ca oricând, şi asta acum când văzuse până şi pământul galben lutos al gropii săpate pentru ea. Şi anume prezenţa ei cea de dinainte ca tu să fi plecat, lipsind câţiva ani pe la oraş angajat în studii care trebuiau să te urce pe scara socială, întorcându-te abia atunci când a fost chemat cu o telegramă, prima telegramă pe care o primeai în viaţa ta.
Ca să găseşti un trup ţeapăn şi pământiu aşezat direct pe podeaua de lut, pe un cearşaf alb scos din dulap anume pentru ea, din cearşafurile ei de când fusese fată sau de când se măritase şi care probabil nu mai fusese folosit de atunci, pentru că mai păstra liniile încăpăţânate ale împăturirilor. Să te apleci peste genele trase şi să-ţi dai seama că nu mai e posibil ce vrei tu, şi abia apoi să-ţi dai seama ce ai vrea anume – să cauţi privirea ochilor albaştri a cărei absenţă te chinuie, ar mai fi avut probabil să-ţi spună ceva, numai ţie. Ţi-aminteşti ochii ei albaştri din două sau trei imagini smulse cu greu amintirilor deja eluzive, iar ceilalţi, când au observat că eşti tulburat şi stânjenit, încep să se ocupe şi de tine, să te cuprindă în ritualul general, de parcă ai fi murit şi tu. Nenorocirea e că avea să-ţi rămână în minte aşa ca în aceste momente, ca o fotografie care prevalează asupra realităţii, ţeapănă şi depozitată pe jos, şi nu cum era atunci când era în viaţă şi te striga din poartă ca să vii şi să aduci şi tu pentru ea o găleată de apă. Când îţi petreceai zilele în internatul igrasios al unui liceu nu era nici o greutate să ţi-o aminteşti cum se mişca, dereticând casa şi curtea. Şi ce te surprinde acum la ea este că pare şi ea mai mică şi mai puţină la trup, dar mai ales capul mult mai mic, şi nu poţi să ştii dacă asta s-a întâmplat imediat după ce-a murit, un fenomen necrotic, sau nu cumva ultimele luni de boală au macerat-o astfel. Absenţa noastră poate întrerupe normalitatea, poate provoca dezastre. Dar mâinile ei noduroase, pe acestea le recunoşti mai bine, acestea parcă sunt la fel, arse de soare pentru veşnicie şi parcă mai mari când erau obosite, apoi cum se spălau după ce frământau pâinea. Nu trebuie să le atingi acum cu mâna ta, nu trebuie să simtă pielea ta că-s reci şi degetele tale să respingă răceala lor. Apoi toţi cei din jur, care n-au nici pe departe aceeaşi motivaţie ca tine să se afle aici, care par a fi venit doar ca să te vadă cum te porţi, şi prin prezenţa lor îţi amintesc cât eşti de obligat, de dator, de restant. Parcă există o absurdă concurenţă în privinţa cotei de regret la care are dreptul fiecare, pe tine nu te bagă nimeni în seamă şi prin asta îţi confirmă statutul tău de nerecunoscător. Toţi par să spună, laolaltă şi fiecare în parte, ce mult am greşit cu toţii faţă de ea, apoi ajung cu toţii la concluzia că ultimul ei gând a fost la tine – vedeţi să se întoarcă băiatul acela, peste vară nu va sta cu mama lui şi va intra prin ape (pomenea mereu despre ceva ape) aşa cum îi stă în fire, se va îneca sau cine ştie ce va păţi… – şi dacă ultimul ei gând a fost la tine, încerci degeaba să-l recuperezi. Simplul fapt că tu urmează să mai trăieşti, că timpul şi viaţa sunt generoase cu tine, şi te face să te simţi culpabil – tinereţea e vinovată de-a avea atâta credit.
Crezi că te-ai întors acasă, adică acolo unde ai copilărit, unde îţi aleargă gândul de câte ori intri în conflict cu mediul urban, doar că de data aceasta dormi la rude sau la vecini, la care n-ai dormit niciodată şi cărora nu le-ai văzut până atunci toată casa. Aceştia deschid o cameră răcoroasă pentru tine, şi te simţi mai străin decât te-ai simţit la oraş. Patul acesta prea mare, în care n-ai dormit niciodată şi probabil nici n-o să mai dormi, nu are nimic din fiinţa ta, cum ar fi de exemplu căldura de noaptea trecută. Cearşafuri scoase din dulap, de multă vreme nefolosite, cu urmele persistente ale împăturirilor şi mirosul vag de naftalină. Naftalina e un fel de formol, ce altceva să fie? Patul e mult prea larg şi până la urmă te dovedeşte somnul de parcă ai fi în cea mai nevinovată zi a vieţii tale iar când te trezeşti e zi în toată legea, şi-ţi aduci brusc aminte unde eşti şi de ce, auzi afară glasuri şi tu mai întârzii în pat de parcă asta ar putea schimba sau măcar amâna realitatea. Dar până la urmă un sentiment de culpă creşte până când te ridici, te îmbraci şi ieşi ca să faci şi tu ceva, să te pierzi printre cei care lucrează.
Se pune o masă pentru preot, se pune o faţă de masă albă pe care preotul gras, cu pungi sub ochi, îşi pune cartea şi crucea de argint, în spatele lui îşi găsesc locul diaconul şi cântăreţul, amândoi mai vârstnici decât femeia care a fost pusă deja în sicriu, în răstimpul când tu te prefăceai că dormi. Preotul vorbeşte, se avântă în discurs, şi nu-i asculţi cuvintele, ci numai desfăşurarea monotonă a vocii, cu suişuri şi coborâşuri, şi intervenţiile răguşite ale diaconului – mare fumător pentru care ai adus de zeci de ori ţigări de la prăvălia satului. Deşi ai pierdut şirul predicii, discursul acela sinuos şi nesfârşit, întrerupt de răguşeala diaconului, o tuse ici şi colo şi respiraţia cuiva din spatele tău, te împiedică să te gândeşti la ceva anume, te face să te pierzi de tine însuţi şi aproape să înţelegi, parcă îţi lipseşte doar un pas. Îţi aminteşti când erai destul de mic ca să fii culcat cu ea în pat, şi te învârteai şi-ţi căutai mereu locul şi ea, trudită de muncă şi de vârstă, nu se mişca deloc, te certa pentru că tuşeai şi încercai să-ţi aţii şi respiraţia până când o credeai adormită, şi mai conştient de spinarea ei fierbinte şi osoasă care în ultima clipă înainte de-a aţipi era parcă a ta. Preferai să dormi în fân imediat ce se încălzea vremea şi începeau să cânte broaştele, pentru că erai la vârsta când nu tolerai să simţi lângă tine atingerea cuiva, cu atât mai puţin trupul ei nemişcat în care probabil boala lucra deja.
Casa e lăsată toată pe mâna ta şi scotoceşti prin cutiile cu acte de la vechile procese de partaj, fotografii din care nu cunoşti pe nimeni, fotografii maronii lipite pe cartoane cu litere ungureşti şi cu veşnicul stativ de flori pe dreapta, stativul împletit din răchită şi florile artificiale. În cutiile în care nu aveai voie să scotoceşti când erai copil se găseau documente împăturite şi roase, scrisori scrise cu creion chimic, şi eternele ei liste de cumpărături pentru care îi lipseau banii. Necumpărate au rămas până astăzi: „1 oală smălţuită de 5 l., linguri de inox, o lingură de lemn mare, farfurii, un cuţit de tăiat pâine, capac”. Peste tot găseşti aceste liste pe care n-ai văzut-o scriindu-le, probabil aşa îşi petrecea vremea când era singură.
Ai mai rămas şi zilele următoare când nimeni nu se grăbea să plece pentru că trebuia umplut vidul rămas după moartea ei. S-a găsit chiar cineva să-ţi reproşeze că nu ai vărsat lacrimi, nu ţi s-a udat faţa, ai stat doar ţeapăn în faţa oamenilor, ai uitat cât erai de dator şi câte s-au făcut pentru tine. Mai mult – ai început să te acuzi tu însuţi de faptul c-ai fost rău şi fugeai de acasă, când veneai era deja noapte şi ceilalţi dormeau, iar tu te strecurai ca o maimuţă în podul tău de fân, iar dimineaţa plecai devreme, înainte de-a pune mâna pe ceea ce trebuia făcut. Ea era atât de bolnavă, ochii i se adânciseră în orbite şi se ridica în capul oaselor să plângă atunci când n-o vedea nimeni, ea plângea uneori până spre dimineaţă şi tu dormeai afară, în fânul aromat şi sfărâmicios. Prefera de fapt şi ea să rămână singură, de parcă ar fi fost ceva ruşinos faptul că se stingea cu zile. Trebuia să-şi facă treburile casei, dar nu se putea ţine pe picioare şi se aşeza mereu pe câte un scaun sau un pat, Iar tu nu erai nicăieri să tai lemne de foc, să aduci apă de la fântână. Nu mai avea putere să te strige şi ai găsit-o uneori aşezată pe un butuc ca să taie un lemn cu toporul prea greu deja pentru mâna ei osoasă.
Şi ştii că dacă ea ar trăi acum ar încerca să te apere şi să te scoată din gura lor. Ea te-ar ajuta iar să te faci nevăzut.
Locurile sunt aceleaşi, şi timp de trei zile ai putut să-ţi dai seama, aproape cu mirare, încă prietenoase, dar indiferente la plecările şi revenirile tale, la dispariţia bătrânei care te dusese de mână de atâtea ori pe potecă în sus. Aceiaşi scaieţi ce se colorau dintr-un verde palid spre albastru, aceiaşi meri sălbatici şi frunzoşi care fac an de an tot mai sălbatice şi mai mici fructele lor, bune doar puse şi ţinute toată iarna în fân, ba chiar şi atunci amărui la coajă. Prunii neîngrijiţi se sălbăticeau şi ei potopiţi de propriii lăstari, viţa de vie lăsată liberă îi strângea ca nişte gheare. Aici te simţeai cu adevărat acasă, nu adia vântul şi nu se auzeau voci.
A fost un adevărat tur de forţă şi mă gândeam că probabil mai târziu va deveni scriitorul care voia să devină. Tot ce-mi spusese el ar fi putut fi o simplă poveste bine încropită, dacă n-ar mai fi fost prietenia lor notorie, orele petrecute împreună şi confidenţele pe care probabil şi le făcuseră. Sau chiar dacă nu-şi făcuseră prea multe, Manole ţinuse instinctiv seamă de ele şi brodase numai în direcţia spre care acestea lăsau cale liberă. În ultima vreme fuseseră aproape nedespărţiţi, de parcă Manole ar fi presimţit ce urma să se întâmple şi ar fi fost atras cumva de ceea ce urma să se întâmple. Ca să rămână singurul care putea da o explicaţie.
– Nu pun la îndoială că lucrurile s-ar fi putut întâmpla chiar aşa cum spui. Voi aţi fost amici, aţi schimbat cărţi de citit…
De fapt eram nehotărât.
– Sigur, ar mai fi câteva lucruri de adăugat, altele de lămurit. Mama lui şi el s-au întors după aceea la oraş în acelaşi autobuz. N-au avut multe de vorbit pentru că mai erau în autobuz rude cu care trebuiau să fie politicoşi, să le ofere acestora imaginea unei familii unite la durere. Doar faptul că jumătate din călători erau îmbrăcaţi în negru şi te făcea să taci. Acasă nu şi-au vorbit o vreme, chiar s-au evitat sub diferite pretexte: ea că are ore suplimentare la serviciu, el că învaţă cu mine pentru examenele ce veneau. Iar seara citeau cărţi până târziu, fiecare cu veioza lui economicoasă, ca în două sfere de lumină care nu se ating. Poate mai trăgeau cu ochiul fiecare la ce anume citeşte celălalt. Şi chiar dacă două persoane citesc aceleaşi cărţi, n-o pot face concomitent, ci doar pe rând. Şi te-ai uitat vreodată peste cotoarele cărţilor, nume şi titluri, şi ţi-ai dat seama că, necitite, ele nu înseamnă nimic, absolut nimic, indiferent cât de vestite ar fi? Apoi au urmat pentru toţi examenele şi nu ne-am văzut două săptămâni. Apoi am mers să ne vedem pe liste. După care ne-am căutat, am dat târcoale prin zona şcolii şi pe la cafenelele din centru, ca să aflăm care am trecut şi care am căzut. Care aveam să fim la universitate, şi care pe la porţile unor firme pe la care părinţii noştri aveau relaţii. El nici măcar nu se prezentase, fiind deja plecat.
Mai târziu, când m-am gândit mai bine, mi s-a părut din ce în ce mai mult că locvacea lui demonstraţie nu lămurea deloc plecarea atât de bruscă a lui Rusu Constantin. Dar atunci am tăcut şi m-am gândit că poate o fi fost valabilă pentru el, dar nu şi pentru mine care-l cunoscusem oarecum altfel. Discuţia noastră îmi părea acum ca o demonstraţie despre un necunoscut. Poate fiecare suntem altceva decât cred ceilalţi despre noi, altceva decât credem noi înşine despre noi. Şi adevărul este un lucru complicat. Iar Manole probabil tocmai construia un portret, un caz, din perspectiva ultimului eveniment – adică a dispariţiei acestea imprevizibile. Voia să spună că ar fi fost, în ce-l priveşte, previzibilă. Eu nu ştiusem toate aceste lucruri, mie nu-mi vorbise de înmormântarea bunicii, de faptul că-i lipsea universul de la ţară, aşa cum nu mai pomenea nici despre Marta ca înainte, nici nu mai apărea cu ea de mână ca să-mi fluiere sub geam. Parcă ar fi renunţat treptat la tot, exact ca înaintea unei plecări.
Nu mi-am pus în tot acest răstimp întrebarea unde a plecat, ci doar de ce o fi părăsit locul şi conjunctura în care părea, de voie de nevoie, că face parte ca noi toţi. Plecase undeva dincolo, un dincolo în care se aflau toate locurile pe care nu le ştiam, unde nu aveam acces sau unde nu credeam că am avea ce căuta. Asta putea fi foarte bine pe un şantier din munţi, la o fermă cu sezonieri din preajma oraşului, sau într-un orăşel mort de provincie.
Mai târziu, spre seară, când oraşul se umplea de lume, deplasându-te agale puteai recunoaşte plimbăreţii de fiecare seară, şi aceştia să te recunoască pe tine. Privirea îţi fugea peste oameni şi chipurile lor se amestecau în lumina de neon ce izvora mai ales din vitrine.
Aici am întâlnit-o chiar pe Marta în faţa unei vitrine cu pantofi pe nişte postamente rotitoare, nişte pantofi care parcă niciodată n-ar urma să fie în picioarele cuiva, tocindu-se de caldarâm. Am recunoscut-o după păr şi după gulerul ei pe jumătate ridicat, aşa cum stătea cu spatele spre toată lumea.
– Ce-ai mai auzit despre Rusu Constantin? am întrebat-o după ce am făcut câţiva paşi împreună, ca să deschid vorba, pentru că aveam senzaţia că aşteaptă momentul ca să-mi pună ea însăşi aceeaşi întrebare.
– Vrei să spui că nu ştii că nu s-a întors?
– Asta ştiu, am recunoscut eu.
– Atunci vrei probabil să mă întrebi de ce o fi plecat. M-au întrebat şi alţii.
– Nu cred că ştii, am spus.
Nu s-a grăbit să mă contrazică, nici n-a căzut în capcană. De altfel eram sigur că nu ştie, dar bănuiam că va încerca şi ea, ca şi Manole cu câteva zile în urmă, să-mi dea o variantă proprie despre evenimente, nu va rezista nici ea la tentaţia asta. N-avea cum s-o fi lăsat indiferentă plecarea lui. Acum, că totul se descătuşase, mândria şi frustrarea puteau şi ele să mai slăbească, putea vorbi despre toate cu mai multă uşurinţă.
– Noi am început a fi prieteni pentru faptul că eram vecini şi colegi, ca apoi câţiva să mă considere marea lui pasiune. Şi tu printre aceştia? Mă întrebă ea direct, şi aici vocea ei se ridică puţin. Tu ştii că nu arăta rău de loc, şi alte fete erau cu ochii pe el, felul lui de-a fi, parcă lejer şi preocupat în acelaşi timp, era atrăgător şi m-a atras şi pe mine, de ce să nu recunosc măcar atât? Era mereu în centrul discuţiilor, când era vorba de ceva serios, şi profesorii îl considerau întotdeauna printre cei mai buni, deşi rar lua nota maximă. În toate acestea vedeam un calm şi o maturitate care mă atrăgeau. Şi mi-a făcut plăcere să-l câştig înaintea altor fete. El nici nu prea observase că era vânat de toate proastele alea, fiice de doctori şi directori, apoi se ferea chiar de ele, parcă apărându-şi o poziţie pe care doar el o ştia. O vreme l-am crezut dificil, dar nu era nici pe departe aşa.
– Se pare că n-aţi fost multă vreme împreună, cu toate acestea.
Era singurul lucru care mi-a venit în minte, şi prin care eram sigur că voi duce discuţia mai departe.
– Tocmai de asta n-am stat. Era acelaşi tot timpul.
– Cum adică?
– Nu ştiu cum să spun mai bine. Parcă nu discuta doar în timpul disputelor, ci mereu. Mă simţeam uneori cu el ca şi cu un profesor, unul de vârsta mea, care ar fi păşit cu mine alături pe stradă. Dar cred că aveam profesori care în nici un caz nu s-ar fi comportat cu mine pe stradă ca de la catedră. Nu vreau să dau nume! adăugă ea zâmbind cu subînţelesuri.
Trebuie să recunosc că era frumoasă, şi simţeam plăcerea de a fi cu ea pe stradă şi a fi văzut de alţii. Cu toate că avea o faţă cam inexpresivă, inexpresivitatea care e uneori dublată o anume frumuseţe cu trăsături prea regulate. Mai expresive îmi păreau a fi picioarele acelea zvelte. Atunci când zâmbea, era însă fără rezerve frumoasă, şi nu aveai prea des norocul s-o întâlneşti singură pe stradă, uitându-se într-o vitrină cu pantofi, fără nici o treabă şi fără însoţitorii aceia insipizi pe care nu se ştie de unde-i scotea. Oraşul avea rezerve de astfel de indivizi. Paşii ei pe lângă mine, câte-o privire din când în când printre cuvinte şi totul parcă se schimba. Îmi aminteam acum cât o considerasem anii trecuţi a fi un privilegiu al lui Rusu Constantin, atunci când noi mergeam încă singuri la film sau stăteam serile acasă ca să ne plictisim în faţa televizorului.
Se întunecase deja şi lumina artificială câştigase total bătălia. Ea nu se arăta prea grăbită să se întoarcă acasă, aşa cum susţinuse în clipa în care ne întâlnisem, şi asta doream şi eu, să uite. Oare tot acolo stătea?
– Şi apoi, reluă ea singură, prea mult îmi tot spunea că după ce ni se întâmplă anumite lucruri, „experienţe” le zicea el, nu mai putem fi ca înainte, cu doi ani înainte, să zicem. Chiar şi creşterea noastră schimba relaţiile dintre noi. Adică noi creşteam, şi el se simţea obligat să-mi atragă atenţia asupra acestui aspect. Parcă m-ar fi făcut responsabilă, ar fi trebuit să-mi asum mai mult ceea ce făceam, chiar şi simplul fapt că eram cu el. Eu cred că lucrurile care se întâmplă de la sine nu ne fac responsabili. Şi încă ceva, prea trebuia să înghit opinii despre cărţile acelea cu care-şi petrecea timpul. Considera că le-aş citi şi eu odată cu el, sau numai prin el, şi nu puteai să relatezi ceva, să povesteşti o întâmplare sau să vezi cu el un film fără să spună „ca-n Fielding” sau „ca-n Dostoiveski”, şi cred că astfel l-ar fi plictisit până la urmă şi pe buchisitorul acela de Manole, care-i sorbea cuvintele ca un îndrăgostit.
Am intrat într-un cafe-bar şi am găsit într-un colţ o masă liberă sub o lumină verde. Fiecare masă era scăldată într-o altfel de lumină – vişinie, albastră, galbenă sau mov. Fumul gros de ţigară omogeniza toată această babilonie cromatică. Nu era un local ieftin, şi acum uitase cu totul că-mi spusese că se grăbeşte. După ce ne-am aşezat şi am comandat coniacuri mici şi amărui, la sugestia ei, s-a uitat în jur şi cred că a recunoscut pe câţiva de la mesele vecine, gesturile ei au devenit mai studiate şi parcă afectuoase, orice mişcare a mâinii ei dovedea că ştie de prezenţa mea aproape. Şi de a celorlalţi. Îşi înmuie buzele în pahar, apoi se aplecă spre mine şi continuă singură. Nu mai trebuia s-o întreb nimic.
– Altă problemă pe care şi-o punea el era despre cunoaşterea femeii. Spunea că ar avea tot atâtea motive ca alţii să creadă că o cunoaşte – nu ştiu de ce-mi spunea mie toate acestea, ca să mă simt la cheremul lui, ca una din cărţile acelea pe care le avea întotdeauna cu el. Ce-l frământase era cine cunoştea cu adevărat femeia, cel cu succes la ea sau dimpotrivă, Cassanova sau Pavese, şi alte nume pe care le-am uitat. În ultima vreme era tot mai tentat să recunoască avantajul acelora care nu-şi puneau problema, al acelora care se luau în general după instinct.
Făcu un semn la ultimele cuvinte şi i-am luat mâna lungă şi frumoasă cu un inel micuţ cu piatră pe degetul din mijloc.
– Aur sârbesc, îmi spuse ea şi-şi trase mâna.
Mai târziu ne-am dus undeva să dansăm, tot la propunerea ei, apoi spre miezul nopţii am condus-o acasă şi mi-a dat voie s-o ţin de mână şi simţeam cum inelul acela mic din aur sârbesc se încălzeşte în palma mea. Am dus-o până în poarta casei, până în preajma locului unde mai fusesem de câteva ori cu Rusu Constantin în focul discuţiilor noastre peripatetice. Recunoşteam locul şi aveam senzaţia că singur aş mai fi fost pe aici, şi am urmărit-o cum fuge pe aleea spre casă, se opri şi-mi făcu un semn cu mâna, apoi am auzit cheia în uşă. I-am cerut, înainte de-a ne despărţi, să ne mai vedem, dar mi-a spus repede că nu se poate, nu are timp, şi apoi m-a sărutat ca să mă consoleze. Ea a făcut cu naturaleţe mai mult decât aş fi îndrăznit eu adunându-mi toată cutezanţa. Apoi îmi propuse, dacă tot voiam s-o văd, ca peste două zile să trec s-o iau de acasă, nu de altceva, dar aveam exact acea înfăţişare care inspiră încredere părinţilor, pentru asta să nu-mi fac probleme.
În drum spre casă am avut dintr-o dată senzaţia că am timp, că tot ce-mi putuse aduce ziua de astăzi deja îmi adusese, nimic nu mă mai grăbea şi dacă aveam senzaţia că până acum aproape că alergasem, acum parcă ajunsesem undeva şi constatasem că acolo nu e nimic. Nu e nimic lămuritor.
Am încercat să-mi amintesc mai în amănunt discuţia care avusese loc între mine şi Rusu Constantin, discuţie ce se întâmplase chiar cu câteva zile înainte de imprevizibila plecare şi căreia nu i-am acordat prea multă importanţă, ocupat cu această detectivistică printre cei pe care i-am considerat a-i fi mai apropiaţi ca mine. Cu el mă consultam înainte de-a intra, cum făceam o dată pe săptămână, în labirintul rafturilor bibliotecii pe care şcoala noastră o avea la subsol. Acum nu părea dispus să-mi dea prea multe sfaturi.
– Nu e foarte bine să citeşti prea mult, îmi spunea el.
Tocmai el spunea asta? Considera oare că prea mult citise? Oricum, dintre noi doi, el era cel care incontestabil deţinea supremaţia numelor şi titlurilor bifate.
– Sigur, am confirmat eu imediat ca un atoateştiutor. Devii şoarece de bibliotecă. Suntem chiar la vârsta la care unii putem deveni şoareci de bibliotecă.
– Nu e asta, spuse el nemulţumit de graba şi superficialitatea mea, şi aborda această nemulţumire şi nerăbdare de parcă ar fi fost între noi cine ştie ce diferenţă de vârstă în avantajul lui. Nu e vorba despre asta, ci de mult mai mult. Nu mai am nici un apetit pentru lecturi, de parcă mi-aş fi dat cumva brusc seama că nu sunt decât un substitut. Un substitut la ce? Nu ştiu. Am ajuns să mă sperii de posibilitatea că până la sfârşitul vieţii aş putea-o ţine din carte-n carte. Trăind vieţile altora. La început n-a fost aşa.
Apoi tăcu o vreme. Cred că regreta că vorbise, că încercase să comunice lucruri care mă depăşeau, sau nu erau încă limpezi nici pentru el.
– După drumul acesta la înmormântarea bunicii s-a schimbat ceva. Nu am mai putut citi şi au trecut de atunci mai bine de două săptămâni. S-a inversat ceva. Fiecare lectură mă deposedează de ceva, mi-arată ceva şi apoi acel ceva se depărtează şi-mi dau seama că era ceva al meu ceea ce mi s-a arătat şi apoi mi-a fost luat. Mă înfrânge în chiar ce aveam eu din ea înainte de-a începe să citesc. Înţelegi?
Nu înţelegeam, şi cred că nici lui nu-i era prea limpede. Dar am tăcut, apoi am dat vag din cap, neîndrăznind mai mult tocmai din cauza nemulţumirii profunde şi chinuite pe care i-o citeam în voce. Se uitase în dicţionar să vadă ce scrie la cuvântul carte. Scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum. Un obiect. Dar felul cum se întrerupea brusc, ezita şi apoi se pornea iar să vorbească mă făcea să cred că, dacă nu-l încurajam în vreun fel, se va opri probabil de tot, se va întoarce pe călcâie şi va pleca acasă.
– Poate că dintr-un Narziss încerci să devii un Goldmund.
Asta am spus eu. În termeni pe care i-am învăţat de la el. Se vede că a considerat întrebarea mea prea stângace sau prea căutată, pusă mai degrabă ca să scoată în evidenţă o anume lectură, şi nu s-a grăbit să răspundă, dar după câteva clipe a zis da, poate asta, dar evident cu gândurile în altă parte. Se gândea atât de intens încât devenise oarecum criptic, nu mai comunica. Sau vorbea numai pentru el.
– După ce încep o carte, simt o necesitate bolnavă s-o termin cât mai repede, ca pentru a scăpa de ea. Şi a lua alta, mai potrivită cu starea mea. Dar care este starea mea?
Cred că într-adevăr era pe cale să devină un şoarece de bibliotecă şi ajunsese să-şi dea seama.
– Citeşti pentru a şti.
Nu puteam nimeri mai rău.
– Nu e vorba de asta. Dacă ar fi aşa, ar fi totul în regulă. Cred însă că citesc aşa cum alţii se ţin după fete sau le place să înoate – ceea e nu e acelaşi lucru. Câteodată, după ce citesc un timp, aş face orice altceva, dar nu am ce face şi atunci citesc mai departe. Citesc de parcă aş înlocui ceva. Era o vreme când între două cărţi mă simţeam inutil, o senzaţie ca de greaţă, şi mă chinuiam încercând să scap parcă de un viciu.
Străzile erau pustii, nu mai existau localuri deschise, nici măcar cinematografe. Nu exista nici un motiv pentru un grup de tineri să bată străzile decât, eventual, pentru discuţii din acestea prea grave ca să poată avea loc cu oamenii mari de faţă.
– De altfel cărţile nu-ţi pot spune nimic necitite, şi unii aleg să le citească şi alţii să nu le citească.
Deci lucrurile erau simple. Dar nu erau simple, pentru că îmi vorbi apoi despre un proces chipurile de uzură. Cărţile uzau o anume sensibilitate receptivă, de care aveai nevoie chiar în lectură – mai mult decât de memorie, de exemplu. Această uzură, de care el ajunsese să fie conştient, se manifesta ca o anestezie parţială (oboseală, i-ar fi spus probabil alţii mai puţin atenţi), asta chiar în procesul lecturii, când emoţiile lui nu mai erau la intensitatea necesară.
Pentru mine era ceva confuz. Nici pentru el nu era ceva prea clar, şi asta-l irita, faptul că nu putea expune convingător starea prin care trecea. Niciodată nu mi-am închipuit lectura drept ceva atât de sofisticat, ceva atât de complicat dincolo de conţinutul paginii pe care o aveai în faţă. Eram pregătit să uit tot ceea ce-mi spunea, şi probabil aş fi şi uitat dacă n-ar fi urmat apoi gestul dispariţiei lui. Dispariţie anunţată, mi se părea acum. Astfel cuvintele lui mi-au rămas în memorie, le-am recuperat şi le pot repeta cu exactitate. Impresia mea era că testa ceva, aştepta un răspuns sau poate chiar o aprobare. I-am spus că prea mult teoretizează, poate a căzut chiar într-o aporie, şi că lucrurile au aproape întotdeauna şi o faţă simplă de tot, un nivel la care se pot rezolva printr-un gest decis, la îndemâna oricui. M-a privit cu uimire de parcă i-aş fi făcut o surpriză, aş fi spus un lucru mai deştept decât mă crezuse în stare. Mi-a dat dreptate, perfectă dreptate – spunea el, şi asta m-a alarmat o clipă. Înţelesese din cuvintele mele mai mult decât îmi fusese în intenţie şi am încercat să-l trag de limbă. Dar nu mai avea chef să reia lucrurile de la început, mă privi chiar bănuitor.
Dar nici nu-l lăsa inima să tacă. Miza discuţiei fusese pentru el prea mare, şi lăsase reziduuri de care trebuia să scape.
Casele din zona aceasta erau mari şi neîngrijite, depăşeau posibilităţile proprietarilor de drept. În curţile lor se ridicau tufe de plante decorative care crescuseră prea mult, se sălbăticiseră aproape şi se revărsau peste gardurile vechi din fier forjat aruncându-şi umbrele până la trotuarul de peste drum. Luminile stradale erau rare, şi aproape din fiecare curte se repezea la noi, prin gardul de gratii, câte un câine zădărât. Ne-am întors înapoi.
– Din orice situaţie, din care până la urmă ieşi, ar trebui să ştii dacă eşti învingătorul sau cel înfrânt. Cel fel de situaţii sunt acelea în privinţa cărora nu te poţi decide?
N-am mai spus nimic. Mă învăţasem deja minte. Dar nici tăcerea mea nu păru să-l mulţumească.
– Poate că simt nevoia unei vecinătăţi mai primejdioase, cu care să convieţuiesc, cu care să mă măsor şi să mă simt egal cu ea. Poate un duşman, fie şi asta pentru că uneori simţi nevoia unui duşman aşa cum simţi nevoia unui prieten. Inamiciţiile, duşmăniile pe care le avem ne definesc mai bine. Doar că duşmanii nu poţi să ţi-i fabrici, nu sunt ca personajele negative dintr-o carte, pe aceştia trebuie să ţi-i dea viaţa. E o dorinţă…
Vorbea deja singur, şi eu nu făceam decât să fiu de faţă. Dar oricum asta era prea de tot – cine avea nevoie de duşmani?
– Ai fost vreodată aproape de aşa ceva? Ţi s-a desluşit…
Comunicam deja în fraze neterminate.
– Poate că da. Multă vreme de atunci, şi nu poţi fi chiar sigur de dimensiunile reale ale unor evenimente care au avut loc tocmai în copilărie, mai ales că atunci îţi apar supradimensionate, şi în mintea ta continuă să crească. Şi dacă tot eşti curios despre ce e vorba… Hmmm! Era prima oară când vedeam un lup, nu-mi amintesc nici o dată precisă, doar că era o noapte friguroasă de iarnă, uşa era dată de pereţi şi frigul năvălea ca un abur în casă. Îmi amintesc zgribulitul meu desculţ în zăpada de pe trepte şi sudălmile unchiului în izmene şi cu furca în mână, dând târcoale şopronului cu oi, de unde se auzeau behăituri speriate. Lupul a fost, de fapt, cel pe care l-am văzut primul, ca un câine cenuşiu pe zăpada albă, şi a fugit cu paşi mărunţi şi deloc grăbiţi spre fundul grădinii, printre prunii rari, în timp ce unchiul suduia de mama focului şi ne striga, mie şi mătuşii, să intrăm odată în casă şi să nu ne mai zgâim de acolo de pe trepte. Bunica, bolnavă deja, se ridicase în capul oaselor în pat şi tot întreba ce este, ce se întâmplă. „Un lup!”, a răspuns unchiul ştergându-şi tălpile ca să poată intra în aşternut, dar cred că bătrâna n-a auzit nimic şi a continuat să întrebe multă vreme speriată şi fără somn, de acolo de lângă mine, ce se întâmplă. A stat aşa până târziu în capul oaselor. Unchiul deja adormise şi mai eram eu treaz cu bătrâna. Asta era în perioada aceea în care mama mă lăsase acasă, la rude, până când ea va rezolva la oraş cu locuinţa şi celelalte. Nici măcar nu văzusem bine lupul, dar i-am simţit prezenţa, şi nu numai în noaptea aceea, când n-am mai dormit multă vreme, ci şi în noaptea următoare. Dar nu e vorba de lup, cred că înţelegi, ci de cu totul altceva, de acea senzaţie pură avută în preajma lui ca în faţa vieţii înseşi. Şi de spaima bătrânei.
Şi totuşi nu ne-am despărţit chiar în acea clipă, dar nu ştiu despre ce am vorbit mai departe. Probabil nu mai era mult până la apariţia zorilor şi am hotărât, tacit, să nu ne culcăm în noaptea aceea deloc, să vedem cum vine ziua peste oraş, aurind întâi crucea mare de pe catedrala din centru şi apoi acoperişurile roşii, faţadele cu ferestre multe care se aprindeau toate, cele dinspre răsărit ca elementele unor structuri cu celule solare. Nu mai ştiu. Doar că în drum spre casă am făcut ceva ce nu avusesem de gând, anume am sunat la el acasă, la apartamentul unde mai fusesem o dată cu câteva zile înainte de dispariţia lui. Voia atunci să-mi dăruiască un vraf de cărţi, aşa, pentru că le citise deja, spunea el. Am stat atunci puţine minute, mă simţeam stânjenit că mama lui era proaspăt căsătorită şi foarte atentă cu mine, inteligentă şi atât de atrăgătoare. Cum lua el oare lucrurile, cu bărbatul acela străin în casă, pe care trebuie să-l fi surprins uneori în halat în drumul lui între baie şi dormitor. De data aceasta era singură şi mi-am dat seama că pe noul ei soţ nu-l văzusem niciodată, de parcă l-ar fi ascuns de noi de fiecare dată când treceam pe acolo. M-a primit cu o oarecare speranţă în ochi, dar şi-a dat imediat seama că nu-i vorba de nici un fel de noutate. M-a invitat totuşi înăuntru şi m-a poftit să şed, deşi tot ce aveam eu de spus preferam să spun din picioare şi apoi să plec.
– Vrei o dulceaţă?
– Nu vreau nici un fel de dulceaţă, am spus eu.
Ar fi putut poate să-mi ofere mai degrabă o cafea. Nu cred că nu-i era cunoscut faptul că noi beam cafele tari şi negre de câte ori găseam, doar că acestea se găseau tot mai rar până şi prin baruri. Oamenii însă mai aveau pe acasă.
Mă privi nu atât cu surprindere sau ostilitate, cât cu atenţie, aşteptând să vadă ce căutam de fapt acolo. I-am spus că eu ştiusem că fiul ei, şi prietenul meu, avea de gând să plece. Ştiusem cu câtăva vreme înainte, cu zile, săptămâni chiar, doar că nu-mi dădusem seama că ştiu. Noi spunem că ştim doar în momentul în care realizăm că ştim. N-aş fi putut să spun nimănui nimic, oricum. Doar că-mi dădusem acum seama cât de uşor e să lipsim din lumea care ne înconjoară.
– Uşor pentru cine? întrebă ea aprinzându-şi o ţigară.
N-am mai stat să ascult ceea ce eventual mi-ar fi putut spune (ce oare?) şi nici s-o mai văd, aşa distantă şi tristă cum era, şi am ieşit aruncând o ultimă privire spre biblioteca aceea atât de bogată şi care, probabil, era ultimul loc în care aş fi putut afla adevăratul răspuns. Aşa că am plecat lăsând-o împietrită, cu ţigara în mână şi fumul urcând spre tavan. Am trecut podul înalt şi arcuit ce cobora spre parc. Aflându-mă la un moment dat, cu o senzaţie ciudată, pe deasupra castanilor. Nici pe la Marta nu aveam de ce să trec, doar aşa pentru că aveam figura aceea care trezea încrederea părinţilor, ca să iasă cu mine şi să mă părăsească la colţ…
***
Vine vremea când omul regretă că şi-a umplut vremea vieţii cu lecturi, nu s-a uitat mai degrabă la un vişin care face vişine, la o pasăre care-şi face cuibul sau sparge o nucă. Unele cărţi au fost obturate de altele, iar cele mai multe ies unele din altele ca păpuşile ruseşti.
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Delmore SCHWARTZ – Responsabilităţile încep în vise
traducere inedită de Alexandru VLAD
Cred că sîntem în 1909. Parcă aş fi într-o sală de cinematograf, braţul lung al luminii traversînd întunericul şi rotindu-se, ochii mei ţintă spre ecran. E un film mut, un vechi Biograph în care actorii sînt îmbrăcaţi în haine ridicol de demodate, şi imaginile urmează sacadat una după alta. Actorii, şi ei, par să salte încoace şi încolo, să umble prea repede. Imaginile sînt pline de punctuleţe şi linii, de parcă ar fi plouat cînd s-au făcut filmările. Lumina e proastă.
E duminică după-amiaza, iunie 12, 1909, şi tatăl meu păşeşte pe străzile liniştite ale Brooklynului mergînd s-o viziteze pe mama. Hainele lui sînt proaspăt călcate şi cravata lui e prea strînsă în gulerul înalt. Îşi zornăie monedele în buzunar, gîndindu-se la replicile spirituale pe care le va spune. Mă simt cu totul relaxat în întunericul mătăsos al sălii de spectacol; organistul se străduieşte să scoată în evidenţă emoţiile aproximative asupra cărora spectatorii se concentrează indecişi. Sînt un anonim şi am uitat de mine. Întotdeauna se întîmplă aşa cînd mergi la film, este, cum se spune, un drog.
Tata trece de la o stradă la alta, străzi cu copaci, peluze şi case, din cînd în cînd dînd în bulevarde pe care cîte-un tramvai lunecă şi tresare, înaintînd încet. Conductorul, avînd o mustaţă ca un ghidon, ajută o tînără, purtînd pălărie de forma unui castron, să se urce în vagon. Ea îşi ridică uşor fustele lungi cum urcă treptele. El schimbă neglijent mărunţişul şi îşi sună clopoţelul. Este evident duminică, pentru că toată lumea poartă haine de duminică, şi gălăgia tramvaielor accentuează liniştea de sărbătoare. (Se spune că Brooklynul e oraşul bisericilor.) Magazinele sînt închise şi umbrarele lor trase, cu excepţia întîmplătoare a vreunei papetării sau a unui universal cu globuri mari şi verzi în vitrină.
Tata se hotărîse pentru această lungă plimbare pe joc pentru că îi place să umble şi să se gîndească. El se gîndeşte la viitorul său şi astfel ajunge la locul pe care trebuie să-l viziteze într-o stare de uşoară exaltare. Nu dă nici o atenţie caselor pe lîngă care trece, în care tocmai se serveşte prînzul de duminică, nici mulţimii de copaci care păzesc fiecare stradă, ajungînd acum la verdele cel mai intens şi care în curînd vor copleşi întreaga stradă cu umbră rece. Trece cîte-o trăsură întîmplătoare, copitele calului căzînd ca nişte pietre în după-amiaza liniştită, şi din cînd în cînd cîte un automobil, semănînd cu o sofa tapiţată, pufăie şi trece.
Tata se gîndeşte la mama, cît de bine arată şi ce plăcere va fi s-o prezinte familiei lui. Nu sînt încă logodiţi şi nu e încă sigur c-o iubeşte pe mama, aşa că din cînd în cînd intră în panică la obligaţiile care deja s-au ivit. Dar apoi îşi face curaj, gîndindu-se la marii oameni pe care-i admiră şi care sînt căsătoriţi: William Randolph Hearst şi William Howard Taft, care tocmai devenise preşedinte al Statelor Unite.
Tata soseşte la casa mamei. A venit prea devreme şi astfel e dintr-o dată încurcat. Mătuşa mea, sora mai tînără a mamei, răspunde zgomotoasei sonerii cu şervetul în mînă, pentru că familia e încă la masă. Cînd intră tata, bunicul se ridică de la masă şi-şi strînge mîinile cu el. Mama fuge sus să se aranjeze. Bunica îl întreabă pe tata dacă a luat masa şi-i spune că mama va coborî curînd. Bunicul deschide conversaţia remarcînd vremea blîndă de iunie. Tata stă stingher lîngă masă, ţinîndu-şi pălăria în mîna. Bunica îi spune mătuşii mele să ia pălăria tatei. Unchiul, de doisprezece ani, aleargă prin casă, cu părul vîlvoi. Răcneşte un salut către tata, care-i dădu-se mereu cîte-o monedă, şi apoi fuge sus, pe cînd bunica strigă după el. Este evident că respectul cu care este tratat tata în această casă se atenuează în multa veselie. E impresionat, dar totuşi circumspect.
II
Pînă la urmă, mama coboară, şi tata, fiind pe moment angajat într-o conversaţie cu bunicul, devine neliniştit la intrarea ei, dacă s-o salute sau să continue conversaţia. El se ridică stîngaci din fotoliu şi spune hello răguşit. Bunicul se uită, examinîndu-i ca pereche, după aparenţă, cu un ochi critic, şi în acelaşi timp îşi freacă asprul obraz bărbos, aşa cum face întotdeauna cînd reflectează. E îngrijorat; îi e teamă că tata nu va fi un soţ bun pentru fiica lui cea mai mare. În acest moment se întîmplă ceva cu filmul, chiar în momentul cînd tata îi spune o glumă mamei. Astfel sînt trezit la realitate şi nefericire tocmai cînd interesul meu era mai intens. Spectatorii încep să bată din palme nerăbdători. Apoi necazul e remediat, dar filmul a fost reluat de la porţiunea deja văzută şi încă o dată îl văd pe bunicul frecîndu-şi obrazul bărbos şi cîntărind caracterul tatălui meu. E dificil să mă cufund iar în film şi să uit de mine, dar în timp ce mama chicoteşte la cuvintele tatei, întunericul mă copleşeşte.
Tata şi mama pleacă din casă, tata strîngîndu-şi încă o dată mîinile cu bunicul, eliberat de-o nelinişte necunoscută. Mă foiesc eu însumi neliniştit, gîrbovindu-mă în fotoliul greu al cinematografului. Unde-i unchiul mai vîrstnic, fratele mai mare al mamei? Studiază în dormitorul de sus, studiază pentru examenele finale la Colegiul Oraşului din New York, ort de pneumonie galopantă acum douăzeci şi unu de ani. Mama şi tata păşesc încă o dată pe aceleaşi străzi liniştite. Mama îl ţine pe tata de braţ şi-i povesteşte despre romanul pe care l-a citit; şi tata exprimă opinii despre personaje pe măsură ce subiectul îi devine mai clar. Acesta e un obicei pe care-l savurează, pentru că simte superioritate şi încredere cînd aprobă sau condamnă comportamentul altora. Cîteodată el simte nevoia să scoată un „Ah”, de cîte ori povestea devine, cum zice el, dulceagă. Acest tribut e datoria bărbăţiei lui. Mama se simte satisfăcută de interesul pe care l-a trezit; i-a arătat tatălui meu cît de inteligentă este şi cît de interesantă.
Ajung în bulevard; tramvaiul soseşte încetinind. Merg în Coney Island după-amiaza aceasta, deşi mama consideră astfel de plăceri inferioare. Ea s-a hotărît să consimtă doar la o plimbare pe debarcader şi un prînz plăcut, evitînd distracţiile zgomotoase ca fiind sub dignitatea unui cuplu atît de demn.
Tata îi spune mamei cît de mulţi bani a făcut în ultima săptămînă, exagerînd o sumă care nu mai avea nevoie să fie exagerată. Dar tata a simţit întotdeauna adevărurile cumva insuficiente, indiferent cît de frumoase sînt. Brusc, am început să plîng. Doamna neclintită ce stătea lîngă mine e deranjată şi mă priveşte cu o faţă supărată şi, fiind intimidat, mă opresc. Îmi scot batista şi-mi usuc faţa, lingînd picătura ce s-a prelins pe lîngă buze. În acest interval am scăpat ceva, pentru că uite-i pe tata şi pe mama coborînd din tramvai la ultima staţie, Coney Island.
III
Ei merg spre debarcader, şi mama îi porunceşte tatei să inhaleze aerul pătrunzător al mării. Amîndoi inspiră adînc, amîndoi rîzînd în timp ce fac asta. Au comun un mare interes pentru sănătate, deşi tata e puternic şi aspru, iar mama e plăpîndă. Amîndoi sînt plini de teorii despre ce e bine să mănînci şi ce nu e bine să mănînci, şi cîteodată se angajează în discuţii încinse pe acest subiect, totul sfîrşind prin sentinţa tatei, făcută cu un aer zeflemitor, că mai devreme sau mai tîrziu tot mori. Pe catargul debarcaderului, steagul american pulsează în vîntul intermitent al mării.
Tata şi mama merg la balustrada debarcaderului şi privesc în jos spre plajă, unde o mulţime de amatori de baie se plimbă fără treabă. Cîţiva sînt în apă. Fluierul unui vînzător de alune străpunge aerul cu un scîncet plăcut şi atrăgător, şi tata se duce să cumpere arahide. Mama rămîne la balustradă şi priveşte oceanul. Oceanul îi pare vesel; licăreşte vioi şi îşi îmboldeşte iar şi iar mînjii valurilor. Contemplă copiii săpînd în nisipul umed şi costumele de baie ale fetelor care au vîrsta ei, şi tata se întoarce cu alunele. Deasupra capului, lumina soarelui dogoreşte şi dogoreşte, dar nici unul din ei nu pare să bage de seamă. Debarcaderul e plin de oameni îmbrăcaţi în hainele lor de duminică şi plimbîndu-se alene. Mareea nu ajunge pînă la debarcader, dar plimbăreţii n-ar fi fost îngrijoraţi chiar dacă ar fi ajuns. Mama şi tatăl meu se sprijină peste parapetul debarcaderului şi privesc absenţi oceanul. Oceanul devine agitat, valurile vin rar, cu un puternic impuls de departe, din larg. Momentul dinainte de a se cambra, momentul cînd îşi arcuiesc spinările atît de frumos, relevînd striuri albe şi verzi în fondul lor negru, acel moment e irezistibil. Pînă la urmă se sparg, prăvălindu-se violent pe nisip, îmboldindu-se c toată forţa în jos, împotriva lui, balansîndu-se în sus şi înainte, ca să sfîrşească într-un curent subţire ce aleargă înspumat spre plajă, de unde apoi e rechemat. Soarele de deasupra nu-i deranjează pe tata şi pe mama. Ei se uită absenţi la ocean, deloc interesaţi de înăsprirea lui. Dar eu mă zgîiam la teribilul soare care lua ochii şi fatalul, nemilosul, pasionatul ocean. Privesc fascinat şi pînă la urmă şocat de indiferenţa tatei şi a mamei, izbucnesc în plîns încă o dată. Bătrîna doamnă de lîngă mine mă bate pe umăr şi spune: „Uite, uite, toate acestea sînt numai un film, tinere, numai un film”, dar m-am uitat încă o dată la teribilul soare şi la îngrozitorul ocean şi, cum n-am fost în stare să-mi ţin lacrimile, m-am ridicat şi m-am dus la cabina pentru bărbaţi, împiedicîndu-mă în picioarele oamenilor care stăteau pe rîndul meu.
IV
Cînd m-am întors, simţindu-mă de parcă m-aş fi trezit dimineaţa după insomnie, cîteva ore păreau să fi trecut şi părinţii mei călăresc pe căluşei. Tata pe un cal negru, mama pe unul alb, şi par să facă un circuit etern cu singurul scop de-a înşfăca inelele de nichel aninate pe braţul unuia dintre piloni. O flaşnetă cîntă. E flaşneta ce însoţeşte rotirea neîntreruptă a caruselului.
Pentru moment, pare că nu vor abandona niciodată caruselul, pentru că acesta nu se va opri niciodată. Mă simţeam ca unul care priveşte în jos spre stradă de la al cincizecilea etaj al unei clădiri. Dar pînă la urmă s-au dat totuşi jos, chiar şi muzica de flaşnetă încetă pentru moment. Tata are zece inele, mama numai două, deşi mama fusese cea care le dorise cu adevărat.
Ei se plimbă de-a lungul promenadei, în timp ce după-amiaza coboară cu imperceptibile gradaţii în violetul miraculos al amurgului. Totul se stinge într-o lumină slabă, chiar şi neîncetatul murmur al plajei şi rotirile caruselului. Caută un loc în care să cineze. Tata propune cel mai bun restaurant de pe promenadă şi mama ezită, conform principiilor ei de economie şi menaj.
Oricum, pînă la urmă s-au dus la cel mai bun, cerînd o masă la geam, încît pot privi spre promenadă şi oceanul mişcător. Tata se simte omnipotent în timp ce strecoară un douăzeci şi cinci în palma chelnerului cînd îi solicită masa. Localul e aglomerat şi există şi aici muzică, de data aceasta un fel de trio de coarde. Tata face comanda cu o evidentă încredere în sine.
În timp ce se consumă cina, tata vorbeşte despre planurile lui de viitor, iar mama arată cu o faţă expresivă cît este de interesată şi cît de impresionată. Tata devine exuberant, avîntat de valsul ce se cîntă, şi propriul viitor începe să-l îmbete. Tatăl meu îi spune mamei că intenţionează să-şi extindă afacerile, pentru că o groază de bani abia aşteaptă să fie cîştigaţi. Vrea să se stabilească. La urma urmelor, are douăzeci şi nouă de ani, a trăit singur de la treisprezece, cîştigă din ce în ce mai mulţi bani şi e invidios pe prietenii căsătoriţi cînd îi vizitează în intimitatea confortabilă a caselor lor, înconjuraţi, se pare, de calme plăceri domestice, de copii încîntători, şi apoi, cum valsul atinge momentul cînd toţi dansatorii se învîrt nebuneşte, cu un curaj teribil, îi cere mamei să se căsătorească cu el, altfel destul de ezitant şi încurcat, chiar în exaltarea lui, de cum a ajuns la propunere şi ea, ca să agraveze şi mai mult lucrurile, începe să plîngă, iar tata se uită nervos în jur, neştiind deloc ce să facă, şi mama spune hohotind: „Aste-i tot ce mi-am dorit din primul moment cînd te-am văzut”, şi el găseşte toate acestea foarte dificile, deloc pe gustul său, deloc cum se gîndise că va fi, cum îşi imaginase în lungile lui plimbări pe podul Brooklyn, savurînd un trabuc fin, şi-atunci a fost, în acel moment, că m-am sculat în sală şi am strigat: „N-o face! Nu-i tîrziu să vă schimbaţi hotărîrea, amîndoi. Nu va ieşi nimic bun din asta, doar remuşcări, doar ură, scandal şi doi copii cu caracter monstruos”. Toţi spectatorii s-au întors să mă privească deranjaţi, plasatoarea venea grăbită pe interval luminînd cu lanterna, iar bătrîna de lîngă mine mă trase în fotoliu, spunînd: „Linişteşte-te. O să fii dat afară, şi ai plătit treizeci şi cinci de cenţi să intri”. Şi astfel am închis ochii, pentru că nu puteam suporta să văd ce se întîmplă. Am stat acolo liniştit.
Dar după un timp am început să arunc scurte ochiri şi pînă la urmă m-am uitat iar cu însetat interes, ca un copil care încearcă să-şi păstreze îmbufnarea pe cînd i se oferă mita bomboanelor. Părinţii mei îşi fac acum fotografia în ghereta unui fotograf, lîngă promenadă. Aparatul e alături, fixat pe trepiedul lui, şi apare ca un marţian. Fotograful îi învaţă pe părinţii mei cum să pozeze. Tata are braţul trecut peste umărul mamei şi amîndoi zîmbesc insistent. Fotograful îi aduce mamei un buchet de flori să-l ţină în mînă, dar ea-l ţine inestetic. Apoi fotograful se acoperă cu pînza neagră care înveleşte aparatul şi tot ce rămîne din el e un braţ ieşit şi mîna care ţine para de cauciuc pe care o va strînge la urmă, cînd va declanşa. Dar nu e mulţumit de ei cum arată. Simte cu certitudine că undeva ceva nu este cum trebuie în poza lor. Încă o dată şi încă o dată iese din ascunzătoarea lui cu noi instrucţiuni. Fiecare sugestie nu face decît să agraveze lucrurile. Tata începe să-şi piardă răbdarea. Încearcă o poziţie aşezaţi. Fotograful vorbeşte despre mîndria lui, nu e interesat doar de bani în toate acestea, vrea să facă fotografii frumoase.
Tata spune: „Grăbeşte-te, dacă se poate. N-o să stăm toată noaptea”. Dar fotograful se tot fîţîie, cerîndu-şi scuze, şi propune noi poziţii. Fotograful mă încîntă şi îl aprob din toată inima, pentru că ştiu exact ce simte, şi pe cînd critica fiecare poziţie încercată după o concepţie secretă despre artistic, aproape că a început să spere iar. Dar atunci tata spune furios: „Haide, ai avut destul timp, nu mai aşteptăm”. Şi fotograful, oftînd nefericit, se întoarce iar sub învelitoarea-i neagră, îşi scoate mîna, spune: „Unu, doi, trei. Acum!”, şi fotografia e luată, cu zîmbetul tatei devenit grimasă, al mamei strălucitor de fals. Sînt necesare cîteva minute pentru developare şi părinţii mei, în timp cer aşteaptă în lumina ciudată, par deprimaţi.
V
Trec pe lîngă ghereta unei ghicitoare şi mama vrea să intre, dar tata se opune. Încep să discute pe această temă. Mama se încăpăţînează, tata îşi pierde răbdarea. Ce ar vrea tata să facă e să plece şi s-o lase pe mama acolo, dar ştie că nu va face asta niciodată. Mama refuză să se urnească. Aproape că-i dau lacrimile, dar simte o dorinţă irezistibilă de-a auzi ce va spune ghicitoarea în palmă. Tata consimte furios şi intră amîndoi într-o gheretă care este oarecum la fel cu cea a fotografului, doară are o draperie neagră şi lumina e colorată şi scăzută. Înăuntru e prea cald şi tata continuă să spună că acestea-s prostii, arătînd spre globul de cristal de pe masă. Ghicitoarea, o femeie grasă, scundă, în veşminte ce vor să pară orientale, intră în încăpere şi-i salută, vorbind cu accent, dar brusc tata găseşte totul insuportabil; o trage pe mama de braţ, dar mama refuză să se lase tîrîtă. Şi-atunci, cu teribilă mînios, tata lasă braţul mamei şi iese, părăsind-o pe mama năucită. Ea face o mişcare parcă să fugă după el, dar ghicitoarea o prinde strîns de braţ şi-i cere să nu facă asta; şi eu, pe scaunul meu, sînt şocat şi îngrozit. Mă simt de parcă aş păşi pe-o frînghie la o sută de picioare peste mulţimea unui circ şi brusc frînghia dă semne că se rupe, şi mă scol de pe locul meu şi încep să strig încă o dată primele cuvinte ce-mi vin în minte ca să-mi exprim teribila frică şi încă o dată plasatoarea vine grăbită pe interval, aprinzîndu-şi lanterna, şi bătrîna mă roagă, şi spectatorii şocaţi s-au întors să se uite la mine, şi eu continui să strig: „Ce fac? Nu-şi dau seama ce fac? De ce nu se duce mama după tata să-l roage să nu mai fie atît de supărat? Dacă nu face asta, ce-o să facă? Tata nu-şi dă seama ce face?” Dar plasatoarea mi-a dibuit braţul şi mă tîrăşte într-o parte şi, în timp ce face asta, spune: „Ce faci tu? Nu ştii că nu poţi face astfel de lucruri, nu poţi face chiar tot ce vrei, chiar dacă n-ar fi nimeni în jur? O să-ţi pară rău dacă nu faci ce trebuie. Nu poţi continua aşa, nu e bine, o să-ţi dai seama destul de curînd, orice faci contează foarte mult”, şi spunea toate acestea tîrîndu-mă prin holul cinematografului în lumina rece şi m-am trezit în mohorîta dimineaţă de iarnă a celei de-a douăzeci şi una zi de naştere, pervazul strălucind cu buza lui de zăpadă şi dimineaţa deja începută.
(Mulţumiri d-lui Cătălin Şuşu pentru că ne-a încredinţat textul acestei traduceri, unul din exerciţiile pe care Vlad le-a făcut pentru a-şi apropria tehnicile povestirii şi la publicarea căruia a renunţat).
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Alexandru VLAD – Lupul
Nota red.: Povestirea ”Lupul” e dintre cele la care Alexandru Vlad a renunțat (are mai multe astfel de ”jertfe”). Se vede că încă rafinamentul său stilistic n-a cristalizat definitiv, dar se văd și calitățile eminente ale prozei lui de mai tîrziu: descripția extrem de concretă și plastică, tema ”frigului”, ”descentrarea” cronologică și arborescența frazelor (probabil încă, la acea vîrstă, faulkneriană). Din fericire, una dintre dactilograme i-a fost dăruită prozatorului Cătălin Șușu, prin a cărui bunăvoință o și putem acum publica, mulțumindu-i din toată inima.
Povestea unei dactilograme
L-am cunoscut pe tînărul scriitor Alexandru Vlad în septembrie 1977, la Cluj , în incinta Anticariatului la care lucra. Totul era exact aşa cum a descris, foarte inspirat, locul Constantin Ţoiu într-un articol de prezentare apărut în România Literară din vara acelui an. Mai puţin autorul. Anticariatul era în preajma bisericii gotice şi a statuii ecvestre a regelui Matia Corvin din centrul Clujului.
Lucrasem pe un şantier uzinal din zona periferic – industrială a oraşului meu, un oraş aflat în Câmpia de Vest a ţării şi nu între dealurile înalte ce împrejmuiau sufocant Clujul. În pauzele de lucru citeam şi uneori le citeam şi câtorva colegi de echipă, fragmente din revista respectivă… Doream să scriu, şi pentru a fi la curent „trebuie să citeşti reviste literare” îmi spusese o distinsă şi venerabilă doamnă, mama unei poete celebre în acea perioadă…..o femeie extraordinară, aşa că-i urmasem întocmai sfatul, cumpărând când Lucefărul, când România Literară. De Vatra, Tribuna, Echinox şi Steaua încă nu aflasem. Şi reuşind la admiterea de la Politehnica clujeană m-am dus să-l caut. Doream să cunosc, în carne şi oase, un prozator autentic, de succes, aşa cum reieşea din prezentarea scriitorului Constantin Ţoiu. Pe atunci încă nu-i citisem romanul „Galeria cu viţă sălbatică” apărut în 1976… care îi adusese o eclatantă faimă.
M-a întâmpinat, când am întrebat-o pe doamna de la ghişeu dacă pot să vorbesc cu Vlad Alexandru, un tinerel suplu, cu mustăcioară şi plete, pe lângă care trecusem fără să-l remarc. Reţinut în gesturi şi rezervat în vorbă… de o eleganţă discretă dar absolut conştient de propria valoare… M-a privit cu uşoară mirare şi amuzament.
M-au impresionat mâinile, delicate şi mici, cu degetele ţinute lipite, în timp ce le mişca ascendent, netezind parcă o suprafaţă invizibilă când argumenta. ”Şi Eminescu le avea mici”, mi-am amintit că citisem undeva. În timp ce-mi vorbea, cu voce scăzută, privirile lui mă cercetau fugitiv, atent la cumpărătorii care foiau în jur. Încăperea anticariatului nu era mare, poate de 4 metri lăţime pe 5, dar cu un tavan înalt şi cu acces direct din stradă. Mi s-a părut atunci că nici nu avea vitrine, ci numai rafturi înalte, până la tavan, de jur împrejur. Veneau la ora aceea târzie, până la închidere nu mai era mult, studenţi, fete şi băieţi, mai rar elevi de liceu, dar şi oameni în vârstă, probabil personalităţi ale lumii universitare, pe care aveam să le identific mai târziu. Un bec cu lumină puternică, agăţat sus şi o masă joasă, la mijloc, pe care erau depuse câteva cărţi. Pereţii erau tixiţi cu rafturi burduşite cu fel de fel de albume de artă, reviste, atlase geografice, publicaţii, dar şi cărţi vechi legate în scoarţe somptuoase, într-un anume fel aranjate… Aveai impresia că intrai din stradă direct într-o altă lume. La capătul opus intrării se afla o a doua uşă, ceva mai scundă, cu ancadrament de piatră lustruită, la care aveai acces ca şi la cea din stradă urcând câteva trepte tocite de piatră. Clădirea trebuie să fi avut cel puţin două sute de ani, dacă nu mai mult şi chiar dacă fusese renovată de nenumărate ori păstrase şi bănuiesc că mai păstrează şi astăzi, în mileniul trei, ceva din aerul acela de soliditate greoaie a caselor citadine, medieval – burgheze, de pe la mijlocul secolului XVIII transilvan. În camera din spate am bănuit că se puneau cărţile speciale, pentru persoanele speciale, dar până să ajungi acolo mai era o barieră, un ghişeu cu o casă de marcat şi un singur loc, unde stăteau cu rândul Vlad şi o doamnă distinsă, discret cărtuntă şi glacială, care te privea de la primele cuvinte cu o anumită suspiciune… Mai târziu, de câte ori îl căutam pe Vlad, care pe moment lipsea şi întrebam de el, doamna care ar fi trebuit să se obişnuiască cu prezenţa mea, lăsa să i se citească pe faţa-i frumoasă o grimasă de deranj, de reţinere, de nemulţumire… Clujul, spre deosebire de Bucureşti, unde fusesem înainte doi ani, avea un alt stil de viaţă, îmi spuneam, şi trebuia să accept, nu fără o uşoară revoltă interioară, o anumită morgă citadină a locuitorilor săi. Mai exista şi un al treilea personaj, un omuleţ taciturn care şi el supraveghea clienţii, dar cu acela nu am schimbat prea multe cuvinte… Nu mă interesa, deşi părea mai uman şi mai binevoitor decît „distinsa doamnă”. Abia după treizeci de ani aveam să aflu că de fapt el era „şeful” iar grimasa de nemulţumire de pe chipul doamei era expresia unei mici gelozii, ar fi vrut ca Vlad să aparţină în totalitate Anticariatului şi nu să fie căutat şi de alţii…
Vlad a fost circumspect de la bun început cu „entuziasmul juvenil” al noului vizitator. Ce dacă eram tineri, avea pe atunci 27 de ani, eu 25, ce dacă veneam intempestiv cu experienţa „studenţească”, „şantierească”, „muncitorească” şi, e adevărat, cu mai puţină zestre livrescă, totuşi citisem şi cunoşteam pe viu anumite aspecte ale existenţei, asta nu însemna mare lucru în opinia sa… Mi-a spus-o de la bun început. Că nu-l interesează, că nu acordă în alb, nici un fel de … credit, de „cec de bune intenţii”. Apoi, la a doua sau a treia întâlnire, văzând că insist, mi-a scris pe un petec de hârtie numerele şi anul de apariţie al revistelor Vatra, Steaua şi Echinox în care îi apăruseră prozele… Să le citesc la sala de lectură a Bibliotecii Unversitare… Apoi „vom mai discuta”. În calitate de proaspăt student aveam acces la respecticva bibliotecă aşa că am acceptat cu entuziasm.
Au mai trecut trei-patru săptămâni, a avut loc festivitatea de deschidere a Noului An Universitar, fără grandoarea celei din Bucureşti, unde nu lipseau prezenţa şi providenţialul discurs al „Tovarăşului”, – „Preşedintele Republicii Socialiste România” – şi erau mobilizaţi cel puţin 10 000 de studenţi, a trebuit să părăsim elegantele cămine ale Observatorului şi să ne mutăm undeva la marginea oraşului spre Someşeni, unde se demolau grădinile hoştezenilor, lângă Piaţa Mărăşti, de nerecunoscut azi prin mulţimea blocurilor de locuinţe îndesite, jur-împrejur,
Noul campus studenţesc se afla lângă sediul întins al unei Şcoli speciale, între strada Fabricii de zahăr şi Expoziţia de Mobilă. Pe atunci cât cuprindeai cu ochii nu vedeai decât case cu garduri şi curţi mari, având în incintă grajduri pentru cai şi trainice căruţe cu roţi cauciucate, atelaje, grădini şi livezi, toate în curs de demolare… În mijlocul acelui şantier somnolent se ridicau două clădiri stinghere de beton cu zece nivele fiecare, cu aspect de ramă de fagure, şi o construcţie scundă şi lată, cu două nivele, cantina cu cinci sute de locuri. Noaptea, luminile aprinse ale căminelor şi coşul termocentralei aferente fumegând, dădeau impresia unor transatlantice uriaşe, ce dominau peisajul, acostate la chei, gata să pornească în croazieră…
În jur, noroaie cât încape şi un drum aiuritor pe care studenţii, în număr de vreo două mii, îl făceau în fiecare zi, de luni dimineaţa până sâmbătă după amiaza, la cursuri şi laboratoare, spre Noul Sediu al Facultăţii de Mecanică. Era amplasată, aşa cum o cereau Directive Partidului. cât mai aproape de locul de… producţie.
Şerpuind într-o lungă coloană, trecând o cale ferată intens circulată cu bariere mai mult lăsate, studenţimea se angaja pe o pasarelă îngustă peste Someş, lăsând pe stânga curtea unui D.C.A cu aspect de abator, etalând dimineaţa mormane de piei de bovină însângerate, şi staţia de epurare a „Terapiei,” Fabrică de Medicamente, care deversa ape reziduale fierbinţi cu mirosuri care-ţi tăiau răsuflarea. După traversarea Someşului pândeau alte pericole pe o distanţă de aproximativ un kilometru; şuvoiul de basculante şi maşini care alimentau cu material de construcţie şantierul C.U.G. şi circulaţia tortenţială a zecilor de autobuze şi troleibuze care aduceau personalul tehnic la… birourile şi halele nou ridicate.
Noroiul frământat de anvelope căpăta consistenţa smântânii mai ales în dimineţile de toamnă târzie când pământul încă nu îngheţa acoperind denivelări, gropi sau resturi metalice ascuţite aşa că în lumina firavă a zilei ce întârzia să capete consistenţă păşeai în penumbră ca pe un teren minat. Povestesc toate acestea ca să reliefez şi mai mult bucuria produsă de fiecare întâlnire cu Alexandru Vlad. Îl aşteptam la terminarea programului de la Anticariat şi apoi îl însoţeam pe trotuarele curate ale centrului Marelui Oraş Universitar, până la Cofetăria Tineretului – Arizona – şi apoi pe lungul drum spre casă, pe Horea, până la picioarele unei pasarele peste calea ferată unde cu regret ne despărţeam, el mergând la gazda sa, undeva în cartierul Gării, eu la căminele din Mărăşti.
Era de o discreţie desăvârşită asupra vieţii sale şi nici eu nu insistam cu întrebările. Dar mă accepta deja firesc în preajmă şi eram mai mult decât mulţumit. Se simţea în tot ce spunea şi făcea omul de calitate, omul citit, cu un larg orizont de cultură şi opinii bine fundamentate, dar mai ales artistul creator. Foarte rar mă atenţiona: „Nu se face asta, nu se face ailaltă, trebuie să te comporţi la oraş cum se cere la oraş”… ceeea ce mă scotea din sărite, găseam eticheta şi tipicăria asta puţin iezuită, iar pe de altă parte … eram născut şi crescut la …oraş. E drept că nu la … Cluj.
„Nu ai observat că eu nu întreb nciodată nimic despre trecutul dumitale…?” îmi atrăgea atenţia dacă eu interveneam cu o întrebare mai indiscretă legată de … adolescenţă, de primele experienţe… erotice … să spunem… pe care atunci le consideram decisive în viaţa unui tânăr scriitor. O explicabilă şi, credeam eu, scuzabilă curiozitate juvenilă…
Vorbea ceremonios… dar avea grijă să explice, să motiveze cauza acestui comportament.
Adăstam, după închiderea Anticariatului, la Arizona, la o cafea, unde fumam una sau două ţigări, mai schimbam câte o vorbă cu noii cunoscuţi, vechi prieteni ai săi, câte o ţigără şi părăseam localul modest, nu prea populat la ora acea. Duminica însă îl căutam nerăbdător la Arizona, foarte rar în vecini, la Pescarul, pentru că Vlad nu era amator de…”tării.” Nici de vodcă şi nici de… bere…Cafea şi iar… cafea. Şi tutun, cu măsură, ţigările Carpaţi fără filtru îl însoţeau pretudindeni. Începusem să-i cunosc prietenii, dacă nu direct, atunci din povestite şi din povestiri. Vorbea puţin despre ei dar avea câteva nume care îi reveneau pe buze cu… o uşoară tentă admirativă, „Electricianul”,- „un tânăr de mare vitor, urma să devină un veritabil scriitor – asta mă scotea din sărite, dar mai târziu, când am văzut o fotografie a lui Nedelciu, am observat că semăna izbitor cu el, şi asta m-a liniştit, Vasile Gogea – filozoful, Cristofor poetul, Marius Jucan – subtilul prozator, Ovidiu, Cis, Podoabă, criticii, Costel, împătimitul de lecturi la care viziona duminică de duminică, după cafeaua de la Arizona, serialul „Linia Onedin” într-o cămăruţă de 2 pe 3 m, cu pereţii tapetaţi cu rafturi de bibliotecă, ”Profesorul” – eminentul anglist Virgil (Bil) Stanciu, „un domn cu care dacă mă vezi la masă, să nu vii… nechemat” ….
Intuiam cu nelinişte că fără prezenţa lui tonică, fascinantă, viaţa studenţească nu ar mai fi avut savoare şi mi-ar fi fost greu să trăiesc în Clujul superindustrializat la periferii şi supraaglomerat în centru.
Pe de altă parte eram de păreri contrarii referitoare la creaţia literară dar evitam cât puteam orice conflict. Iubeam romanul, cu toate imperfecţiunile sale stilistice, el – fineţea şi incisivitatea prozei scurte, subtilitatea nuvelei de înaltă clasă. Malamud era unul din modele sale, în acea perioadă lucra cu acribie la traducerea unei povestiri apărute mai târziu în Tribuna. Eu îl divinizam pe Nicolae Breban cu „Francisca”, „Îngerul de ghips”, citite la Bucureşti… Era modelul de scriitor cu personaje şi atmosferă citadină.
Aşa am ajuns cu lectura din periodicele de la B.U. la povestirea din Steaua – „ Racursiu (Studiu asupra metodei)” – care m-a bulversat. Până atunci toate acele fineţuri de exprimare, atenta construcţie a frazei mi se păreau mai degrabă o pedanterie, o inutilă complicaţie stilistică, fiind adeptul scrierii torenţiale, a viziunii ample etc etc.
Când am terminat de citit, în sala de lectură nu prea aglomerată a Bibliotecii Universitare, „Racursiu…” – m-am ridicat tăcut în picioare, fără să-mi pese că alţii puteau considera gestul bizar şi m-am înclinat în semn de omagiu adus autorului. Era terifiantă prin realismul descripţiei, prin amănuntele pe care numai cineva care a fost martor ocular la aşa ceva le putea aşterne pe hârtie. Nu construite din minte, din citite sau auzite de altundeva. Sinuciderea unui puber, a unui elev chinuit şi privat de dragostea părintască, şi ce se petrece după, în ordine inversă, ca o schiţă în…(racursiu) începând cu momentul coborârii din ştreang şi terminând cu ceea ce poate a dus … la gestul funest.
După un an, în care s-au întâmplat şi altele – a fost bolnav, un ulcer rebel, care l-a trimis pentru două săptămâni la spital – l-am vizitat acolo, pe strada Clinicilor, nu puteam trăi fără ca la două trei zile să-l întâlnesc, să-l ascult, deşi de cele mai multe ori eram împotriva a tot ce-mi spunea, ce-mi descria, ce mă învăţa; mi-a dăruit câteva dactilograme. Asta pentru că eram atras de felul în care scria cu o grafie impecabilă în carnetele sale – Block-notes- Şoimul, cu pătrăţele – câte un grup de cuvinte, o expresie pe care apoi o adăuga altei notaţii şi aşa până luau naştere fraze mai scurte sau mai lungi, arborescente, pe care le transcria pe alte file, mototolindu-le în mici cocoloaşe şi aruncându-le pe primele, epuizate. Căutam să le recuperez, ceream să mi le dea să le duc la coşul de gunoi, dar nu mă înduram să le arunc, chiar dacă el protesta.
Am fost martor la citirea şi rescrierea unor fragmente pe care aveam să le regăsesc treizeci de ani mai târziu în „Ploile Amare” foarte puţin modificate. Am fost martor la sosirea şpaltului de la Bucureşti a volumului de debut, Aripa grifonului, în toamna anului 1980, tipărit la Cartea Românească, cea mai prestigioasă editură a României socialiste. Am cerut voie să iau teancul de foi tipărite pe o singură faţă pe braţe şi l-am purtat, fericit, ca pe un prunc nou născut, prin centrul Clujului.
Pe atunci, în anii ’70- ’80, să publici într-o revistă literară era ceva deoebit iar să-ţi apară o carte la o editură – un eveniment cvasi istoric. Erai practic definitiv consacrat printre prieteni şi colegii de cafenea şi de pe stradă.
Aripa grifonului a fost cea mai reuşită apariţie editorială în Clujul acelor ani. Şi acum, după trei decenii şi jumătate, conţinutul volumului, coperta, tiparul impecabil executat pe coli veline, impun…
Dactilograma acestei scurte dar consistente nuvele, Lupul, scrisă la 22 de ani, (27 de pagini cu infim de puţine greşeli, practic fără corecturi,) mi-a fost dăruită în toamna anului 1978, şi nu ştiu să fi fost publicată undeva, şi nici nu am avut curajul să o citesc cu de-amănuntul pentru că subiectul povestit de Vlad mi s-a părut … atroce. Mi-a relatat-o pas cu pas şi peste 40 de ani aproape, citind cu sufletul la gură, ultimul roman, apărut postum, Omul de la fereastră, am simţit că într-un fel are acelaşi final, în care eroul principal dispare în… neant, în nuvelă devorat de lupi, în roman devorat de un sistem la fel de feroce, dar infinit mai pervers, fără practic putinţă de scăpare.
Cătălin Şuşu
Lupul
I
Locul era numit de oamenii din sat Sub Cer şi casa de aici, ridicată acum douăzeci de ani şi mai bine de un moşier şchiop, bărbos şi cam excentric, stingheră, chiar la marginea pădurii, era cu totul înzăpezită; acoperişul zăcea sub zăpadă înăbuşit şi greoi, prăbuşit într-o rînă, nu ieşea nici o şipcă, nici o ţiglă de sub zăpada groasă, în pod se cernuse zăpadă în vînt şi era scoasă de acolo cîteodată, răsucită peste acoperiş sau bătută în jos acoperind fereastra şi de multe ori uşa, ţi-o bătea în faţă de-ţi frigea obrazul şi-ţi intra după guler. Oamenii erau cinci şi păreau mulţi, veniţi aici de vreo trei zile cu un camion vechi cu prelată care a patinat mereu după ce a părăsit şoseaua şi i-a lăsat în sat ca să stea de vorbă cu conducerea cooperativei; i-au găsit pe toţi pe la casele lor, au stat de vorbă şi apoi au urcat încoace pe jos, unul după altul, făcînd cărare prin zăpadă. A venit cu ei pînă aici un flăcău din sat, singurul care avea puşcă de vînătoare, de asta a considerat că e firesc să vină el, unul înalt şi încovoiat sub propria lui înălţime şi care n-a tăcut tot drumul, oprindu-se mereu din mers cînd începea să vorbească. Li s-a spus că în zilele care vin urma să treacă şi pădurarul dus acum prin satele vecine, ocupat cu împărţitul lemnelor, oricum nu ştiau că vor sosi acum şi de aceea i-au găsit nepregătiţi.
Zăpada moale şi pufoasă îmbrăţişa cizma, legându-se de ea, pasul nu se termina şi din cauza asta aveai impresia că propriul mers ţi-e fără vigoare şi obosit.
– De ce aţi făcut grajdurile chiar aici, întrebă Moraru, cînd se puteau face mai aproape de sat?
– Nu-s chiar departe de sat, doar că sînt de partea aceasta a dealului, care e pustie acum. Cîndva erau şi în partea aceasta case. Şi apoi aici au fost şi saivanele contelui.
– Dar probabil că el se împăca mai bine cu lupii, mormăi Moraru. O fi avut metodele lui de a trata cu ei.
Flăcăul crezu că trebuie să rîdă şi rîse tare uitîndu-se pe rînd la toţi, apoi le arătă cu mîna casa încă destul de departe, chiar la marginea pădurii.
Le-a trebuit o zi întreagă pînă s-o aranjeze oarecum, dar nici atunci nu părea deloc locuită sau că urmează să fie locuită; stătuse multă vreme pustie şi părea c-ar fi trebuit să faci foc cu săptămîni înainte ca să nu mai fie frig. Casele acestea rămase multă vreme goale arată parcă toate la fel, în primii ani îşi schimbă brusc înfăţişarea, apoi din ce în ce mai puţin, parcă ar fi ajuns la o esenţă a lor pe care vor să şi-o păstreze.
Scaunele erau făcute acum din butuci groşi de gorun cu scoarţă încă, tăiaţi cu fierăstrăul, prinşi cu trei picioare de carpen luate sus din două părţi cu securea, apoi bătute în cuie, în timp ce oamenii veniţi din sat sau de la saivan, trei acum, priveau sau, mai rar, puneau şi ei mîna nehotărîţi, apoi picioarele tăiate drept cu fierăstrăul şi cioturile rase şi ele cu securea. Paturile, la fel, făcute atunci pe loc din lemne lungi de brad nedate la rindea şi neajustate din secure, ca să mai poată fi folosite după aceea, scînduri prinse pe dedesubt în chingi de carpen şi cu multe cuie, toate în şir şi despărţite prin scîndură de brad, umplute apoi cu fîn adus cu sania de la saivan şi aruncate păturile vechi adunate din sat, cîte trei la fiecare. Masa şi soba au trebuit doar aşezate, soba curăţată de cenuşa veche, apoi au bătut cuie mai lungi în pereţi pentru felinar, pentru arme şi hainele groase; şi astfel în două ore şi jumătate totul era aproape gata, afară doi tăiau lemne de foc şi le cărau în casă, înălţîndu-le lîngă perete, şi jos sub uşă era o blană de oaie cu leţ cu cuie să oprească frigul; Barbu tăie pe urmă o poliţă, îndoi cuie şi-i făcu torţi, o prinse în peretele din spate, aşeză pe ea conserve, sticle, vaselina şi cutiile cu cartuşe departe de foc. Moraru scotea de sub patul lui cutii cu cremă şi perii pentru cizme.
Barbu, cu cicatricea lui la urechea stîngă, cicatrice albă şi ramificată care ţi-l înstrăina şi-ţi atrăgea atenţia în acelaşi timp, ţi-l făcea aproape suspect, dar şi demn de invidiat pentru ce avea ascuns în liniştea lui, avea părul cărunt la tîmple şi faţa măslinie încreţită la colţurile buzelor şi ochilor, ca într-un efort continuu, şi poate de aceea părea mereu ursuz şi încruntat; şi pentru că nu scotea mai mult de treizeci de cuvinte pe zi. Cînd îl vedeai lucrînd tăcut şi îndemînatic, cu mîini mari şi noduroase, fără să poarte niciodată mănuşi cum purtau ceilalţi, înnodînd sfori şi încercîndu-le puterea, cioplind bucăţi de carpen cu toporul care părea mic în mîinile lui şi bătînd cuie cu muchea aceluiaşi topor, ţi se părea, nu ştiu de ce, lipsit de speranţă şi de optimism, mai ales că acel gest al lui cu care scotea ţigările, apoi cutia de chibrituri, gesturile lui erau totale şi se învăluia în primul fum, ca apoi să bată mai departe cuie.
– Afară, la douăzeci de paşi în pădure, trebuie să fie un izvor, vara sigur este, numai să nu-l fi îngropat acum zăpada, spuse lunganul schimbându-şi cureaua slinoasă a armei de pe un umăr pe celălalt. Aproape că uitaseră de el. Desigur, era bine că exista un izvor pe aproape, altfel nici nu se cunoştea că ar fi existat undeva lîngă casă cîndva fîntînă. Pe o astfel de vreme orizont nu aveai nici măcar în jos, dealurile intrau unul în altul ca solzii şi probabil culmile lor străluceau cînd era soare şi nici satul nu putea fi departe, cu toate că nu se vedea, doar dacă te depărtai de casă, la stânga, atunci vedeai cîţiva copaci ieşind cenuşii şi rari de după o poală de deal. În spate era pădurea, ridicîndu-se înaintea privirii cînd te întorceai şi nu foşnea cînd era vînt, cum ar fi făcut toamna, ci mai degrabă scotea un fel de şuierat înfundat, care creştea cu cît te apropiai şi apoi continua pînă cînd vîntul se fărîmiţa printre ramuri subţiri la zece paşi în interior.
Saivanele erau singurele puncte pe care ţi se oprea privirea, de acolo pînă aici nu răzbătea nici un zgomot, de parcă ei ar fi trebuit să păzească nişte saivane goale de cînd a venit iarna, şirele de paie şi de fîn cu totul înzăpezite nu se vedeau decît dacă te uitai atent, dar de cînd ninsoarea s-a înteţit şi asta era în zadar.
Prima zi într-un astfel de loc este o zi de relaxare, la fel poate şi a doua, zile în care timpul măsurat încetează de-a mai fi o dimensiune absolut necesară, orice obicei poate fi abandonat, dacă doreşti, şi parcă el însuşi se cere a fi abandonat, şi toate acestea pot părea o binefacere, dar după a treia zi, şi poate este prea curînd, toate devin aşteptare, îţi dai perfect de bine seama că nu sînt altceva decît aşteptare, te uiţi în jos sau spre pădure ca să vezi ceva, iar timpul începe să fie simţit tocmai prin această aşteptare, parcă ai simţi nu trecerea lui, ci mai mult decît atît, nevoia lui pe care niciodată n-o puteam bănui în noi. Dar nici nerăbdarea nu-şi avea locul, părea să spună liniştea lui Bogdan. Din faţa uşii, imediat ce ai ieşit afară, căutai să găseşti linia dealului undeva în pustiul acesta alb, şi cînd credeai c-ai reuşit, era doar şuviţa vagă a unui nor care nu lăsa mai apoi nici o umbră, şi nici de asta nu puteai fi chiar sigur, la un moment dat aveai impresia obositoare că privirea trece dincolo de albul acesta, în nimic, odată cu senzaţia de ameţeală ce te copleşea pornind de pe retină. Dimineaţa se făcea ziuă încet, ningea greu şi din cauza asta părea că ziua abia poate răzbate, noaptea nu vedeai fulgii, doar îi simţeai în căderea lor iute cum te năpădesc furioşi, cînd te întorceai de la saivane spre dimineaţă cu faţa la vînt, nu puteai să respiri şi trebuia să ţii ochii închişi, cu pleoapele năpădite de zăpadă ca de un roi şi, deşi era trecut de ora şase, nu se vedea încă nici un semn că ziua ar avea de gînd să vină, soseai pînă la casă tot prin întuneric şi cu grijă să nu pierzi drumul în zăpadă, apoi te culcai, cel de lîngă tine se trezea de obicei şi, pînă să se facă cu adevărat ziuă, mai era cam o jumătate de oră şi te culcai prin întuneric, lumina venind brusc parcă exact atunci cînd te trezeai la vorbele cu voce tare ale celorlalţi. Mîncarea era doar conserve, cîte două pe zi la fiecare, pîine, lapte, cîteodată slănină abia afumată pe vremea asta şi chiar ţuică de prune cum se face aici toamna, toate trimise din sat odată la trei zile de cele mai multe ori cu acelaşi flăcău lungan care venise cu ei să le arate casa în prima zi şi care îşi aducea şi acum de fiecare dată puşca lui inutilă, neştearsă şi necurăţată de la începutul iernii. Plăcerea lui de a veni încoace se lega de plăcerea de-a purta puşca în spinare. Cîteodată, cînd nu ningea atît de tare, mai împuşcau iepuri pe care Moraru sau Bogdan îi jupuiau în spatele casei, agăţaţi, aburind, de un lemn la grinda streşinei, ca pe miei, şi de gătit îi gătea tot Moraru, lipseau condimentele şi cîteodată ceapa, sau Mareş cînd Moraru era dus la saivane şi avea obiceiul să stea acolo mai mult decît îi era rîndul, sau era plecat în sat după băutură. Atunci Mareş rămînea să taine lemne şi să ţină focul, tot timpul lemne mai multe decît era nevoie, tăia cu plăcere şi le stivuia lîngă zidul din spate la adăpost de viscol, mătura zăpada care era în două ore la loc năpădind cărarea proaspăt făcută, curăţa zăpada adunată în geamuri şi sub prag de parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să facă acea dărăpănătură sălbăticită să-şi recapete ceva din înfăţişarea necunoscută pe care o avuse înainte, dacă asta se mai putea, sau măcar să aducă pe dinafară cu o casă locuită de oameni, chiar dacă doar pentru două săptămîni. Dacă n-ar fi înzăpezit sau dacă ar fi vară, probabil s-ar fi urcat să repare acoperişul, să îndrepte grinzile căzute şi să astupe găurile. Mergea după apă la izvor şi de fiecare dată, fără să-şi poată forma o rutină, descoperea cu greu drumul prin zăpada care era din ce în ce mai înaltă cu fiecare zi de ninsoare. Apa era rece şi avea gust de zăpadă topită, acel gust moale şi oarecum neplăcut ce-ţi mai şovăie o clipă în gît după ce ai luat cana de tablă de la gură şi care parcă rămase de la un timp în gîtul lor. Venind pe drumul paşilor săi înapoi spre casă, deja vedea cum urmele se şterg sub ninsoare, parcă s-ar topi, şi cînd ajungea aproape de prag nu le mai vedea deloc, erau cu totul năpădite, şi apoi înăuntru multă vreme simţea că-i e frig, chiar acolo în vecinătatea sobei fierbinţi. Afară simţea frigul cum încearcă să ajungă spre şira spinării, sus, iar acum cu greu vroia să se retragă din faţa căldurii care-i biciuia pielea.
Moraru şi Barbu intrau uzi de zăpadă şi se scuturau întotdeauna pe podea lîngă uşă, zăpada rămînea multă vreme acolo, călcată şi netopită, apoi, de obicei la cîteva minute, deschizînd din nou uşa şi lăsînd frigul înăuntru, soseau Bogdan şi Vlad, mereu împreună, unul morocănos şi celălalt veşnic complicînd lucrurile, încurcîndu-se în ele mereu, cu ochii înlăcrimaţi şi privirea nesigură, căci se încăpăţîna să nu-şi poarte ochelarii afară, să-i scoată din buzunar abia cînd păşea înăuntru şi lăsa puşca din mînă rezemînd-o de perete cu ţeava care aburea în sus. De aceea ţi se părea de fiecare dată că nu-l recunoşti pînă cînd nu se dezbrăca de cojoc, după aceea îşi scotea mănuşile şi îşi punea ochelarii, luîndu-şi atunci poziţia lui firească, aplecîndu-se un pic de spinare, parcă devenind brusc el însuşi. Bogdan, masiv şi greoi, era cel mai în vîrstă dintre toţi şi asta se cunoştea, cu barba aspră şi galbenă părea veşnic nebărbierit, se mişca stîngaci oriunde era încît îţi dădea senzaţia că locul e prea strîmt pentru doi, părea întotdeauna nemulţumit de prezenţa celuilalt. Se îmbrăca gros, cu canadiană veche îmblănită, roasă şi încreţită la mîneci, şi mănuşi de piele, cea dreaptă cu trei degete, iar în picioare cizme de piele, şi aşa îmbrăcat părea la fel de incomod afară în cîmp ca şi înăuntru, nu-l vedeai niciodată grăbindu-se, şi căciula rusească de blană făcea să-ţi pară şi faţa lui aspră la fel de imobilă, ochii albaştri erau singurii care se încreţeau atunci cînd ceilalţi rîdeau. Vlad mergea cu el, se grăbea să-l ajungă atunci cînd îl vedea pregătindu-se, lăsa totul baltă şi mergea cu el, de multe ori îmbrăcînd doar o mînecă de la cojoc, căciula în mînă, te mirai cum întotdeauna tolerat.
Aşteptaţi de atîtea zile, lupii nu veneau parcă tocmai de aceea, şi în toate aceste zile zăpada continua să cadă mereu, acum mai măruntă şi mai deasă, seara venea şi ea de fiecare dată parcă aşa cernută des, fulgii deveneau cenuşii şi în cîteva minute se făcea întuneric, pădurea se vedea mai neagră şi parcă mai aproape şi apoi nu se mai vedea, pădurea aceasta care fusese mai mare cîndva şi lupii probabil mai mulţi. Noaptea învăluia totul şi doar zăpada o mai simţeai continuînd să cadă înecăcioasă şi neobosită.
Nu se vedea nici urmă de lup de la ultima lor venire cînd au sfîşiat, după spusele celor de aici, vreo şapte oi, de altfel zăpada le-ar fi acoperit imediat şi tot nu s-ar fi văzut pe dimineaţă, nu se mai aude nici lătrat de cîini, şi după cîteva zile de pîndă la saivan, înveliţi în pături şi fîn, măcar aici era mai cald de la respiraţia oilor cărora le place să se înghesuie una în alta, şi de nopţi cu somn dormit îmbrăcaţi, dacă te puteai obişnui cu mirosul de oaie pe care ciobanii nu-l mai simţeau de-o viaţă, toate acestea păreau inutile şi numai încăpăţînarea lui Moraru sau tăcerea lui Bogdan, legate parcă una de alta, mai păreau aceleaşi. Moraru chiar îşi lua cîinele cu el, un lup roşcat care nu lătra niciodată, şi ieşea dimineaţa singur să împuşte iepuri, deşi ştia cît poate fi asta de riscant, gestul avea ceva de provocare, poate de aceea că prea mult aşteptase, şi după ce ninsoarea s-a oprit se întorcea în fiecare dimineaţă cu un iepure ţinut de picioarele dinapoi şi care ajungea cu urechile pînă în pămînt sub privirea impasibilă a cîinelui lup.
– Unde naiba-i găseşti pe zăpada asta? îl întreba Mareş.
Mareş îl întîlnise pe Moraru prima dată la Asociaţie, el era acolo cînd a intrat acesta şi l-a măsurat făţiş din cap pînă în picioare, prea tînăr şi prea fercheş, se gîndea probabil, şi cine ştie de ce vroia să vină, poate pur şi simplu se plictisea, apoi puse mîna pe armă şi o cîntări cu privire de expert: vreo moştenire de familie? Da. Părea mulţumit că ghicise sau că poate din politeţe fusese aprobat, şi asta înseamnă ceva. Mai spuse: n-o să fie uşor, lupii nu sînt iepuri, şi se citea un oarecare dispreţ în vocea lui, dar funcţionarul se grăbi imediat să intervină ieşind de după ghişeu – cel mai bun trăgător, tocmai de aceea îl trimitem cu voi, nu de altceva –, dar Moraru îl privea făţiş, a primit coţofana asta un bacşiş gras, apoi se întoarse spre tînăr şi-i spuse oarecum camaradereşte: o astfel de armă loveşte singură, şi pe urmă nimeni nu i-a mai dat nici un fel de importanţă pînă la sosirea aici.
Acum Moraru mergea cu cîinele la doi paşi înaintea lui şi Mareş îl urma călcînd pe urmele lăsate în zăpada curată cu urme încrustate de păsări din loc în loc sau încreţituri lăsate de vînt şi încerca să audă tot ce-i spune aşa cum vorbea în faţa lui fără să se întoarcă, aproape fără să-i pese dacă Mareş l-aude. Vorbea despre lupi, era prima dată cînd erau singuri împreună şi auzi că îl întreabă dacă a mai vînat vreodată lupi.
– Nu. Am mai văzut lupi cînd eram mic acasă. Nu i-am uitat. Era şi unul împuşcat, tras apoi cu sania în curte la pădurar, cu blana plină de zăpadă şi îngheţat, şi noi am fugit de la şcoală să-l vedem şi să-l pipăim. Are capul mai mare decît cîinele, ochii mai depărtaţi şi botul ceva mai lung. E ca şi cîinele dumitale, dar mai mare, slab, cu abdomenul supt şi picioarele mai lungi.
Cîinele, simţindu-se privit, se apropie mişcînd coada. Moraru rîse:
– Mda! Nu trăieşte mult timp în acelaşi loc, rătăceşte mai degrabă şi pleacă dintr-o regiune zile sau săptămâni întregi pentru a se întoarce înapoi în cele din urmă, nici eu nu ştiu de ce, la vechiul loc de trai. Vara umblă în grupuri de doi-trei, dar cel mai des umblă singuri. Atunci se hrăneşte cu animale mici pe care le pîndeşte cu răbdare şi nu ocoleşte nici hrana vegetală.
– Iarbă şi mere pădureţe, rîse şi Mareş. Iarna însă e cu totul altul.
– Chiar aşa. Haita întotdeauna e periculoasă şi chiar dacă numărul de lupi morţi e mare de obicei, ea rămîne învingătoare. Aici nu sînt mulţi şi nici prea periculoşi şi cînd vorbesc mă gîndesc mai ales la pădurile din munţi. Se mănîncă unii pe alţii cînd unii dau semne de slăbiciune sau cînd sînt răniţi şi parcurg şaizeci-şaptezeci de kilometri pe noapte, de aceea sînt veşnici flămînzi.
– Cînd ies?
– Se arată rar înainte de căderea nopţii.
– Deci ziua n-are rost să-i aşteptăm. De altfel asta ştiam, spuse apoi Mareş pe gînduri. Cît pot fi de mari?
– Depinde. Pot avea peste un metru şi optzeci, cu coada, şi pot fi de aproape un metru la greabăn, iar de greu aproape cît un om. Lupii bătrîni încărunţesc. Au fost scoşi în afara legii de cîţiva ani, prin 1953.
Moraru vorbea sec, cu pauze între propoziţii, şi Mareş, care încă se aştepta să audă ceva despre vînătorile de lupi la care cel dinaintea lui desigur participase, aşteptă un moment, apoi întrebă:
– Ăsta e lupul?
– Da.
Mareş rîse iar săltînd arma pe umăr.
– Vorbeşti despre ei ca Brehm.
Moraru se uita înainte, pădurea se rărea şi se vedeau subţiri şi albe culmile dealurilor pe cerul de data aceasta mai întunecat, cenuşiu a zăpadă, se vedea coborînd spre vale parcă în întîmpinarea altor culmi care nu se vedeau. Acum, la ieşirea din pădure, întîlniră iar urmele lor de la plecare, se strecurau printr-un desiş de aluni şi Moraru tăcea, probabil terminase tot ce avea de spus. Mareş se opri şi se uită cu luare aminte la tulpinile de alun pe lîngă care trecuseră şi la venire, mlădiţe drepte şi cei mai bătrîni răsuciţi în toate chipurile şi-n timp ce-l asculta încă în gînd pe Moraru se întreba cum reuşesc aceste mlădiţe drepte să se răsucească astfel după ce mai cresc. Moraru se întoarse:
-
După mine e singura fiară cu care merită să te înfrunţi.
Copacii erau cu toţii mai subţiri aici la margine, zăpada mai înaltă se ridica în sus pe trunchiurile copacilor îngropîndu-i, erau cu scoarţa îngheţată ca sticla pînă la jumătate, apoi ajunseră la izvor, care nu se auzea decît de la doi paşi şi apoi ieşiră cu totul afară din pădure tot pe urmele lor de dimineaţă. Afară din pădure spre cîmpul deschis vîntul se simţea dintr-o dată arzător, sunetul pădurii se auzea altfel şi în cîteva clipe nu-şi mai simţiră pielea obrajilor şi ochii li se umplură de lacrimi. Era atît de albă zăpada încît cerul părea aproape negru pe lîngă ea şi norii joşi mergeau purtaţi de vînt fără să se destrame şi nefiresc de repede încît îţi obosea privirea încercînd să-i urmăreşti. Parcă totuşi se răreau şi vîntul se ascuţise în ultimele zile.
Zilele următoare, într-o dimineaţă rece, cînd Mareş ieşi cu puşca în jur pentru că rămăsese singur, ceilalţi erau plecaţi în sat, Bogdan şi Vlad undeva în pădure fără să spună la nimeni nimic, se hotărî să treacă şi el mai departe urmînd marginea pădurii care urca peste dealul din dreapta cu panta mai lină, şi-atunci văzu urme de lup. A rămas să le privească şi chiar s-a aplecat într-un genunchi ca să le vadă mai bine. Urmele de lup, clare, mari şi apăsate, se cunoşteau întipărite în zăpadă şi îngheţate, trebuie să fi fost grei, şi se uită înapoi pe unde urcase dinspre casă şi-şi văzu urmele înapoi parcă tîrîte, apoi iar întoarse privirea spre cele de lup, urme care duceau dinspre pădure spre cîmp, la zece paşi erau altele, multe, împletite, primele semne ale prezenţei lupului pe care le vedea de la venirea lui aici. Desigur, şi ei trebuie să fie aici, pierduţi prin pădurea înzăpezită, chiar dacă nu puteau fi văzuţi, umblau toată ziua şi toată noaptea, urmele lor fiind aici şi desigur nu numai aici, trebuie să împînzească toată pădurea prin viroage şi poieni ascunse, zăpada le acoperă numai după cîteva ore, iar vor ieşi şi probabil tot pe aici pe unde sînt urmele lor acum. A mers în continuare cu gînd să ajungă sus pe culmea dealului, dar s-a răzgîndit cînd nu mai avea mult şi s-a întors intrînd în pădure. Copacii erau drepţi şi subţiri cu scoarţă netedă, cerneau lumina zăbrelind-o pe zăpadă, retina durea ca un op-art pe care nu-l puteai ocoli şi trebuia să pătrunzi prin el, gratii albe şi negre, scîrţîit de zăpadă şi zgomot sec de frunze strivite se amestecau sub talpa cizmei într-un zgomot scurt şi înăbuşit, urmele nu se mai cunoşteau în amestecul de alb şi ruginiu, mergînd mult pierdeai noţiunea timpului şi spaţiului, orice direcţie era cu totul asemănătoare celorlalte şi doar cînd te apropiai de marginea pădurii totul căpăta direcţie şi sens, totul revenea acolo unde fusese, ca o revenire dintr-o stare ciudată şi plăcută provocată de o şovăială aşa cum ţi se întîmplă atunci cînd eşti singur. După ce ieşi din pădure, privi atent în dreapta şi stînga, ca să recunoască locul şi constată că nu se depărtase prea mult, apoi coborî cîţiva paşi şi reveni la urmele de lup, le privi iar, aceleaşi, mari cît o palmă de copil, împletite şi primejdioase, semne ale prezenţei lupului aici la doi paşi de locul în care ei îi aşteptau.
Chiar dacă îi aşteptau, acum mai bănuitori, căci văzuseră urmele aproape, în zilele următoare lupii n-au venit, parcă ar fi ştiut de prezenţa lor acolo, pregătiţi şi aşteptînd, mîncînd doar conserve şi slănină, vremea fiind din ce în ce mai rece, vîntul spulberînd de-a binelea zăpada, încît nu ştiai dacă ninge şi acum sau doar o aduce vîntul de pe culmea dealurilor. Vlad chiar pomenea de plecare, ce rost ar mai fi avut să mai stea, cînd într-o seară în care nici nu se aşteptau lupii au atacat cam cu două ore înainte de miezul nopţii. Vlad era singurul plecat la saivane, ceilalţi dormeau, Moraru băuse prea mult seara şi ceilalţi băuseră şi ei şi jucaseră cărţi pînă aproape cu o oră înainte. Cînd a răsunat împuşcătura, au sărit cu toţii, felinarul era atîrnat deasupra sobei, dar a trecut mult pînă ca Barbu să-l găsească şi să-l poată aprinde, rupînd chibrituri, şi cînd, în sfîrşit, s-a făcut lumină, lumină oarbă şi pîlpîitoare, toţi se îmbrăcau, Moraru era de mult îmbrăcat şi ţîşni pe uşă afară, stîrnind zăpada, apoi Mareş, ţinîndu-şi arma de curea şi gîndindu-se dacă a luat cartuşe, în timp ce Barbu trecea pe lîngă el mai repede decît îl crezuse în stare.
Spre saivan ardea un foc, haita deja ajungea fugind spre pădure, umbre cenuşii şi iuţi pe zăpadă albăstrie, urmărită de lătrat schelălăit de cîini şi voci de oameni, mai răsună o împuşcătură, Bogdan şi Moraru o luară drept peste cîmp înainte lăsînd urme adînci, în timp ce Mareş şi Barbu fugeau spre saivan, de unde se auzeau oamenii strigînd şi se vedea, acum mai aproape, focul. Era un lup rănit. De cîteva ori a căzut, împrăştiind zăpada făinoasă de deasupra, şi a făcut un ocol prin faţa oamenilor, vroind probabil s-o ia înapoi spre pădure. Fugeau cu greu prin zăpada prea înaltă, cizmele se afundau pînă la carîmb scîrţîind, şi-i auzeau pe ceilalţi strigînd ca să-l înspăimînte, dar ce se simţea de la început era frica în răcnetele lor, toţi se strîngeau făcîndu-şi loc în jur să poată să se retragă atunci cînd trebuie şi unul punea paie peste cele care cine ştie cui îi venise în minte să le aprindă, zarea lor juca pe zăpadă, umbrele celor care agitau furci se amestecau ca şi răcnetele lor crescînd sau scăzînd după flăcări şi lupul căuta s-o ia în partea cealaltă, ferindu-se mai mult de flăcări decît de ei. Cîţiva au fugit roată, întregind astfel un cerc şi răcnind mereu, agitau furcile, apoi iar se retrăgeau cîţiva paşi ca să răcnească şi mai tare. Cineva punea mereu alte paie pe foc, scoase din şiră sau aduse din grajd, lumina crescu mai puternică şi atunci Mares l-a văzut pe cel de lîngă el cum se repede înainte, un om voinic şi scund cu căciulă neagră, şi Barbu l-a lovit cu patul armei în spinare de s-a prăbuşit într-o parte, a sărit peste el, a ochit şi a tras, apoi, după împuşcătură, s-au mai auzit cîteva strigăte împrăştiate, unii continuau să agite furcile încă şi doi îl ridicaseră pe cel căzut în zăpadă. Oamenii începeau să se apropie şi flacăra scădea din ce în ce mai mult, parcă intrînd în zăpadă şi mirosea a paie arse, apoi Barbu, după ce s-a uitat în jur de cîteva ori, a luat-o înapoi spre casa de lîngă pădure, de unde se apropia şi Vlad, făcînd paşi mari în jos pe creastă.
– Altădată să nu mai ieşi după haită cînd eşti singur. Stai înăuntru şi tragi de acolo sau din uşă, i-a spus el. Cîţi erau?
– Vreo şapte. L-ai omorît?
Barbu dădu din cap.
– Am tras la întîmplare şi din fugă, zise Vlad încă gîfîind. Era imposibil să nu nimeresc vreunul.
– Hai înăuntru, l-a chemat Barbu privindu-l cu atenţie. În noaptea asta sigur nu mai vin.
N-au venit nici în noaptea aceea şi nici în nopţile care au urmat, cînd i-au aşteptat mult mai mult decît de obicei, cîte doi la saivan şi ceilalţi treji în casă pînă tîrziu. Ciobanii au stat şi ei treji la saivan pe rînd, se vedea acum şi aici felinarul clipind legat deasupra şi legănîndu-se, dar n-au mai fost treziţi noaptea nici de răcnete, nici de focuri trase în aer. Lupul împuşcat l-au dus în sat pe-o sanie, a venit lunganul acela cu puşcă după el, şi oamenii s-au strîns să-l vadă, copiii puneau mîna pe el, se uitau la colţi sau la ochii lui deschişi, trăgeau de părul aspru de pe spinare, simţeau mirosul de fiară în nări.
II
Valea asta nu este numai o vale înzăpezită şi aproape pustie pe care nici nu mi-o pot închipui altfel decît albă, cum ar arăta vara, ci e mai mult o stare de spirit, căci altfel n-am căuta mereu cu ochii în jos spre dealurile acestea care se închid acolo în zare, parcă ar intra unul în celălalt pentru a ne opri aici, este desigur o stare de spirit aşa cum este ea cu satul aproape şi totuşi cu momente cînd uiţi de el, nici nu-i bănuieşti prezenţa, cu saivanele puse aici parcă tocmai la cheremul lupilor şi ciobanii veniţi de undeva de pe la Poiana Sibiului şi accentul lor ciudat, cu casa asta dărăpănată în care stăm noi şi dormim ca într-un fel de iesle în loc de paturi şi ne învelim cu nişte pături roase care cred că au fost şi pe cai, mai păstrează şi acum iarna pe frig ceva din mirosul dulceag de sudoare de cal, şi nici unul nu se grăbeşte, nu pomeneşte de plecare de parcă nu am fi venit doar de două zile şi aici am fi putut uita și din ce cauză şi din ce parte am venit, dar nu numai că nu pomenesc, dar plecarea pare imposibilă, nu se gîndeşte nimeni la ea înainte de următoarea revenire a lupilor.
Vremea parcă încerca să se schimbe, vîntul bătea mai tare ca întotdeauna, dar norii se rupseră şi nu se mai puteau lega pe mult timp, de mai multe ori era senin ore întregi, ca apoi să ningă viscolind cîteodată chiar în timp ce soarele strălucea pe cer. După atîtea nopţi şi zile de viscol, vîntul astupase cu zăpadă toate denivelările, răzoarele nu se mai cunoşteau aproape deloc, ameninţîndu-te parcă peste tot sub zăpadă, piciorul intra prin surprindere în troian, jerbe de zăpadă purtată de vînt se răsuceau cu eleganţă peste cîmp în timp ce pe alocuri se vedea iarba uscată şi aspră pe pămîntul îngheţat sau trestii rupte, şi toată înfăţişarea locului părea schimbată acum. Trecuseră mai bine de două săptămîni de cînd eram aici, zilele se uniseră parcă într-un tot continuu şi fluid, dar începeau să pară mai lungi de la ultimul atac al lupilor, mîncarea era mereu aceeaşi, încît cu greu ţi-ai fi putut imagina alta, slănină şi conserve cu pîine din sat în care aici puneau şi făină de mălai, ciobanii treceau din ce în ce mai des pe la noi, vorbind despre una şi alta, rostind cuvintele cu accentul lor de pe la Sibiu şi fără să mai pomenească acum atît de des ca înainte despre lupi, scoţînd de sub bundă, pe care nu şi-o scoteau nici înăuntru, cîte-o sticlă de ţuică tare şi limpede de prune, dar cel mai des stăteam singuri şi nu ne culcam pînă noaptea tîrziu, aşteptînd şi acum să auzim lătrături speriate de cîini şi împuşcături dinspre saivane.
Vlad avu într-una din aceste seri o ieşire, era aproape isteric, în timp ce toţi ceilalţi tăceau şi-şi vedeau de treburi sau tăceau şi-i aruncau cîte-o privire, striga şi zicea să sîntem nebuni cu toţii sau aproape nebuni, ieşise afară şi nu văzuse nimic, îi intrase zăpada în ochi înainte de-a vedea ceva, înainte de-a deosebi cîmp de cer, şi acum ne întreba dacă ştim bine de cîtă vreme sîntem aici şi ce rost are, şi dacă ştim bine unde sîntem şi cîţi kilometri sînt pînă la şosea, şi toate acestea vrînd parcă să spună ce vrem de la el, ce avem cu el, de ce-l ţinem aici. Bogdan l-a întrebat, jucînd mai departe cărţi, dacă vrea cumva să plece de aici şi vrea să plece chiar acum imediat, şi acestea nu conţineau nici o ameninţare, era o simplă întrebare la care s-a înfuriat şi a răspuns că să nu se creadă că nu ştie ce-am gîndit cînd l-am adus aici, ne-a fost silă de ce îndura el acasă şi la slujbă, de situaţia în care ajunsese cu soţia, dar oricum prefera asta de douăzeci de ani, de altfel se şi obişnuise, şi chiar dacă îl dispreţuiau alţii, n-a fost pus pînă acum să se dispreţuiască singur într-un mod cu totul absurd şi inutil, cum i se părea lui toată treaba aceasta.
Poate se aştepta să-l contrazică vreunul sau chiar de aceea vorbea şi poate ca să ne facă să ne simţim vinovaţi de ceva, asta poate să dea o iluzie de superioritate unora sau măcar de stăpînire de sine şi de egalitate cu ceilalţi. Apoi se întoarse spre Bogdan şi Barbu şi vorbi parcă numai pentru ei doi, dar înţelegînd prin ei pe noi toţi, le spunea că are şi el avantajele lui, de care e conştient, şi pe care ei, adică Bogdan şi Barbu, spre care privea, şi prin asta înţelegîndu-ne pe noi toţi, de parcă ei ar fi fost o chintesenţă a noastră a celorlalţi, pe care nu le putem avea nicicum, le ignorăm, dar nu sîntem conştienţi de toate acestea, spre norocul nostru. El observase şi singur că într-adevăr eram o adunătură de oameni desperecheaţi şi după el venisem aici atraşi de dracu ştie ce, căutînd parcă ceva, armele noastre erau vechi şi neînşelătoare, acasă nu lăsa nimeni familie şi nici nu se vedea la careva că ar avea de gînd să plece.
Pe mine toate aceste vorbe mă deranjau, trebuiau oprite, şi probabil şi pe ceilalţi, deşi nu spunea nimeni o vorbă. Pentru el eram ca şi lupii pentru care venisem aici şi nici nu ştiam cît de mult semănăm cu ei, cît de mult căutam puterea lor pe care n-o puteam avea, eram şi noi imperfecţi chiar acolo unde ne-am fi vrut integri. Invidiam lupul în ce avea el mai integru, şi noi stăteam şi ne uitam la el fără să spunem nimic, dar uitîndu-ne la el de data aceasta, spunea că trece peste noi un suflu de sălbatici ca un vînt, un suflu de sălbăticie care pe el îl îngheaţă. N-am fi vînători, ci am fi duşmanii lupilor, cei mai mulţi dintre noi au mai vînat lupi şi, credea el, ne purtăm aşa cum duşmanii noştri ne obligă, el a văzut şi a înţeles, l-a văzut pe Barbu cum l-a lovit pe cel care vroia să dea cu securea în lupul de săptămîna trecută, să nu credem că n-a văzut cum l-a aruncat într-o parte înjurînd, şi ne acuza parcă de complicitate, a tras în lup de la zece paşi omorîndu-l ca să nu fie, aşa rănit cum era, ucis cu bîtele şi furcile grăjdarilor. Ba omul mai crede şi că i-ar fi salvat viaţa. El a înţeles totul, ba chiar l-a invidiat pe Barbu, pentru că a mai văzut oameni care admirau şi în acelaşi timp invidiau, căci este o admiraţie care este pe jumătate invidie, cîinii-lupi frumoşi, cum era cel al lui Moraru, cel care a fugit cu lupii, deşi îl credem mort, sau invidiind puternicele şi liniştitele animale din cuştile menajeriilor sau chiar şerpii pe care-i simţeau apropiaţi de o perfecţiune telurică a răului, dar ce anume poate avea omul pentru ele şi de ce? Nu că am fi vinovaţi de aşa ceva sau am face-o deliberat, nu ne credea el în stare chiar de asta, dar de undeva din noi viaţa e mai puternică decît voinţa spiritului, pe Barbu l-a făcut să lovească un om care vroia să omoare un lup cum nu se cade şi „cavalerismul” acesta e cea mai bună dovadă că este şi adevăr în cele ce spune. Apoi s-a legat de mine şi fără ca măcar să mă privească spunea: „cu Rareş e altceva, lui i-e frică de ei şi îi admiră, acesta este curajul lui despre care vorbiţi atîta”, şi nu ştiam ce să fac, să sar de la locul meu, dar nimeni nu se uita la mine şi-atunci nu m-am uitat nici eu la el şi am rămas mai departe acolo unde eram.
Deja obosise vorbind şi i se înroşiseră ochii şi nu se mişca de lîngă uşă, mai ţinea mîna pe uşcior, luînd parcă putere din el şi uitîndu-se la Bogdan şi Barbu şi în sinea lui văzîndu-ne pe noi toţi şi cînd Moraru îi întinse sticla, simţeam mirosul puternic de alcool pînă la mine, o luă parcă fără s-o vadă, el care nu băuse pînă acum, şi o duse la gură, apoi tuşi şi se înecă şi-i dădură lacrimile şi se lăsă pe scaun, apoi se retrase şi nu l-am mai auzit scoţînd o vorbă toată seara, poate-i părea rău de toate acestea sau poate mai continua cine ştie ce în gînd şi nu mai arunca o privire nimănui de-acolo din patul lui înalt.
Moraru băuse şi el prea mult în seara aceea, mai ales după ce Vlad s-a culcat, se mişca lipsit de siguranţă, se aşeza greoi pe scaunul care nu era destul de sigur pentru lipsa lui de control, vorbea cu greu, înecîndu-şi cuvintele în salivă, parcă dinţii ar fi fost o piedică pentru cuvintele pe care se străduia să le rostească mai departe. Părea acum că dintr-o dată devenise şi el posac şi greoi ca Barbu sau Bogdan, deşi se străduia mereu să vorbească, îşi urmărea gîndurile cu încăpăţînare şi o cută i se adîncise între sprîncene în timp ce încerca cu briceagul ţinut în mîna stîngă, mîna cu care trăgea şi cu puşca, să amestece conţinutul unei cutii de conservă de porc pe colţul lui de sobă. Ceilalţi, roată pe lîngă masă, îşi vedeau de jocul lor de cărţi mai departe şi de discuţii în timp ce el a mîncat în tăcere şi lovind cutia de tablă, apoi l-am văzut cum s-a mişcat spre patul lui, nesigur, cum s-a băgat sub pături după ce şi-a dat jos cu greu cizmele, cu cizmele au cele mai multe probleme bărbaţii după ce beau, s-a dezbrăcat în bluză doar şi s-a culcat întorcîndu-se cu spatele spre lumină în timp ce păturile i-au alunecat deja de pe umeri şi a rămas aşa nemişcat fără să poţi spune dacă doarme sau nu. Dimineaţa îl voi vedea cum îi tremură mîna pe puşcă, şi cu toate acestea greşea ţinta rar, el era acela care venea cel mai des cu iepuri pentru masă, împuşcaţi nu o dată cu gloanţe pentru lup, cum i se usucă buzele însetate de frig şi cum n-o să scoată o vorbă pînă cînd ne vom întoarce şi eu voi pune cafeaua din cicoare să fiarbă şi o voi turna în căni de tinichea şi cutii de conservă tăiate.
Cercul strălucitor de lumină din jurul felinarului mai degrabă îţi ia privirea încît abia poţi vedea chipurile celor din jurul lui, chipuri cu care abia începi să te obişnuieşti şi umbrele joacă prin încăpere cu fiecare mişcare a celor patru bărbaţi, un braţ mişcat, capul aplecat peste o cartuşieră sau peste o cutie de conservă încălzită întunecă o jumătate de perete, ascunde privirii pe rînd tencuiala căzută şi cărămida dezvelită, lemn înnegrit de grinzi şi forme bizare de igrasie. În astfel de momente, cînd stai aşa prea mult privind spre un tavan de scînduri pînă la care lumina felinarului nu poate ajunge, sau te uiţi pe geam şi nu vezi dincolo de el nimic, îţi aminteşti de acele nopţi lungi în tren, cînd nu poţi dormi şi te uiţi în întuneric ghicind după aerul nopţii din ce în ce mai rece că se apropie munţii.
Să stai să asculţi ce vorbesc, să nu auzi întotdeauna ce anume vorbesc, ci doar voci şi zgomote, şi era între noi acel moment cînd bărbaţii încep să-şi vorbească spunîndu-şi pe nume, pentru că nu au de lucru împreună şi încearcă să învingă politeţea care pentru ei înseamnă şi stînjeneală, şi vorbesc despre mai multe, despre femei, Bogdan tocmai spune că femeia are perioade şi vîrste anume pentru dragoste pe care trebuie să le cunoşti, şi apoi despre altele, despre ierni şi lupi, despre băutură, apoi peste toate acestea trec ca peste nişte lucruri bune doar de discutat.
Mă întorc spre felinar şi simt că trebuie să închid ochii pentru cîteva clipe iar din cauza luminii lui şi mă simt astfel de parcă n-aş mai avea nevoie de nimic şi nu numai acum, ci chiar şi de aici înainte, omul are poate ceva ce nici dragoste, nici prietenie nu poate acoperi, nici inteligenţa, nici lipsa ei, amintirile nu-i ajung celui care trăieşte din amintiri, după cum nici visurile celui care se hrăneşte cu visuri şi cîteodată sînt momente cînd totul pare firesc aşa cum este, momente ca acesta, venite pe nepregătite şi de puţine ori.
Felinarul se mişcă orbindu-mă iar şi a trebuit să-mi iau ochii de la el şi cred că ar fi vremea să dorm măcar cîteva ore, căci simt oboseala sub pleoape ca nisipul.
Undeva spre saivane se auzea lătrat de cîini şi Bogdan înălţă atent capul, acoperind iar zarea felinarului, şi ei au vedenii pe o astfel de vreme şi lătratul lor sporadic şi răzleţ pare mai degrabă liniştitor şi ajunge pînă aici purtat de vînt printre scîndurile acoperişului care, cu siguranţă, nu mai pot să ţină două ierni ca asta, latră şi ei la vîrtejurile de zăpadă care se văd alergînd negre spre marginea pădurii şi care erau frica mea de copil cînd ieşeam noaptea afară.
– N-are nici unul de unde şti că dincolo de pădure, în valea cealaltă, e satul meu, că acolo mai sînt cîţiva oameni care poate m-ar recunoaşte şi acum, dar n-o să le dau ocazia asta, şi nu numai atît, dar mi-aduc aminte că odată am trecut chiar pe aici rătăcit prea departe prin pădure şi-mi amintesc prunele verzi cu care mi-am strepezit dinţii şi mi-am minţit foamea, pe atunci mai erau doi-trei pruni pe jumătate sălbatici şi aproape uscaţi care făcuseră cîteva prune mici şi tari, toate numai sîmbure.
Simţi mirosul fînului în paturi şi-l simţi şi prin somnul cel mai greu, aşa cum simţi frigul de afară strecurîndu-se pe sub uşă şi pe lîngă geamuri, mai puternic atunci cînd bate vîntul, şi asta imediat ce focul din sobă începe să mocnească, şi atunci mă scol şi aleg cîteva lemne, văd cum le biruie focul unul după altul şi stau acolo şi poate că aş ieşi măcar pînă la izvor, nu-ţi simţi întotdeauna precis imboldurile, şi în jur nu văd nimic, doar jarul îmi sclipeşte în ochi, şi nu simţi vremea că ar trece în vreun sens, nu-i simţi pulsul.
Moraru se învîrtea prin somn şi respira adînc, rare momente cînd nu simţi că trece timpul şi de multe ori trebuie să te ridici din somn ca să le prinzi, şi viaţa noastră trece astfel parcă independentă de noi, vie şi sălbatică, şi ne întîlnim cu ea în momente rare pe care le percepem ca pe nişte prevestiri şi pe care le simţim că ard ca jarul atunci cînd nu mai are nevoie de lemne, şi Moraru iar se răsuci scăldat în somnul lui ca într-o sălbăticire.
Viscolul cîteodată se sfîrşeşte pe nesimţite şi apoi se naşte iar în jurul acoperişului şi pereţilor şi dacă atunci te culci îl simţi multă vreme mai tare sau mai slab odată cu somnul strîns sub gene, somn sănătos cu patul tare şi aerul niciodată destul de încălzit, încît dimineaţa te trezeşti în frig, suflarea abureşte şi patul devine prea strîmt, păturile aspre prea scurte şi subţiri.
Cîmpul înzăpezit şi cerul se amestecă albăstrii la ora aceasta şi frigul e ascuţit ca un brici, părul se acoperă cu brumă, cizmele scîrţîie şi zăpada e făinoasă din cauza frigului şi tot din cauza lui vîntul nu mai bate şi uşa scîrţîie şi oţelul puştii frige, şi la ora aceasta încă mai aşteptăm să auzim lătrături înspăimîntate, să auzim împuşcătura care să ne vestească lupii sosiţi în preajmă şi atunci cînd zăpada e albă şi vîntul începe să bată şi ochii să te doară şi să lăcrimeze de lumină, ziua e demult zi pentru noi.
III
De trei zile era rece şi senin, norii au trecut cu totul pînă la urmă, frigul intra în toate, impregna toate senzaţiile tale, se alipea lor imposibil de separat, albastrului de sticlă de deasupra dealurilor şi pădurii care mai apoi devenea albastru curat deasupra capului, în deplinătatea înălţimii lui, scîrţîitului zăpezii sub cizme şi albului nemăsurat, uşii care scîrţîie şi ea şi aburilor care năvăleau înăuntru cînd o deschideai, chiar şi zgomotul gemut de fierăstrău cînd tăiai lemne, îngheţate şi înzăpezite şi acestea. Bogdan, Vlad şi Moraru sosiră la zece şi Moraru rezemînd arma de pat şi aruncînd cartuşiera deschisă peste ea îşi frecă mîinile îngheţate:
– Deştepţii, şi-au pus grajdurile la douăzeci de paşi în pădure şi apoi vin să se plîngă că lupii au intrat nu ştiu cînd în saivan şi au sfîşiat şapte oi şi cîinii. Asta aud de cînd am venit aici de parcă am putea să le dăm înapoi sau să le găsim prin pădure. Dar la oamenii din sat cîte oi au sfîşiat, asta nu ne mai spune nimeni, nu e important.
Abia putea ţine cana de cafea fierbinte între palmele îngheţate şi amorţite şi de cîteva zile îi blestema mereu pe ciobani, pe oamenii din sat sau, cîteodată, lupii.
– După masă ieşiţi voi, tu cu Barbu, zise el către Mareş. Trebuie aşteptaţi acum la oricare ceas al zilei cît ţine frigul. Apoi diseară mergem noi sau mai aşteptăm cu toţii aici.
Începu să mănînce singur, aşa cum făcea întotdeauna fără să se uite în ce moment al zilei era sau dacă mai este cineva care vrea să mănînce, mînca singur vorbind cu Vlad, care sta singur lîngă el aproape întotdeauna să-i asculte toate ocările şi blestemele din momentele de furie.
Moraru era mic de statură, cu părul blond mereu răvăşit, trecîndu-şi degetele prin el atunci cînd nu mai avea ce face altceva, cu vorba serioasă şi gravă întotdeauna, dar pe jumătate ironică, chiar şi seriozitatea lui părea o formă de ironie, gata întotdeauna să-şi bată joc de oricine, chiar şi atunci cînd bea, era cel mai iute din fire şi după primul gest îţi dădeai seama ce va urma, simţea nevoia să vorbească şi să se mişte, de multe ori atunci cînd îl trezeai se scula şi se îmbrăca iute, cu mişcări îndemînatice şi precise şi abia apoi întreba ce este, „ce s-a-ntîmplat?” Era îmbrăcat în costum verde de vînător de la care nu lipsea nimic, bocancii cu ţinte şi ciorapii verzi rulaţi peste ei, doar că în loc de pălărie purta căciulă de miel cu pană de sturz prinsă în insigna de vînător, îşi purta hainele de vînător aşa cum un soldat şi-ar fi purtat uniforma, seara le agăţa cu grijă lîngă pat şi-şi lustruia bocancii, iar dimineaţa cînd le îmbrăca, îşi încheia şi ultimii nasturi de la bluză şi de la haină. El şi Bogdan se cunoşteau cu Vlad dinainte şi-l luau întotdeauna cu ei cînd mergeau la pîndă la saivan, adică tot a doua seară sau a treia. Dar oricum lupii nu veneau, era aproape o săptămînă de cînd haita atacase ultima oară, singura dată de la venirea lor, şi ei aşteptau în fiecare seară şi chiar dimineaţa devreme, pentru că o dată văzuseră urme proaspete pînă la marginea pădurii. Cîinii păreau liniştiţi şi nu dădeau semne că lupii ar fi venit în vreo noapte mai aproape, dar Moraru îi blestema şi pe ei, spunea că de frică nu vor lătra doi ani de aci înainte şi în secret simţea lipsa cîinelui său, lupul roşcat, dar tot ce spunea era că oare ştie să-şi ţină coada ca lupii ceilalţi.
Într-una din aceste seri, Mareş ieşi să meargă la izvor şi era atît de senin, dealurile se întindeau în jos cu creasta strălucind, încît părea acelaşi peisaj ca ziua, mai apoi a simţit şi a văzut diferenţele, era atît de senin încît cerul părea negru în jurul lunii. La început nici n-a văzut cărarea în albul imaculat şi a simţit-o abia pe urmă cînd nu mai era mult pînă la izvorul care nu se mai auzea nici acum nici de la doi paşi, parcă s-ar fi înecat în zăpadă şi s-ar fi scurs înapoi în pămînt fără zgomot, aşa cum izvorîse, încît de mai multe ori, mai ales noaptea, trebuia să-l caute. Era de altfel doar la cincisprezece paşi în pădure şi umbrele copacilor subţiri se împleteau peste el şi, cînd cufundă vasul ţinîndu-l de toarta împletită, simţi mîna arsă de răceala apei pînă la oase, apoi îi amorţi şi n-o mai simţi deloc. Abia acum se auzea apa gîlgîind la gîtul de sticlă şi gîlgîitul se înălţa, suia spre mîna lui pînă cînd a simţit vasul mai greu şi ştiu că se umpluse şi gîlgîitul încetă, apoi trase încet afară mîna pe care încă n-o simţea. Atunci îl văzu.
Stătea la zece paşi de el, acolo unde copacii erau mai puţin deşi, cu totul nemişcat în lumină, picioarele înfipte în zăpadă şi coada grea atîrnată, poate fusese acolo înainte de-a sosi el, poate chiar de la începutul serii unul din ei sta şi supraveghea casa, urechile drepte şi nemişcate, dedesubt ochii ţintă, şi sub povara emoţiei mai că-i venea să creadă că nu e acolo, că în faţa lui nu e nimic, şi asta în timp ce se uita la el, ochii lui de lup, mai depărtaţi decît la cîine, erau aţintiţi spre el în timp ce un fior urca sus spre piept, dar nu era fior de teamă, era un alt fior ce-l făcea să stea nemişcat în faţa unui lup aflat la zece paşi şi să nu-i fie frică. Desigur, era acolo, nu putea să se mintă sau să nu-l vadă, şi n-a ştiut cît timp a trecut pînă s-a aplecat să prindă toarta vasului, era cu mîna întinsă şi cu ochii ţintă în faţă, cînd lupul se întoarse încet, făcînd ocol printre copaci, şi el o luă pe cărare spre casă şi cărarea se vedea acum, cînd avea lumina lunii în faţă, urmele de paşi răscolite de vînt, şi a ajuns aproape de pragul casei fără să se uite înapoi. Cînd era mic, avea o senzaţie asemănătoare trecînd noaptea prin pădure, dacă n-ar întoarce capul după o sută de paşi cineva l-ar bate pe umăr, dar totuşi nu întoarse capul pînă ajunse în prag, dar atunci nu mai văzu nimic, pădurea părea închisă înăuntrul ei şi întunecată, şi apoi poate plecase de acolo, era acum departe printre copaci.
Cînd intră înăuntru, îl izbi zgomotul de voci, i se părea că toţi vorbesc tare, fumul şi mirosul ascuţit de ţigară şi lumina slabă a felinarului, toate în acelaşi timp. Pentru că felinarul era agăţat deasupra sobei şi nu era pus la mijloc, toată încăperea se umplea de umbre la cea mai mică mişcare a cuiva, Bogdan aplecat peste sobă făcea să fie întuneric peste tot şi atunci geamul licărea slab de lumina de afară. Barbu cu Moraru jucau cărţi, Vlad cu ochelarii puşi citea într-o carte, iar Bogdan se pregătea de plecare, luîndu-şi arma, cartuşiera pe după gît şi făcîndu-şi păturile sul, să le poată ţine sub braţ. Încăperea era într-adevăr plină de sfară ceţoasă şi miros de slănină încinsă şi arsă, felinarul nu putea să biruie totul, şi Mareş aşeză apa lîngă masă pe butuc, unde-i era locul şi de unde Bogdan, în picioare, o şi luă să bea, ţinînd damigeana grea pe cotul braţului cu degetele trecute pe după toartă.
– Plec şi rămîn pînă la ziuă.
Singur după aceea şi întins pe patul de scînduri, aşa cum stătea în fiecare seară, se gîndise, adică mai mult încercase, să vadă din nou toată imaginea exact ca afară, izvorul înecat în zăpadă, copacii subţiri şi umbrele lor drepte și reci, cerul cu stele mici, şi încerca undeva la mijloc să vadă lupul, dar nu mai reuşea, imaginea se refuza şi în locul ei simţea abia acum tot frigul de afară, de acolo de lîngă izvor, pe care atunci nu-l simţise. Era imposibil să-l poată vedea, să-şi amintească dacă fusese acolo la zece paşi de izvor, nefiresc de aproape, îndoiala de atunci generase una totală, faptul că nu-i fusese frică, nu simţise nimic ce-ar fi adus a frică, îl făcea să se îndoiască şi mai tare, frica rămînea în corp aşa cum rămîne frigul sau reumatismul în oase, dar în acelaşi timp îl şi vedea mereu acolo unde copacii erau mai rari, cu picioarele înfipte, urechile mici şi drepte şi coada grea atîrnată, dar nu putea fixa imaginea, n-o putea opri şi controla.
Ziua trecu fără nimic deosebit, întrutotul asemănătoare celorlalte, nici măcar nu ieşi din casă, decît ca să taie lemne pentru foc şi să le aşeze înăuntru clădite lîngă perete pînă la un stat de om, dar în seara următoare se duse tot el după apă, cîtă mai rămăsese o folosi la cafea, apoi cealaltă o vărsă şi Barbu îi spuse că va merge el, căci e rîndul lui, dar Mareş a ieşit lăsîndu-l să joace mai departe cărţi. Căută să găsească de la început cărarea prin zăpadă, apoi se gîndi că ar mai fi trebuit totuşi să se îmbrace, prea era rece şi cămaşa de pe el părea mai rece decît aerul de afară şi pînă ajunse la izvor îi ardeau urechile, aproape îl usturau. Aplecă vasul în izvor înainte de-a se uita în jur, cufundîndu-şi toată palma, apoi totuşi se uită şi scoase iute vasul din apa rece, lupul era acolo, de data aceasta parcă mai aproape, şi apoi văzu că erau doi şi se retrase spre copacul cel mai apropiat şi-l văzu şi pe al treilea, mai mic, şezînd liniştit mai la o parte. Ceilalţi doi începeau să se mişte neliniştiţi, dar fără zgomot, ocolind izvorul şi întorcîndu-se mereu, trecînd unul pe dinaintea celuilalt. Frate, n-ai jucat cinstit, se gîndi el şi continuă să se retragă. Din marginea pădurii pînă la casă mai erau vrei două sute de paşi, vedea zăpada strălucind şi mai aproape pe urmele sale, dar s-o ia spre cîmp deschis ar fi însemnat moarte sigură, aşa cum era drept, fără nici un copac şi cu urmele sale întipărite în ordinea aceea inversă, spre el. Se hotărî să se retragă spre stînga, unde cam al zecelea copac era un stejar tînăr la care mai c-ar fi ajuns la ramurile de jos, dacă s-ar fi întins, în rest erau carpeni tineri şi deşi, fără prea multe ramuri, care s-ar fi aplecat fiecare sub greutatea lui; toţi erau la fel, pădure tînără. Lupul din dreapta lui făcu o mişcare şi apoi cîţiva paşi spre el. Vasăzică tu o să începi, se gîndi Mareş mai făcînd totuşi un pas şi rămînînd apoi nemişcat, uitîndu-se la lup. Mai că ar semăna cu un cîine, acum se vede clar, doar că nu latră, nici nu mîrîie măcar, nu scot nici un fel de sunet, nici nu se uită unul la altul, cum ar face cîinii, parcă fiecare nu ştie de prezenţa celuilalt. Nu pot fi la fel de deştepţi cum sînt cîinii, se gîndi el şi-i privi cum stau la zece paşi de el cu umbrele clare şi nemişcate pe zăpadă. Cred că au trecut vreo cincisprezece minute de cînd am ieşit şi scotoci în buzunare după brichetă şi o găsi laolaltă cu ţigările. Rupse pachetul, lăsîndu-le să se împrăştie prin zăpadă la picioarele lui, oricum nu mai credea c-o să aibă nevoie de ele, răsuci hîrtia sfoară ca să ţină mai mult, apoi îi dădu foc. Lupii se ridicară toţi trei în picioare şi văzu flacăra strălucind în ochii lor. Aha, vă e teamă, făcu el aproape cu voce tare, şi ei neliniştiţi făcură cîţiva paşi într-o parte, în timp ce pe el hîrtia îl ardea la degete din ce în ce mai mult, pînă cînd simţi că mîna parcă i-a luat foc şi flacăra se prelingea pe încheietură şi durerea răzbătu pînă la luminile ochilor şi pe buze pe care le ţinu strîns, încordîndu-se pînă îi pieriră luminile care îi jucau dinainte. Erau tot acolo. Sfărîmă cenuşa hîrtiei în pumn şi văzu că lupul din mijloc se aşeză iar, primul, şi tu o să fii, ştiu, o să fii cel care va sări la beregată sau la ceafă, ceilalţi n-au de unde şti atîtea, tu ai mai sărit probabil cîndva la om, tu eşti cel pe care l-am văzut la izvor noaptea trecută. Dar se stăpîni, făcu un pas mare în spate şi lupii făcură şi ei, umbrele erau clare şi mobile de data aceasta, făcîndu-i să pară mai mulţi, cel tînăr apropiindu-se mai tare decît ceilalţi. Pînă la stejar mai rămîneau vreo şapte paşi, ultimii trei pot fi străbătuţi în fugă, se gîndi el. Ridică piciorul să mai facă un pas, dar îl puse la loc şi aprinse iute bricheta, care se încălzise în palmă. Singură flacăra era slabă şi străvezie şi o aplecă într-o parte, dar nu era deloc întuneric ca să strălucească, abia se vedea, din cauza lunii şi a zăpezii, bombăni el în gînd. Nu mai am ce să aprind, nu-s la mine nici măcar actele, şi brusc sări doi paşi îndărăt şi atunci se repeziră şi lupii, dar se opri şi se îndreptă, obligîndu-i să se oprească şi ei. Tu, puştiule, ar trebui să mai înveţi, ar trebui să-i laşi pe ceilalţi înainte, ei se pricep mult mai bine, îl apostrofă în gînd în timp ce-şi pregătea ultimul salt. Nu cred c-ai mai văzut aşa ceva şi chiar de aceea n-ar trebui să te grăbeşti, ar trebui să-ţi păzeşti bine pielea pe care oricum tot o vei pierde, chiar dacă acum vei scăpa. Te rog să fii atent, zise el de parcă ar fi urmat un număr din care lupul ar fi avut numai de învăţat. Sări la stejar şi mişcările se dovediră a fi bine calculate şi apucă ramura cu amîndouă mîinile, săltîndu-se în sus, dar ramura era uscată şi simţi cum se rupe şi se prăbuşeşte iar lupii erau deja sub el, toate acestea aveau loc parcă mai iute de a-şi da seama de ele, părul unuia aspru ca la cîine îl simţi sub mîini şi colţii ascuţiţi în umăr, zvîcni cealaltă mînă înainte şi-l prinse de ceafă, trebuie să fie cel tînăr, şi părea mai greu decît se aşteptase, ţi-am zis, puştiule, să ai grijă, şi în acel moment simţi cum altul îi sfîşie mîna dreaptă, nici nu mă doare din cauza gerului, oasele palmei se desfăcuseră sub colţi cu o arsură şi-l izbi pe celălalt cu toată puterea de stejar, auzindu-i icnetul şi încercînd să se ridice în picioare. Şira spinării ruptă, ţi-am zis eu, se gîndi el, mirîndu-se în acelaşi timp că nu simte colţii celui de-al treilea. Reuşi să se ridice în picioare, dar în aceeaşi clipă fu doborît la pămînt, deşi avea senzaţia că ar mai putea să se ridice şi auzi la ureche clămpănit sec de colţi. Fără să se mai poată întoarce, simţi colţii înfigîndu-se şi intrînd şi prin oasele gîtului care trosneau în timp ce urechile-i ţiuiau fierbinţi acolo înăuntrul lor.
Abia peste o jumătate de oră aveau să iasă ceilalţi ca să-l caute, punînd timpul din nou în mişcare, Vlad amintindu-şi că plecase spre izvor, la fel şi Moraru, care se mira că nu-i mai vede nici urmele, în timp ce noaptea se făcea tot mai rece acum după miezul nopţii, un frig nefiresc care parcă aprindea pielea pe tine şi care făcea să împietrească pădurea cu cît se apropie dimineaţa.
(1972-ian. 1973)
[Vatra, nr. 12/2015]
Alexandru VLAD – Inedite
Nota red.: Aceste însemnări disparate erau strînse într-un fișier pe care Alexandru Vlad l-a intitulat ”Eventual.” Ele sunt de felul celor pe care și le nota oricînd în carnețelul lui cu pătrățele și pe care, de la o vreme, le transcria în computer, urmînd să-și găsească loc fie în vreo proză, fie în vreun articol. Mulțumiri Marianei Vlad pentru bunăvoința cu care ni le-a încredințat.
***
De câte ori împlinim o vârstă rotundă avem impresia că a mai căzut o monedă în contor. Ne scuturăm buzunarul plin de mărunţiş – mai avem câteva, monede tot mai mici, oxidate. Prietenii închină câte un pahar, ne scutură mâna, cântă „La mulţi ani” şi noi îi privim cu suspiciune. Hmmm.
Ziua următoare senzaţia apăsătoare începe să dispară întrucâtva şi totul pare a fi ca înainte.
***
-
Cum e romanul?
-
Adică cu toate paginile în plus care rezultă dintr-un plan
bine întocmit.
***
Nu scriem la fel. Ea expune emoţiile, stările, eu încerc să le creez, să le induc cititorului.
***
Tot comportamentul lor e determinat de faptul că noi le dorim, şi ele trebuie să administreze dorinţa noastră, s-o amâne, s-o amplifice, s-a transforme într-un atu, s-o refuze, să n-o piardă, s-o transfere în cuvinte care spun aparent altceva, să se cântărească potenţialul (social şi financiar), să-i facă pe alţii să înţeleagă licitaţia care se desfăşoară tacit.
***
Istoria literaturii (1,2,3, etc.) cum am ajuns să debutez şi mai apoi, mult mai apoi, membru al US.
Apăreai din neant – că aşa apar talentele şi constatai că oraşul avea deja toţi scriitorii.
Singurul mediu literar (şi atent supravegheat) era acela al cafenelelor, deci trebuia început de aici.
***
Titlu. Vara în care am văzut o sută de filme.
***
A scos din magazie cutii de scule peste cutii de scule. Truse complete. I-a explicat la ce foloseşte fiecare. Dulgherul se scărpina în cap. La sfârşitul zilei n-a ştiut să le aşeze la loc. Când a venit a doua zi l-a concediat pentru că n-a pus sculele la locul lor.
***
În gara aceea suntem tot mai puţini şi tot mai jerpeliţi, pentru că refuzasem să ne urcăm în trenurile despre care am crezut că nu sunt pentru noi.
***
Copilăria se depărtează tot mai mult, ca o gară lăsată în urmă şi el, copil, era tot mai mic pe peron. Nu o dată avusese imaginea asta. De câte ori veneau prietenii să-l sărbătorească de ziua lui şi apoi plecau, el îi conducea până la poartă şi toate maşinile demarau şi apoi se înscriau în traficul de pe şosea, mai rămânea o clipă şi în aceasta avea viziunea acelei gări.
***
Unii oameni se îmbracă în maro, lucru greu de înţeles.
***
Cererea şi oferta ar trebui să regleze piaţa, să dicteze chiar schimbările, dar de multă vreme cererea este indusă.
***
Faptele noastre au consecinţe – o constatare simplă la care ajunsese târziu. Dacă ţi le asumi viaţa ta capătă sens, abia atunci.
***
Scund, cu braţe atât de puternice încât la statura lui părea cleştii supradimensionaţi ai unui crab.
***
Nici să cauţi umbra vreunei sălcii nu era o soluţie. Nu te mai ardea atât de tare pielea prin cămaşă, dar aerul era la fel de încins încât îţi ardea bronhiile, părea oricum cu totul lipsit de oxigen. Aveai permanent impresia că urmează să leşini peste câteva minute.
***
Pilozitate abundentă în urechi. Cu cât se bărbierea mai bine cu atât ieşea aceasta mai puternic în evidenţă: două smocuri vag roşcovane care nu mai aveau loc în nişele lor. Probabil îi cauzau la auz, ori dimpotrivă, preluau şi amplificau cele mai vagi vibraţii.
***
-
Scopul scuză mijloacele.
-
Numai cel bun.
-
Poftim?
-
Numai scopul bun scuză mijloacele.
***
Bărbaţii sunt cu ochii pe noi, nu avem voie să stăm în poziţii inestetice, nu ne aplecăm cu genunchii despărţiţi. (depărtaţi)
***
Un băiat şi o fată sortează sticlă şi plastic în faţa tomberoanelor speciale. El e un puşti, ea aproape adolescentă. El întreabă:
-
S-a îndrăgostit cineva de tine?
-
Super! Cine?
***
Eram corector la editura aceea. Să citeşti o carte pentru a găsi greşeli de tipar e un motiv la fel de bun ca oricare altul pentru care e citită. Aveam talent la asta, greşelile nu-mi scăpau, le pescuiam cu uşurinţă, eram curios care va fi următoarea, cum va încerca ea să scape atenţiei. Găseam greşeli cu plăcerea cu care alţii rezolvă cuvinte încrucişate.
***
Fervenţa luptelor politice arată faptul că binele societăţii nu este punctul comun al politicienilor.
***
Ne-am făcut ucenicia la Echinox în climatul acesta de farse elaborate puse la cale de Vartic, farse cu sfârşit incert. Ne jenam să mărturisim victimelor c-a fost vorba de o farsă, şi lăsam lucrurile să evolueze etc.
***
Întotdeauna i-am învăţat pe copiii noştri partea idealistă a vieţii, asta este în basme şi în literatură mai apoi, ceea ce le-a dat un răgaz până să constate că aceasta nu există sau abia arareori, dar probabil fără aceasta nu se poate trăi.
***
La vârsta asta, a scepticismelor, trebuie să recunosc că prefer lumea din filme şi din cărţi lumii pe care am cunoscut-o nemijlocit.
***
Sigur că viaţa nu o fi mare lucru, cum spui tu, dar asta este tot ce avem. Nimic altceva. Şi ca să dovedească faptul că are sens, omul a făcut tot ce a făcut, toată comoara omenirii.
[Vatra, nr. 10-11/2015]
Alexandru Vlad în alte ipostaze
Virgil STANCIU
Traducând poezia Prozatorului
Sunt multe lucruri care merită a fi povestite despre prietenia mea cu Alexandru Vlad. A început spre sfârşitul anilor 1970, când el era student şi l-am cunoscut într-o calitate mai mult sau mai puţin oficială. Niciodată n-am avut un student mai atipic decât Alexandru Vlad. El ignora diferenţa de vârstă (era cu nouă ani mai tânăr decât mine), se comporta ca un prieten vechi, era direct şi plăcut în conversaţie, nu şovăia să mă corecteze sau să mă sfătuiască atunci când ştia mai bine şi era, în mare, o prezenţă agreabilă, liniştitoare. Eu însumi eram, poate, un universitar atipic: mă alăturam cu plăcere grupului divers de literaţi de la „Arizona” şi mă fascinau scriitorii (după ce mă străduisem în zadar să devin unul). Mi-a fost foarte simpatic de la bun început. Între noi aproape că nu exista o relaţie de tipul student-profesor: nu eram decât prieteni care se bucurau de conversaţiile înflăcărate, cât şi de cunoştinţele fiecăruia privind cărţile, scriitorii şi (în cazul lui) scrisul creator. Interesul lui deosebit faţă de literaturile engleză şi americană, admiraţia pentru Joseph Conrad, curiozitatea privind culisele literaturii scrise în limba engleză au contribuit la strângerea legăturii dintre noi. Mai mult, datorită multelor slujbe pasagere pe care le-a practicat, mi se părea că e o versiune românească (probabil mai modestă) a legendarilor scriitori proletari americani (Jack London), care-şi trăiau din plin viaţa şi treceau prin tot felul de experienţe înainte de a pune mâna pe condei. Schimbam vizite – eu mergeam deseori la garsoniera lui din Gheorgheni şi stăteam acolo, nu prea confortabil, ore întregi, bând cafea slabă şi discutând despre ultimele cărţi apărute, cărţi vechi (fusese, printre altele, şi anticar), viaţa literară şi culturală în general.
Am văzut în Alexandru Vlad un nuvelist – îmi amintesc că am citit Aripa grifonului într-un spital, după o operaţie, în 1982, când mi-am dat seama cât era de talentat. Volumele următoare mi-au confirmat evaluarea, deşi cu Frigul verii el mi-a arătat că dacă ar fi voit cu tot dinadinsul putea deveni un romancier la fel de bun. Avea să dovedească asta mai târziu, când a apărut Ploile amare, câştigând nenumărate premii. (Apropo: am avut o contribuţie mică la scrierea primului său roman, căci i-am împrumutat cartea lui William Shirer, Mărirea şi decăderea celui de Al Treilea Reich, de unde şi-a luat informaţia de fundal despre nazism şi spiritul lui.) Nu-l bănuiam şi poet, deşi, cum arată în placheta asta Ion Mureşan şi Al. Cistelecan, proza sa trădează o mare sensibilitate poetică de care eram, fireşte, conştient. Primul indiciu pe care l-am avut în această privinţă a fost cererea lui timidă să-i traduc câteva poezii pentru revista Vatra (în redacţia căreia Sandu a lucrat mulţi ani). Am făcut-o şi patru sau cinci texte au apărut în revistă în 2003 sau 2004.
După neaşteptata şi şocanta lui moarte, mi s-a cerut să traduc tot corpusul (mic) al poeziei sale pentru o cărticică. Această sarcină m-a făcut să simt că Sandu n-a plecat de tot, că mai era aici, uitându-se peste umărul meu. Engleza lui era excelentă şi sper că ar fi fost de acord cu majoritatea transpunerilor mele. Traducându-l, mi-am dat seama că dacă şi-ar fi pus mintea ar fi putut deveni un poet însemnat, poate la fel de bun ca Ion Mureşan, prietenul lui cel mai bun. Bănuiesc că şi-a scris poeziile în momente când simţea nevoia urgentă de a se elibera de emoţii ce nu mai puteau fi stăpânite. Majoritatea poeziilor sunt epifanii. După părerea mea, se regăsesc în ele două influenţe principale: a şcolii „haiku” şi a Imagismului anglo-american. O poezie chiar poartă titlul „Haiku”. Versuri din poezii ca „Toamna pe malul Senei” sau „Acuarelă de seară” amintesc de asemenea de tehnica niponă. În linii mari, Sandu avea o înclinaţie pentru imaginea concisă, memorabilă, folosită munificent în toate stihurile, fie că au un caracter autobiografic („Poem al echinoxistului la bătrâneţe”, „Poem”) sau filosofic („Cum dispar lucrurile din viaţa mea”). Există o melancolie discretă în toate poeziile sale, sugerând o filosofie de viaţă mai mult sceptică. Lirica lui e simplă, directă, foarte asemănătoare cu notaţiile neaşteptate care abundă în proza sa. Te pune pe gânduri.
Yves Bonnefoy spunea că e la fel de dificil să scrii poezie şi să o traduci. Că atunci când dai peste un poem într-o altă limbă trebuie să trăieşti şi tu lupta autorului cu propriile lui cuvinte. După mine, această afirmaţie e mult exagerată. O poezie tradusă nu va suna şi nu va arăta niciodată ca originalul. Dacă traducătorul poate transmite fiorul, sentimentul care informează poemul şi poate respecta forma, va fi făcut o treabă bună.
Translating the Storyteller’s Poetry
There are many things worth telling about my frienship with Alexandru Vlad. It began in the late 1970s, when he was a student and I met him in a more or less official capacity. I never had a less typical student than Alexandru Vlad. He ignored the age difference (he was 9 years my junior), behaved like an old friend, was direct and pleasant to talk to, didn’t hesitate to correct or advise me when he knew better, and was, by and large, a very pleasant, confortable presence. I myself may have been a somewhat untypical academic: I mixed willingly with the motley literary crowd at „Arizona” and was fascinated by writers (after having striven in vain to become one). I liked him a lot from the very beginning. There was almost no student-teacher realationship between us: we were just friends who enjoyed spirited conversations, as well as each other’s knowledge of books, writers and (in his case) creative writing. His peculiar interest in English and American literatures, his admiration of Joseph Conrad, his keen curiosity regarding the backstage of the fiction written in English certainly helped strengthen the bond between us. Moreover, due to the many odd-jobs he had, he seemed to me to be a (probably more modest) Romanian version of the legendary American proletarian writers (Jack London), who lived their lives fully and went through all kinds of experiences before taking up the pen. We exchanged visits – I often went to his bachelor one-room flat in Gheorgheni and sat there, unconfortably, for hours, drinking bad coffee and talking about the latest books published, older books (he was, among other things, an old-book dealer), literary and cultural life in general.
I deemed Alexandru Vlad a storyteller – I remember reading his The Gryphon’s Wing in a hospital, after an operation, in 1982, and realizing what a talented writer he was. The ensuing volumes justified my evaluation, although with The Coldness of Winter he showed that if he really tried he could be an equally good novelist. He was to prove this later, when Bitter Rain appeared, amassing a variety of prizes. (By the way: I had a small contribution to the writing of his first novel, as I lent him William Shirer’s book The Rise and Fall of the Third Reich, from which he took his background information about the Nazi spirit.) But little did I know that he was also a poet, although, as Ion Mureşan and Al. Cistelecan point out in this booklet, his prose works betray a poet’s sensibility of which I was aware. The first inkling I had in that respect was his timid request that I should translate a handful of his poems for the Vatra magazine (on whose editorial board Sandu worked many years). I did so, and four of five of his short poems were published in that review in 2003 or 2004.
After his shocking untimely death I was asked to translate the (small) bulk of his poetry for this volume. This task has made me feel that Sandu did not go away for good, but was still here, looking over my shoulder. His English was excellent and I hope he would have approved of most of my variants. I realized in the process that if he had set his mind to it he could have become a notable poet, maybe as good as his best friend Ion Mureşan. I think he wrote his poems in moments when he had an urgency to vent emotions that could no longer be contained. They are, most of them, epiphanies. In my opinion, two major influences can be found in the poems: that of the haiku school and that of Imagism. One poem is even entitled „Haiku”. But lines in such poems as „Autumn on the Seine” or „Watercolour at Dusk” also remind one of the Japanese technique. All in all, Sandu had a great propensity for the concise, memorable image, used liberally in all his poems, whether with an autobiographic character („A Poem of the Aged Equinox Writer”, „Poem”) or philosophical („How Things Vanish from My Life”). There is a subdued melancholy in all his poems, suggesting a rather skeptical philosophy of life. The poetry is simple, direct, very similar with the keen observations that abound in his short fiction. It sets one thinking.
Yves Bonnefoy said that to write original poetry and to translate poetry was an equally difficult task. That when you come across a poem in a different language you must re-live the struggle the author had with his own words. In my opinion, that’s highly exaggerated. A translated poem will never sound or feel like the original one. If the translator can convey the feeling informing the poem and can respect the form, he has done a good job.
Alexandru Vlad – The Poems
translated by Virgil Stanciu
The Evolution Of Sentiments
And sometimes, out of the blue, I long for her
So finely, so delicately
That I freeze in mid-gesture.
She does not exist any more, everybody knows this,
And neither do I, on second thoughts,
And how can somebody who does not exist
Long for somebody who does not exist?
For in the meantime I have disappeared too,
I trickled out through the cracks in the floor,
Into the medicine bottle left open
Into the inkpot containing dried ink.
It is common knowledge that longing dries things up.
Poem
and I saw her, at high noon
on the coachman’s seat of the cart coming from the woods,
which, to attract my attention, was making an awful noise along the lane. her black hair cut short
and her eyes luminous, her legs white, strong, bared to be caressed by the wind during the ride,
her thin black dress a flutter, her torso erect,
her blouse the colour of wheat, her neck proudly straight. by her side that boy
who was holding the reins, a pale blond, almost an albino,
concentrating on the road on which the cart had almost got out of control.
I stood up to see better and felt that all the cells in my body
were instantly changed, renewed as if through a magnetic transfusion. she glanced at me,
only in passing, and yet in that second
I am sure she recognized me and was slightly amazed:
to recognize something you have never seen. the spark that sprang up whenever she saw me.
astonished, I watched that strange couple, a bolt from the blue,
already getting away, and it seemed to me the earth had stopped spinning.
I started reckoning. yes, if after death
she had been born again, she would be the same age now. how else?
how else could the inexplicable be explained?
it all lasted but a few seconds and the earth refused
to resume the rotation that gives us a sense of equilibrium.
the Lord does not joke. the place was right and I’d been waiting for years,
lamely fixing things that come my way. overwhelmed by the scorching heat.
and slowly, slowly, my soul was overpowered by the unbearable feeling
that all my life, since then, with all its achievements,
the certitudes that had been, the family, the kids of whom I often was so proud,
the social events, the evening when I was applauded
as a recognition of my academic merits,
the house by which I had hoped to know peace, all these, all these, linked together,
had been nothing but a second-hand life
as if a gesture had taken away the light hidden inside things.
The Silence
Those who know told me that silence was born in the dry pits
of abandoned mines
And that it now has an existence of its own, just like the other things
everybody takes for granted;
That it can be perceived only if you strain your ears
To listen to it;
often, yes, with no success.
The sound specialists smile and say they know its essence
and to capture it you must lock up a microphone
in an empty back room,
turn up the volume fully
and, to be on the safe side, use all the tape.
In other words silence is an echo with nothing to reproduce
and we prick up our ears in vain to hear it.
I was overcome by the silence when, after your
so-long absence,
I made the mistake of printing, at last, my old poem
about you.
A Last Song for Anny
In my heart, you had a garden of your own
in which you were roaming barefoot,
always in the morning, before sunrise.
Today, in my loneliness, I keep wondering
what could you have planted in this garden of yours?
What late-blossoming bitter-tasting plants,
with overreaching roots?
Carpe diem
I cannot remember when, as a child,
I saw the mountains
for the first time in my life.
It must have been an enormous jagged horizon,
belonging to neither heaven, nor earth.
Unfortunately, there was no one with me then
to tell me: Child, open your eyes wide
and don’t forget:
This is one of the days you will be trying
unsuccesfully
to remember
for the rest of your life.
Haiku
It’s raining. In the deserted park
The rose thief
Picks up the yellow ones.
Autumn on the Seine
I found my name carved
In the whitish bark of a tree
Near a bench that no one sat on.
The next spring it was no longer there.
Cluj
Cluj is the city I miss
Wherever I might be.
When I return I miss it even more,
Proof that I am at home.
Epitaph for Angels
We call it inspiration when
we can almost have a thing,
we almost have it.
Only that if we had it, in all its concreteness,
it would be far from being
as valuable as we can fabulously imagine it to be.
And we can imagine it because, in fact, we so easily
could have it.
That possibility , so close to us,
is called – inspiration.
A relation, a subtle mechanism that can break down,
leaving us
a lot poorer than we ever imagined
we could be
or become.
The Fence
I wanted a fence in front of my house
To protect me, to render the house desirable.
No one would help me,
Nobody considered it a priority.
They even put spokes in my wheels:
„Nonsense. You should dig a fountain instead”.
To this day that fence doesn’t exist.
The fountain does not exist either.
And my friends backbite: „He couldn’t make up his mind!”
A house that will soon be deserted.
Epiphany
The torn shoe-lace
The cracked door
The empty courtyard
The spotless sky
All these made me
Freer than I have ever been.
Barroom
He confessed to me he drank only to postpone unhappiness,
Not at all out of vice or gluttony.
He got up, paid for his drink
And in a loud voice told everybody:
„Until tomorrow”.
The Book
For a moment I read from the book
Whose pages were turned by a bird,
With a flower between the pages
And the paper smelling of wet leaves.
I read only one paragraph, found my name
And then it was evening.
How Things Vanish from My Life
I cannot remember unless I forget things first.
They half-disappear, linger on the brink of memory
To see if I call them back in the last moment.
And when I need them, when I need them badly,
They send me a monochrome postcard from where they are.
A Poem of the Aged „Equinox” Writer
I could write
A poem of the aged „Equinox” writer,
Terrorized in the city
To attend book-launches,
Terrorized at home by e-mail and uninspired questonnaires
Initiated by reviews that don’t pay,
With his four injections a day,
With his twice-a-week trips to the hospital
(A urine sample in his pocket).
And all these will endure another day
For other book-launches
And more questionaires.
With fond memories of his first days at the „Equinox”,
When it all started.
Hybris
Since I ran into that appariton
At the crossroads
Where I had got lost as in a maze, knocking in the empty bone
And waving a finger at me to indicate
That I should quit drinking, blinding me with the lights on its forehead,
Since then I’ve been visiting more and more often small pubs
And all by myself
I’ve been destroying the doctors’ work and
I’ve been destroying God’s work.
What does the pub give me in exchange? This is what I ask the bored bartender,
Who wipes my glass until I can see myself in it.
Seven Lines
Death approached on tiptoe from behind,
Covered my eyes
And asked me to guess.
To trick him, I whispered your name,
Breathing heavily,
Because I was given a chance
To meet you again.
Addenda
Watercolour at Dusk
It’s evening and the city has blended its colours
As in a wet watercolour.
The wet early spring wind
Is driving the clouds to set them afire in the redness of dusk,
But the clouds are watery and will not burn …
The passers-by’s eyes are watery too.
The wet pavement is playing with the lights,
Breaking them up into colours, weaving them, unravelling them,
Washing them in clean rainwater,
Dissolving them just like a wet linen.
_________
Din volumul Poemele / The Poems de Alexandru Vlad în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca
***
Ion MUŞLEA
Un film cu şi despre Alexandru Vlad
Cu Sandu Vlad, ne-am întâlnit pe la începutul anilor ’80, însă ne-am apropiat cu adevărat abia în nebunia şi vâltoarea următorului deceniu – când amândoi am început să facem gazetărie. Ajungând să-l cunosc mai bine, mi-am dat seama de cât de greu o dusese şi de discreţia, curajul şi demnitatea lui în a înfrunta orişice adversităţi sau neajunsuri. Sandu rămăsese imun, neatins de lepra epocii de aur şi nu se lăsase cu nici un preţ îngenunchiat de sărăcie sau de vitregiile soartei.
La începutul anului 1999 lucram déjà de câţiva ani buni în Studioul TVR.Cluj , în vreme ce Sandu îşi spunea tot mai apăsat cuvântul în presă şi în lumea optzecistă. Cam tot pe-atunci, se stârnise în Televiziune un soi de agitaţie pricinuită de posibila finanţare a unor programe care să marcheze festivitatea trecerii într-un nou mileniu. În scurtă vreme lucrurile s-au lămurit: CIRTEF ( Consiliul Internaţional al radio-televiziunilor de expresie francofonă) avea de gând să finanţeze din fonduri proprii un anumit număr de filme, care să fie finalizate şi difuzate în anul de graţie 2000, filmele urmând a fi produse de oricare dintre televiziunile membre ale Consiliului. Scopul urmărit consta în ilustrarea ideii cuprinse în sintagma „50 de lumi + 1”, un slogan aniversar inteligent care – prin filmele cu pricina – îşi propunea ca lumea francofonă să poată fi la curent cu destinele – adeseori exemplare – ale unor persoane care să fi împlinit vârsta de 50 de ani în chiar faimosul an 2000. Provocarea era formidabilă; mai rămânea doar să descopăr, să scot la iveală un personaj “pe bune” care să corespundă cerinţelor de mai sus.
După ce i-am povestit lui Sandu cum stau lucrurile şi ce gânduri mă bântuie, cerându-i măcar un acord de principiu – m-am încumetat să înaintez eu însumi un proiect, venind cu propunerea de a realiza un material care să ilustreze aventura devenirii scriitorului Alexandru Vlad. Chiar dacă fără prea mare entuziasm, Sandu a subscris – poate mai mult dintr-un soi de amuzament şi curiozitate amicale – la ideea unui asemenea film, fiind în cele din urmă de acord să pună pe hârtie un scenariu care să răspundă tuturor cerinţelor.
Probabil că puţini sunt cei care îşi mai amintesc – doar au trecut vreo 15 ani de atunci! – cum (după acest scenariu al lui Sandu) m-am încumetat şi – finalmente – am făcut, cap-coadă, un film de aproape 20 de minute, care – în anii 2001-2002, dar şi mai târziu – a putut fi văzut atât pe TVR.Cultural şi TVR.Cluj dar mai ales pe TV5 sau alte televiziuni francofone, ba chiar – spre surprinderea mea – şi în cadrul programelor unei reţele TV din Japonia. Cândva, ştirea care anunţa includerea filmului într-un „protocol” UNESCO a avut darul să mă bucure, însă procedurile de acces, foarte complicate şi restrictive au sfârşit prin a descuraja eventualii amatori.
Dar să ne întoarcem la cum anume am gândit şi am realizat în cele din urmă filmul. În viziunea mea – chiar dacă „povestea” nu se potrivea întru totul cu ideile lui Sandu – urma să se insiste cu precădere asupra evenimentelor din 1989 şi a schimbărilor intervenite pe cale de consecinţă în destinul „eroului”. Schiţa „noastră” de proiect a fost bine primită şi am ajuns să fim „incluşi” în grupul realizatorilor „acceptaţi”. Pe de altă parte, aş vrea să mai precizez că rezervele lui Sandu erau în fond pe deplin îndreptăţite, întrucât – cu excepţia unor interviuri-filmate cu Monica Lovinescu şi Alain Paruit – subsemnatul nu realizasem până atunci nici un soi de film, iar faptul că – în ce priveşte arta filmului – părerile noastre erau pe undeva identice nu însemna mare lucru şi nici nu putea constitui o garanţie cum că aş putea duce la bun sfârşit un proiect atât de ambiţios. Cum-necum, „eroul” a început să lucreze la scenariu, iar eu am purces la primele filmări (exploratorii sau chiar şi definitive!), precum şi la identificarea câtorva interpreţi, la căutarea locaţiilor de filmare şi a materialului documentar sau a celui audio din care aveam să alcătuiesc finalmente coloana sonoră. Nu îmi mai aduc prea bine aminte de faza definitivării scenariului pe care mă angajasem să-l respect şi să-l urmez întru totul, astăzi fiind însă conştient a nu fi fost în stare să mă ţin de cuvânt decât într-o anumită măsură.
Scenariul – în faza sa finală – nu era prea stufos şi conţinea – în mare – o schiţare a evenimentelor care au marcat cu ani în urmă devenirea „eroului” nostru. Textul mi s-a părut dens, frumos şi pe deplin convingător, asigurându-mi – ca „realizator” – o libertate de mişcare considerabilă fără a impune restricţii de nici un fel. În cele ce urmează, voi reproduce cea mai parte a textului scris de Sandu care, de altfel, poate fi auzit integral pe măsura desfăşurării filmului: „Doar imaginile au putere, cuvintele par întotdeauna să reverbereze silenţios. Este primul stadiu al uitării. Sentimentele se aliază confuz, dovedindu-se până la urmă neaşteptat de sărace în nuanţe. Imaginea e însă mai rezistentă şi mai prolifică, iar atunci când presimte că moare se va desface în variante şi variaţiuni pe aceeaşi temă…
Cred că a venit timpul să răspund unei întrebări chinuitoare: ce poate însemna viaţa? Ei bine, viaţa nu este în nici un caz literatură! Nu poţi să ştergi nici un episod şi niciodată n-ai să te poţi întoarce înapoi. Singura soluţie este de-a o trăi în picioare, de-a rămâne liber şi vertical! Şi să nu-mi spuie nimeni că nu este întotdeauna cu putinţă…
Puţin câte puţin viaţa se transformă într-o cursă împotriva timpului însoţindu-se cu o căutare neostoită a izvoarelor. Rareori, memoria poate depăşi o anumită imaginaţie, mai degrabă săracă şi care – niciodată – nu se îndepărtează prea mult de limitele realului…
În fapt, nu sunt decât rezultatul miracolelor pe care le-am trăit încă din copilărie. Singurătatea şi tristeţea m-au învăţat să îndrăgesc cotloanele cele mai ascunse, peisajele mai degrabă sărace, florile cele mai modeste pe care nimeni n-a încercat vreodată să mi le ia. Poate că este vorba de o anumită sărăcie, care m-a însemnat, dar astăzi mă ajută să mă consider un om avut. În fond, nu este vorba decât să înveţi să iubeşti detaliile şi să nu le risipeşti…
Amintirile nu înseamnă altceva decât o imaginaţie modestă care nu se depărtează de la dimensiunile realului şi sunt mereu escaladate. Acolo sus, în munţi, cărţile nu au nici o putere; în fulgerări scurte, vedeam un orizont alb miraculos sau cerul ca un haos răsturnat; o vânzoleală smintită ca un Dumnezeu furios …”
Ultima întâlnire a CIRTEF, care urma să constate stadiul final al lucrărilor rămase în cursă, a avut loc la Bruxelles în primăvara anului 2000. Materialul cu care m-am prezentat a fost apreciat ca fiind OK, însă Claude Garnier, cel care supervizase proiectul filmelor „50 de lumi +1”, a insistat în ideea că lucrarea mea era „atât de neobişnuită şi de ciudată” încât – pentru montajul final – nu vede altă soluţie decât ca acesta să fie asigurat de către flamandul Guido Welkenhuysen, un mare meşter într-ale montajului; doar că acest personaj – cel puţin la fel de neobişnuit şi de ciudat ca şi materialele încropite de mine – trăia şi lucra la Cotonou (Republica Benin) unde răspundea de bunul mers al montajului într-un studiou CIRTEF, dotat cu aparatura cea mai performantă.
Începând din acest punct intrăm într-o zonă uşor suprarealistă: flamandul Guido, faimosul specialist în montaj, era un tânăr radical, cu vederi ţinând de extrema stângă şi care fusese exmatriculat cu nişte ani în urmă din universităţile din Belgia. L-au primit – încântaţi şi cu braţele deschise – comuniştii şi i-au încredinţat de îndată un studio în care să realizeze şi să monteze filme de agitaţie şi propagandă. Omul s-a apucat de lucru entuziast, însă viziunea lui despre stânga, marxism şi viitor nu se potrivea defel cu cea a comuniştilor, aşa încât – după o serie rateuri şi conflicte ajunse de pomină – a rămas iarăşi pe drumuri. Conducerea CIRTEF a aflat toată povestea şi l-a angajat pe dată la studioul din Cotonou. Guido era un tip deschis, un as în meseria lui şi un desăvârşit cunoscător într-ale filmului. Ajuns în Benin s-a însurat cu o jurnalistă de prin partea locului, cunoscută ca fiind o activistă furibundă şi urmărită/vânată în cel puţin cinci state ale Africii negre care îi puseseră capul la preţ. Aveau doi copii şi adoptaseră alţii trei, formând o simpatică insulă de normalitate.
Am stat alături de Guido câteva zile şi mi-am dat perfect de bine seama ce vrea să zică un maestru într-ale montajului: ştia pe dinafara fiecare imagine, fiecare secvenţă a materialului cu care venisem şi era în stare să facă cele mai neaşteptate şi abrupte conexiuni, potenţând înlănţuirea şi succesiunea imaginilor cu o exploatare imprevizibilă a universului sonor pe care i-l pusesem de asemenea la dispoziţie. „A dat pe spate”, cum se zice astăzi, la auzul unui bocet/blues extraordinar cântat dumnezeieşte, halucinant de către Doina Lavric sau la descoperirea muzicii contemporane româneşti. A zăbovit îndelung şi nu s-a mai putut desprinde de imaginile mecanismului şi de cele ale sculpturilor naive filmate în turnul orologiului din Sighişoara şi nici de cele surprinse în bisericuţa de lemn ori în vâltorile din Apuseni. Adevăratul şoc l-a trăit însă la vederea fotografiilor măcelului din 21 decembrie din Piaţa centrală a Clujului. Figura, mersul şi prezenţa lui Sandu l-au impresionat teribil şi n-am fost deloc surprins auzindu-l într-o bună zi: „Ce noroc ai avut cu prietenul şi interpretul tău! Doamne, ce cojones poate să aibă individul!” Această apropiere şi colaborare, prilejuită de tot ce a însemnat construirea/captarea imaginii şi a poveştii lui Sandu, ar trebui, cred, să explice – atât cât a fost – succesul filmului. Cât despre Benin şi Africa neagră, nu am să amintesc decât două lucruri.
Sosirea pe aerodromul din Cotonou mi-a prilejuit o întâlnire şocantă: paza era asigurată de nişte personaje ce mi-au amintit de faimoşii tontonmacoutes din „Comedianţii” lui Graham Greene. Mătăhăloşi, înarmaţi până-n dinţi şi purtând – în miez de noapte – ochelari de soare, aceştia erau vizibil iritaţi/deranjaţi de grupurile de albi coborând din avion; în consecinţă, aveau să-I pună să-şi prezinte la control de două sau trei ori la rând bagajele deja desfăcute, răscolindu-le brutal, în bătaie de joc şi hăhăindu-se penibil.
A doua zi, dimineaţa, am descoperit un oraş mizer, sufocat de duhoarea infernală a unei reţele de canalizare înfundate sau depăşite. În ultima seară, după o ploaie smintită, cum drumul care ducea spre hotel era mărginit de-o parte şi de alta de nişte bălţi uriaşe, am asistat la un spectacol de zile mari: în balta din stânga o mulţime de „taximetrişti” îşi spălau motoretele Honda şi Suzuki, în vreme ce – în partea dreaptă, la doi paşi de carosabil – un cârd de curve se spălau de la brâu în jos. Halal!
Sediul CIRTEF făcea însă parte dintr-o cu totul altă lume aşa încât, finalmente, soluţia lui Claude Garnier s-a dovedit inspirată.
După două săptămâni africane am ajuns din nou la Cluj unde am înregistrat varianta „în româneşte” a filmului pe care l-am expediat la festivalul Telvest. Marele câştigător a fost Guido Welkenhuysen şi montajul său atât de inspirat. Şi cu asta povestea filmuleţului „Alexandru Vlad, un portret” a luat sfârşit. Fără priceperea lui Guido, filmul cu şi despre Sandu n-ar fi putut ieşi aşa cum îl veţi putea vedea oricând folosindu-vă de linkul: https://youtu.be/M2pf5qiBZIw .
*
Ar mai fi, de fapt, de făcut unele precizări şi completări. Filmul despre care am vorbit este doar cel dintâi dintr-o galerie/serie mult mai bogată: la o distanţă de opt ani a urmat un alt film, „Portret Alexandru Vlad”, realizat de Vig Emese în cadrul unei serii excepţionale intitulată Ar(t)delenisme. Emese este un talent de excepţie care are la activ zeci de filme şi reportaje din domeniul culturii. Ea a ales o cu totul altă soluţie în conturarea şi definirea lui Sandu, pe care îl putem vedea ducându-şi viaţa în cafeneaua „Arizona” sau în casa de la ţară, cumva de o manieră … bucolică, în linişte şi fără încrâncenarea sau crisparea din filmul meu. Ca să-l vedeţi, folosiţi-vă de linkul https:HYPERLINK „https://youtu.be/5qxocegG6VQ”//HYPERLINK „https://youtu.be/5qxocegG6VQ”youtu.beHYPERLINK „https://youtu.be/5qxocegG6VQ”/5qxocegG6VQ.
Cred însă că – pentru cititorii „Vetrei” – de un maxim interes ar fi cele două serii sau episoade, intitulate „Alexandru Vlad despre proză” (1) şi (2) care îl surprind pe Sandu într-o discuţie fascinantă cu universitarul Horia Poenar; le puteţi urmări la link-urile https://youtu.be/WY81YiRHEJM şi https://youtu.be/DkcK97zoWog.
Tot din cutia cu minuni şi cu comori a faimosului Youtube, mai puteţi vedea şi două interviuri interesante realizate de Ovidiu Pecican sau Marius Lazăr, precum şi o seamă de înregistrări „live”, surprinzându-l pe Sandu intervenind la unele lansări de carte sau lecturi prilejuite de varii ocazii cărora vocea atât de aparte a prozatorului le va da un farmec aparte.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
Alexandru Vlad in memoriam (8) – Poetul
Ion MUREŞAN
Poezia şi telefonul de sub apă
Cred că lui Alexandru îi era frică de telefon. La telefonul fix prefera să răspundă altcineva din familie înaintea lui, căci îl socotea un punct vulnerabil prin care oricine îi putea intra în intimitatea casei. Cât despre telefonul mobil, nici nu putea fi vorba: era singurul dintre prieteni care nu avea aşa ceva. Cred că în mintea lui mobilul era o fisură în blindaj, o fisură prin care intrau cei care voiau să-i fure Timpul lui, hoţii de Timp.
A rămas celebră unica tentativă a unui prieten, mai excentric, de a dota Prozatorul cu un telefon portabil. L-a căutat acasă, dar a aflat că este la pescuit. L-a găsit pe malul apei, cu ochii aţintiţi pe plută. L-a salutat.
– Ce vrei? l-a întrebat Alexandru, iritat.
– Am venit să-ţi fac un cadou, i-a răspuns prietenul şi i-a întins o cutie colorată, strălucitoare, făţoasă.
Prozatorul a lăsat undiţa jos, a deschis cutia, a luat telefonul în mână şi l-a chestionat pe generosul prieten. A aflat că aparatul e „nou-nouţ”, performant, nicidecum vreun „second hand”, că are şi cartelă în el şi că e un dar „din inimă” pentru el. Alexandru a mai vrut să ştie:
– Mi-l dai cu împrumut, pe câte zile?
– Nu cu împrumut, ţi-l dăruiesc!
– Adică de acum înainte e telefonul meu, îmi aparţine?
– Sigur că da.
– Şi pot să fac ce vreau cu el, n-o să mi-l ceri înapoi?
– E al tău, n-o să ţi-l cer înapoi niciodată.
Prietenul i-a format numărul, iar telefonul a început să sune în mâna lui Alexandru. El a zâmbit şi… a aruncat telefonul care suna în apă, aproape de plută. Apoi a luat undiţa în mână, i-a întins cutia goală prietenului generos şi i-a făcut semn să plece că-i deranjează peştii.
Ce are a face istorioara despre telefon cu poezia?
Foarte multe, cel puţin în mintea mea. Căci prietenul meu a avut o relaţie cu totul deosebită cu poezia. Şi nu greşesc deloc spunând că întotdeauna mi s-a părut un pic exagerat respectul lui pentru poezie.
Cred că lui Alexandru îi era frică de poezie.
A intrat în literatură ca poet. Avea o bibliotecă foarte bună (exigentă) de poezie. A tradus multă poezie în română. Ştia multe poezii pe de rost.
De câte ori, rar, scria câte o poezie, mă căuta, mă băga într-o cârciumă şi mi-o citea. Eu când scriu o poezie şi o citesc prietenilor, am o voce de învingător. El avea în voce un ton de confesional, ca şi cum ar fi făcut un păcat şi aştepta o inevitabilă pedeapsă. Scria rar şi-mi citea poezia oarecum scuzându-se, oarecum cutremurat, că el nu a vrut, dar a fost obligat.
Acum e pentru întâia oară când văd poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia înţeleg de ce îi era frică de propria-i poezie. Căci poezia lui e plină de semne prin care i se părea că este avertizat că cineva încearcă să-i fure „lumina ascunsă în lucruri”.
Fiecare poezie a lui e o fisură prin care răzbate răsuflarea lumii de dincolo. Ca şi cum în miez de noapte ar fi auzit telefonul sunând de sub apă. Şi în receptor s-ar fi amestecat de-a valma mesajele de extremă urgenţă ale clenilor, mrenelor, porcuşorilor, caraşilor şi şerpilor de apă, cei cu capul plin de flori, ca un mormânt.
***
Al. CISTELECAN
Poetul care-ar fi putut fi
Nu toată lumea ştie, dar (mai) sunt încă destui care ştiu că Alexandru Vlad a început ca poet. În 1969, pe cînd era în clasa a XII-a (la „Ady-Şincai”), directorul liceului – Petre Bucşa, el însuşi poet şi om cu un umor în revărsare mereu tonică şi cu mînii directoriale mai degrabă solare şi teatrale decît reale – şi-a strîns vedetele literare ale propriei şcoli într-o plachetă – La poarta izvoarelor – pe care-a editat-o el ştie cum. Patru erau atunci (şi pe-atunci, toţi patru poeţi) vedetele literare ale şcolii noastre: Marius Jucan, Gheorghe Pugna, Lucian Taloi şi Vlad însuşi. Poemele tuturor par azi, fireşte, destul de naive şi de candide, dar „curate”: cum a făcut, cum nu, Petre Bucşa i-a scutit de birul patriotard care era încă imperativ, mai ales pentru culegerile liceene. Fiecare dintre ei şi-a scris ale lui – şi mai toţi, desigur, dragoste şi peisagistică. Nu-i de mirare, mai ales la Vlad. Dragostea era, fireşte, la vîrsta aceea o imperaţie tematică şi existenţială, dar şi un climat în care se scăldau, fatal, toată ziua: liceul nostru roia de fete superbe. Cît despre vocaţia peisajului, nici ea nu-i de mirare la el: era artist şi la desen (nici nu sunt sigur că n-ar fi putut fi şi pictor), dar mai ales era un artist al observaţiei şi contemplaţiei. Un acelaşi peisaj văzut de Vlad şi de oricine altcineva era întotdeauna două peisaje; unul cum dădea Domnul, dar celălalt plin de detalii ce se pregăteau întotdeauna să-şi ia zborul sau să se strîngă pe o abscisă parabolică. Arta detaliului ce zvîcneşte de concreteţe se vede (dar cum nu?!) şi în proza (de orice fel) a lui Vlad, dar ea se presimte deja în Acuarela de seară din „Addenda” Poemelor (recenta plachetă editată de Şcoala Ardeleană a lui Vasile George Dâncu). E un mic poem pictural, cu rafinament coloristic şi cu linii „pluviale” quasi-simboliste, plin de candoarea notaţiei şi de voluptatea contemplaţiei; un joc de lumini şi linii dizolvate în firele de ploaie şi care abia amestecă, încă vag, în fondul de stări virtuale, euforia participativă cu melancolia difuză. Poate nu-i relevant, dar în mai toate poemele care vor mai fi scrise Vlad va amesteca întotdeauna două stări, dintre care una, cea permanentă şi stabilă, un fel de stare-suport, e cea de melancolie; nu groasă, ci abia sugerată, abia indusă, abia trecută din inefabil în efabil. Linii la fel de pure şi candide are şi desenul erotic din Daphnis şi Cloe (fireşte, era oarecum de cuviinţă, fiind vorba de procesarea unui desen graţios din idila lui Longos) – şi şi aici va rămîne mereu activă o puritate afectivă manifestată epifanic – şi surprinsă în momentele de epifanizare; pe acelaşi soclu de melancolie ce se înalţă sub – şi din – dialectica nostalgiei în care joacă un sentiment sedimentat, dar reactiv (şi reactivat).
Nu ştiu cum s-a îndepărtat Alexandru Vlad de poezie şi nici prea bine cînd. Ca student, era deja prozator, deşi extraordinar cititor de poezie. Nu ştiam dacă mai scrie şi, oricum, îmi luasem gîndul. Pînă cînd, la o glumă provocatoare, mulţi ani mai tîrziu, mi-a răspuns că el, de fapt, are o poezie. Şi chiar avea. Iar apoi, cam o dată pe an, mai avea cîte una. Sunt cele de aici, apărute, mai toate, iniţial, pe prima pagină a revistei Vatra. Era chiar locul meritat, căci toate erau poeme de ţinut în antologie. Nu-s multe, după cum se vede, dar intervalele dintre ele nu se văd decît în schimbarea nucleului „tematic”; „tematic” în sens mai mult existenţial decît didactic, în măsura în care nostalgia şi epifaniile erotice vor fi scoase din cauză de avertismentele morţii. Dar nici boala, nici prezenţa tot mai apropiată a morţii n-au dislocat cu totul erosul ca nostos epifanic.
Între cele două nuclee – ambele, mă repet, cu un fel de gramatică epifanică – se mişcă mai toate poemele, inclusiv cele „accidentale” sau subtil ocazionale. Primul dezvoltă iradiaţiile unei iubiri scufundate în adîncul memoriei sentimentale asemeni unui bob de uraniu încă departe de perioada de înjumătăţire, încă tulburînd cu cîte-o iluminare anamnetică prezentul. Ecuaţia iluminantă are întotdeauna o rezolvare uşor epică (Vlad era şi-n poezie de şcoală americană), pe un arpegiu de anecdotică afectivă. Modalitatea epifanică a acestor iradiaţii se vede cel mai bine în Poem („şi am văzut-o”), unde nostalgia se lasă prinsă într-un fel de „miraj metempsihotic” şi unde timpurile afective fac un scurt-circuit extrem de concret. Această sintaxă de concrete, făcută din detalii riguroase, e cea pe care se construieşte totdeauna inefabilul ca atare al stărilor; pragul de bătaie al tuturor acestor iluminări afective e făcut din amănunte consemnate aproape scrupulos şi din ele e ridicată scena – realistă pînă la a fi reală – pe care se produce mirajul. E, fireşte, o modalitate de credibilizare a acestui miraj, de trecere a lui însuşi între concrete. Mirajul sparge un cadru concret şi se instalează în concret; vine din adîncul memoriei şi trece prin cotidian ca o adiere răvăşitoare (la Vlad catastrofele se fac din suavităţi, din diafane care răstoarnă totul). N-avem niciunde o retorică a intensităţii afective, ci doar o „descriere” narativizată a unui mic miracol anamnetic şi afectiv. Dar, desigur, tocmai transcrierea aceasta non-violentă, ca şi ne-participativă şi strict reportericească a incidentului de miraj, acreditează intensitatea acută a fondului nostalgic, trauma nevindecabilă a memoriei. Grupul de poeme de la început e un jurnal rarefiat de iluminări nostalgice, de insinuări ale mirajului în grila de monotonii a cotidianului. Timpul pe care rulează acest afect definitiv e oarecum „timpul-cascadă” de la Blaga, în care esenţialitatea existenţială a rămas suspendată într-un loc de neatins şi de unde pulsează imprevizibil. Eroticele lui Vlad nu sunt o exorcizare a traumei iluminante, ci dimpotrivă, o beatificare a ei. Există în ele, trecută în discret, o religie devoţională a iubirii, precum şi una nu mai puţin salvifică. În cele Şapte versuri cele două teme devin una, în urma unui alt scurt-circuit, de această dată deliberat şi ostentativ relaxat. E punctul, tradus cu umor, în care cele două epifanii se suprapun.
Poemele de final sunt un foarte concis jurnal de pregătire a pragului. Cu seninătate, dar şi cu un fel de abnegaţie autodistructivă, după cum se vede din Hybris. Şi ele în aceeaşi tonalitate „obiectivă”, cu detaşarea cu care ar putea fi şi ele spuse „de o străină gură”. Vlad are o ceremonialitate degajată a notaţiilor aşa că sîmburele lor atroce abia se zăreşte (spre deosebire de iradiaţiile din memoria afectivă, care au o violenţă eruptivă a diafanităţii lor). Puntea dintre cele două capete ale plachetei e făcută din „inspiraţii” ocazionale, cu siguranţă mărgele care s-au cristalizat singure. Dar (cred) tocmai ele sunt proba că Vlad a încercat să redevină poet (că începuse să creadă în această relansare se vede şi din faptul că nu s-a mai ascuns şi-n Curcubeul dublu strecoară două poeme). Ar fi reuşit, cu siguranţă. A şi reuşit. În această plachetă sunt cel puţin cinci poeme extraordinare.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
Alexandru Vlad in memoriam (7) – Prozatorul (2)
Alex GOLDIȘ
Reinventarea unui prozator
Cu un singur roman notabil la activ în prima decadă de după Revoluție (Orbitor I al lui Cărtărescu), prozei optzeciste, atât de vie în creație și program, i se putea pune, până mai ieri, diagnosticul de moarte clinică. Ultimii ani au demonstrat însă că ceea ce părea la un moment dat un real impas creator s-a dovedit a fi doar un mic recul energizant. Într-un fel, fenomenul e de înțeles: prea autoreflexivă și prețioasă pentru realitățile directe, demistificatoare care au acaparat discursul cultural românesc în primii ani postrevoluționari, proza optzecistă a avut nevoie de răgaz pentru a se reinventa. De la imaginea unei generații încărunțite prematur, așa cum părea în anii ʼ90, optzecismul și-a probat în ultima vreme importantele resurse creatoare: un simplu calcul contabilicesc poate demonstra că densitatea valorică din 2000 încoace nu aparține plutonului tânăr, ci ariergardei optzeciste, care amenință de abia acum – când nicio rațiune generaționistă n-o mai susține – să se clasicizeze: Simion liftnicul și Povestea Marelui Brigand ale lui Cimpoeșu, Orbitor II și III al lui Mircea Cărtărescu, Puppa russa lui Gheorghe Crăciun, Asediul Vienei al lui Horia Ursu sau Iluminarea lui Ioan Lăcustă sunt vârfuri de necontestat ale romanului românesc recent.
De remarcat așadar că putinii scriitori optzecisti care au reușit să revină în forță după ‘90 s-au afirmat nu numai părăsind programul optzecist, ci renegându-l de-a binelea. Căci modificarea radicală de regim politic a atras după sine, cum adesea se întâmplă, și o drastica revizuire a principiilor literare. Astfel încât peste noapte a devenit nu numai neproductiv, ci și destul de rușinos să mai scrii în manieră textualistă sau minimalist biografică (amândouă, curat apolitice). Miza pe autenticitate sau pe proza cu conținut social a îngropat aproape în totalitate utopia scriiturii fine și elaborate a optzeciștilor, care s-au trezit, brusc, îmbătrâniți prematur.
Atât de spectaculoasă a fost evoluţia prozei optzeciste în ultimii ani, încât aproape că putem trece la capitolul „normalitate” devierile de la premisele ei iniţiale. Nu s-a mai mirat nimeni de revenirea în forță a lui Alexandru Vlad cu roman, în 2011, după ce Cimpoeşu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu au demonstrat că proza scurtă din anii ‘80 (atât de original asumată de fiecare dintre ei încât părea un manifest definitiv de creaţie) era, totuşi, un exerciţiu pentru construcţii mai ample.
Începe să devină tot mai evident că din punct de vedere valoric aisbergul despre care vorbea Gheorghe Crăciun cu privire la poezia modernă în genere poate fi identificat, forțînd un pic comparația, mai degrabă la nivelul prozei optzeciste. Poate va explica la un moment dat un istoric literar pedant de ce poezia optzecistă aproape că a amuţit după ‘90, în timp ce prozatorii, treziţi dintr-o miraculoasă hibernare (perioada lungă de gestaţie pare a fi condiţia sine qua non a acestor scrieri), dau opere impresionante una după alta.
N-a surprins aşadar deloc reinventarea lui Alexandru Vlad, prozator recunoscut şi acum două decenii, dar oarecum pus în umbră, ca destui alţii, de figurile mult mai titraţilor Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu. Orice-ar spune admiratorii lui necondiţionaţi din Ardeal (doar Ion Mureşan în poezie poate depăşi cota de popularitate de care s-a bucurat printre confraţi), scriitorul n-a reuşit să-şi găsească tonalitatea creatoare după Revoluţie. N-a lipsit nicio clipă din actualitatea editorială, însă majoritatea volumelor din ultimii ani, bine scrise, sunt totuşi fragmentare şi eclectice, la graniţa dintre publicistică şi proză. Ce-i drept, în multe se întrevedea deja un început de distanţare faţă de experimentalismul recurent, mai mult sau mai puţin discret, în proza tuturor scriitorilor optzecişti. Prozele din Aripa grifonului sau Drumul spre Polul Sud, dar şi fragmente întregi din romanul Frigul verii erau mai degrabă exerciţii de realism decât hălci propriu-zise de viaţă. Revenirile stilistice obsedante, focalizările imprevizibile, modificările bruşte de perspectivă trădau un prozator (departe de textualismul pur şi dur al altor colegi de generaţie, desigur) foarte atent la intrigile compoziţiei. În schimb, scrierile de după ‘90 reflectă toate, prin apropierea de reportajul în proză, o intenţie vădită de renunţare la tehnică în favoarea clasicului – dar mult mai rafinatului – autenticism. Dau savoare anecdoticii rurale (mediul predilect al prozatorului) decupaje copioase din realitatea de zi cu zi, personaje pitoreşti, „sucite”, precum şi o voce din off fals mizantroapă, capabilă de mari adeziuni sufleteşti dincolo de predispoziţia pentru umorul stins şi negru.
Ce-i drept, acestea din urmă constituie datele de pornire ale romanului Ploile amare. Titlul, cam evanescent-liric, fără forţă de expresie, nu reflectă decât la modul superficial imaginarul lui Alexandru Vlad. Dacă există totuşi, lirismul ţâşneşte neprevăzut din materia unei proze realiste excelent conduse de la primul până la ultimul pasaj. La fel ca la Horia Ursu sau la Petru Cimpoeşu, deformaţia profesională de nuvelist se transformă şi la Vlad într-o artă superioară a instantaneelor şi a cadrelor abia mişcate. Nu o naraţiune propriu-zisă, curgătoare în stil clasic, ne propune Alexandru Vlad, ci mai degrabă o sumă de episoade de sine stătătoare, în care personajele centrale revin pe rând în prim-plan, în câte o scenă reprezentativă. Prozatorul suspendă astfel orice devenire previzibilă a poveştii şi, deşi pricepem încă de la început tot ce se întâmplă în roman (complicaţiile tehnice gratuite sunt inexistente), cursul spre care se îndreaptă Ploile amare ne rămâne străin până la ultimele pagini. La fel ca ploile care inundă mica localitate de lângă Cluj timp de mai bine de trei luni, naraţiunea stagnează ea însăşi în aceste mici racursi-uri enigmatice. Toate, excelente prilejuri de virtuozitate caracterologică. Nu se poate elogia îndeajuns talentul lui Alexandru Vlad de a surprinde interiorităţi pitoreşti.
Tânărul învăţător Pompiliu, Preşedintele Alexandru, doctorul Dănilă, tehnicianul Kat, paznicul Toma Buric, brigadierul Brodea sau hoţul Zaharie alcătuiesc o galerie de personaje de neuitat, de care cititorul se desparte cu greu la final. Singurii rămaşi în satul izolat de ape în timp ce oamenii serioşi construiesc un dig, toţi sunt nişte excentrici, nişte „suciţi”. Ei nu ies cu nimic din logica realului, însă captivitatea în propriile obsesii – şi gratuitatea derivată de aici – îi face într-un anumit sens neverosimili. Iată portretul paznicului de noapte al satului, despre care nu se mai ştie ce sau pe cine păzeşte: „Toată munca lui Toma Buric consta practic într-o odihnă în slujba comunităţii. Şi era chiar mândru de asta: fiecare avea dreptul la odihna lui privată, recuperarea în intimitate a capacităţilor vitale, numai odihna lui era pusă şi aceasta în slujba statului. Parcă ar fi fost înzestrat natural cu o capacitate incontestabilă: omul care se putea priva de somn, pentru o permanentă stare de veghe. Când se lăsa seara parcă totul se cufunda în cenuşă. În scurtă vreme întunericul se va lăsa fără nuanţe. Lumea mergea devreme la culcare, iar despre cei care nu mergeau la culcare el ştie foarte bine unde sunt şi cu ce se ocupă. Părea că aduce noaptea de la el de acasă. Venea clefăind din cizmele lui largi de cauciuc, lua centrul satului în primire şi aprindea felinarul din faţa Prăvăliei – şi asta era un fel de semnal că lucrurile au intrat în stăpânirea sa”. Tehnicianul medical Kat e, la rândul lui, un personaj cel puţin la fel de interesant. Pe lângă că e preocupat în mod cât se poate de ingenuu de problematica filozofică a timpului (şi prozatorul se amuză să-i urmărească până la absurd dialectica interioară), rezolvată până la urmă cât se poate de pedestru prin deprinderea artei de a croşeta (!), secundul doctorului Dănilă e un împătimit al – am zice noi azi – gadget-urilor. Pasiunea de a distruge şi de a recompune (Kat îşi construieşte din obiecte ieşite din uz un sistem de măsurare a nivelului apei, ba chiar şi un radio) nu e însă doar o nevoie superficială, aflăm printre rânduri, ci ţine de un tic interior: „După lăsarea nopţii aparatul acela primitiv de radio păru să-i şoptească vreme îndelungată la ureche, şi aşa, cu casca lipită de tâmplă, părea că face el însuşi parte din acel aparat construit de mâna lui, că se întregise, îşi adăugase ceva ce-i lipsea”.
E imposibil de transcris, ba chiar de inventariat, acest angrenaj subtil al detaliilor ce face ca, fără a reprezenta o monadă, fiecare dintre personaje să devină, sub lentila microscopică a lui Alexandru Vlad, un mecanism de sine stătător. Mecanism care s-ar fi putut învârti în gol (ceea ce nu-i chiar atât de ciudat într-o lume în care timpul a devenit el însuşi „o jucărie stricată”), dacă prozatorul n-ar fi reuşit să adune toate aceste destine şi să le atribuie un sens totalizator.
Ciudat e că e că în Ploile amare aceste episoade de sine stătătoare încep să comunice subteran şi să închege o supranaraţiune convingătoare. Ceea ce părea la început un roman de caractere, construit printr-o rafinată tehnică a monologului interior, devine o poveste stratificată, în care misterul sau neprevăzutul joacă roluri centrale.
Căci, deşi povestea lui Alexandru Vlad are o sursă de inspiraţie reală (inundaţiile din primăvara lui 1970), un mic nimb fantastic pluteşte deasupra întregii naraţiuni. Neverosimilă de la început e insistenţa asupra calamităţii naturale, ridicată de prozator la rang de simbol. Toată geografia din Ploile amare îmbracă, în pasaje de o frumuseţe stranie, culori apocaliptice: „Faptul că lipsea şi linia orizontului, pierdută într-o ceaţă alburie, făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârşită (…) Acum soarele nu se mai lăsase văzut de săptămâni întregi şi lumina se lăsa concomitent în cer şi în ape. Natura părea un mecanism care se stricase definitiv. Cineva acolo sus uitase cum se opreşte ploaia. Supravieţuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur şi simplu o insulă, ca un boţ de mămăligă într-un castron cu lapte”.
Când, după câteva luni, potopul încetează, încheind ciclul romanului, prozatorul notează la fel de expresiv: „Luminaţi pe dedesubt norii deveniseră parcă şi mai consistenţi, grei ca o cupolă de beton, mucegăită de atâta umezeală neprimenită. Cerul se ridicase asemenea unui capac şi la adăpostul întunericului putea să se lase foarte bine la loc”.
Într-o astfel de lume ieşită din ţâţâni, dar închisă ermetic, se desfăşoară somnambulic, timp de trei-patru luni, existenţa câtorva locuitori dintr-o localitate de lângă Cluj. Spun câtorva pentru că doar specimenele „interesante” sau cu „misie” în destinul comunităţii rămân pe loc din calea apelor. Şi dacă natura începe să-şi creeze ea însăşi forme monstruoase (găinile carnivore ale brigadierului Brodea sunt doar un exemplu), nici conştiinţa nu rămâne neafectată. Tot ce fac aceste personaje obligate prin forţa lucrurilor la un repaos prelungit e să-şi plimbe la lumina zilei, ţopăind din baltă în baltă, obsesiile. Iar multe dintre ele sunt legate de trecut. Astfel încât tema calamităţii naturale e inundată treptat de cea a memoriei şi a destinului comunitar. Centrală rămâne sugestia, refăcută din atâtea unghiuri de prozator, că această breşă în evoluţia normală a lucrurilor provoacă, în paralel cu destinele personale, un soi de bizară autoreflexivitate colectivă. Mai mult, există indicii că locuitorii înşişi provoacă sau încurajează mai mult sau mai puţin conştient o asemenea autarhie (de aici şi micile oaze de idilic): „Când te gândeşti că oamenii îşi doresc deseori, în secret, să aibă genul acesta de autonomie, adică puţină izolare, ideea fiind că toate relele vin dinafară, nu înţeleg de ce satul trebuie să aibă obligaţii faţă de raion, faţă de regiune, şi până la urmă faţă de restul lumii, când din afară nu le vine practic nimic bun”. Ies la iveală, din întoarcerea acestei lumi asupra ei înseşi – istoriile trecutului se ramifică pe măsură ce avansăm în naraţiune şi cu fiecare capitol parcurs, romanul lui Alexandru Vlad câştigă încă un strat în profunzime – nu atât lucruri neştiute, cât mai degrabă fapte bine îngropate în memoria comunitară. În satul din Ploile amare „nu există secrete ale persoanelor, ci secrete ale comunităţilor”, ni se spune la un moment dat. Punct în care, dintr-o poveste cu valenţe stihiale, romanul lui Alexandru Vlad se transformă deopotrivă într-o naraţiune poliţistă şi într-o parabolă politică.
Nu întâmplător, outsiderii comunităţii, tehnicianul Kat, dar mai ales tânărul învăţător Pompiliu (reflector şi proaspăt „iniţiat” în tainele acestei lumi) pornesc fiecare într-o aventură proprie pe calea descifrării trecutului. Bucăţile puse cap la cap prin mărturisirile lui Toma Buric sau Brodea, dar şi prin descoperirile finale, fac din Ploile amare unul dintre cele mai bune romane despre anii ‘50 scrise vreodată la noi, fără a fi totuşi un roman propriu-zis al „obsedantului deceniu”. Proza lui Alexandru Vlad n-are nimic din încrâncenarea morală a ficţiunilor specifice dezgheţului politic. Dimpotrivă. De remarcat peste tot că trama ideologică, fără a fi vreo clipă minimalizată, e înghiţită de adevărurile aşa-zis general-valabile ale vieţii. Evenimentele din urmă cu două decenii (colectivizarea, cenzura şi arestarea preoţilor, închisoarea) se înscriu firesc în registrul mai larg al unor poveşti despre pasiuni şi crime, mult amplificate, ce-i drept, de imaginaţia localnicilor. Frumoasa Anca – o altă Remedios din Un veac de singurătate, tulburătoare chiar și moartă în imaginaţia tânărului Pompiliu – agită instinctele satului până într-atât, încât pune în pericol însăşi colectivizarea.
Distanţa temporală, fantasticul, oniricul (fapte şi scene din trecut populează mai mereu visele personajelor) sau doar zvonistica rurală pun în surdină teribilele evenimente politice sau sociale, integrându-le cât se poate de firesc – fără impulsuri didactice, adică, dar şi fără intenţii minimalizatoare – în istoria comunităţii. Cu atât mai dramatică se dovedeşte prezenţa promotorilor colectivizării în sat, cu cât ea îi bulversează nu doar ordinea aşa-zicând instituţională, ci şi logica…erotică. Atent condusă, prin episoade răsfirate gradat de-a lungul întregului roman, e disputa bărbaţilor satului asupra Ancăi. Iar povestea de dragoste dintre tânăra femeie şi Făt-Frumos-ul captiv în pielea unui preot – nimeni altul decât brigadierul Brodea înainte de închisoarea politică – e o adevărată bijuterie narativă. Ca în ficţiunile amoroase clasice, pasiunea e amplificată la fiecare pas de interdicţie. Însă câtă culoare a amănuntului, cât rafinament al scenariului în această poveste a „patimilor împotriva firii şi împotriva lui Dumnezeu”. De o „frumuseţe insinuantă” în ochii privitorului, Anca îl vizitează pe tânărul preot ascuns de autorităţi deghizată în haine monahale: „Venea la mine încheiată până la gât, cu o basma, cu haine lungi, ca o călugăriţă. Să-mi demonstreze că putea fi ca şi mine dacă trebuia”. Ceea ce nu face, desigur, decât să ridice la pătrat intensitatea ispitei, angajându-i pe cei doi într-un joc erotic pe viaţă şi pe moarte.
Scăldarea permanentă a ideologicului în existenţial transformă romanul lui Alexandru Vlad într-o excelentă parabolă politică. Preşedintele gospodăriei agricole, şeful de facto al comunităţii, e şi cel mai complex personaj din Ploile amare. Din fost erou al luptei socialiste la scară naţională, Alexandru devine un apărător destul de ambiguu al comunităţii în faţa abuzurilor comuniste. Nevoia de a-şi proteja consătenii de excesele de la Centru se transformă tot mai mult într-un izolaţionism dictatorial. Stăpân peste gafele şi slăbiciunile subalternilor (salvaţi în momente-cheie de violenţele Sistemului), Alexandru întrupează figura ambiguă a mântuitorului vinovat. E greu să nu citeşti aici printre rânduri, chiar dacă Vlad are prudenţa de a nu ieşi propriu-zis în decorul propriei lumi romaneşti, o aluzie la contradicţia ceauşistă (niciodată transpusă atât de viu într-o psihologie) între protecţionismul naţionalist şi impulsurile autarhice. Mai ales că – şi aici, Vlad dă într-adevăr o lovitură de maestru al prozei – inexplicabilele inundaţii, înfăţişate până acum ca intervenţii supranaturale, se dovedesc a fi fost provocate şi întreţinute de decizii cât se poate de umane şi de politice ale Preşedintelui. Moment în care devine evident că povestea cu iz fantastic a lui Alexandru Vlad se transformă într-o utopie întoarsă a totalitarismului. Tehnicianul Kat, medicul Dănilă, dar şi tânărul Pompiliu încep să descopere treptat că izolarea provocată de inundaţii e menţinută prin voinţa unui conducător paranoic. Cei trei găsesc căi de ieşire, revelând drept artificial ceea ce era privit din interior drept natural. E, în fond, modalitatea tipică de „trezire” de sub influenţa oricărei ideologii dominante.
Poate că tocmai insistenţa asupra atâtor paliere şi modalităţi stilistice va nedumeri cititorul. Cum se împacă un roman al calamităţilor naturale cu o poveste erotică sau cu o parabolă politică, cum fuzionează fără sesizabile treceri de nivel registrul realist cu cel fabulos sau oniric? Merită însă subliniat că reuşita Ploilor amare constă în cuprinderea tuturor acestor direcţii fără ca vreuna să sune fals sau s-o agreseze pe cealaltă. Un secret pe care, de ce să n-o recunoaştem deschis, doar prozatorii de proporţii îl deţin.
***
Alex CIOROGAR
Alexandru Vlad – Ploile amare
The past is a foreign country; they do things differently there.
L.P. Hartley
There is no murder in paradise – sau cel puțin nu se vorbește despre asta. Replica, des vehiculată într-o peliculă recentă, îi aparține, chipurile, lui Stalin, devenind simptomatică pentru întreaga atmosferă a totalitarismului comunist. Nu alta e situația nici în deja faimoasa carte semnată de prozatorul clujean Alexandru Vlad, Ploile amare, publicată la Bistrița de editura Charmides. Și-i spun carte pentru că toate scrierile autorului rămân o antologie de foiletoane (unele publicate inițial în periodice, altele nu), chiar dacă o parte din ele au nu doar aparența, ci chiar intenția de roman, cum se întâmplă și în cazul Ploilor amare. Împrumutând elemente din metodologia studiilor de memorie culturală articulate, pe de o parte, cu rezultatele concrete ale unei cercetări cantitative și, pe de alta, cu sugestiile bachelardiene privind imaginația materială, eseul de față reprezintă o relectură a volumului din 2011 în cheie anti-romanescă.
Scriam, cu altă ocazie, despre prejudecățile ce înconjoară, în mediul literar românesc, genul prozei scurte. Nu reiau argumentele, însă aș reține problematica temporalității vizavi de proza scurtă. Cu alte cuvinte, capacitatea prozatorului de a capta și de a menține atenția cititorului pe întreg parcursul narațiunii, cu toate că e vorba de spații înguste, reprezintă principalele condiții de existență și, totodată, avantajele nuvelei și ale nuvelistului. Proza scurtă mizează pe înfățișarea unui set de circumstanțe inițiale, situație imediat și surprinzător răsturnată, lăsând, prin urmare, cititorului impresia că lectura a fost începută și abandonată într-un trecut apropiat și că tot ce-i rămâne de făcut e să urmărească episodul până la final. Sau până la următorul episod?
Ce este, în fond, nuvela? Fiindcă definițiile ce vin din partea criticii anglofone sunt, de regulă, contradictorii și imprecise, am decis, totuși, să reiau aici definiția, poetică la rândul ei, pe care ne-o oferă cercetătorul francez, Frédérique Chevillot:
une nouvelle, c’est une partie de l’actualité, une information, un événement, un fait divers, un scoop. Une nouvelle, c’est une annonce, un avis, un communiqué, une dépêche, un message, un tuyau, une chronique. Une nouvelle, c’est aussi une communication, un exposé, une leçon, une lettre, une missive, une correspondance. Une nouvelle, c’est encore une nouveauté, un inédit, une création, une innovation, quelque chose d’inconnu, d’original, de neuf, d’inattendu, d’inhabituel, de jamais vu, de sans précédent… Mais, une nouvelle, c’est aussi un récit, une narration, un compte rendu, une légende, un mythe, un mensonge, une histoire, un bruit public, une rumeur, un on-dit et/ou un non-dit… Une nouvelle, c’est encore un conte, une fable, un exemple, un fabliau, un lai, une historiette, une anecdote, une scénette… Une bonne nouvelle, c’est une aubaine, un bonheur, une chance, un heureux événement, un miracle, un coup d’éclat, un exploit… et c’est aussi la Bonne Nouvelle, la bonne parole, qui peut devenir le prêche, le sermon, l’homélie… Une mauvaise nouvelle, c’est un contre-temps, une crise, un accident, une calamité, une catastrophe, un drame, un malheur, un coup du sort1.
Iată, în esența ei, cea mai bună (chiar dacă nu cea mai scurtă) definiție a prozei lui Alexandru Vlad. Rând pe rând, romanul a fost etichetat, și pe bună dreptate, ca fiind roman polifonic, roman polițist, roman istoric, roman de dragoste, roman parabolic, roman inițiatic, roman rural, roman poetic, roman de caractere, roman politic, roman al calamităților naturale, roman realist, roman fabulos, roman oniric, roman panoramic. Asta pe de o parte. Pe de alta, aș evoca, în mod excepțional, ingenioasa definiție a prozatorului britanic, Kingsley Amis, care spune, foarte simplu, că proza scurtă e acea formă a povestirii în care eroul principal e reprezentat de o anumită idee generală despre starea unei societăți, idee ce influențează desfășurarea întregii acțiuni (comunismul în cazul nostru). Mai mult, Martin Scofield a arătat că proza scurtă reprezintă o formă ideală nu doar pentru experimente formale, ci o formă exemplară pentru reprezentarea stărilor de criză. Nici nu e de mirare, astfel, că modelele literare de la care se revendică Alexandru Vlad sunt englezești și, în mod special, americănești, atâta timp cât nu uităm că un scriitor, precum Frank O’Connor, nu glumea atunci când spunea că proza scurtă ar putea fi declarată forma artistică națională a poporului american.
S-a spus despre Alexandru Vlad fie că se simte obligat să epuizeze subiectul despre care scrie, încărcând paginile până la sațietate, fie că e un colecționar de detalii, însă dincolo de acest aspect, cititorul poveștilor lui Alexandru Vlad se vede obligat, indiferent de subiect, să parcurgă nu mai puțin, nici mai mult de două planuri: unul realist, celălalt metafizic. Scriitorul însuși vorbește despre un nivel asertiv și un nivel sugestiv al artei narative. Mecanism general, dedublarea prin meditație îi satisface prozatorului dorința de a-și preda propria esență unei alterități. Aspectul memorialistic e mereu completat de interstiții lirice, astfel încât ceea ce la început părea a fi o povestire (auto)biografică se dovedește a fi, în final, un soi de parabolă, de cele mai multe ori politică. Astfel, tematica e livrată, nu o dată, tocmai de preocupările personajelor principale: Ploile amare vorbesc, de pildă, despre modurile în care modernitatea, în varianta ei totalitară, a pătruns și a modificat lumea satului românesc. Poate n-ar fi rău să ne reamintim distincția pe care Wellek o făcea între novel și romance. Dacă prima e o formă de mimetism născută din genurile istoriografiei (scrisori, jurnale, biografii, cronici), cea din urmă mizează pe construcția unor lumi ficționale provenind din tradiția aventurilor cavalerești. Între iluzia vieții și iluzia artei, între Lawrence Sterne (care a preluat ideile lui Locke cu privire la libera asociație a ideilor) și Gustave Flaubert, autorul mizează pe ce Thibaudet numea stilul indirect liber, pe monologul interior – preluat de la Dujardin – și, în sfârșit, pe fluxul conștiinței așa cum îl descrisese William James.
Prozator de cursă lungă, creația sa a fost, de cele mai multe ori, împărțită în două etape, justificate ce-i drept, de trecerea, după căderea comunismului, la publicistică. Ramificându-se un deceniu înainte și două după revoluție, activitatea sa creatoare poate fi împărțită, la fel de bine, în patru etape: prima, specifică optzecismului tehnicist, e compusă din publicațiile dintre anii 1980, respectiv 1985. A doua etapă, dominată de publicistică, se încheie undeva la mijlocul primului deceniu al noului secol când, odată cu Viața mea în slujba statului, Alexandru Vlad dădea semne de revenire la proza scurtă, chiar dacă era vorba de un altfel de proză scurtă (a treia etapă). Renunțând aproape în întregime la aspectele tehnice (ascunderea arhitecturii, renunțarea la mecanica textuală), ultima perioadă se dovedește a fi nu doar cea mai surprinzătoare din întreaga sa evoluție, ci și cea mai valoroasă. Revoluția scripturală se datorează nu doar practicii jurnalistice, ci și modificărilor survenite în cadrul obiceiurilor sale de lectură. Lepădându-se de Faulkner, Updike și alții, Alexandru Vlad se reîntoarce nu doar la prozatorii ruși (la Cehov în special), ci la majoritatea clasicilor.
O cercetare cantitativă (bazată, e drept, doar pe Dicționarul cronologic al romanului românesc, 1990 – 2000 – singurul instrument aflat, de altfel, la îndemâna istoricului literar) realizată pe modelul lui Franco Moretti, arată, pe de o parte, că, în ciuda a ceea ce obișnuim să credem, adevărul e că romanele de după ’90, atunci când nu au făcut parte din categoria celor comerciale (polițiste, romane de dragoste), au fost majoritar rurale. Ce vreau să spun, cu alte cuvinte, e că, dincolo de tematică, romanul românesc post-revoluționar nu s-a descotorosit nici de epicul pur și dur, nici de dimensiunea etică. Ba dimpotrivă. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că nu alte categorii de romane au făcut capul de afiș al vremii (Simona Popescu, Adrian Oțoiu, Mircea Cărtărescu ori Radu Aldulescu). Capitalul simbolic, vorba lui Bourdieu, se afla pur și simplu în mâna altor jucători.
Pe de altă parte, explozia memorialisticii (confesiuni, jurnale, interviuri, mărturii) din același deceniu a dat naștere unor operațiuni de reglare ideologică și, în consecință, revizuirilor est-etice. Or, în aceste condiții, trebuie regândiți termenii care să descrie, în mod adecvat, dinamica reală a valorilor ce au determinat, în decada amintită, producția de romane. Pe acest fundal, promoțiile literare de după revoluție au început să se definească polemic în raport cu literatura vechilor generații. Din nefericire, așa-numita reîntoarcere a romanului românesc a menținut în continuare textele scriitorului clujean într-un colț de umbră. Scriitor histrionic, evoluția sa e revelatoare pentru metamorfozele întregii generații optzeciste. Din 2000 încoace, prozatorii au renunțat atât la pretențiile totalizatoare (specifice șaizeciștilor), cât și la construcțiile formale elaborate ale optzeciștilor, pledând în favoarea unei scriituri simple și directe (noul autenticism ori mizerabilism). Ciudat, în aceste condiții, se arată gestul lui Vlad de a produce un roman total.
Din ce în ce mai sceptici față de procesul hermeneuticii ca atare, membrii noilor generații au încetat să mai creadă în valorile unei tradiții ce miza, în siajul gândirii unui Derrida, pe proliferarea infinită a sensurilor (utilă altădată). Cu alte cuvinte, dezamăgirea înregistrată în față nevoii de (re)interpretare continuă a sensurilor unui text, se traducea, la începutul anilor 2000, prin dorința de a depăși, într-un fel sau altul, acest impas. Scopul principal era acela de a scrie și de a accede, prin lectură, la esența translucidă, aproape gratuită, a textului. Într-o astfel de atmosferă post-politică, forma începe să colaboreze din nou cu conținutul care încetează acum să mai funcționeze pe căi subversive, interpretarea fiind trimisă la muzeu. Loc comun al oricărei revoluții, întoarcerea la natura organică (la violența primitivă) privilegiază senzația și sensibilitatea recompusă în fața interacțiunii directe cu obiectul. O reîntoarcere, cu alte cuvinte, la sensul originar al experienței estetice, indiferentă la manifestările oricărui surplus semnificativ.
Conceput ca o replică adresată romanelor proletcultiste, Ploile amare ar fi riscat, fără o strictă gestionare a diferitelor tipuri de material, să alunece, la fiecare colț, fie în mediocritate, fie în redundanță. De pildă, dacă personajele centrale ale romanele despre comunism apărute după revoluție (Lucian Dan Teodorovici ori Gabriela Adameșteanu, ca să dau două exemple mai titrate din două generații diferite) aleg să nu păstreze figurile centrale ale „obsedantului deceniu”, volumul lui Alexandru Vlad le reciclează la modul mucalit. Folosind, cum am mai zis, tehnicile modernismului (stratificarea narativă, polifonia, tehnica contrapunctului), textul impresionează prin grefarea acestora pe o structură compusă în registru clasic. O lume ce aduce aminte nu doar de Marquez, Saramago ori Faulkner, cum s-a tot spus, ci și de Insula lui Groșan, de Rusoaica (prin construcția, in absentia, a Ancăi) ori de Lumea apelor. Scrisul lui Alexandru Vlad rămâne sub dominația cuvintelor lui Norman Manea care a fixat, în mod adecvat, ambiguitățile acestuia (valabile și azi): viața paginii și emisia de semne ale vieții. Cu greu poți găsi un text în care oscilarea continuă între cei doi poli – biologicul livrescului și figuralitatea lumii – să nu funcționeze ca principiu al singularizării. Ceea ce înseamnă și că textele scriitorului ardelean seamănă foarte mult între ele. Fapt ce nu constituie, în sine, o problemă, însă o proză ce mizează la modul excesiv pe producerea unuia și aceluiași efect riscă să obțină uneori taman contrariul.
„The struggle of man against power is the struggle of memory against forgetting”, cugeta Milan Kundera. Formula „rezistenței prin cultură”, dincolo de toate dezbaterile iscate în jurul temei, dă seama de lupta împotriva sovietizării, o luptă, în termenii de mai sus, pentru păstrarea istoriei și memoriei victimelor totalitarismelor. Că e un subiect fierbinte l-a demonstrat de mult boom-ul de memorie imediat de după revoluție. Orice text conține și urme ale trecutului. În Ploile amare, memoria e un proces în care lumea devine un simplu fundal pentru dezvoltarea personală a personajelor, narațiunile ideologice împletindu-se cu cele naționale. O societate postcatastrofică are nevoie, așadar, de postmemorie: „the dialectics of repetition and remembering produce warped imagery, which combines the analytic, self-conscious exploration of the past with its reverberations and transfigurations. Thus reenactments merge with remembrances in creative forms that can be naive or sophisticated, regressive or productive, influential or isolated”2. E vorba, în fond, despre moartea unei lumi, despre destrămarea vieții colective, dar și despre nivelarea oricărei individualități. Vina aparține, desigur, întregii comunități.
Paragraful bine scris e ca stofa de calitatea, spunea autorul într-un interviu. Lucru pe care îl confirmă tocmai prozele sale într-atât de cizelate ce par nu a fi scrise, ci mai degrabă croite. După un început construit parcă cu încetinitorul, cartea intră în viteză, în special în cea de-a doua jumătate, unde Alexandru Vlad scrie cu multă convingere construind, în consecință, personaje cu evoluții de-a dreptul surprinzătoare. Odată cu acest volum, autorul ne arată că se pot crea lumi întregi doar din câteva paragrafe. Roman al comunismului îl numește Bogdan-Alexandru Stănescu și o face pentru că satul reprezintă o metaforă a lumii comuniste românești, la fel cum izolarea datorată inundațiilor simbolizează enclavizarea statului român din acea perioadă. O picătură de apă este îndeajuns de puternică pentru a crea o lume. Așa cum știm de la Coleridge încoace, imaginile care se repetă se transformă în simboluri. Ca unul din cele patru elemente materiale, apa determină, zicea Bachelard, modul de configurare al gândurilor, viselor și, în sfârșit, al imaginilor. În combinație cu pământul, apa susține una din schemele fundamentale ale materialității, astfel încât producția de metafore vizuale (ce pot lua forma mormintelor sau a inundațiilor) prezintă, în configurațiile lor simbolice, jocul dintre superficialitatea suprafețelor și profunzimea esențelor. Element al morții tinere și frumoase, moartea în ape e nu doar cea mai lipsită de realism, ci și cea mai maternă dintre acestea. Altfel, Ploile amare pot fi citite întocmai unei cărți ce exploatează atât aspectul senzorial, cât și cel senzațional al acțiunii, o revizitare cutremurătoare a tematicii hitchock-spengleriene – weather porn de cea mai bună calitate.
Fără îndoială, e suficient să ceri cuiva o singură mare carte. Dincolo de unele defecte, volumul își merită aplauzele tocmai prin încercarea de rezolva ecuația comunismului românesc. O carte care funcționează simultan ca o parabolă politică, o colecție de proze scurte și, nu în ultimul rând, ca o confesiune înduioșătoare. O poveste complexă ce nu poate fi rezumată în aceste câteva rânduri.
____________
[1] Chevillot, Frédérique, „Nouvelles-limites” în Fabula/Les colloques, http://www.fabula.org/colloques/document669.php.
2 Uilleam Blacker, Alexander Etkind, and Julie Fedor Memory (eds.), Memory and Theory in Eastern Europe, Palgrave Macmillan, New York, 2013, p. 10.
***
Irina PETRAŞ
Negustorul de poveşti
Astăzi, 31 iulie, Alexandru Vlad ar fi împlinit 65 de ani. La începutul lui martie, când boala devenise ameninţătoare dintr-o dată, socoteam câţi ani are şi am zis: „în iulie va împlini 65 de ani”. Laura, care tocmai văzuse fişa de externare, mi-a răspuns alb: „nu va împlini”.
Vestea morţii lui la doar 64 de ani a provocat o revărsare de durere, de tristeţe, de solidaritate în restrişte. Soseau pe adresa mea (eu transmisesem „comunicatul”) sute de mesaje. Unele dintre ele, mai „oficiale”, deplângeau enorma pierdere suferită de cultura română, de literatura română prin trecerea lui în nefiinţă. Dar nu aşa stau lucrurile. Am mai spus-o şi altă dată, am repetat-o la moartea lui Petru Poantă, de acum aproape doi ani – un scriitor este suma cărţilor sale, cele pe care le-a scris şi le-a publicat în timpul vieţii sale. Mai lungă sau mai scurtă, căci aşa se petrec lucrurile în lumea muritorilor ce suntem. Refuz să gândesc, în gol, ce ar mai fi putut face dacă ar mai fi trăit un număr de ani. El, scriitorul, trăieşte în continuare prin cărţile sale, la ele mă raportez ca la o operă încheiată, dar care admite şi aşteaptă lecturi, interpretări, reluări. Călinescu sau Blaga au murit şi ei la 66 de ani – cât avea Petru Poantă –, dar nu la ce mai puteau scrie dacă nu mureau atunci ne raportăm, ci la ceea ce au scris deja, împlinindu-şi exemplar rostul de muritori cu acces la creaţie. Fiind exact cărţile pe care timpul său i-a îngăduit să le scrie, scriitorul nu dispare odată cu moartea sa. Literatura română, cultura română nu l-au pierdut pe Alexandru Vlad. Prozatorul, traducătorul, publicistul sunt acolo, pe raftul întâi al scrisului românesc, unde a fost aşezat fără ezitare încă de la debut. Opera sa va dura cât vor mai fi pe lume cititori de carte românească. Iar cărţile sale sunt mărturii ale ştiinţei aparte de a decupa semnele purtătoare de sens ale lumii. El ştia prea bine că „mântuirea” unui scriitor stă, cum bine spunea Blaga, în creaţie. Ultimele săptămâni de viaţă şi le-a petrecut ca un scriitor adevărat, sfidând până la capăt semnele tot mai clare ale sfârşitului. Şi-a corectat ediţia revizuită a Ploilor amare, a făcut îndreptări la cartea cea nouă, Omul de la fereastră.
Nu, scriitorul Alexandru Vlad n-a plecat. El a rămas printre noi. Îl putem oricând regăsi în tihna recitirilor şi a amintirii. Cel care a plecat e omul Alexandru Vlad. Ne va lipsi – o vreme, cât vom mai adăsta pe-aici, prin lume – personajul luminos şi înţelept care ne întâmpina la fiecare colţ de stradă şi de viaţă cu o poveste cu tâlc. Ne va lipsi prietenul generos cu zâmbetul lui cald şi înţelegător, gata să mulcomească supărări şi să împace cu o vorbă potrivită. Drumurile noastre au de-acum un reper mai puţin.
În numărul 5 al României literare, din 30 ianuarie 2015, apărea recenzia mea la Cenuşă în buzunare. Sandu o aşteptase răbdător (încă mai credea, tot mai firav, că timpul lui are răbdare…), nu voise să-i arăt textul înainte. Mi-a mulţumit, îi plăcuse, dar a adăugat, glumind, că a bârfit cu Muri că nu scrisesem nicăieri că e genial. I-am spus că nici nu cred că e „genial”, e un cuvânt atât de mare că sună a gol. Nu i se potriveşte. Mi se pare mult mai important că e un prozator foarte bun. Negustorul de poveşti, cum l-am numit, după un personaj al lui Tudor Dumitru Savu, a zâmbit în felul lui, cu ochii mijiţi: „Dacă spui tu…” Ei, bine, da, spun. Iată aici, reluate, câteva argumente.
Deşi numărat nesmintit în primele rânduri ale optzeciştilor de soi încă de la prima carte, descrierea lui Alexandru Vlad cu instrumente valabile pentru o anume secţiune din literatura vremii e mereu cu un rest mai mare decât în cazul celorlalte singurătăţi ale generaţiei sale. De aici şi mirarea mea repetată că, zgârcit cu apariţiile editoriale cum îl ştiam şi „disident” ca atitudine scripturală, nu lipseşte din nici o listă mai acătării. Cred că e vorba mai degrabă de o asumare şi recunoaştere a coincidenţei existenţiale, de spaţiu şi timp, ca să zic aşa, decât a celei de atitudine auctorială.
Melancolic în sensul atenţiei fixate obsesiv asupra obiectelor acestei lumi, Alexandru Vlad îmbracă realitatea în cuvinte complicate, într-un ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească. Totul depinde de cuvânt, lumea se creează acum, în fiecare clipă, prin contemplare verbalizată – „mi-am concentrat toată privirea asupra…” Cele mai banale evenimente sunt comentate grav, cu orgoliul descoperitorului absolut. Citesc în Pas de deux aceste rânduri: „Nu întreba dinainte unde vor merge, venea supusă. Pe ţiglele acoperişurilor înclinate străluceau cioburi de sticlă [s.m.]. Nu ţipa, nici nu protesta când era nervoasă, dar nimic mai uşor decât să-ţi dai seama că e distrată, neliniştită”. Imixtiunile plastice, întotdeauna neaşteptate expresii ale unui ezoterism bine întreţinut, sunt mai importante decât întâmplarea. O stranie excitaţie, misterioasă şi oarecum vag ameninţătoare, se transmite cititorului. Naratorul „începu să vorbească aţâţat de propriile cuvinte” aidoma personajului său. O frază de un rafinament câteodată excesiv, manii de orfevrier transferă într-un nefiresc de un fel cu totul special cele mai banale întâmplări cotidiene. Nici o asemănare cu tratamentul „homeopatic” (cum l-am numit atunci, în anii ’80) al griului cotidian, prezent la mulţi dintre desantiştii de marcă. Nu se speră o ameliorare a relaţiei individ-lume-pe-dos prin descrierea halucinat de cenuşie a faptului mărunt, ci se degustă cu delicii secrete fărâma de culoare pe care cuvântul o poate împrumuta prejmei. O plăcere exclusivistă de a conferi realului semnificaţiile conţinute latent: „Adună senzaţii şi imagini cu lăcomia şi hărnicia dezlănţuită a veveriţei” citesc undeva în volumul Drumul spre Polul Sud. Alexandru Vlad mizează totul pe libertatea absolută a celui dăruit cu har: „păstrez vagi impresii izvorâte liber dintr-un motiv real, nimic nu le contrazice şi eu le dau curs”. Suferind de ceea ce mi se pare potrivit să numesc „egocentrismul oglinzii”, într-o manieră care-l individualizează şi îl delimitează net de contemporanii săi, el este un povestitor incomod la care cititorul admiră dezarmat melcul fastuos al limbajului fiindu-i aproape cu neputinţă să se simtă cu totul în largul său. Personalitate fundamental cathoptrică, lasă într-o nesiguranţă incomodă persoana întâi, care se situează violent şi trufaş în centrul textului său, fără a uita să acumuleze dovezi ale prezenţei stăruitoare a persoanei a treia, cea străină, alta, cealaltă.
Vorbind despre Curcubeul dublu (2008), Norman Manea remarcă, pe bună dreptate, voluptatea livrescului, dar magia compoziţiei nu înseamnă că avem de-a face într-adevăr cu o construcţie armonică. E, mai degrabă, o aglutinare de secvenţe tatonante, fiindcă naratorul său îşi joacă luciditatea lenos, aburit, ca prin „sticla de lampă” a privirii aţintite înspre averea sonoră dinăuntru, reprodusă prin vocalizele cu lungi, alambicate pauze de respiraţie ale unui gurmet. În plus, aici, un surdinizat, dar insistent zvon crepuscular care bruiază melodia: „Viaţa mea pare că se restrânge. Aşa cum, în lipsa optimismului, a elevaţiei şi a planurilor de viitor, s-ar vedea brusc realitatea cea mai strict circumscrisă. Îţi iei de la ochi ocheanul şi vezi că poarta şi gardul curţii se află de fapt la zece paşi, nu la acele distanţe care te făceau să crezi că ai în jurul tău un spaţiu imens.”
O recuperare a bunei înţelegeri cu lucrurile acestei lumi încearcă prozatorul în scrisul său ezitant, când iute şi suspendat, când revărsat în lungi perioade cu inserţii picturale. De aici, de pildă, tratatul (poemul?) despre fierberea ouălor. Tot aşa, divagaţiile despre pâinea singuratecului care se usucă mai repede, iar sarea se umezeşte ca la un semnal misterios: „încearcă să-mi comunice ceva”. Ocheanul, întors când pe-o faţă, când pe alta, inventează lumi bune de locuit în amurg.
Ploile amare (2011) nu e roman al colectivizării şi nici roman al satului în comunism, etichete pe cât de vaste, pe atât de limitative. Foarte „hotărâte”, cu hotare înguste, ele includ cartea la capitolul demascări şi o îndepărtează de zona înţelegerii şi a meditaţiei. Istoria nu se învaţă din literatură, ci se înţelege. Ochiul atent şi „leneş” (ca al pictorilor care văd petele de culoare alcătuitoare de volume şi le reproduc ignorând a treia dimensiune) al prozatorului vede lucrurile aşa cum sunt/cum erau, dar nu le închide sub formule de unică folosinţă. Prin intermediul ralenti-ului metaforal, pledează, cum ar spune Valéry, pentru o înţelegere în care „a spune că plouă” să echivaleze cu o afirmaţie de extremă gravitate existenţială. În parabola sa – în sensul cel mai bun al termenului, acela de expresie cu toate latenţele în alertă, cu infinite zvonuri de potenţialităţi şi deschisă unor lecturi multiple şi polifonice –, chiar asta ne spune A.V., că plouă. Amar. Avem de-a face cu romanul în straturi al unei comunităţi pestriţe aflate într-o situaţie limită. Întrebarea pe care o pune cartea e aceasta: cum s-ar comporta o aşezare umană oarecare dacă ar fi izolată de restul lumii o bună bucată de vreme şi dacă gesturile cotidiene ar trebui să se adapteze unei teribile, persistente, atotcuprinzătoare umidităţi? E chiar schema unora dintre cele mai bune cărţi de proză ale lumii. Nu altfel procedează Saramago în Pluta de piatră, Eseu despre orbire ori Intermitenţele morţii. Procedeul e de găsit şi în celebre cărţi policier. Prozatorul poate lucra pe îndelete cu câteva tipuri şi caractere, sugerând comportamentul mulţimilor printre rânduri. Un număr restrâns de oameni, ai locului, dar şi câţiva rătăciţi acolo, încearcă să se adapteze nu atât ploii – cu care se obişnuiesc rapid şi abia de o mai simt când circumstanţele sunt tensionate, cât noroiului. Aceasta e metafora centrală şi obsesivă a romanului – amestecul de apă şi pământ, ambele elemente fundamentale şi pure, şi însoţirea lor perversă, lipsită de fluenţă, dar şi de fermitate. „Noroiul, scria G. Călinescu, e o confuzie între două elemente care aruncă spiritul în incertitudine, o alterare şi a apei, şi a pământului, nepromiţând nimic”. Bacovia putea fi folosit ca moto. Verbul căderilor diluviene e repetat pe loc, încăpăţânat şi cu o doză de isterie abia stăpânită şi în roman. Că „întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa”, motoul din Leonardo, sugerează tocmai experimentul la care invită cartea.
Ţărâna, glia, ogorul, brazda, ca instrumentar sine qua non al vieţii tradiţionale a ţăranului, dispar într-o corcitură imitând tranziţia dintre lumi, suspendarea, incurabila inconsistenţă. Excelentă scena piramidei de saci umpluţi cu noroi (ca nişte „testicule amărâte”) care, prin arhitectura ei geometrică, ar trebui să oprească apele. Trimiterea la piramidele egiptene e apatic-disperată. În această insulă pervertită, lumea de afară există ca referinţă vagă, de neîntrupat înăuntrul cercului: „la momentul când apele au închis cercul”, s-a produs o închidere în legi noi. Resemnarea e copleşitoare, căci inconştientă de proporţiile ei: „Supravieţuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur şi simplu o insulă, ca un boţ de mămăligă într-un castron cu lapte. La o adică lumea se putea refugia pe deal, putea încropi adăposturi în pădure. Însă nu era cazul, deocamdată. Apele nu se retrăgeau, dar nivelul lor era staţionar, nu mai creştea”. Pentru aceşti ţărani ardeleni, sensurile sacre ale pământului (aşa cum apar la Goga ori la Rebreanu) şi-au pierdut rezonanţa. S-au rătăcit legăturile cu matca, ţărâna/ţarina nu mai e centru al universului ordonându-l arhetipal, glia nu e milostivă, miriştea nu e grăitoare. Încovoiaţi sub şiroirile ploii, oamenii se răsfrâng în trecătoarea oglindă a apei tulburi cât să-şi zărească moartea la pândă. Pe acest fundal se consumă intermitenţele ploilor amare. Când, în fine, oamenii trebuie să accepte evidenţa că „inundaţii nu mai există”, ei ies la lumină ca dintr-un straniu purgatoriu: „Soarele şi luna apăreau pe cer imperturbabile, de parcă n-ar fi lipsit din ochii oamenilor atâta vreme. Parcă aceştia ar fi fost cei plecaţi undeva, şi ar fi revenit abia acum acasă”. Finalul e dublu: ţăruşul înfipt în pământ pentru a măsura mişcarea apelor dă frunze şi rămurele noi, dar „noroiul nu era departe, pândea încă sub crusta de pământ uscat”. Peste toată istoria unor absenţe gestionate sub criză, stăruie constatarea năucă a unui personaj: „Deci asta e, îşi spuse fără să se gândească la ceva anume, nu mai mult decât atât. Şi când nici măcar asta nu e, de ce ţi se pare lipsa atât de mare, aproape profundă?”
În Cenuşă în buzunare, 2014, am descoperit „capcanele pentru rost” pe care le întinde prozatorul. Recitind povestirile în vecinătatea propusă în volum (o antologie modifică abia sesizabil un text prin aşezarea lui în altă constelaţie decât cea iniţială), am putut identifica două mari categorii; impure, căci atingerile între ele sunt multe. Pe de-o parte, capcane pentru rost, în sensurile lui legate de rostire, de cuvinte („Câteodată cuvintele mor între creion şi hârtie. Le vezi acolo, neajutorate, unite în fraze corecte, frigide, care descurajează. […] Eu mă uit pe geam.[…] Peisajul refuză să se lase subordonat, folosit…”); pe de altă parte, capcane pentru rost, în înţelesurile sale de sens, valoare, ţintă urmărită („îmi scăpa ceva deşi aveam hăţurile în mână. Îmi scăpa o povestire ale cărei elemente erau toate în posesia mea, degeaba. Nu că aş fi dibuit ceva concret, dar ştiu din experienţă că elementele unei povestiri pot fi aproape oricare, simple sau întâmplătoare, elaborate, împrumutate, de toate felurile, cu condiţia să nu le lipsească însă capacitatea, dispoziţia de-a accepta târgul cu tine”). Cele dintâi sunt pietre îndelung şlefuite livrate în singurătatea lor frumoasă, fără a viza încrustarea într-o bijuterie anume. Cuvintele se înlănţuie furnizând delicii în clipă. Un fel de cristale fluide, delectându-se cu libertatea poveştii lor suspendate. În cealaltă categorie intră povestirile lungi, parţial autobiografice, în care capcana se desfăşoară pe mai multe planuri înaintând intersectat. Toate urmărite cu privirea cinematografică, atât de prezentă în proza optzeciştilor. La Al.V., aceasta ignoră însă cu un grad în plus regia. Operatorul vede tot, scenaristul încropeşte dialoguri deschise, unele care ritmează în voie înaintarea, fără pretenţia de a lămuri ceva din psihologia eroilor ori de a lumina vreun sens anume. Suspansul este asigurat, dar povestirea te va lăsa până la capăt sur ta soif. Oricât de asemănătoare cu realitatea, literatura e altă lume. O funcţie dinamică: „Realitatea era neconvingătoare, iar eu ar fi trebuit să fac un gest, să intervin cu ceva, scoţând lucrurile din raportul static în care se aflau.”
La Editura Şcoala Ardeleană se află sub tipar, însoţite de delicatele portative cardiografice ale lui Alexandru Păsat şi cu o versiune englezească semnată de Virgil Stanciu, poemele lui Sandu. Apărute prin Vatra, ţinute pe foi pitite discret prin buzunare, ele spun despre „lumina ascunsă în lucruri”, tot mai împuţinată sub pânda morţii, şi despre singurătate şi zădărnicie: Am vrut un gard în faţa casei mele/ Să mă protejeze, să pună casa în valoare./ Nimeni n-a vrut să m-ajute,/ nimeni n-a considerat că asta ar fi o prioritate/ Ba chiar mi-au pus beţe-n roate./ „O prostie! Poţi să-ţi faci mai degrabă o fântână.”/ Gardul acela nu există nici astăzi./ Nu există nici fântâna./ Şi prietenii mă bârfesc: Un om nehotărât!/ O casă care va rămâne curând pustie (Gardul). Al. Cistelecan identifică două mici jurnale: unul „rarefiat de iluminări nostalgice, de insinuări ale mirajului în grila de monotonii a cotidianului”, altul – „concis jurnal de pregătire a pragului”. Ion Mureşan are dreptate: „Fiecare poezie a lui e o fisură prin care răzbate răsuflarea lumii de dincolo.”
***
Amalia COTOI
Măsline aproape gratis versus Aripa grifonului
„Am citit Măsline aproape gratis, mi-a plăcut, e ce am trăit noi”, spune cititorul. „Dar Aripa Grifonului unde e?”, se aude o voce neliniştită. „E la bibliografie şcolară, merge şi mai la stânga.”
Da, o parte din proza lui Alexandru Vlad poate fi găsită în bibliografia şcolară sau, mai exact, pe raftul pe care elevii, studenţii şi alte neamuri cititoare îşi găsesc cărţile care-i formează. Numai că dacă Măsline aproape gratis (2010), volum aflat într-un singur exemplar la o bibliotecă publică, are ca dată scadentă ziua de 20 martie a anului curent, un exemplar din Aripa grifonului ne aminteşte că ultimul lector al ei a fost unul al anului 1996. Motiv pentru care ne întrebăm cum s-ar înţelege cititorul anului 2015, care a citit proza scurtă douămiistă şi care a găsit, printr-o conjunctură favorabilă, Măsline aproape gratis, cu cititorul anului 1996, pentru care Aripa grifonului era volumul de debut al lui Alexandru Vlad?
Alexandru Vlad este un scriitor din tagma optzeciştilor. A debutat în 1980 cu Aripa grifonului, urmând să se dedice romanului, prozei scurte şi publicisticii. Ne vom opri atenţia asupra celor două volume de proză scurtă amintite mai sus, Aripa grifonului (1980) şi Măsline aproape gratis (2010), văzute ca punct prim, respectiv punct ultim al creaţiei prozatorului, cu menţiunea că „prozele asortate” din Măsline aproape gratis, publicate iniţial în reviste precum „Vatra”, „Familia” sau „Observator Cultural”, independent de anii în care au apărut, nu numai că vorbesc despre un scriitor al generaţiei ’80 care ţine pasul cu timpurile literare, însă, privite în comparaţie cu volumele anterior publicate (Aripa grifonului (1980), Drumul spre Polul Sud (1985), Viaţa mea în slujba statului (2004)), ele devin o mărturie vie a tranziţiei de la registrul stilistic al fenomenului optzecist de proză scurtă la cel douămiist.
Aerisirea discursului prozei prin abdicarea de la descrieri exhaustive de personaje, stări sau medii, ca în citatul următor: „asfaltul era transpirat de roua nopţii. Auzeam cântatul voalat al broaştelor, lătrături de câini treziţi din somn, şi fluieram afon o melodie care întotdeauna degenera într-o improvizaţie falsă şi teribil de intimă” (Vara libelulei – din Aripa grifonului), dominanta încărcăturii etice şi a finalul moralizator, de tipul „nevinovaţii nu-s nevinovaţi atâta vreme cât vinovaţii nu sunt recunoscuţi de vinovaţi, asta până şi după logica cea mai simplă” (Portret de revoluţionar şi addenda despre revoluţie – Măsline aproape gratis), fraza scurtă, precum şi constanţa unui comic de limbaj sau/şi de situaţie, aşa cum reiese, de pildă, din Alungarea din rai (Măsline aproape gratis), poveste care reface scena biblică originară – „după alungarea lor, cam intempestivă, Adam şi Eva s-au oprit mai mult ca sigur la ieşirea din Paradis: încotro puteau s-o ia?” – sunt trăsături care înscriu ultimul volum de proză scurtă a lui Alexandru Vlad, Măsline aproape gratis, pe linia genului scurt douămiist, alături de reprezentanţi ai acestuia ca Dan Lungu, Radu Pavel-Gheo, Lavinia Branişte, Ioana Baetica ş.a.
Aripa grifonului, în schimb, îl leagă pe Alexandru Vlad de scriitori optzecişti ca Mircea Nedelciu, Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu sau Ştefan Agopian, antrenaţi în spiritul revirimentului prozei scurte de la sfârşitul secolului trecu. Puşi sub semnul a ceea ce Cristian Moraru, în Competiţia Continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, numeşte „luciditate a fiinţei care produce texte”, cu auto-referenţialitate, textualism şi trimiteri livreşti, ca unelte de lucru, uniţi prin lupta pentru autenticism, prozatorii genului scurt optzecist s-au impus ca o categorie aparte în istoria, scurtă şi ea, a prozei scurte româneşti.
Ceea ce poate părea o împărţire a apelor literare în două nu e decât o punere în ordine şi o clarificare expeditivă a celor două direcţii de care, voluntar sau nu, Alexandru Vlad se apropie. Întâlnirea dintre programul optzecist şi fenomenul douămiist, privit încă în mişcare, nu e însă una izolată. Dacă prin Aripa grifonului autorul teoretizează şi pune în practică simultan un (nou) mod de a scrie literatură, „prozele asortate” din Măsline aproape gratis, deşi apropiate de douămiism din perspectiva arhitecturii şi a materialelor folosite, rămân tributare unor unelte de lucru exclusiv optzeciste. Dintre ele, auto-referenţialitatea şi trimiterile livreşti sunt cele dintâi care ne atrag atenţia.
Vara libelulei, din volumul de debut, e povestea lui Horea, care nu vrea să vorbească, de aici şi liniştea, spune naratorul în prima propoziţie. Citez: „Horea nici nu tresări”, „Încăpăţânarea lui Horea de-a nu povesti ne strica cheful la toţi”. Însă din „toţi”, un „el” se detaşează. El simţea nevoia să vorbească „altceva” cu Horea. Tot atunci, pe o nuia de răchită, el a mai văzut o libelulă, aceeaşi de la început sau poate alta. E, de fapt, o alta. La fel cum şi Horea e altul. Când Horea începe să vorbească, el spune altceva: „Nu s-a mai mulţumit să povestească (fals) filme sau să născocească interminabile peripeţii ale unor eroi fără identitate, ci ajunsese – şi cred că aici îndrăzneala lui a fost prea mare – să relateze tocmai ce ni se întâmplase cu o săptămână două înainte […]”. Horea e metafora naratorului, iar povestea lui este teoria programului de proză optzecistă.
În Aripa grifonului, după descrierea introductivă, folosită ca instrument de captare a atenţiei cititorului, urmăm personajul-narator acasă la prietenul său, Ghiran, care-i înmânează povestirea Bătrânul, scrisă de oaspetele lui cu mult timp înainte. Spre deosebire de focalizarea pe actul poveştii spuse, din Vara libelulei, în Aripa grifonului accentul cade pe critica poveştii vechi (Bătrânul), inserate în rama noii naraţiuni (Aripa grifonului). Riscul discursului contrafăcut, patetismul rezultat din lipsa de obiectivitate, incapacitatea literaturizării ca efect al relatării faptelor reale, lipsa talentului, folosirea persoanei întâi, la fel ca scriitorii neiniţiaţi, care mimează oralitatea discursului, toate acestea, puse în discuţie de narator, nu sunt altceva decât o formă de protecţie în faţa reproşurilor pe care cititorul profesionalizat le-ar putea aduce la vederea noii arte. Încadrabilă în seria discursului metacritic, Aripa grifonului este, însă, şi o iniţiere a lectorului în mrejele literaturii optzeciste.
Situaţia din Măsline aproape gratis e de cu totul altă natură. Iar când spunem „natură” avem în vedere chiar şi raportul natură – cultură, atât de des pus în armonie în povestirile din primul volum de proză scurtă. Dar, să revenim la anul 2010. În Zgomotele scrisului, discursul monologic pune problema statutului scriitorului „astăzi”. Pierzându-şi atributele demiurgice, scriitorul vrea să atingă măcar celebritatea. Şi după ce o jumătate de viaţă se străduieşte să devină cunoscut, dacă-i reuşeşte, cealaltă jumătate şi-o petrece încercând să-şi construiască anonimatul.
Meditaţia pe tema scriitorul în societate este urmată de Nu fumaţi în bibliotecă!, unde problema abordată este cea a utilităţii cărţilor sau a lui „ce se mai poate face cu ele?”. Ce se mai poate face cu cărţile despre comunism, „incomplete, tendenţioase, deprimante”, ce se mai poate face cu cărţile despre insecte dispărute? „Tot ce-mi puteau da aceste cărţi deja mi-au dat, unele, puţine, au păstrat capacitatea de a-mi da plăcere,” spune naratorul. Acelaşi val de melancolie planează şi deasupra prozei Un text pe care n-aş fi vrut să-l scriu…., însă o melancolie (abia aici) justificată. „Lumea renunţă la ceea ce tezauriza nu de mult”, iar explicaţia vine, şi aici, ca şi în cazul scriitorului, din pierdea statutului de odinioară. „Instrumente ale evaziunii”, tancuri de luptă împotriva comunismului deunăzi, cărţile nu mai au sens într-un prezent în care motivaţia socială le e anihilată. Pe linia pesimismului care anunţă moartea bibliotecilor şi a cărţii citim şi povestirea Roman, puţin fascinantă sub raportul acţiunii, însă interesantă la nivel ideatic. Robert, personajul central, este un autodidact a cărui ambiţie e lectura tuturor marilor filosofi, însă aspiraţia lui e întreruptă mai întâi de impulsuri sexuale, iar apoi de un proces în care vrea să demonstreze că nu e tatăl copilului femeii cu care şi-a petrecut timpul liber din pauzele de studiu. Robert devora cărţile, dar dragostea era ceva ce cărţile nu-i puteau da, subliniază naratorul. Iar intervenţia sa nu e altceva decât o sărăcire a cărţilor de funcţia lor afectivă.
Însă, în mod paradoxal pentru o proză în care naratorul ar fi dispus să dea la schimb biblioteca pentru nişte tutun, trimiterile livreşti continuă să supravieţuiască în aceeaşi stare ca în Aripa grifonului, fapt care, din nou, scoate volumul din 2010 din linia prozei scurte douămiiste. Luăm ca exemplu tot povestea lui Robert, din Roman. După ce evocă părerea filosofilor cu referire la actul sexual, naratorul trece la Robert şi la neputinţa de a stăpâni teoria în practică, manifestându-se prin acte de onanie. Moment în care fragmentul se încheie brusc, deoarece, spune naratorul, „pasajul acesta ar putea fi foarte bine scris de Houellebecq, aşa că trecem mai departe”. La fel se întâmplă şi în timpul actului sexual, când Bruckner e invocat pentru arta recunoscută în descrierea personajului feminin în intimitate, sau în momentul intentării procesului, când John Grisham devine salvarea pentru cititorul care vrea să continue paragraful.
Pictura Adormirii Maicii Domnului cu ochelari, din Minima Dioptrica, este tot o referinţă a continuităţii poveştii în altă poveste (sau în altă dimensiune a artei) şi, totodată, a salvării ei de efemeritate. Însă, comparativ cu pistele cărturăreşti de până acum, ea este o pistă falsă. Ochelarii „au fost adăugaţi pur şi simplu ca să marcheze un sfânt mai înţelept, provocând şi mai multă derută până la inventarea probelor de carbon şi a razelor X care puteau deconspira adăugirile,” scrie povestitorul istoriei ochelarilor. Raportate la poveştile din 1980, care făceau din livresc o paradă de erudiţie, ducând conştiinţa scriitorului la un nivel absolut de raţionalizare a actului lecturii, proza cuprinsă în volumul din 2010 se foloseşte de referinţele cărturăreşti fie pentru a crea imagini insolite (care să surprindă cititorul), fie pentru construcţia unei tensiuni în lectură.
Odată cu trecerea de la auto-referenţialitate înspre meditaţii asupra rolului cărţii şi scriitorului în societate, de la livrescul în stare pură la livrescul alterat de vizarea unor efecte ludice sau comice, nici cititorul nu rămâne acelaşi. Relaţia narator-cititor nu se mai bazează pe încrederea în veridicitatea faptelor, oricât de autentic s-ar arăta programul douămiist. Acolo unde, în Aripa grifonului, cititorul era sedus de o descriere, de o tensiune sau de o suspendare epică, iar complicitatea narator-cititor era păstrată pe tot parcursul poveştii, lectorul Măslinelor aproape gratis e prins, de cele mai multe ori, în interogaţii sau afirmaţii care, până la final, datorită intenţiei de a produce un efect asupra cititorului, se dovedesc a-l duce pe o pistă falsă. Aşa cum e cazul primei proze din volum, Alungarea din paradis, unde, la început, cititorului îi sunt adresate întrebări legate de destinaţia lui Adam şi a Evei sau de atmosfera din Grădină de după plecarea lor, pentru ca, la final, toată povestea iniţială să rămână doar pretextul pentru întoarcerea în satul bunicii a personajului-narator.
Sigur că spaţiul limitat rezervat unei proze scurte în paginile unei reviste poate să fie o explicaţie atât pentru absenţa descrierilor, cât şi pentru caracterul moralizator, rezultat al unui efort ludic de energizare a cititorului, însă acestea pot fi argumente la fel de tari în favoarea apropierii volumului din 2010 de proza scurtă contemporană. Astfel că, ancorat în optzecism, cu puteri creatoare adaptate prozei scurte douămiiste, Alexandru Vlad devine o figură atipică pe scena literaturii româneşti.
***
Constantin CUBLEŞAN
Cenuşă în buzunare
L-am cunoscut pe Alexandru (Sandu) Vlad încă de pe vremea când lucra la singurul anticariat din Cluj. Îmi punea deoparte câte-o carte, care credea el că mă interesează şi când treceam pe-acolo mi-o prezenta. Nu era o simplă întâlnire comercială ci un prilej de a sta puţin de vorbă despre literatură în general, despre întâmplările literare ale Clujului, uneori chiar despre ce scria el însuşi. Dar apropierea noastră s-a produs efectiv după ’89 când, la una din întâlnirile literare pe care le organiza anual Ioan Ţepelea la Oradea, în cadrul Casei Armatei, al cărei şef era, instalându-mă eu într-o cameră de hotel, unde fusesem repartizat, am avut plăcuta surpriză să-l văd intrând, la nici zece minute după mine, pe Sandu Vlad. „– A! a exclamat el. Nu ştiam că despre tine e vorba când mi-a spus domnul de la organizare că mă trimite într-o cameră cu un domn serios”. Ne-am strâns mâinile cu bucurie şi am procedat la alegerea paturilor. „– Lasă-mă pe mine lângă geam. Obişnuiesc să mai trag din pipă. Sper că nu te deranjează”. Am zâmbit complice: „– Nu mă deranjează. Şi eu fumez pipă”. Din clipa aceea, relaţia noastră a primit şi o altă dimensiune, oarecum complicitară. Îi plăcea mirosul aromat al tutunului meu, pe care îl primeam de la cineva din Franţa, aşa că după vre-un an, când eu m-am lăsat cu totul de fumat, i-am făcut cadou rezervele mele de tutun de pipă.
Pufăind în barba lui, oarecum rebelă, mijindu-şi ochii când mă privea, stând de vorbă, mai ales în anii din urmă, la o cafea sau la o bere, vedeam în el povestitorul sadea, capabil să izvodească basme şi basne pe te miri ce subiecte. De altfel, schiţele şi povestirile sale (nuvelele şi chiar romanele) au aerul unor confesiuni. Proza lui pare autobiografică: personaje, locuri şi întâmplări despre care istoriseşte cu un verb colorat, fără stridenţe, sunt comune, cunoscute de multă lume dar numai el era capabil să facă din orice o povestire. Într-o Addenda la volumul Cenuşă în buzunare (Editura Charmides, Bistriţa, 2014), se şi mărturiseşte în acest sens: „realitatea se oferă singură, aproape voluntar, capacităţii mele de transfigurare”. E o lume, în toate aceste scrieri ale sale de mici dimensiuni, ce are farmecul simplităţii existenţiale. Trăirile convenţionale, emoţiile fireşti ale eroilor luaţi din imediata vecinătate, au dintr-o dată valenţe de universalitate.
De fiecare dată, eroul acestor întâmplări pare un alter-ego al său, plimbându-se şi implicându-se în faptele diurne, cele mai fireşti posibile, despre care, aproape de fiecare dată, îşi încredinţează cititorii că sunt autentice, trăite aevea de el, adică de povestitorul însuşi: „De câteva ori bunica mi-a acordat privilegiul de-a şterge eu sticla lămpii” – sunt cuvintele cu care începe una dintre cele mai frumoase, mai sensibile şi mai emoţionante povestiri, Sticla de lampă. Apoi continuă firesc, adoptând discursul evocator al vieţii rustice de demult, într-un eseu descriptiv despre alcătuirea şi menirea lămpii de petrol şi rostul ei în satul de odinioară, în arhaitatea acestuia, dar venind, cu tradiţia utilizării acesteia până spre zilele noastre: „Sticla de lampă era fragilă. Neînchipuit de subţire, concentrând străluciri curbe, având undeva micul sigiliu oval pe care îl căutam aşa cum cauţi micul bănuţ germinativ al unui ou, un sigiliu în filigran sau ştiu eu ce, un intim semn de recunoaştere. Mai şters sau mai evident – era întotdeauna acolo. Forma acestei sticle sacrosante mă umplea întotdeauna de o încântare liniştită. De la buza care intra în suportul lămpii, circulară, se împlinea bulbul sferic care adăpostea flacăra, ca un fruct străveziu, şi care aluneca, se declina, devenind cilindru în cel mai gingaş crescendo pe care l-am cunoscut. Îmi dădea o senzaţie complexă, nu doar vizuală şi tactilă, ceva asemănător cu ceea ce simţi urmărind cum scade apa într-un recipient. Luată invers, se împlinea treptat, până când îţi scăpa lunecând, gâtuindu-se primejdios (…) Nu ştiu să fi avut vreodată în casă două sticle de lampă, deşi costau doar un leu şi treizeci de bani – n-am înţeles de ce. Astfel odată aceasta spartă, din ghinion sau nebăgare de seamă, rămâneam o seară întreagă în întuneric şi o insomnie promptă se declanşa invariabil. Prin cerceveaua gemului ascultam atunci vântul şi ramurile în încleştarea lor belicoasă. Sau, dacă spărtura nu era mare, exista o soluţie – se lipea un petic de hârtie de ziar, care se ardea şi el, devenind ruginiu ca aripa unui fluture, umbrind jumătate de odaie. Pocnetul sticlei de lampă, sec şi scurt, mă priva de lectură, de destinderea pe care lumina familiară şi suficientă o condiţionează (…) Sticla de lampă se ştergea cu o cârpă moale, de bumbac, păstrată special pentru acest lucru, care nu mai era de multă vreme curată, dar care continua să absoarbă supusă orice urmă de funingine. Degetele îndemânatice o ţineau cu dexteritate, răsucind-o înăuntrul sticlei deja transparente. Respiraţia aburea ca un detergent sticla sensibilă, cârpa se răsucea scârţâind, forma sticlei renăştea alungită şi pură, extraordinar de curată, cum trebuie să fie orice sursă de lumină. Apoi sticla îşi lua locul peste nuca protectoare din tabla călită şi albăstruie care masca fitilul, din care izvora flacăra încremenită în curenţii protectori ai bulbului străveziu”.
Comentariile sale, privind aspecte diverse ale vieţii de fiecare zi sau impresii de lectură ş.a., se desfăşurau cu uşurinţa unei improvizaţii eseistice, lăsând să se înţeleagă, totuşi, că au în spate fie o intensă experienţă de viaţă, fie o bogată lectură informativă. Obişnuia chiar să-şi înceapă povestirile cu acest mod de a introduce cititorul în atmosfera întâmplărilor ce aveau să urmeze, confecţionând sub forma unor poveşti adevărate eseuri speculative pe marginea motivului central al naraţiunii. Iată, bunăoară, nuveleta Drumul spre Polul Sud, începe cu nişte consideraţii despre frig, implicându-şi cititorii într-o existenţă austeră a eroului, ce au darul de a capta atenţia, ba mai mult, de a stârni propriile senzaţii, recunoscând în condiţia frigului segmente trăite intim cândva: „Frigul e acea extremitate a lucrurilor care nu copleşeşte prin cantitate, expansiune (dilatare), ci dimpotrivă, prin esenţializare şi pericol de-a anihila. O clipă înainte de asta lucrurile se simt în stare pură, redusă ca vârful unui triunghi (în sentiment, o certitudine, o perioadă – descresc astfel, până când simţi că ţi-e frig din lipsa a ceea ce te animase). Unii iubesc totul la acest punct de dispariţie. Nu vor substanţa, se mulţumesc cu elementul, apărându-se de jinduiri, asigurându-se că vor fi singuri şi neînşelaţi în momentele esenţiale. Frigul conservă până aproape la permanenţă. Natura câştigă măreţie în condiţia frigului, pentru că omul dispare undeva, pentru că percepem permanenţa dincolo de paranteza vieţii pe pământ: pământul s-a încălzit, probabil cândva se va răci, şi doar permanenţa pare destul de mare ca să includă intervalul. Frigul niciodată nu mi-a sugerat o boală, ca zăpuşeala sau umezeala. Dimpotrivă, mi-amintesc ierni când…”, şi de-acum înainte încep să se deruleze faptele subiectului tratat. Sunt fapte ce vin din propria sa experienţă de viaţă, probabil (!?), în orice caz, epica e confesivă şi ai mereu impresia, citind povestirea, că trăieşti însuţi odată cu eroul povestitor, cu autorul (de ce nu?!), de facto.
Volumul Cenuşă în buzunare primeşte acum, când Alexandru (Sandu) Vlad nu mai e printre noi, un soi de valoare testamentară căci, fără nimic premonitiv, prozatorul şi-a alcătuit parcă anume sumarul, ca să dea mărturie despre modalitatea sa de a-şi construi povestirile, chiar şi atunci când se află în criză de subiecte: „De ce nu pot scrie? Ce resort mic, ignorat, refuză să reacţioneze, să transmită ceva de la un centru la altul? Poate undeva am făcut aşa-zisa reacţie inversă la evenimentele prin care am trecut. În loc să mă îmbogăţească, să mă şlefuiască, să-mi monteze experienţa, m-au jefuit şi m-au plictisit, mi-au consumat entuziasmul genuin cum se consumă acizii unui acumulator”. Fragmentul e din povestirea ce dă şi titlul volumului. Ea e semnificativă pentru scriitorul care, de regulă, se mişcă într-o lume a faptelor şi a gesturilor familiare, diurne, aparent fără nimic spectaculos în ele, înafară de trăirea sa proprie, intensă, prin care recepţionează lumea şi o filtrează în cuvinte, ca într-un creuzet în care se decantează… elixirul: „Câteodată cuvintele mor între creion şi hârtie. Le vezi acolo, neajutorate, uitate în fraze corecte, frigide, care descurajează. Aduni de pe masă obiectele simple şi de-acum inhibante – coala imaculată şi creioanele colorate (schimbarea culorii ar fi putut stimula impulsul mâinii, gândul), fişele, dacă ele există. Toate acestea dispar în sertar şi o fiinţă mică, delicată, un fel de muză mică, Degeţica, respiră uşurată. Este un moment pe care îl cunosc toţi cei care se alarmează de teama unui blocaj mai lung, ca o muţenie spontană care te face mizerabil şi plicticos./ Atunci autorul tentativei se uită în jur după ajutor, orice ingredient i-ar putea fi de folos, orice stimulent sintetic sau natural. Eu mă uit pe geam. Priveliştea mă atrage, e de-a dreptul atrăgătoare, dar asta încetează din ce în ce mai mult să fie un stimulent. Peisajul refuză să se lase subordonat, folosit, ba dimpotrivă, iese în evidenţă cu o dezinvoltură pe care orice animator o invidiază ca tot ce este natural./ Jos, chiar sub geam, se întinde grădina de zarzavat a unui gospodar uscăţiv, care roboteşte aproape artistic…” Criza a trecut, povestirea despre gărdinarul ce-şi aranjează straturile, începe… (Cenuşă în buzunare).
Povestirile sale sunt, toate, asemenea segmente de viaţă banală: conversaţia dintre doi adolescenţi, despre existenţa sau inexistenţa vreunei iubite, în timp ce duc undeva un ceas mare, cu pendulă (Amintirea clară şi precisă a zilei de 27 septembrie, 1970); pasiunea unui golombofil care stârpeşte pisicile ce dau târcoale cuibarelor (Dragostea şi porumbeii albi); dilema dacă pot fi iubiţi, în acelaşi timp, doi oameni de către o aceeaşi femeie (Pa de deux); viaţa intelectualilor – un profesor, un medic – într-un sat oarecare, azi (Racursiu. Studiu asupra metodei); avatarurile tracasante ale unui tânăr angajat la o mare întreprindere de transporturi auto (Viaţa mea în slujba statului); faptul de a-şi fi regăsit cineva viaţa trecută, săpând în grădină şi descoperind acolo, îngropate în uitare, obiectele de care nu mai avusese nevoie odinioară (Arheologie); exilaţii la ţară – biografia unui poet filosof (Curcubeul dublu. Proces verbal) ş.a., subiecte ce ilustrează o nostalgică aventură existenţială, amintind povestirile provinciale ale lui A.P. Cehov. Fără îndoială, Alexandru Vlad rămâne un cu totul remarcabil povestitor din tagma rafinaţilor degustători ai cotidianului. La el, nu subiectul în sine e captivant, cât modul aparte în care ştie să relateze totul (nimicul), într-un stil de o subtilă intelectualitate, etalată fără nici o urmă de ostentaţie, dar care trădează cu uşurinţă întinsele sale lecturi din marea literatură a lumii, clasică ori contemporană, din care a şi tradus necontenit, ca într-un exerciţiu de cunoaştere dinăuntru al procesului de transfigurare artistică, în cuvânt, a vieţii celei mai simple şi mai autentice.
***
Icu CRĂCIUN
Despre Alexandru Vlad și cărțile sale
Cine ar fi bănuit vreodată că voi scrie la trecut despre Alexandru Vlad la stilul său de viață – zic eu: cumpătat și echilibrat – cel puțin din ultimii zece ani? Înțeleg prin cumpătat și echilibrat faptul că se trezea dis-de-dimineață și scria nonstop până își lua pauza de la ora 11, când îl întâlneam și eu la „Arizona”, apoi la cafeneaua de lângă sediul filialei clujene a U.S.R., asta dacă nu era plecat la „moșia” sa din Suceag (Mihăiești, de fapt, n. red.), satul său natal, după care se întorcea acasă și-și continua scrisul profesionist până la ora 22, oră impusă și respectată cu strictețe oriunde s-ar fi aflat; acest lucru îl pot confirma toți camarazii săi, dar mai cu seamă fratele său întru spirit, poetul Ion Mureșan. Țin minte că în tinerețile noastre, la un moment dat, Alexandru (am refuzat să-i zic Sandu, pentru că mi s-a părut acest apelativ prea banal, prea feminin) îmi spusese: „Nu pun capul jos până nu am scris în ziua respectivă cel puțin o pagină”. Scria mărunt și ordonat cu un stilou cu cerneală îndoliată, pe hârtie cu pătrățele; precizez că, până la el, nu văzusem pe nimeni bătând atât de repede la claviatura mașinii de scris și cred că și pe tastatura calculatorului se descurca la fel.
Colegi fiind, ne-am cunoscut în toamna anului 1970 și, de atunci și până la năprasnica veste primită de la scriitorul Virgil Rațiu, am petrecut împreună multe ceasuri de convorbiri spirituale fabuloase, depănând amintiri din copilărie sau evenimente mai mult ori mai puțin dramatice, nu întotdeauna favorabile, din existența noastră când acceptabilă, când mizerabilă. Aici, aș putea să mă contrazic, deoarece îmi amintesc că după prima carte tipărită („Aripa Grifonului”, Ed. Cartea românească, 1980), – l-am întrebat câți bani a primit, nu mi-a spus suma, dar mi-a răspuns: „Închipuie-ți, Icule, ce bucurie i-am făcut mamei când am ajuns la ea acasă cu un camion încărcat de mobilă!!” Și n-o cumpărase pe rate, cum am făcut mulți dintre noi, ci cu banii numerar. Totuși, nu m-am mirat când l-am auzit cu urechile mele, asta după ce numele său devenise cunoscut, rostind nepăsător: „În România, succesele sunt perisabile!” Pentru mine, Alexandru Vlad și celălalt coleg, Adrian Țion, mi-au fost repere la care m-am raportat toată viața (fie-mi iertată această mărturisire sentimentală!), lăsând la o parte rolul dascălilor mei, care își au, firește, fiecare rolul lor binemeritat și prețuit în existența mea. Decât să plece din Clujul său drag, Alexandru a preferat, cum spunea Ion Simuț, meserii de „slujbaș mărunt și marginal” – a se vedea „Viața mea în slujba statului” (2004) – (de aceea, scrierile sale se adresează și unor astfel de oameni, dar și rafinaților, aidoma băuturilor de la cafeneaua des frecventată, unde se găseau „lichide” pentru toate buzunarele), numai pentru a fi aproape de biblioteci, de lumea cărților de orice fel (odată, în preziua examenului de Teoria literaturii, l-am găsit la B.C.U. studiind un Atlas botanic!); sunt convins că cea mai îndrăgită slujbă avută a fost aceea de anticar, perioadă în care, așa cum a recunoscut însuși Muri, s-au și împrietenit pe vecie, unul devenind prozator, celălalt poet, dând cu banul, deși, după cum zicea Alexandru, o contribuție importantă pentru formarea lui a avut-o Alexandru Cistelecan.
Întrucât m-am stabilit în Ținutul Năsăudului, i-am urmărit de la distanță cronicile la cărțile sale, oferite mie cu generozitatea-i cunoscută, iar când și-a tipărit „Ploile amare”, a făcut o lansare și la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, muzeu condus cu competență de sculptorul Max Dumitraș, și am avut onoarea de a i-o prezenta alături de nedespărțitul său prieten, Ion Mureșan. Atunci am făcut un rezumat al recenziilor scrise de: Cosmin Ciotloș (căruia i-am reproșat neargumentarea afirmației din „România literară”, nr. 5/2012, că romanul este „deficitar prin stil”,), Paul Cernat (care preluase în „Observatorul cultural”, nr.357/2012, o idee a lui Eugen Simion din „Scriitori români de azi” vol. IV, ed. Cartea Românească, p. 608, referitoare la tema iubirii orfice, P.C. exprimându-se elevat „fantasma orfică a iubirii inaccesibile” sau la afirmația acestuia de-a dreptul hilară: „scenele se agregă tacticos”, trecând peste reproșurile nedovedite cum că autorul are „un discurs elevat”, „nu își «aude» suficient personajele”, ba imputându-i și „insuficienta reglare a perspectivei naratoriale”(!), Răzvan Voncu (căruia i-am remarcat intuirea temei rurale a romanului și formula sa parabolică, faptul că instalarea regimului comunist se bazează pe crime și abuzuri – emblematică este propulsarea lui Alexandru Rogozan în fruntea comunei după ce a ucis un activist de partid -, un alt personaj este omorât și îngropat peste el doar pentru că a văzut ce s-a întâmplat, fiind vorba de Anca, fata căreia eu i-am găsit similitudini cu Ioana, frumoasa dispărută din „Scurta vizită acasă” – tema iubitei absente a sesizat-o și Carmen Mușat, citând, la rândul ei, în „Observatorul cultural”, nr. 349/2012, „Telefonul” și „Antract” din volumul „Drumul spre Polul Sud” (1985) -, totalitarismul nedistrugând doar instituții, ci și destine (Brodea și Anca) și o întreagă clasă: țărănimea, prin colectivizare și sistematizarea satelor), Irina Petraș (în „Tribuna” din 16-29 februarie, 2012, nr. 227, care a văzut în „Ploile amare” un roman realist-parabolic, ce tratează tema izolării și a sesizat o altă metaforă, de fapt, centrală și obsesivă, mult mai subtilă și anume: adaptarea personajelor nu la ploaie, ci la noroi, citându-l pe G. Călinescu: „Noroiul (…) e o alterare și a apei, și a pământului, nepromițând nimic”, remarcând „rafinamentul frazei și intarsiile plastice”, cu alte cuvinte livrescul intenționat cultivat), Ștefan Manasia (în „Tribuna”, nr. 227/2012, cu remarca sa ironică: „devotamentul meteorologic al lui Al. Vlad”, dar și prolixitatea afirmației: „Monotonia zilelor ploioase e descrisă, la rându-i, monoton, cu o vibrație narativă în pragul extincției”), Bogdan-Alexandru Stănescu (în „Suplimentul de cultură”, nr. 339/2012, vede un roman distopic, polifonic, extrem de complex, în care „nu există nici un simbolism evident”, satul autorului fiind un soi de Macondo comunist, trecut prin colectivizare), Doru Pop (în „Apostrof”, nr. 4/2012, afirmă pe bună dreptate că „izolarea de modernitate și civilizație face trimitere la comunism și la societatea românească” din anul 1970 într-un sat colectivizat din apropierea Dejului, invocând și el „fabulosul Macondo al lui Marquez, dar și „Absalom! Absalom!” al lui Faulkner – mai târziu, avea să i se alăture și Claudiu Turcuș, asta apropo de comparația cu Macondo și Yoknapatawpha – , eu, fiind de acord cu Doru Pop când scrie că baba Florica este un personaj calofil și livresc dacă spune că Anca „se refugiază” în ieslea vacii), Ioan Groșan (în „Conta”, nr.10/2012, apreciază simțul naturii, sinonimiile pentru tabloul ploii nesfârșite, al norilor, al noroiului, al diferitelor variații ale luminii, iar metoda folosită de Alexandru Vlad este „lesne de constatat, una circulară: personajele sunt văzute de pe circumferința relatării din mai multe unghiuri, alternând descripția auctorială cu monologul interior transcris în stil indirect liber, așa cum face printre alții Elias Canetti în Orbirea”), Dan Cristea (în „Luceafărul de dimineață”, nr. 5-6/2012, scrie că „apele amare ale Apocalipsei pedepsesc și deopotrivă curăță umanitatea cum prevestește pastorul penticostal Ilie al lui Papuc, fratele bețivului și hoțului Zaharie”, lucru pe care l-am apreciat, dar l-am contrazis în afirmația că „întreg romanul se petrece în cimitirul satului”, găsindu-i scuza că a fost furat de acțiunea cărții), încheind cu remarca lui Norman Manea care, încă din 1981, aprecia „voluptatea livrescului și magia compoziției” la Alexandru Vlad. Ei bine, după prezentarea romanului în modul de mai sus, citând și alte afirmații ale distinșilor critici amintiți mai la deal, Alexandru m-a tras deoparte și mi-a șoptit: „Ce ai avut cu ăia care mi-au reproșat micile disfuncționalități? Aia a fost părerea lor…eu le-o respect! Trebuia să-i lași în pace. Eu doream să aud părerea ta despre roman”. „Păi, o știi!” „N-am fost numai eu în sala aceea” a încheiat cu un ton, totuși, protector. În particular, îi spusesem părerea mea și am crezut că nu era cazul să mă repet în fața lui. Întotdeauna a fost mai calm și mai diplomat decât mine. Cititorul trebuia să înțeleagă că nu numai apele au ieșit din matcă, ci și răbdarea și condițiile de viață nu au mai putut fi stăvilite; de asemenea, ar fi fost potrivit să prezint cuplurile din carte: Anca și Brodea, doctorul Dănilă și soția sa, Livia, Alexandru Rogozan și soția sa, Marta, Pompiliu și Marta, cea care îl inițiază în viața sexuală pe mai tânărul dascăl, activistul de partid Dedulescu, nesătulul de sex, și Florica, târfa brevetată a satului, Zaharie și Anisia, lucru pe care regret și acum că nu l-am făcut.
Subliniez faptul că intenția lui Alexandru Vlad de a scrie un roman pur ficțional despre consecințele dezastruoase ale instalării sistemului comunist în România (nu știu de ce nu-i plăcea să spună regimului!) mi-a mărturisit-o încă de la sfârșitul anilor 80. „O parabolă a totalitarismului” avea să declare într-un interviu după revolta din decembrie 1989. Sunt convins că și alți prieteni au știut despre asta. Atunci, își propusese să plaseze acțiunea pe o insulă din care nimeni să nu poată pleca sau intra iar aceasta să se desfășoare în timpul inundațiilor pentru a nu trezi eventuale suspiciuni din partea cenzurii extrem de vigilente, ca un fel de colonie pentru leproși, într-adevăr, sub forma unui roman-parabolă, cum s-a afirmat în timpul de pe urmă. Anii au trecut, dar nici eu, nici el n-am mai pomenit despre proiectatul roman. În întâlnirile noastre ulterioare discutam, evident, despre literatură și familiile noastre. În 2008, eram la Bistrița, el tocmai primise Marele Premiu „Liviu Rebreanu” pentru volumul „Curcubeul dublu”, când, fără să-l provoc, mi-a spus că n-a abandonat proiectul cu „romanul inundațiilor”. În 2011, la editura „Charmides”, condusă de reputatul Gavril Țărmure, avea să-i apară „Ploile amare”, renunțând total la miile de însemnări făcute pentru acest roman înainte de 1989, scris cu mare trudă, dar cu fraze bine făcute, fiecare cuvânt așezat la locul potrivit că nici cu barosul nu l-ai fi putut clinti. (Dacă Alexandru ar fi citit aceste ultime vorbe, cu siguranță ar fi surâs grav, căci, vorba lui Ion Simuț: „Al. Vlad nu era un ludic” nici în roman, nici în viață, deși gusta umorul, indiferent sub ce formă era transmis).
În legătură cu titlul romanului, țin să precizez că nu este deloc „melancolic și poetic”, după cum afirmă Adina Dinițoiu. Alexandru avea mare apetență pentru oximoron; a se vedea titlul celuilalt roman „Frigul verii” (1985) sau povestirea „Chef cu femei urâte” (1997). O altă explicație am găsit-o în Jurnalul meu discontinuu, din iunie 1973, unde am notat: „Omul intermediar” (părerea lui Alexandru V.); „așa cum între Paradis și Infern este Purgatoriul, între râs și plâns există surâs-suspin, între naștere și moarte așezăm viața, între alb și negru punem griul, între dulce și sărat așezăm amarul, între malul stâng și malul drept se află un pod sau o punte, între văzut și nevăzut poate fi ceața sau umbra, între viață și moarte – agonia, între rece și fierbinte – cald, între trecut și viitor este prezentul”, după care nevrednicul cinic din mine a adăugat cu roșu: între văzător și nevăzător este chiorul.
Cât privește afirmația lui Alexandru că volumul „Curcubeul dublu” (2008) este cartea sa preferată o explic prin aceea că întâmplările și personajele sunt reale, atâta doar că prin harul său le-a transfigurat, devenind perene, că, vorba lui Rebreanu: „unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, sau i-am împătimat pe alții”, este altă poveste, cert este că în „Ploile amare” totul este inventat, este ficțional, dar este verosimil, plauzibil, într-un cuvânt autentic.
În final, aș vrea să amintesc cititorilor că activitatea de traducător din engleză a lui Alexandru Vlad este foarte puțin cunoscută; în realitate este mult mai prodigioasă. De obicei i se citează:
-
„Dueliștii”, de Joseph Conrad, e adevărat, în 3 ediții: 1989, 2003 și 2005;
-
„Palatele verzi”, de W. H. Hudson, în 2 ediții: 1992 și 2010;
-
„Revenirea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel”, în 2 ediții: 1997 și 1999;
Iată și celelalte:
-
„Sub ochii Occidentului”, de J. Conrad, în 2 ediții: 1996 și 2008;
-
„Voi muri în libertate”, de Alexander Noble, 1996;
-
„Zile liniștite la Clichy”, de Henry Miller, în 2 ediții: 2002 și 2010;
-
„Lumea sexului”, de Henry Miller, 2011;
-
„Puterea și gloria”, de Graham Greene, 2004;
-
„Consulul onorific”, Graham Greene, 2004;
-
„Expresul de Stambul”, de Graham Greene, 2005;
-
„Lovitura cea mare”, de Dashiell Hammett, 2005;
-
„Năluci”, de John Bauville, 2008;
-
„O istorie a lecturii”, de Alberto Manguel, 2011.
Nu știu dacă, între timp, au apărut:
-
„Doi ani în fața catargului”, de Richard Henry Dana Jr. și
-
„Nexus”, de Henry Miller.
Dacă i-aș aminti și cele 13 premii naționale primite de-a lungul vieții, plus Meritul Cultural în Grad de Ofițer din 2010, cu siguranță că Alexandru s-ar supăra. Așa că tac.
Acum, aștept cu nerăbdare să citesc romanul predat, în timpul vieții, d-lui Gavril Țărmure, pentru editura „Charmides” și „Poeziile”, nespus de frumoase, pe care dl. Vasile George Dâncu urmează să le tipărească la editura „Școala Ardeleană”.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
Alexandru Vlad in memoriam (6) – Prozatorul (1)
Marius JUCAN
Alexandru Vlad sau memoria unui om liber
1
L-am întâlnit pentru prima oară pe Alexandru Vlad, într-o zi de toamnă, la liceul „Ady-Şincai” din Cluj. Un elev firav, de statură mijlocie, desena pe tabla dublă a clasei. Mi s-a părut ciudat că desena la fel de repede şi de sigur, cu ambele mâini. M-am apropiat, l-am întrebat dacă era cumva stângaci. Mi-a răspuns cu un zâmbet candid, nu vedeam cât de repede desena şi cu dreapta, era vreo diferenţă între cele două mâini? Tabla, proaspăt ștearsă la începutul pauzei, se uscase, creta se desfolia fără zgomot, se topea în liniile albe, înaintând pe cadranul negru şi gol, pe care timpul aştepta răbdător sfârşitul pauzei dintre ore. Elevul desena cai sălbatici, un cowboy cu mâna dusă la pălărie, un salut de adio ori mai degrabă de bun venit, o provocare trimisă deșertului din zare, unui tren venind din stânga, ori diligenței care se apropia din dreapta, în nori albi de praf, praf de cretă, din care s-a desprins apoi Cazinoul din parcul central al oraşului, chipul unei fete visătoare cu plete răsfirate, stând sub un tei, din şirul lung care străjuia vechea clădire a liceului, numită de elevi „Bastilia”, apoi contraforturile bisericii reformate din vecinătatea liceului, de unde, intermitent, răsună şi azi acorduri de orgă, o muzică pe care o aud venind din acea zi autumnală al lui 1965, ziua în care Alexandru Vlad desena cai sălbatici, pistolari ai Vestului, Cazinoul din parc, o fată frumoasă aşteptând pe strada cu tei de lângă „Bastilia”, imagini ce trec iar şi reapar prin faţa mea, determinându-mă să simt aceeaşi nedumerire curioasă, incitată, așteptând firesc o urmare, recompensa și pe deasupra ceva, ce nu mai întâlnisem atunci la alți colegi, și acest sentiment e încă intact, deşi, acum, nu e decât desenul amintirii încastrate în marginile întunecate ale unei table dintr-o sală de clasă, privită prin tunelul minuscul forat de vârful unei bucăţi de cretă fugind spre locul unde a început primul desen, atunci.
Când nu a mai rămas un colţişor liber pe tablă, desenatorul s-a oprit să-și admire producția. Și-a ridicat ochii cu gravitate, privind ceea ce ieșise din acel antract ludic. Nimic de adăugat, nimic de retușat. S-a întors spre șirul de bănci, ștergându-și fără grabă praful de cretă de pe mâini și uniformă. S-a aşezat în bancă, plecându-şi privirea, modest, o, desigur, nu era, știa prea bine că nimeni nu l-ar fi putut întrece, dar își păstra triumful la limita unei indiferențe jucăușe. După ce buretele și dâra de apă au înghițit desenele, a scos o carte din bancă, atent, manevrând-o ca pe manșa unui aparat de zbor care lua altitudine ori ateriza, în funcție de mișcările celui de la catedră. Erau puțini profesori care se plimbau printre rânduri. Şi mai puţini cei care străbăteau clasa de la un capăt la altul. Elevul din ultimul rând de bănci citea absorbit, ridicându-şi din când în când privirile spre catedră, absent. În pauza următoare, am intrat în vorbă, nu mai știu cum. Am aflat că și el citise E. A. Poe și nuvelele lui Mircea Eliade. Apoi, am vorbit despre poezia lui Blaga, romanele lui Camil Petrescu, nuvelele lui Slavici. Se auzea ceva despre un scriitor austriac, Franz Kafka, ce știam despre el? Dar despre un rus, Esenin? Citisem toate romanele lui Rebreanu? Avea mereu pregătită o replică, te răsfăţa cu paradoxuri din G. B. Shaw şi Oscar Wilde. Limpezea în frazele lui asertive tot ceea ce găsea că trebuia spus altfel, adăugând mereu câte ceva de la el, fapt de loc supărător, fiindcă tot ceea ce spunea avea expresia prospeţimii. Merita cu siguranţă să-l asculți.
2
M-am întâlnit cu Alexandru Vlad de foarte multe ori în intervalul unei prietenii de durată. Mereu, cu senzația că timpul petrecut împreună era insuficient pentru ceea ce aveam să ne spunem. Dacă mă gândesc la toate întâlnirile, nu-mi amintesc una care să fi fost mai puţin importantă decât alta. Seara festivă de după bacalaureat, când după dans, confeti şi surprize, Sandu a declamat, cocoţat pe o masă, epigrame dedicate colegilor şi profesorilor. O goană după un fazan, care s-a ridicat din ierburi, greoi, în amurgul unei zile de vară, din marginea satului Mihăiești. Veneam din pădure, cu Sandu şi Radu Niciporuc, mâncaserăm ciuperci culese de Sandu, puse pe jar moale, mocnit, băuserăm ţuică, și am încercat în zadar să prindem pasărea din zborul căreia nu s-a desprins nici o pană. Seara de sfârșit de decembrie, când ani la rând m-am întâlnit cu el şi cu Ion Maxim Danciu, acasă la Virgil Stanciu. O zi din viaţa taberei literare de la Gâlma, când după un lung recital al elevilor participanți, turmentat de lirismul colectiv, Sandu s-a dus glonţ să facă baie într-un iaz cu apă rece. A stat ascuns acolo, multă vreme, gol puşcă, hainele fiindu-i ascunse după un trunchi de copac de o viitoare poetă şi actriţă bucureşteană. Le-a recuperat doar după ce admiratoarea s-a îndurat să plece, plictisindu-se să-i privească doar capul cu păr foarte cârlionţat. Zilele sumbre din august 1981, când am citit Arhipelagul Gulag și 1984, împrumutate de la el. Conversaţii despre Jünger, Malaparte, Pasternak, Petru Dumitriu, I.D.Sârbu. Atelierul de reparat stilouri al domnului Maniu (tatăl pictorului Nicolae Maniu), ornat cu lucrări ale fiului, locul unde am pescuit, în primul an de studenţie, Biographia Literaria a lui Coleridge, provocând invidia lui Sandu şi dând start unei lungi întreceri în vânătoarea de cărți. Albume de artă, ocazie pentru a discuta la nesfârșit despre romantismul britanic, „inventarea” naturii în ficțiunea europeană, victorianism, prerafaelitism, modernism și apoi, plecând de la tahitienele lui Gauguin, despre unul dintre romancierii lui favoriţi, Joseph Conrad. Încrucișări stradale, plimbări lungi, staționări prin librării, taifasuri prin cafenele și cârciumi. Toate aceste secvenţe, şi multe altele, se deschid, timpul curge hemoragic din ultima amintire spre prima, cea în care elevul Vlad desenează pe tabla neagră, şi nu mai e nici un obstacol să oprească desenele să nu alunece definitiv în craterul produs de cel dispărut. Absența unui prieten durează, constat în tăcerea lui magnetică. Cum voi scrie despre ea?
3
Citindu-i poeziile scrise în acel an, anul întâlnirii din clasa a noua de liceu, și apoi altele, scrise pe perioada liceului, m-am întâlnit cu un alt Alexandru Vlad. Poemele trădau un talent. Credea cu sinceritate că va fi poet! Avea toate atuurile, mai presus de orice, temperamentul, firea, capriciile, imaginaţia. În filigranul versurilor adolescentine, salvate de clișeele vârstei de economia sugestivă a cuvântului, era însă altceva, ceva opus elocinţei poetice, ceva ce nu se grăbea să înceapă, nici Vlad nu știa de ce. Mai târziu, dar nu prea târziu, după terminarea liceului, stând pe o bancă, sub castani, în parcul Teatrului Național, unde ne dăduserăm întâlnire într-o zi, a scos dintr-o mapă niște foi dactilografiate. Credeam că erau poezii, dar, surpriză, mi-a citit o proză scurtă. Era vorba despre un personaj care învăţa o limbă străină, engleza, fapt pentru care repeta în această limbă numele obiectelor din încăperea în care locuia, respectând indicațiile unui manual ce asigurase succesul multora în însuşirea englezei. Deși personajul memora noile cuvinte și expresii în limba străină, obiectele continuau să subziste în mintea personajului în limba română. O ușoară dezorientare își făcuse simțit efectul, întârziind efortul de învățare, ca și cum personajul ar fi întâmpinat o rezistență crescândă din partea limbii native. Eroul lui Vlad începuse să locuiască într-o existență dublă, cea reală şi cea virtuală, cea din urmă coagulându-se încet, dar sigur, din cuvintele străine. Pe măsură ce învățarea englezei progresa, proiectând o altă existență, viața din limba română contraataca, cerându-și înapoi teritoriul pierdut. Mi-a plăcut motivul folosit de Vlad, cum îi spuneam pe atunci, numele de familie fiind deseori folosit nu doar de mine, ci și de colegi și prieteni, ca prenume. Mi-a rămas în minte contradicţia dintre posibilitățile de percepție ale realității și realitatea însăși, granița dintre cele două planuri, posibila lor întrepătrundere. Putea personajul alege un plan al cunoașterii, fără să-l piardă pe celălalt? Prozatorul din parc intuise cum se construiește un eu ficţional, eram sigur, chiar dacă proza nu avea încă un final. Era semnalul unui început. Alt început decât cel al unei plachete de versuri pe care o scosesem împreună cu el şi cu alţi doi colegi, la terminarea liceului. Vorbeam adesea despre începuturile literare ale scriitorilor, ale celor profesionişti mai cu seamă, despre secretele lor, despre construcţia personajelor care veneau din realitate, desigur, dar care nu sfârșeau prin a fi aidoma ei. Invenția marilor scriitori nu era doar artă, ci și deplină libertate. Apăruse însă o problemă, de care ne dăduserăm seama încă de pe băncile liceului. Scriitorii profesioniști de la noi nu erau decât cei angajaţi, într-un fel ori altul, la stat. Cum să fii scriitor şi în acelaşi timp un om liber? Nu era suficient talentul, semn clar al libertăţii de a scrie? Una din definițiile literaturii pe care am descoperit-o târziu, mult mai târziu decât acea întâlnire în parc, literatura ca și „condiţie (cerință) prealabilă a vieţii” (Kenneth Burke), ar putea indica febrilitatea unei discuții juvenile, rămase pe veci neîncheiate. Nu cunoșteam atunci definiția lui Burke, cum nu știu acum dacă Alexandru Vlad a găsit vreodată un sfârșit acelei povestiri. Presupunând că aș fi știut această definiție a literaturii, aș fi avut termenii adecvați pentru a o împărtăși lui Vlad? Iar dacă Vlad ar fi avut un sfârşit pentru povestire, mi-ar mai fi citit-o, ori mi-ar fi dat doar revista în care ar fi apărut proza? Puteai fi scriitor profesionist, fără să fii în slujba statului? Ce se va întâmpla în cele din urmă cu personajul lui Vlad?
Lucrurile s-au limpezit mai repede decât aş fi crezut. Vlad a știut să aleagă de timpuriu scrisul ca viață, mai înainte de a-şi fi ales o profesie. Foamea de viață pe care Rene Char o sugerează în versul „tu es pressé d’écrire comme si tu étais en retard sur la vie”, mi se pare acum mai potrivită decât definiţia lui Burke. Pe atunci, nu auzisem de Burke ori Char. Ne-am ridicat de pe bancă, am mers împreună spre piaţa Mihai Viteazu, de unde Vlad a luat un autobuz spre satul Chinteni, şi înainte de a ne despărţi, mi-a spus să-l vizitez acolo, în sat, ori să ne revedem în oraş, la cafeneaua „Opera”, unde îşi stabilise cartierul general. I-am spus că îl voi căuta la Chinteni unde locuia şi lucra ca director de şcoală generală. Eram curios să descopăr camera în care trăia personajul prozei citite în parc. As you like it, mi-a spus el, surâzând, intrând în autobuz cu mapa sub braţ.
4
Proza lui Alexandru Vlad e ancorată într-un mimesis dublu, cel al propriei existenţe şi al alterității umane, posibile și plauzibile. Recunoașterea realității se deschide și în același timp se izolează în manșonul defensiv al interiorității autorului, văzută într-o metamorfoză infinitezimală, ambiguă, sub presiunea exteriorului. Cât de etanşă ori apăsătoare a fost această presiune exterioară, biografică, socială, politică, rămâne o temă pentru critici şi istorici literari. Pentru mine, proza lui Alexandru Vlad este percepția realistă, de-dramatizată a existenței periclitate de pierderea autenticității faptului de a exista. O acceptare a aleatoriului vieții, o analiză a inocenților culpabili de a-și trăi viața așa cum aceasta i-a surprins. Alexandru Vlad nu a avut apetență pentru tragic, nici pentru picaresc. Forța lui epică constă în fraza șlefuită până la virtuozitate. Notația e fulgurantă, construcțiile epifanice însoțesc epicul, producând momente de „stop” liftat, ca în tehnica tenisului de câmp, când lovitura trimite mingea în unghiul în care te aştepţi cel mai puţin. Predispoziţia autorului de a vizualiza estetic, uneori estetizant, fiecare element al unui peisaj natural ori urban, trimite, prin elaborarea fină şi minuțioasă, spre un miez inefabil, irepetabil al existenţei. Ambiguitatea frumosului rezidă în depășirea realismului tale-quale, dar fără ca experimentul scriitorului să fie unul al de-familiarizării. Alexandru Vlad creează distanța estetică faţă de evenimentul brut. În această „îndepărtare” voită nu găsim doar omnisciența auctorială, ci și locul reflecției, umorului, al aluziei autorefențiale. Distanța față de eveniment, reducerea ori amplificarea acesteia, este pentru Alexandru Vlad un subiect în sine. E ceva din lecția marilor romancieri ai secolului al nouăsprezecelea despre frumuseţea ficțiunii, a încrederii în arta ei, un mesaj transpus în conștiința modernistă a fracturii, a ambiguității lumii dimprejur, a imposibilităţii individului de a-şi construi un destin.
Privind înapoi, spre anii 1970, când Alexandru Vlad a început să publice proză, mă întreb cum ar fi evoluat scrisul lui, dacă România ar fi fost altfel? Nu știu dacă libertatea a fost pentru Vlad un dar natural, o povară, un obiectiv cucerit cu dificultate. Mi-am dat seama însă, îi măsura atent cuprinsul și hotarele, ca un arpentor care trebuia să dea socoteală pentru ceea ce primise. Nu s-a temut să fie un marginal social. A refuzat cu tenacitate orice balast dobândit de pe urma unui „loc de muncă” sigur. Totdeauna cu sentimentul că libertatea proprie nu putea fi recompensată, gratificată, eventual despăgubită de nimic altceva decât de certitudinea că marginea în care el trăia se va continua cu o alta, iar aceasta se va extinde la rândul ei în următoarea, și că în faldurile viitoarelor margini, viața lui întru literatură va rămâne liberă. Tenacitatea de a merge doar pe partea lui nu l-a împiedecat pe Alexandru Vlad să observe itinerariile şi traiectoriile altora, diferite ori chiar opuse drumului său. Nu interpreta malițios ori vindicativ, le marca doar cu un semn de întrebare ori exclamare interioară. Și-a dorit libertatea nu pentru a face doar literatură, ci pentru a trăi cum credea că îi era potrivit. Argument suficient pentru a fi un scriitor crescut în și pe seama lui.
Mi-a relatat cândva o discuție cu un redactor al „Tribunei” din anii 80, care îi reproșa faptul că în povestirile semnate Alexandru Vlad, evenimentul avea o rezonanță socială extrem de diminuată. Unde era responsabilitatea pentru timpul în care trăia? l-a întrebat redactorul. „O operație de apendicită este cel mai grav eveniment al generației mele” i-a răspuns, fudul, Vlad. Avea dreptate tânărul prozator. Evenimentele majore, precum și destinele exemplare migraseră, încă de atunci, în politică! Piscuri de reușită, talente vizionare perfect adaptate atmosferei de seră ideologică, unde se cultiva cu elan puterea și mătasea ei, pe ranguri şi în eşaloane. Îmi amintesc în acest context de o dispută animată în privința opţiunilor electorale de la începutul anilor 1990. El votase cu domnul Rațiu, eu cu domnul Câmpeanu. Cearta s-a încins, pornind de la doctrina liberalilor și a țărăniștilor, explodând în miezul analizei democrației noastre, a reformei anunţate cu emfază de foștii nomenclaturiști. Cum poți deveni democrat fără o doctrină? Cum poți părăsi o doctrină peste noapte, pentru a te ataşa de alta? Ce-am mai râs, după ce ne-am certat! O vreme, i-am dat dreptate lui Sandu, apoi, el mie, mai ales atunci când la cârma partidului domnilor Rațiu și Coposu s-a înființat un fost lector de marxism, pe atunci rector, ministru și apoi în cuprinsul vast al tenacei sale cariere administrative, din nou ministru, în fine, apoteotic, director al Institutului Cultural Român. După alți câţiva ani nu am mai vorbit decât în treacăt de doctrinele noastre politice, am râs tot mai rar, iar de la o vreme nu am mai râs de loc. Râsetul ar fi trebuit şi el reformat, dacă nu fusese între timp.
5
Mi-am revăzut, înainte de a începe să scriu articolul de față, notiţele despre volumul Măsline aproape gratis, la prezentarea căruia am vorbit alături de Ion Mureșan, Victor Cubleșan, Vasile G. Dâncu. Am recitit câteva proze scurte, emblematica „Cenușă în buzunare”, am revăzut câteva nuvele, fragmentele din „Aripa grifonului”, apoi alte pagini, din „Drumul spre Polul Sud”, din Ploile amare. Citeam la întâmplare, mi-am data seama, deşi aveam un ţel precis, un articol despre Alexandru Vlad. Nu găseam titlul. Am rătăcit pe paginile lui, cu gândul la titlu, am ales dialoguri, descrieri de natură, începuturi, sfârşituri, apoi iar, alte pagini. Nu reușeam să încep să scriu. Din cauză că nu aveam un titlu. Am recitit „Sticla de lampă” și mi-am amintit de satul de pe Someș al bunicii mele materne, de faptul că vechea casă nu mai există, nici drumul șerpuitor printre prunii din livadă, că nu a mai rămas nimic, decât umbra lămpii căzând pe faţa de masă din casa fantomatică, că masa e pusă, ferestrele şi uşa sunt deschise, iar lampa tronează maiestuoasă în mijlocul absenței din casa alcătuită acum din cuvinte. Am pus volumele lui Vlad de o parte. M-am gândit la calitatea distinctivă a prozei lui, libertatea de a scrie. Am găsit, mi-am zis, titlul. Alexandru Vlad: memoria unui om liber. După o clipă, am realizat, titlul suna romantic, sentențios, excesiv. M-am gândit la întâlnirea din august 2014, de la restaurantul „Boema”, unde mi-a povestit râzând, părând foarte liber, despre bolile lui, despre medici, tratamente, medicamente. Ne-am revăzut la o altă masă, la mine, acasă, înainte de Crăciunul lui 2014. Am băut amândoi câteva pahare de vin, și l-am întrebat prevenitor dacă dorea să mai deschid o sticlă. „Marius, am trăit toată viața ca un om sănătos!”, mi-a spus, acceptând, deși era departe de a mai fi sănătos. Ştia și el, știam și eu, cine mai e oare complet sănătos după ce mijlocul vieții s-a dus ca dopul din gura următoarei sticle cu vin. Terminase un roman, un roman cu „anexe”, mi-a spus. Am fost sigur că publicând romanul își va spori rezerva de libertate, iar aceasta se va adăuga firesc lungimii vieţii. Am crezut cu tărie că fragilitatea lui va dura. În vulnerabilitate se ascunde o mare doză de rezistenţă, o elasticitate ce se dublează sub loviturile sorţii, cu totul altfel decât la cei ce se socotesc din capul locului puternici. M-am înșelat. Fusese un om foarte puternic.
6
Lui Alexandru Vlad i se potrivește doar întrucâtva ceea ce spunea Hemingway despre prozatorul ideal: cineva care ştie „să povestească bine”. Dincolo de minimalismul lui Hemingway, sunt multe de spus despre diferențele specifice ale ficțiunii celui despre care scriu. Alexandru Vlad este un prozator realist, fără dubiu, dar într-o semnificație a termenului care nu este una „tare”. Faţă de expresia „totalităţii” cu care Georg Lukács a definit acum un secol romanul ca ficțiunea supremă, ne găsim în alte circumstanţe, cauzate de decanonizarea realismului. Autorul Teoriei romanului identificase în ironie sursa dispariţiei realismului clasic. Una din aceste circumstanțe constă în faptul că povestirea, short-story-ul, nuvela au cucerit avanscena atenției și admirației publice. Mirajul, semnificația și subtilitatea narațiunii (relativ) scurte de la Decameron la Franz Kafka ori Julio Cortazár a recreat fundamentele ficțiunii. „Ironia este cea mai mare libertate într-o lume fără Dumnezeu”, scria Lukács. Ficțiunea nu a mai fost conținută de expresia unitară şi organică a unui „tot”, verosimilitudinea a devenit opţională, elemente ironice, lirice, ludice au testat de atunci, mereu, limitele mimesis-ului, după exemplul lui James Joyce. Alexandru Vlad a ştiut să-şi găsească culoarul între ficțiunea realismului modernist și ficțiunea postmodernă, evitând un experimentalism per se. A renunțat la inventarul realist al completitudinii balzaciene pentru selectivitatea omniscientă, sesizând „datul” problemei după propria natură de scriitor, cum afirma Henry James, referindu-se la libertatea „dată” fiecărui scriitor (implicit, fiecărui personaj) de a-şi organiza punctul de vedere. Îl menționez pe Henry James pentru metafora „virusului” (ori a germenului, „the germ”), microbul ficțiunii posibile ce „se vrea” scrisă, dar nu se lasă pe pagină, prea curând, plutind în pânza freatică a realităţii din jur, în gesturi mărunte, conversații, incidente aparent dramatice. E infra- ori supra-realitate ce își așteaptă scriitorul. Alexandru Vlad a exploatat cu tenacitate şi rafinament aceste zone obscure, pline de „germeni” din care au apărut personaje problematice, suferind de inadaptare (nu doar din cea socială), înaintând spre înfrângeri nespectaculoase, lipsite de aură eroică. Privite din unghiul unui „ce se întâmplă” și a unui „ce se vede că se întâmplă”, short-story-ul și nuvela exprimă excelența scrisului lui Alexandru Vlad. Desenul narativ al evenimentului epic coexistă cu reflecţia morală, inflexiunea lirică, (auto)ironia, cât şi cu ecartul voit de la un posibil model eroic. Imperfecțiunea, versatilitatea, friabilitatea existenței sunt teme predilecte pentru un scriitor care recurge adesea la ceea ce americanii numesc o ficţiune în „low key”. Puțini prozatori scriu cu atâta forță, acuratețe și exactitate dureroasă despre existențe aproape anonime, paradoxal interesante în penumbra anonimatului lor.
În „extinderea domeniului luptei”, pentru a cita un titlu faimos, Alexandru Vlad a reluat tentativa de a da un roman pe măsura maturității lui recunoscute. Survolase deja teritoriul romanesc în Frigul verii (1985), însă doar după 1990, cu Curcubeul dublu și Ploile amare, prozatorul a câștigat anvergura romanescă şi complexitatea narativă necesare genului. Totuși, și aici, ca și în Frigul verii, tehnica nuvelistului de excepția talonează arta romancierului. Umbra nuvelistului nu e ostilă romancierului, au dovedit-o cu prisosință Tolstoi, Melville, Faulkner, Kundera, Bolaño. E mai degrabă o mediere tacită între cele două genuri, ca în cazul lui John Updike, un scriitor pe care Vlad l-a studiat atent, fără pic de „nelinişte a influenţei”, dimpotrivă, cu mândria că îl alesese drept model, că americanul se afla înaintea lui, dar la o distanţă tot mai mică, doar la câţiva paşi în față, cum mi-a spus o dată Vlad. „Am scris proze scurte chiar mai bune decât el!”, a exclamat, provocator şi în acelaşi timp sigur că ar putea demonstra afirmaţia pe text. Ca în romanele lui John Updike, mai cu seamă în proza lui scurtă, să ne reamintim celebra „Pene de porumbel” (aluzie posibilă la victoriana Aripile porumbiței), scrisul „frumos” deține cifrul cunoașterii, al unui itinerar inițiatic, al stărilor duale de plenitudine și gol existențial, a relevanței ficţiunii înseși. Scriitorul, pentru Alexandru Vlad, a fost mai puţin un martor al timpului său, cum se tot repetă, ci martor al scrisului său, al maeştrilor care l-au format şi care la rândul lor au avut alţi maeştri, maeştrii tăcuţi, care îşi transmit în tăcere arta, tăcerea adevăraţilor profesionişti, despre care începuserăm să vorbim în ziua aceea, sub castanii din parcul clujean.
7
Dintre multele ocupaţii pe care le-a avut Alexandru Vlad (termenul de ocupație este cel mai potrivit pentru truda cu care și-a câștigat pâinea, ocupație așadar, nu meserie, nici profesie, nici măcar preocupare, ci timp vândut vremelnic unor șefi), ocupația de anticar a fost singura adecvată identității lui. Iar aceasta, cu prestigiul cultural al Clujului de atunci, cel de dinaintea asediului definitiv al buldozerelor și al harnicilor pălmaşi ai epocii de aur. L-am întâlnit pe Alexandru Vlad în câteva din locurile unde a fost slujbaș la stat. La şcoala generală din comuna Chinteni de lângă Cluj, la galeria UAP din Cluj, la Întreprinderea Judeţeană de Transport Local, unde, în faţa maşinii de scris cu car mare, Vlad și-a câştigat meritul de a dactilografia cu cea mai mare viteză toate „lucrările”, a se citi, situaţiile, dările de seamă, tabelele contabile. Dactilografia atât de repede, încât uneori îi rămânea răgazul de a scrie un text propriu care prindea contur în biroul trepidând de un du-te vino permanent. În fiecare din acele locuri de muncă temporare despre care știu, precum şi în altele, despre care am aflat mai târziu, Alexandru Vlad s-a adaptat parțial, lăsând impresia că slujba era convenabilă, deşi mă îndoiesc că era aşa, însă era „așa”, ca și condițiile unui armistițiu temporar cu statul. Proaspătul angajat plănuia mereu o evadare din situaţia în care căzuse prizonier. Contradicţia dintre slujbă şi scris dădea naştere unui amestec exploziv de revoltă şi supunere de care râdea uneori cu nepăsare, alteori cu umor negru. Cu siguranță, nici una din ocupații nu fusese mai nobilă, decât, probabil, cea de anticar, chiar dacă lui Vlad nu îi convenea halatul albastru, prea larg, pelerina uvrieră, mototolită, pe care o dezbrăca uneori în timpul orelor de serviciu, deşi știa că nu era permis.
Anticariatul din emblematica piaţă a Clujului, de la picioarele regelui Matia, singurul loc de muncă plăcut de tânărul Vlad, era spaţios, compus din două săli, una mai încăpătoare, cealaltă mai mică, în prelungirea celei dintâi, despărțită de un intrând cu o arcadă ogivală, conformă cu arhitectura interioară a corpului de clădiri aparținând bisericii romano-catolice, situată în spatele emfaticului călăreț de bronz. Anticariatul era o lume. În a doua încăpere stătea, de obicei, „şeful”. Un domn sobru, de statură mică, având un picior equin, îşi făcea apariţia în spatele proaspătul anticar, cu paşii debalansaţi de defectul piciorului, oprindu-se pe marginea celor două trepte, care îl despărţeau de sala mare. Se uita peste umărul lui Vlad, pândind lumea, și pe tânărul angajat. Mai era o doamnă înaltă şi căruntă, extrem de amabilă, cu care tânărul anticar se împrietenise chiar de la început, şi cu care schimba priviri complice, pe deasupra clienților, chiar în prezența șefului. Sala mare avea podele negre date cu petroxin, mirosul penetrant îmbinându-se cu cel al cărţilor şi revistelor aflate în diferite stadii de uzură, alcătuind un amalgam olfactiv specific, care datorită bogăției de titluri, era totuși plăcut. Clopoţelul de la intrare anunţa alert valuri-valuri de cumpărători. Tânărul anticar era extrem de serviabil. Politicos, bine dispus, ştia cu ochii închişi fiecare sector de carte. Ajutând pe toată lumea, dând indicaţii şi chitanţe, avea grijă să răsfoiască ceva ce îl interesa, să-și facă chiar note. Alexandru Vlad evolua într-un mediu care, se vedea de la o poştă, îi era favorabil. Albumele de artă, romanele poliţiste, clasicii literaturii universale, cărţile de călătorie, filosofie, istorie, teologie, manualele de fotografie, domeniu în care Vlad s-a exersat îndelung, redând în fotografii memorabile ceva din impactul prozei sale scurte, constituiau atracția tânărului anticar. Mai presus însă de orice, literatura străină, cea engleză în special. În original, aceasta era aproape de negăsit. Era la fel de preţioasă ca şi cea a autohtonilor noştri exilaţi în străinătate, ori a celor înstrăinaţi în propria lor ţară, sub interdicţie temporară de publicare. Nicăieri nu mi s-a părut Alexandru Vlad mai dezinvolt decât în micul osuar de rafturi pline de cărți (și reviste) din centrul Clujului. Lectura cărții străine, nu doar a celei englezești ori americane, avea pe atunci un posibil sens subversiv. Pentru cititorul de azi, lumea de atunci e de neînţeles. Paradoxal, în comunism cultura conta, la fel ca inamicii regimului. Anticariatul era refugiul permis celor care aveau alte idealuri decât cele impuse de fatalitatea istoriei.
8
Alexandru Vlad a fost un cititor extraordinar. Este extraordinar faptul de a mai citi Literatură, acum când fiecare domeniu de activitate umană își are propria literatură, nu e aşa? Întrebarea despre evenimentul cu totul uluitor și teribil azi, de a citi Literatură, ar alcătui miezul unei cercetări doctorale, premiză pentru o alta, cea despre cititorii extra-ordinari, tot mai puţini, care se mai îndeletnicesc (spre gloria pagubei lor) cu lecturi literare. Se ştie, însă, testul de anduranță al scriitorului începe cu rația de pagini citite zilnic şi metodic. Invoc preferențial orizontul modernist al ficțiunii britanice și americane, pentru care Alexandru Vlad și generația lui a avut o înclinație explicabilă prin anvergura globalizării culturale săvârșite, vrem nu vrem, în engleză. Ceea ce nu a exclus pentru Vlad marea proză de oriunde, din Rusia clasică (Tolstoi, Cehov, Bunin) în Uniunea Sovietică de atunci, şcoala siberiană, Cinghiz Aitmatov, apoi, dinNigeria lui Chinua Achebe, în Africa de Sud a lui Doris Lessing, Nadine Gordimer, Australia lui Patrick White, America latină a lui Llosa, Austria lui Musil, Cehia lui Hrabal şi Kundera, şi din nou în Europa, în Marea Britanie a lui Joseph Conrad, Graham Greene, Lawrence Durrell, Anthony Burgess, John Fowles, Norvegia lui Hamsun, Suedia lui Strindberg, Germania lui Thomas Mann, cea a grupului 47, a lui Günter Grass. Despre prozatorii americani, ce să zic, voi avea loc oare să-i înşir pe toţi, de la Melville la Cormack McCarthy? Și nici nu am să enumăr poeții care l-au sedus pe prozator, din care a tălmăcit cu abilitatea unui traducător dedicat! Dar să nu se creadă că literatura noastră a fost situată pe un plan secund. De la Exercițiile lui Țepeneag şi Duminica muților a lui Țoiu, despre care am vorbit încă din liceu, până la generaţia 70 şi 80, nu a ocolit nici o creație de anvergură, indiferent de gen. Și-a păstrat însă, mereu aproape, merinde de drum, pe câțiva autori „mari”, la care s-a întors cu pioșenia unui pelerin. Expediţiile cărturărești au acelaşi impact ca şi cele reale, întreprinse de autorul Drumului spre Polul Sud în munții Apuseni, în pădurea de la Mihăiești. Deşi un cititor deosebit de înzestrat şi exersat, Sandu nu a fost un autor livresc.
9
Vorbind despre disciplina scrisului, opusă dezordinii pitorești a vieții cotidiene, încerc să mă apropiu de un topos urban definitoriu pentru Alexandru Vlad: cafeneaua. Ea, (fosta) „Arizonă” clujeană, a însemnat pentru Alexandru Vlad mediana dintre dezordinea vieții şi austeritatea scrisului. Vlad venea de la masa de scris să stea în cafenea pentru „altceva”. Pleca din cafenea, înspre masa de scris, după ce lua cu el, din incinta familiară, replici, motive, reflecţii. În cafenea, îi întâlneai simultan pe scriitorul, povestitorul și pe omul Alexandru Vlad. Cei trei ambasadori ai aceleiași persoane iubeau la fel de mult rumoarea cafenelei, orele ei discursive, dar şi o porţie mare de tăcere înaintea unei ceşti de cafea aburindă. Îl vedeam adesea prin vitrina „Arizonei”, alături de Virgil Stanciu, Ion Mureșan, Petru Poantă, şi câți alții, mulţi, mulţi alţii! Dincolo de vitrină, Clujul dansa în paşii trecătorilor de pe strada Universităţii. Carnetul era pregătit pentru o notă, un paragraf, un titlu. La fel, aștepta pachetul de ţigări, mai târziu pipa, punga de tutun. Cele trei identităţi ale lui Alexandru Vlad, scriitorul, povestitorul şi omul se manifestau diferit în decorul „Arizonei”. Scriitorul venea la cafenea pentru a-şi vedea prietenii, pentru a observa lumea, gălăgioasă şi dinamică, împărţită consecutiv în peisajele celor patru anotimpuri. Alexandru Vlad a scris şi a citit la cafenea, observând lumea şi lăsându-se văzut de ea. Cafeneaua a fost loc de sinteză între ficțiunile alimentate de cele două lumi în care a trăit în perioade inegale, lumea satului şi cea a oraşului, totodată laborator și salon de auto-reprezentare. Scriitorul nu era recunoscut doar de confraţi, plasticieni, universitari, prieteni, dar şi de publicul vagant care se ghida precis în desemnarea persoanei căutate după vestimentaţia boemă a acesteia. Scriitorul se retrăgea uneori în sine, devenea inabordabil. Atunci, nu se asculta decât pe sine, într-o demonstraţie condusă de accente polemice împotriva tuturor neînţelegerilor şi nedreptăţilor (spunea el), de care avusese parte. Avea atunci replici tăioase, diagnostice infailibile, argumente ultimative, niciodată cuvinte urâte. Erau şi momente de acalmie, când scriitorului îi plăcea să-și cheme în preajmă propria faimă. Stătea cu ea la masă, o privea drept în ochi, posesiv, întrebând-o dacă știa cine era el. Faima îi surâdea prietenoasă, dar nu-i răspundea de fiecare dată, chiar dacă îl știa foarte bine. De ani buni, îl însoţise credincioasă oriunde ar fi mers.
10
Povestitorul era diferit de scriitor. Relata lucruri pe care scriitorul le-ar fi ascuns, ori cenzurat. Povestitorul ştia să asculte, nu doar să povestească cu har. Intervenea rareori în spusele interlocutorului, asigurându-se că înțelesese bine, amplificând cu vorbele lui, ale povestitorului cele relatate de către cineva, spuse care deveneau oarecum altele în interpretarea povestitorului, twice-told, cum spune Shakespeare (reluat în altă sintagmă de Hawthorne) și astfel povestea de viaţă câștiga un înțeles deplin, purificat şi lămuritor pentru cel ce le povestise primul. Politețea de modă veche a povestitorului lăsa spațiu de conversație cu diversitatea umană impresionantă ce se perinda pe la masa celui mereu dispus să aibă în faţa lui un interlocutor pentru a dezbate o noutate editorială, un eveniment local ori internaţional, o vorbă de duh, o întâmplare scurtă şi densă, ce se cerea adâncită. Uneori nu era decât un simplu salut, fără afectare, ori condescendenţă, la fel ca gestul de a-ți oferi foc de la bricheta austriacă IMCO, dacă voiai să fumezi la o cafea, alături de el. Amfitrion perfect, de parcă toată cafeneaua ar fi fost doar a lui, povestitorul te invita să-l urmezi în lumea lui. Inutil să adaug, nu toată lumea care trecea pragul cafenelei era pe placul povestitorului. Dar el, povestitorul, nu își consuma timpul înveninându-se. Umorul lui le vindeca pe toate. Povestitorul trecea cu lejeritate peste umilințe, insatisfacții existențiale. Urmărea linia estetică şi morală a vieţii, interesat de ţesătura conflictelor, de reacţia personajelor reale, de păţaniile unora şi ale altora, pe care le sublinia cu câte o propoziţie încărcată de subînțelesuri. Avea mereu grijă să nu spună chiar totul. Era ca la o împărțire cu fracţii, din care rezulta mereu un cât, câtul se aduna, povestitorul îl stoca, și la un moment dat, apărea o nouă poveste. Senin, plin de compasiune și înţelegere, povestitorul era dispus la taifasuri lungi, niciodată încadrabile într-un anumit orar.
Omul Alexandru Vlad a fost mult mai vulnerabil decât lăsa scriitorul şi povestitorul să se ştie. Vizibilitatea omului a fost complet obturată de scriitor și povestitor. Omul a suferit decepţii, umilinţe, boala, sărăcia. Îmi dau seama, scriind aceste rânduri, cât de puţin l-am cunoscut pe Alexandru Vlad, ca om. Nu e doar vina mea că l-am confundat cu scriitorul inventiv şi sofisticat, cu povestitorul plin de energie şi de farmec. Din pricina celorlalte două ipostaze, realizez acum, omul mi-a scăpat. S-a identificat atât de mult cu scriitorul sau cu povestitorul, încât nu a mai rămas nimic semnificativ în afara dialogului cu cei doi chiriaşi permanenţi ai lui. Veţi spune, omul e în cărţile lui, ce vrei, nu e suficient? S-ar putea să aveţi dreptate, dar rămân la părerea mea. În absenţa scriitorului şi a povestitorului de la cafenea, mai am poate timp să-l regăsesc pe om. De câteva ori, pentru o fracţiune de secundă, mi s-a părut că-l zăresc în silueta unui necunoscut pe străzile din jurul cartierului Gheorgheni, ori în drum spre centru, spre cafenea, dar oare care dintre ele, dintre cele obişnuite lui, fiindcă nici „Arizona”, nici „Klausenburg” nu mai sunt, pentru a nu spune nimic despre fosta cafenea „Opera”, unde Vlad îmi spusese că îşi stabilise cartierul general, după ce mi-a citit proza din parc, amintindu-mi să-l caut acolo, la cafenea, oricând, în jur de amiază, fiindcă nu avea de gând să-şi petreacă toată viaţa la Chinteni, avea nişte promisiuni pentru o slujbă în Cluj, accepta orice, dar să mai stea la ţară, nu! Da, știu, despre om s-a vorbit totdeauna prea puțin. Ar trebui să-l caut pe străzile Clujului, pe vechile lui trasee. Inutil să merg la Chinteni. Inoportun să trece prin faţa fostei „Arizona”. Prea târziu să ajung iar la fosta „Opera”, pe locul cafenelei e acum o biserică, îngeraşii nu-mi vor spune dacă Alexandru Vlad a sosit, decât dacă voi aprinde o lumânare, dar pentru asta trebuie să ies din fosta cafenea, să mă opresc în faţa casetelor de tablă pe care scrie „vii” şi „morţi”, să reintru în cafenea, cu lumânarea pâlpâind, să o aşez pe masă, aşteptându-l la o cafea. Prefer să o iau înapoi, prin centrul Clujului, agale, mai am timp, poate, mi-am spus, să-l zăresc pe Vlad în asemănarea piezişă cu un necunoscut, la fel ca în ziua aceea de martie, când m-am uitat lung la el, şi el nu m-a recunoscut, după cum nici eu, privindu-l de o bucată de vreme, m-am întrebat cum devenise atât de repede de nerecunoscut, deşi, încă el.
11
Alexandru Vlad a avut un număr atât de mare de prieteni, cunoştinţe, amici, tovarăşi şi camarazi, încât ar fi putut trăi doar cu amintirea lor încă pe atât pe cât a trăit, întâlnindu-se şi tăifăsuind cu ei ore în şir. Avea în prieteni depozite de viață. S-ar fi stins probabil la vârsta de o sută douăzeci şi opt de ani, curios să afle mai multe despre lumea în care a trăit, despre lumile celor pe care i-a cunoscut, prieteni ori cunoștințe întâmplătoare. Naturalețea de a iniția şi întreţine prietenii și contacte umane a fost, cred, unul din darurile scriitorului. Ca în cazul prodigioasei lui memorii de cititor, amintirea prietenilor, dar și a celor cunoscuți întâmplător, a dovedit atenția lui neîntreruptă pentru relieful vieții, indiferent de altitudinea acesteia. Undeva, la „polul plus”, erau câțiva domni din generația interbelică, pe care îi cunoscuse în diferite grade de apropiere, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Adrian Marino. Toți trei aveau, cum îmi spunea, o „tăietură” a eleganței care masca cicatricea suferinței severe care le mutilase tinereţea. Mai cu seamă Nicolae Steinhardt, cel care, mi-a relatat Sandu, l-a întrebat pe prozator dacă știa să se roage. Discutaseră îndelung despre eseu, Graham Greene, dieta alimentară și liniștea nopții de la Rohia. Nu prea, a sunat răspunsul prozatorului, iar călugărul a tăcut îndelung, meditativ, zâmbind în cele din urmă cu graţie.
Sandu era interesat, în general, de cei care nu aveau un statut social determinat, oameni cu biografii fluctuante, problematice, cei ce intraseră în cenușiul vieții lor, ca într-o uniformă. Empatia lui era nelimitată, proaspătă, onestă, şi chiar dacă ajungea la secretele unor vieți, şi ajungea adesea, nu le răvăşea răuvoitor, nu le strecura la urechea altora, cu bunăvoința perfidă a denigratorului, deși curiozitatea acută a prozatorului îl împingea să afle dedesubturile, să le scoată la lumină ca pe mărgelele ținute prea mult în lada de zestre a fetei nemăritate. Avea o evidență dublă a secretelor lui și ale altora, şi uneori secretele altora îl preocupau mai mult decât cele ale lui. În ciuda convivialităţii, a plăcerii evidente de a simţi în jurul lui cât mai multe perechi de ochi şi urechi, care îi augmentau apetitul narativ, dar și pe cel teatral de a descrie întâmplări personale ori pe cele ale altora, de a intra sub pielea unor personaje reale pentru a le întoarce pe dos, ca pe o mânușă, și de a le „povesti”, Alexandru Vlad preţuia la fel de mult singurătatea. De la un timp, din ce în ce mai mult. Dar nu a fost un singuratic sadea. Se refugia în solitudine, pentru a se întreba pe sine despre tot ce trebuia să afle ca scriitor liber, şi revenea de acolo, reinstaurat.
12
Ca ins care a traversat dictatura, tranziția, post-tranziția, Alexandru Vlad a avut o înclinație specială pentru singurătate. Mi-a descris cândva, o seară de iarnă, la ţară, când, copil fiind, a ieşit să aducă, din magazia din spatele curţii, un braţ de lemne pentru foc. A văzut în fasciculul rotund al lanternei, trimis spre poala pădurii apropiate, ochii gălbui ai unui lup. Ochii sălbăticiunii l-au urmărit, de atunci, mi-a spus, şi în alte circumstanţe. Fac o legătură între singurătate, pericol și frig, acesta din urmă fiind nu numai metafora din titlul unui roman (Frigul verii), ci, cred, şi plăcerea lui Sandu de a simţi temperatura primejdiei. Într-o seară de vară, în timp ce ascultam la el acasă, Sibelius, „Lebăda din Tuonela” (tărâmul morților din mitologia finlandeză), mi-a spus că stă în rostul scrisului să afli ce se petrece în viața ta. Dacă nu se mai petrece nimic, nu mai are rost să scrii. Fiecare individ ajunge să cunoască cel puțin pentru o secundă profunzimea singurătății lui. Povestea cu detalii pregnante itinerariile din munţi, parcurse ritualic, de unul singur. Găsirea unui loc de petrecut noaptea, amplasarea cortului, aprinderea focului, gătirea unei supe și a unei căni de cafea, savoarea unei ţigări după o zi dură de marș căpătau, toate, prin relatare, un beneficiu metafizic. Noaptea, cerul, ploaia, satele rare, drumeagurile de pădure, luminișurile, stânele, oamenii locului, erau învăluite de o aură care nu edulcora realitatea, o făcea mai profundă. Mi-a arătat cu un alt prilej fotografiile unei excursii de iarnă în munții Apuseni, despre care mi-a mărturisit că a fost prima şi ultima de acest fel. Semăna cu un explorator polar get-beget. Excursiile montane nu aveau rolul unor pauze luate de la masa de scris. Erau nişte competiţii desfăşurate în „natură” cu propriile fantasme, proiecte, teste de rezistenţă fizică şi psihică. Trofeele singurătăţii din munți se legau de îndeplinirea setului de obiective desfăşurat detaliat pe hârtia milimetrică a planului de nuvelă ori de roman expus la vedere (mulți dintre prietenii lui își amintesc acest detaliu) în apartamentul din strada Jugoslaviei. Alexandru Vlad a pariat mereu doar pe condiția lui de scriitor. A câştigat de fiecare dată pariul, lăsând loc pentru unul nou, o proză nouă, un nou roman. Nu cred că a pierdut pariul nici în martie 2015. Deşi nu ştiu dacă pariul era o viitoare carte, ori traseul unei expediţii lungi, în singurătate.
13
Terminând de scris rândurile de mai sus, mi-am dat seama că nu pot (încă!) să-l privesc pe Alexandru Vlad prin ocheanul amintirii. Observ că articolul atestă totuși, contrariul. Am avut nevoie de câteva săptămâni să-l scriu, şi, totuşi, nu e încheiat. Am fost părtinitor, firește, deoarece cel despre am scris nu e încă un obiect muzeal. Evocarea, oricât de fidelă ar fi fost, surprinde într-un unghi complementar și pe autorul ei. Nu aceasta a fost intenția mea. Mi-am dat seama târziu de inconsistenţa unei astfel de prezentări evocatoare, poate chiar grandilocvente, un fel scenariu subintitulat „Alexandru Vlad şi cu mine”. Am dorit să mă opresc pe la mijlocul articolului. Prea târziu, bună parte din text era deja scris. Partea scrisă își cerea continuarea. Am reluat articolul, știind că în ochii celui dispărut o asemenea „realizare” nu ar fi decât perisabilă. Mi-am închipuit felul cum m-ar întreba Vlad, în glumă, de ce am acceptat să scriu despre lucruri care ar fi trebuit să rămână doar între noi. De ce am ratat ocazia de a nu vorbi despre el. Să fi trecut luni, poate ani, până când să ajung la nevoia unei evocări. Evocarea ar fi devenit atât de densă, și în același timp atât de transparentă, de clară, cristalină, încât el s-ar fi uitat la ea ca la o floare de gheață pe care nu trebuie să o mai înfrumusețezi. „Te uiţi la ea şi înţelegi anotimpul frigului”, mi-ar spune el. I-aș explica, am scris mai multe versiuni ale articoulului, cea de față fiind cea mai bună, deşi nu e încă gata. „Dar sunt totuşi mulţumit”, i-aş spune, „am depășit prima versiune care fusese prea schematică, prea emoțională”. „Schematică, emoțională? Pentru cine, pentru mine, pentru tine?”, ar râde el, cu pipa între dinți. „Am renunţat oricum la acea versiune, semăna cu un mic discurs”, i-aş spune. „Un discurs despre mine?”, s-ar încrunta dezamăgit, scuturând scrumul pipei. „Credeam că măcar tu vei tăcea, ocupat cu treburile semestrului universitar. Dar chiar dacă vei termina articolul, nu vei ajunge prea departe. Crezi că vei putea spune tot? După câtva timp de la publicarea articolului, îți vei da seama de ceea ce ai lăsat pe dinafară. Ce vei face? Cândva, cu puţin timp înainte de publicarea textului într-un eventual format de carte, vei dori o adăugire substanţială, pe măsura detaliilor care vor ieşi la suprafață între timp, împinse tot mai departe în viitor, în viitorul trecutului meu, ar spune el. Te vei trezi că realitatea „terenului” invadează harta, abia schițată aici şi acum. Nemaivorbind de teama de a nu lăsa ceva pe dinafară, obsesia de a fi obiectiv, ce va spori cu fiecare detaliu suplimentar, şi asta mai ales te va face să regreți acest text”.
Ar fi tăcut o vreme, fumând.
„Mai e ceva: titlul nu prea merge. ,Alexandru Vlad: memoria unui om liber’. E prea ceremonios, sec. Funerar, de-a dreptul”, ar spune, serios, reaprinzându-și pipa în ceața fumului, devenind, brusc, tot mai densă. „Şi e prea li-te-rar! La fiecare rând, dau de un autor, de un citat! Prea compozit! Încă ceva: nu am fost atât de liber cum ai scris tu. Liber față de ce, de cine?”, ar zice cu o voce ascuțită, golită parcă de sunet, vocea de iască, din ultima convorbire telefonică, de la începutul lui martie 2015. Și s-ar fi oprit iar. „Ei, știi ce?”, ar relua, văzându-mă încurcat, „lasă totul așa cum e”, mi-ar spune. „Găseşti tu ceva să dregi articolul, şi nu uita, caută un final! Găseşte un final bun şi vei regreta mai puțin textul acesta lung și stufos. Vei avea câte un regret pentru fiecare variantă, pentru ultima mai cu seamă. Dar, te înțeleg. Ai vrut să știi dacă ce s-a întâmplat cu mine e definitiv! Acum că știi, dincolo de orice regret privind textul, termină-l, şi uită-l!”
Nu regret textul, deşi nu l-am terminat. Va trebui să-l reiau. Să încep cu definiţia lui Burke care sună totuşi mai rotund decât versul lui Char. Aici, mai e de lucrat. Să adaug atâtea alte lucruri, am deja cîteva liste. Să scot probabil altele, deşi nu am făcut nici o listă. Regret că nu am terminat articolul. Mai mult decât orice, regret că nu îi pot spune acest lucru lui Vlad, față în față, ci pe ocolite, în foarte multe cuvinte.
***
Iulian BOLDEA
Dincolo de cotidian
Preliminarii
Reticent faţă de latura experimentală a postmodernismului optzecist, Alexandru Vlad e, prin focalizarea unor fragmente revelatoare ale lumii, prin reaşezările de perspectivă şi de scriitură, un prozator ce exploatează posibilităţile şi şansele unui realism eclectic, în care notaţia fermă a cotidianului şi acolada onirică se întretaie cu interesul pentru fluctuaţiile imaginarului şi rafinamentul livrescului, elemente (pre)vizibile în Aripa grifonului, Drumul spre Polul Sud, sau Frigul verii. Toate prozele lui Alexandru Vlad certifică o luciditate auctorială extrem de precisă, cu o atenţie impecabil ataşată problematicii alcătuirii textului narativ, tectonicii sale aparente sau implicite, reliefului său fluid şi totuşi atât de concret. Radu G. Ţeposu contura, cu suficientă precizie, profilul epic al scriitorului („Prozele lui Alexandru Vlad sunt produsul unei mari subtilităţi a observaţiei. Rafinamentul notaţiei, de o stranie austeritate poetică, produce secvenţe şi detalii admirabile ce presupun în egală măsură fineţe stilistică şi psihologică”). În acelaşi timp, şi Norman Manea are dreptate să sublinieze că „viziunea modernă, fluenţa narativă şi portanţa ideatică, scrupulul nuanţei, misterul şi luciditatea, cromatica melancolică şi contrapunctul, sarcasmul observaţiei, ritmica adecvării sînt însuşirile care compun, credem, seducătoarea specificitate a noului prozator”. Pactul naratorial presupune, astfel, un risc al alegerii, o tensiune a exploatării subiectului, a articulării trăirii în rama unui destin, în care întâmplarea şi predestinarea se întâlnesc („Urc în fugă cele patru etaje pe scările reci, goale şi curate, fără să mă debarasez în timpul ascensiunii de sugestia că-mi scăpa ceva deşi aveam hăţurile în mână. Îmi scăpa o povestire ale cărei elemente erau toate în posesia mea, degeaba. Nu că aş fi dibuit ceva concret, dar ştiu din experienţă că elementele unei povestiri pot fi aproape oricare, simple sau întâmplătoare, elaborate, împrumutate, de toate felurile, cu condiţia să nu le lipsească însă capacitatea, dispoziţia, de-a accepta târgul cu tine)”.
Partea şi întregul
Inimitabil şi fascinant „povestaş”, în viaţă ca şi în operă, Alexandru Vlad este mai degrabă suspicios în posibilităţile cuvântului de a revela reflexele ascunse ale lucrurilor, misterul ascuns într-un colţ de peisaj, revelaţiile sufletului uman expuse într-un crâmpei de frază sau într-un gest neterminat. Scriitorul reuşeşte să selecteze, din amorful unei naturi cenuşii, detaliul revelator, să plaseze accentele ontologice sau etice asupra unor secvenţe banale ale cotidianului, să decupeze diafanul din nesemnificativ cu forţă expresivă, cu detentă plastică a frazei, cu simţ al desenului precis al lumii, surprinzând amprenta unui sens ascuns în reflexele profane ale trecerii („În septembrie străzile par mai largi. Excesul de lumină, parcările aproape goale, zborul liber al porumbeilor prin pieţele centrale, peluzele încă verzi, unghiul nou al umbrelor ceva mai piezişe – toate acestea mă fac să umblu prin propriul oraş ca un orfan fericit. Despovărat – dacă e să folosesc un singur cuvânt. Lumea de pe stradă pare tulburată de aceeaşi stare. Dacă ar fi să ne vorbim poate că am izbucni concomitent într-o serie de monoloage. Ecuaţii şi frânturi sibilinice de vers, secrete rostite în limbajele cifrate din copilărie, axiome şi obsesii inofensive s-ar ridica în aer tulburând o clipă zborul porumbeilor, umbrind reflexele vitrinelor şi făcând să fluture ziarele aninate în cleme la chioşcurile presei”). Prozele lui Alexandru Vlad sunt alcătuite, cum s-a mai spus, din secvenţe ce se caută una pe alta, din racursiuri ale imaginarului şi detente ale livrescului, ce fac din apelul la real un punct de plecare imprecis, vag, încifrat în simboluri şi recules în faţa miracolului ascuns în banalitatea zilnică („Realitatea era neconvingătoare, iar eu ar fi trebuit să fac un gest, să intervin cu ceva, scoţând lucrurile din raportul static în care se aflau”).
Regretatul prozator Alexandru Vlad, prematur dispărut dintre noi, a dovedit, în literatura română de azi, forţă expresivă, distincţie şi rafinament, expunând, totodată, în romane, nuvele şi intervenţii publicistice, un stil cu totul distinct. Un stil de trăire şi de creaţie deopotrivă, un stil ce nu agreează ornamentica inutilă, mizând, mai degrabă, pe sobrietate, pe expunerea directă, pe surprinderea precisă a comportamentului, vorbirii şi logicii existenţiale a unor personaje problematice, cu amprentă simbolică şi identitate dilematică. De altfel, referindu-se la conjuncţia dintre inspiraţie, efort constructiv şi experiment, Alexandru Vlad remarca, într-un interviu publicat în „România literară”: „Ideea iniţială este o mică revelaţie, conţine în ea totul, ca o celulă ADN. Nu-i de mirare că i se mai spune şi inspiraţie. Trebuie s-o veghezi ca pe un germene, apoi ca pe o plantă, apoi ca pe o arborescenţă, şi acestei plante până la urmă îi dai un nume. Am preferat această metaforă pentru că este mai aproape de adevăr decât orice aserţiune tehnică. Experimentul nu trebuie să compromită demersul romanesc, ci să-l evidenţieze. Se aplică principiul lui Occam.” Autor reputat de proză scurtă (Aripa grifonului, Drumul spre Polul Sud, Măsline aproape gratis), Alexandru Vlad s-a impus şi ca romancier (Frigul verii, Curcubeul dublu, Ploile amare), un romancier cu ştiinţa (şi arta) asamblării riguroase a naraţiunii şi a mobilizării personajelor în funcţie de necesităţile scenariului epic şi de meandrele arhitecturii sufletului omenesc. Radu G. Ţeposu avea dreptate, atunci când observa că subtilitatea observaţiei şi fineţea psihologică sunt atuurile acestui mod de a scrie: „Prozele lui Alexandru Vlad sunt produsul unei mari subtilităţi a observaţiei. Rafinamentul notaţiei, de o stranie austeritate poetică, produce secvenţe şi detalii admirabile ce presupun în egală măsură fineţe stilistică şi psihologică”. Trăirea acută, ardenţa imaginativă, detenta ironică se întâlnesc cu decupajul unor detalii în aparenţă banale, cărora li se imprimă un accent ontic inedit: „Ne uităm cu uimire la ridurile celor de-o vârstă cu noi; imediat ce rămânem singuri, ne detaşăm de propriul trecut ca de un bagaj prea greu şi încercăm o senzaţie de imponderabilitate atemporală. Până într-o zi, când controlorul de bilete ne spune în tramvai, de faţă cu toată lumea: «Unchiule, biletul acesta e greşit perforat. N-aveţi cumva prin buzunar un altul?»”. De altfel, într-un text confesiv, chiar Alexandru Vlad explica jocul imprevizibil, paradoxal, din care se alcătuieşte opera literară, cu relieful său sinuos, alcătuit din fragmente ale realului şi din irizări ale imaginarului, din secvenţe ale vieţii şi din pagini citite, din faptul divers şi din metafora revelatorie: „Am uneori impresia că personajele mele năvălesc în viaţa mea reală, aşa cum vecinii uneori se insinuează în textele mele. Sărăcia fanteziei? Dar de ce trebuie să fie fantezia mai bogată? Nu ajunge să ştergem graniţa între realitate şi ficţiune? Ciudat însă cum persoanele care devin personaje îşi pierd ceva din concreteţea lor diurnă. Ca nişte fotografii retuşate, ce reuşesc să compromită întrucâtva şi originalele. Au un aer de déja vu, ca nişte pagini citite a doua oară, ca păsările marcate şi lăsate în libertate”.
Vibraţia himerică a realului
Scriitura metodică, aşezată, ordonată până la minuţie, fără fisuri logice sau afective, a lui Alexandru Vlad, scriitură ce ştie că nu poate capta fără rest infinitezimalul fragmentar al lumii, este una care absoarbe cu fervoare gesturi şi detalii, chipuri şi măşti ale lumii, fervori ale imediatului şi imersiuni în magma trecutului, dramatisme ale corporalităţii şi tensiuni ale unui referent lipsit adesea de anvergură semantică. Curcubeul dublu (2008) e un roman în care adevărul vieţii şi ficţiunea se întretaie, legitimând statutul eterogen al unei construcţii narative cu rol de autoportret alcătuit din colaje, în care palierele epicului se alcătuiesc din confesiuni, flashback-uri, detalieri ale spaţiului rural, incursiuni în spaţiul oniric sau mitic, descinderi în cotidian şi prezumări ale unui transcendent bine camuflat. Meditaţia socială, ancorată în realitatea imediată sau în contextul social-politic, se întâlneşte cu notaţiile alerte ale unor medii, scene, întâmplări ale satului contemporan, în care se detaşează kitsch-ul, dezorientarea, dezechilibrul, lipsa de repere sigure, grotescul modernizării forţate şi al deritualizării. De altfel, demitizarea unui spaţiu prin definiţie dedicat ritului şi mitului, cum e cel rural, e acut şi apăsat remarcată de un scriitor care nu îşi ascunde în nici un fel nostalgia faţă de imaginea veche, autentică a satului, printr-o punere în oglindă contrastantă a două epoci, a două spaţii şi mentalităţi: „Din casele acelea vechi ieşeau fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe lângă ele s-a adunat un morman de obiecte inutile, colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se poartă second-hand-urile de familie, hainele de lucru de pe şantier, hainele fistichii trimise de copiii de la oraş, fostul costum de mire, fosta uniformă de miliţian. Dacă satul acela nu mai există, copilăria cum să mai existe? Îi lipsesc reperele vizuale, auditive, mirosurile”. În Curcubeul dublu, confesiunea la persoana întâi, excursurile publicistice sau eseistice se îmbină cu reflecţiile asupra prezentului sau cu inserturi poematice. Partea şi întregul sunt situate, aici, într-o relaţie tensionată, partea prezentându-se, mai degrabă, ca întreg cu structură şi funcţionalitate autonomă. Observator atent şi precis al realităţii, posesor al unei percepţii proaspete, cu tuşe decise, ce surprind lumea în toată amploarea sa senzorială, prozatorul îşi construieşte ficţiunea postmodernă printr-un colaj evocator cu cromatică eterogenă, ce sugerează un set de antinomii revelatorii: tradiţional/ postmodern, sat/ oraş, spaţiu oniric/ spaţiu real („Ce lipseşte? Răgetul vitelor seara, când veneau de la păşune, felinarul din grajd la ora mulsului, cântecul cocoşilor înainte de a se crăpa de ziuă, scârţâitul cumpenelor de fântână când se adăpau vitele, zgomotele unui mecanism în stare de funcţionare. Ori sentimentul că toate lucrurile sunt în cursul timpului, nu în afara lui?”). Nostalgia orizontului tradiţional porneşte dintr-o conştiinţă acută a pervertirii valorilor, a falsificării articulaţiilor autentice ale etnicităţii tradiţionale, a lipsei de respect faţă de trecut, faţă de fiinţa intimă a neamului. Dispariţia satului tradiţional e echivalentă cu însăşi dispariţia copilăriei, care devine un eden dezafectat, cu articulaţii semantice lipsite de conţinut şi de valoare („Din casele acelea vechi ieşeau fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe lângă ele s-a adunat un morman de obiecte inutile, colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se poartă second-hand-urile de familie, hainele de lucru de pe şantier, hainele fistichii trimise de copiii de la oraş, fostul costum de mire, fosta uniformă de miliţian. Dacă satul acela nu mai există, copilăria cum să mai existe? Îi lipsesc reperele vizuale, auditive, mirosurile”). Foarte precise sunt notaţiile lui Gheorghe Crăciun referitoare la proza lui Alexandru Vlad. Autorul romanului Pupa russa subliniază importanţa „corpului treaz” şi a simbolurilor coporalităţii, măsurând unghiul de refracţie al senzorialităţii în arhitectura „spaţiului logocentric” („Stările difuze ale conştiinţei sînt în proza lui Alexandru Vlad o expresie a corpului treaz. Prea multă atenţie acordată simţurilor tulbură spaţiul logocentric al intelectului – acesta pare să fie mesajul ascuns al planului moral imanent la care se raportează, în orice situaţie, viaţa personajelor. Percepţia face inteligibilul mai greu de adus în spaţiul conştiinţei iar adormirea canalelor de comunicare cu lumea exterioară nu contribuie la clarificarea adevărului. Între cele două etaje ale fiinţei, gîndirea şi simţirea, există o nepotrivire şi neînţelegere originară. Subconştientul este poate chiar rezultatul informal al acestei rupturi.”)
Una dintre cărţile receptate cu cel mai mare interes este Ploile amare (2011), evocare narativă a inundaţiilor din anii ’70, prilej pentru o radiografie a comunităţii satului ardelenesc, dar şi pentru prezentarea de monologuri sau dialoguri care circumscriu analize atente ale unor trăiri de amplă şi subtilă rezonanţă psihologică. Aşa este monologul, de o senzorialitate densă, simbolică, nereţinută, al preotului greco-catolic, care se ascunde de autorităţi şi e vizitat în secret de Anca: „Mă privea în ochi de parcă ar fi vrut să vadă cu ochii mei. O scrutare simplă şi esenţială, cum trebuie să-l fi privit Eva pe Adam înainte de păcat, atunci cînd nici limbaj nu era. […] Avea ochii de un căprui intens şi albul lor era curat, ca porţelanul. Privirea aceea anula cuvintele, şi eu nu cunoşteam altă armă şi nici alt scut. […] Venea la mine cu mîncare şi veşti. Feminitatea ei umplea încăperea, era de-a dreptul agresivă şi-o percepeam de-a dreptul hipnotic. Făcea paşi, se aşeza şi se ridica, era mîndră de picioarele ei fără să pară a şti. Pentru că dacă ar fi fost conştientă de asta ar fi murit de ruşine. Nu-şi asuma această calitate – frumuseţea, nu era decît un dat de la natură. […] Venea la mine încheiată pînă la gît, cu basma, cu haine lungi, ca o călugăriţă. Să-mi demonstreze că putea fi ca şi mine dacă trebuia. Era dorinţa ei naivă, de parcă nu i-ar fi rămas căldura respiraţiei, ochii dilataţi, cu care-mi urmărea orice reacţie şi încerca să citească dincolo de ea, degetele care se frămîntau cu o viaţă numai a lor, trădîndu-i emoţia. Îi simţeam pînă şi mirosul de rufe curate, de săpun şi de mătase încinsă cu fierul de călcat, frigul pe care-l aducea în cutele hainei”.
Ploile amare este o naraţiune construită pe principiul intermitenţei şi al fragmentarităţii, punând în scenă episoade autonome şi personaje recurente, simbolice, ex-centrice (Pompiliu, Brodea, Alexandru, Dănilă, Kat, sau Zaharie) cu scenografie densă şi decupaje ferme ale unor situaţii ce se detaşează de logica diurnă, comunicând metaforic cu adâncurile. De fapt, chiar potopul (cu punct de plecare în inundaţiile din 1970) imprimă naraţiunii o aură de fantastic, de mister insondabil, cu sugestii ale unei apocalipse simbolice, nu lipsite de expresivitate plastică, în culori difuze, desen reţinut şi contururi abia schiţate („Faptul că lipsea și linia orizontului, pierdută într-o ceață alburie, făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârșită […] Acum soarele nu se mai lăsase văzut de săptămâni întregi și lumina se lăsa concomitent în cer și în ape. Natura părea un mecanism care se stricase definitiv. Cineva acolo sus uitase cum se oprește ploaia. Supraviețuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur și simplu o insulă, ca un boț de mămăligă într-un castron cu lapte”.) Sau fixarea momentului sfârşitului potopului, cu o deschidere a orizontului ce nu exclude, însă, posibile recidive („Luminați pe dedesubt norii deveniseră parcă și mai consistenți, grei ca o cupolă de beton, mucegăită de atâta umezeală neprimenită. Cerul se ridicase asemenea unui capac și la adăpostul întunericului putea să se lase foarte bine la loc”).
Tectonica narativităţii reuneşte aici dialogul tensionat, ţipătul existenţial, scriitura melancolică şi amplă, tandreţea catifelată, dar şi descrierile rafinate de peisaj, montura savantă a gesturilor şi afectelor sau regia adecvată a cauzelor şi efectelor epice. Riguros articulat, scenariul cărţii fixează cu precizie destine umane şi întâmplări, scene cu caracter parabolic şi contexte sociale, iniţieri simbolice şi drame anodine, dileme şi mistere, într-un decupaj lipsit de stridenţe, capabil să pună în valoare profilul unor personaje cu statut precis şi misterios în acelaşi timp (Pompiliu, doctorul Dănilă şi soţia lui, Livia, Brodea, Marta, Alexandru, preşedintele de colectiv etc.). Forţa descrierilor şi delicateţea evocatoare a frazării, gradarea tensiunii epice (punctul culminant e reprezentat de momentul surpării mormintelor şi de desprinderea lespezii de pe mormântul activistului omorât cu două decenii în urmă), explorarea lumii, în extensiunea, dar şi în intensitatea ritmurilor sale dovedesc, dincolo de „profunzimea observaţiei morale şi existenţiale“ (Cornel Moraru), atenţie neabătută la detaliu, multiplicare a unghiurilor de observaţie, alternarea perspectivelor sau glisajul reperelor temporale, prin care se sugerează dialogul dintre interioritate şi exterioritate, dintre timbrul identitar al personajelor şi alteritate, exprimată prin diversele ipostaze ale unei istorii alienante. Deloc întâmplător, Pompiliu e cel care se maturizează prin percepţia unei infrarealităţi abjecte, de un grotesc indiscutabil („Se deschisese o fantă, un vizor, spre o lume despre care ar fi preferat să nu ştie că există. Dacă există”). Ploaia interminabilă, potopul cu alură simbolică capătă o amprentă malefică, iar natura e redusă la o scenografie traumatizantă, în care se derulează destinul unei umanităţi decăzute, cu contururi morale destrămate.
Proza lui Alexandru Vlad impune prin spectacolul alternării perspectivelor, prin percepţia contrapunctică a detaliilor şi a imaginii de ansamblu, a concretului şi a livrescului, prin care se sugerează persistenţa unei atmosfere de aşteptare, de amânare sau de iluzie perpetuu reînnoită, într-o lume cu contururi ferm desenate, în tuşe dense, din care nu absentează vibraţia unui subton melancolic şi himeric. Operă cu multiple şi subtile straturi ale narativităţii şi ale scriiturii, proza lui Alexandru Vlad este una atipică pentru contextul optzecist în care a evoluat, în care şi-a fixat reperele şi s-a dezvoltat. E o proză ce surprinde, cu egală îndreptăţire epică, fervorile cuvântului şi paradoxurile corporalităţii, mecanismele visului şi resorturile translucide ale unui imaginar travestit în concretitudine, partea şi întregul, imediatul şi absolutul.
Bibliografie critică selectivă
Mircea Iorgulescu, în „România literară”, nr. 19, 1978; Ion Bogdan Lefter, în „Amfiteatru”, nr. 2,1981; Norman Manea, în „SLAST”, nr. 10, 1981; Liviu Petrescu, în „Steaua”, nr. 1, 1981; Virgil Podoabă, în „Familia”, nr. 2, 1981; Mircea Mihăieş, în „Orizont”, nr. 21, 1982; Gheorghe Crăciun, în „Astra”, nr. 11, 1983; N. Steinhardt, în „Familia”, nr. 8, 1983; Norman Manea, Pe contur, 1984; Ştefan Borbely, în „Viaţa Românească”, nr. 8, 1985; Eugen Simion, în „România literară”, nr. 48, 1985; Cornel Regman, în „Viaţa Românească”, nr. 9, 1985; Tania Radu, în „Flacăra”, nr. 41, 1985; Ion Pecie, în „Ramuri”, nr. 9, 1985; Liviu Petrescu, în „Steaua”, nr. 6,1986; Gheorghe Perian, în „Astra”, nr. 9, 1986; Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, 1987; Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, 1987; Ion Simuţ, în „România literară”, nr. 13, 1988; Anton Cosma, Romanul românesc contemporan, vol. I, 1988; Simona Popescu, în „Viaţa Românească”, nr. 3, 1989; Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, 1989; Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, 1996; Virgil Podoabă, Anatomia frigului. Altă analiză monstruoasă (Eseu monografic despre Alexandru Vlad), 2003; Tudorel Urian, în „România literară”, nr. 10, 2008; Ovidiu Pecican, în „Apostrof”, nr. 8, 2012; Carmen Muşat, în „Observator cultural”, nr. 607, 2012; Cornel Ungureanu, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr.2, 2013; Iulian Boldea, în „România literară”, nr. 15, 2015; Paul Cernat, în „Observator cultural”, nr. 764, 2015; Ion Simuţ, în „Cultura”, nr. 510, 2015.
Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).
***
Călin CRĂCIUN
Alexandru Vlad la debut
Alexandru Vlad e unul dintre puţinii scriitori care să poată fi consemnaţi în istoria restrânsă, canonică a literaturii române fie şi strict pe baza operei de debut. Şi nu pentru că opera sa n-ar fi evoluat de la prozele din Aripa grifonului (1980) la romanul Ploile amare (2011), considerat de critică cea mai valoroasă creaţie a sa şi una dintre cele mai importante din literatura ultimilor ani, ci întrucât privirea critică retrospectivă îi remarcă nivelul artistic înalt al primului volum. Mircea Irgulescu și Ion Simuț i-au dat girul chiar încă dininte de 1980, pe baza primelor proze din reviste. Ceea ce unii pot spera să obţină abia ajunşi la apogeu, el atinge din prima. Sigur, nu toată lumea a fost de acord cu o asemenea cotă valorică nici măcar în cazul creaţiilor ulterioare. De pildă, lipseşte chiar şi din lista autorilor de dicţionar din istoria manolesciană. Dar deschide seria „analiştilor” în cea a lui Radu G. Ţeposu (finalizată în manuscris din 1985-1988), care vorbeşte explicit despre primele trei volume, ce alcătuiau opera de până atunci a prozatorului, ca fiind „produsul unei acuităţi analitice străine de orice tatonare, de încercarea veleitară”. Apoi, prin 2003, Virgil Podoabă are curajul de-ai dedica exclusiv o analiză fenomenologică, în volumul Anatomia frigului (O analiză monstruoasă), prin care vizează Aripa grifonului şi Drumul spre Polul Sud, ajungând la concluzia că proza care dă titlul celui de-al doilea volum îşi merită plasarea în rândurile marilor creaţii naţionale şi universale.
Într-adevăr, citite astăzi, cu amprenta proaspătă a unora dintre cărţile de debut ale noului val de tineri, povestirile lui Alexandru Vlad adunate în Aripa grifonului dau, printr-un contrast izbitor, impresia încadrării lor în literatura canonică datorită în primul rând siguranţei cu care urmează scriitura un parcurs estetic coerent articulat, asupra căruia s-a meditat până la nivelul detaliului sau al implicaţiilor celor mai îndepărtate. Şi o astfel de impresie nu dispare nici prin punerea în paralel cu debuturile congenerilor autorului, garantează Virgil Podoabă, de care, putem abserva, se apropie şi în acelaşi timp diferenţiază până în măsura în care putem vorbi de un optzecist atipic. De colegii săi de generaţie prozatorul e legat prin experimentarea vieţii mizere a tânărului scriitor, care cunoaşte mai întâi promiscuitatea fermelor agricole, deliciile spirituale ale studentului filolog şi-şi încheie cariera de profesor dintr-un sat de peste dealurile Clujului imediat după impoliteţea de-a colabora cu un ofiţer de securitate, asumându-şi statutul de „supravegheat” pentru a face apoi de toate, inclusiv lustruirea pantofilor unei echipe de fotbal, până la privilegiul statornicirii pe vreo zece ani în funcţia de dactilograf la o intreprindere de transport. Evadarea în literatură, odată însă cu absorbirea biograficului, cu literaturizarea lui, este deci aproape firească, la fel ca tentativa trecerii graniţelor în imaginar, prin lectura din scriitori americani mai ales. Totuşi, el nu transformă livrescul, cum fac unii optzecişti şi postmodernii în general, în principiul esenţial, ba chiar suficient uneori, ci îşi asumă tradiţia conceperii literaturii ca atestat existenţial. „Am învăţat să fac distincţie între experienţa livrescă şi cea directă, cărţile nu mai au la mine credit nelimitat” rosteşte naratorul-personaj din Racursiu (Studiu asupra metodei). Sigur că afirmaţia, e una subversivă şi autocritică în primul rând. Ea întăreşte credinţa, exprimată în Nordul, că adevărata artă este cea care exprimă sinele, nu diferitele măşti sociale purtate de indivizi şi de creatorii de literatură în mod special: „Un om nu poate fi uşor cunoscut şi să-l cunoşti înseamnă să-l cunoşti aşa cum e el când e singur cu sine, deci să-i cunoşti bucuria, tristeţea sau durerea pe care nu şi-o exprimă tocmai pentru că-i aparţine prea mult, ar avea senzaţia că se divulgă, şi oamenii care povestesc renunţă la autonomie, se revarsă şi se hrănesc din propriile cuvinte, fiindu-şi proprii victime precum Koval” . E vorba, de fapt, de o întoarcere la principiul rebrenean al „creării de oameni şi de viaţă” sau al „vieţii eternizate în mişcări sufleteşti”, de care nu era străin nici Camil Petrescu, în ciuda diferenţelor „poetice” dintre ei. Şi nu e aici nicidecum vreun semn de involuţie, de mimetism ori de vreun oportunism… „estetic”, ci de asumarea clară a imuabilităţii unui principiu literar, cel care vizează (sur)prinderea fiinţei în cuvânt. Preocupat de experienţele fundamentale, prozatorul e de asemeni un analitic şi un descriptiv, chiar dacă, în Aripa grifonului, face apologia „esenţei epice” a unei cărţi („Toată esenţa epică a unei cărţi nu este altceva decât obiectul unei investigaţii pe care cititorul o face şi în care spectaculosul poliţist e înlocuit cu gravitatea pretenţioasă a analizei.”). Esenţă epică nu e însă totuna cu preaplin ori cu risipă de naraţiune. În Vara libelulei, de exemplu, e „povestită” tocmai pierderea darului de a povesti. „Mincinos incorigibil” pentru părinţi, dar vedeta grupului de ştrengari, puberul cu harul de a povesti „tot felul de poveşti înlănţuite interminabil pe care nu le citise în viaţa lui” rămâne blocat în faţa unui eveniment „real”, trăit de el însuşi ca erou – salvarea unui copil mai mic de la înec în fântână. Constructorul de ficţiuni în care-i include cu lejeritate în rol de personaje pe tovarăşii de joacă, naratorul de scenarii care are în filmele vizionate doar vagi puncte de plecare, centrul atenţiei tuturor celor din jur, care-i sorbeau vorbele, îşi pierde talentul tocmai în faţa evenimentului autentic, pentru ca apoi baznele sale, atât de apreciate nu demult, să nu mai atragă pe nimeni. Proza îşi include, camuflat, metadiscursul, întrucât exprimă un crez artistic. Evenimentul de nepovestit este, cu adevărat, una din mizele literaturii. Nu miră că autorul analizează, în Nordul, Scurtă vizită acasă şi chiar în Aripa grifonului, psihologia iubirii, de pildă, şi realizează descrieri ce au forţa de a refenomenaliza, de nu chiar a fenomenaliza trăiri ce par inefabile. Cu acest rol îşi învesteşte, de fapt, Alexandru Vlad de la bun început literatura. Iată un pasaj edificator din Scurta vizită acasă, a cărui splendoare e stricată doar de proasta culegere a textului în ediţia „Cărţii Româneşti” din 1980:
„[…] Poate într-adevăr o chema Tina, frecvent nume ţigănesc, dar nu i-a spus niciodată pe nume şi privindu-i ochii frumoşi şi stânjenitori, «ochi de curvă» spunea chiar ea privindu-l direct, uimindu-l şi făcându-l să roşească, Aurel trebuie să fi avut revelaţia tulbure şi înecată în emoţii a iniţierii, romantizată poate de împrejurări. Evenimentul poate fi neconstituit [reconstituit – n.n.], cu toate riscurile pe care le comportă o reconstituire: amănuntele insuficiente, neconcordanţă cu amintirea, artificiul etc.
Stătea lângă ea sprijinit într-un cot privindu-i faţa de aproape, acel gen de sfumato de frumuseţe pe care numai cei cu sânge ţigănesc o pot avea, ochii negri şi magnetici care nu lăsau să se vadă nimic dincolo de propria frumuseţe şi enigmă, ovalul feţei îndulcit spre bărbie, dinţi albi şi ascuţiţi de animal tânăr despre care puteai bănui că muşcă, gâtul alb cerat, pielea brună în gropile de sub umăr. Trebuie să fi fost aproape ameţit când sânul ei, epicentru de tentaţii, găsit între faldurile bluzei s-a potrivit perfect în palmă iar ea a rămas nemişcată fără să schiţeze un gest, aşteptând, şi doar ochii care nu încetau să-l privească şi-au mărit pupila absorbind imaginea lui de adolescent încă pur, care şi-a pierdut capul. N-a mers mai departe atunci, a mai trăit câteva zile incapabil de idei sau presimţiri (pre-simţiri), anihilat de acea dezinvoltură şi generozitate a bustului ei. («Ochii, va spune Aurel cândva, m-am uitat în ei şi după aceea, mai mari şi mai grei, încercănaţi, arătându-mi că mă cunosc fără nici o şansă în stinghereala mea de-a mă sustrage şi recunoscând… ce? Poate o limită, acea limită dincolo de care nu te poţi apropia de o femeie.»)
Totul s-a petrecut câteva nopţi mai târziu, într-un decor magic ţigănesc pe care ea a simţit nevoia atavică să-l încropească, focul care a ars înnebunitor de încet şi pocnind până la ultimul vreasc, şi ea o siluetă în întunericul înăbuşitor adunat în jurul lui. Am [A – n.n.] învăţat atunci ce înseamnă o femeie, coapsele ei lungi, reci şi încă prea tari, pieptul mişcător şi fierbinte. Îşi amintea valul de emoţii pe care nu şi le-a putut stăpâni, chiar dacă încearcă [încercă – n.n.] să le stăpânească simţurile nu puteau fi controlate, mâinile îi tremurau în întunericul în care o auzea respirând fierbinte şi abia îşi ţinea dinţii să nu sune.” În cele 264 de pagini ale cărţii formulări din categoria „doar ochii care nu încetau să-l privească şi-au mărit pupila absorbind imaginea lui de adolescent încă pur, care şi-a pierdut capul” sunt suficiente pentru a face demersurile hermeneutice inepuizabile şi a da măsura mare a forţei creative a prozatorului-poet.
La un astfel de „inginer al sufletului omenesc” întâlnim, după cum observase preabine şi Radu G. Ţeposu, o mare încărcătură aforistică. Cine-l citeşte pe Alexandru Vlad se simte automat înţelepţit, fie primind de-a gata câte-un adevăr („… ieşim din adolescenţă printr-un proces solitar de maturizare, un fel de calcifiere care nu mai permite o reintegrare osmotică în alt univers atât de omogen cum a fost copilăria”), fie oferindu-i-se doar o temă de meditaţie („Marea şansă a unei fete frumoase nu e în a fi «înţeleasă».”). Pe bună dreptate îi semnala Gheorghe Perian prozatorului, în Scriitori români postmoderni, natura problematizantă, apetenţele ideatice. Nu e însă vorba, aş adăuga, de uverturi filosofice reci, secate de sentiment, cu atât mai puţin de glose pur pozitiviste, care oricum nu pot constitui, singure, nici literatură, nici scopurile ei, ci de unele care participă la conturarea unei scriituri compasionale, interesată de revelarea esenţei spirituale a omului, în care e inclusă afectivitatea. Tocmai de aceea printre temele sale sunt iubirea, fuga de rutină în meditaţia vacanţelor sau concediilor, chiar şi în memorie, în copilărie, de exemplu, peste care tronează, desigur, cea a literaturii înseşi. Aripa grifonului este, în acest din urmă sens, regina volumului de debut, justificând transferul titlului ei pe copertă. Cu precizarea că nu e doar desfăşurarea poeticii personale, ci, în bună măsură, a unei părți a optzecismului, şi care reclamă încă dedicarea unei hermeneutici ample, detaliate. Suficient să citim un pasaj din partea finală pentru edificare, în care naratorul, identificat cu autorul, lasă mai departe în mâinile vechiului prieten manuscrisul unei încercări literare de demult, în care plăsmuirea şi „realitatea” se amestecă şi pe baza analizei căreia se pendulează mereu între memorie şi prezent – pasaj care dă o dată în plus dovada nevoii de reeditare mai atentă la culegerea textului: „Ghiran nu avea cum să-şi dea seama de tot ce simţisem eu şi astfel fără să ştie devenea paznicul propriilor mele reticenţe şi îndoieli, îmi amintesc de zmeul al cărui suflet era într-o mătură sau o basma pe care o lăsa în paza cui? tocmai a Ilenei Cosânzene, astfel partea cea mai vulnerabilă care ascundea esenţa destinului său era păzită de cineva pe care nu-l putea supraveghea, dacă nu cumva aceasta e marea subtilitate a fiecărui basm.” Mutarea atenției de la povestea arabă la basmul românesc nu e întâmplătoare. Putea fi în locul ei și altceva, chiar și din matricea lui Aladin și Ali Baba. Dar revenirea la cea în care Ileana Cosânzeana e figură emblematică marchează pendularea între livrescul universal și cel național. Cu precizarea că ultimul e dominat organic de reflexe tradiționaliste. Ruralitatea transilvăneană mai ales e integrată în formula estetică a lui Alexandru Vlad, cred, nu din spirit retrograd, ideologic vorbind, cu toate că e sincronă accentelor protocronist-naționaliste, ci din convingerea că ivirea sa în câmpul literaturii e o vocație ce are o dialectică internă, legată de formarea spirituală primară în acest spațiu. Dacă congenerii foloseau, în general, călătoria prin geografia națională și fuga de fabrici și uzine în excursii consumate mai ales în spațiul claustrant al compartimentului de tren, ca o formă a subversiunii, ca reacție împotiva spălării creierului și a politicii oficiale, Alexandru Vlad vede în întoarcerea spre sat, în manieră blagiană, pe filiera neotradiționaliștilor de la „Steaua”, o asumare a unui destin artistic cu determinări matriceale. În opera sa se reiterează, înnoită conceptual și estetic, fuziunea componentei arhaice cu cea occidentală, realizată înainte de expresioniștii interbelici.
Cum vorbim de o literatură din vremea cenzurii, subversivitatea, decorul şopârlesc, într-un fel mai mult ori mai puţin vag, devine o obligaţie morală şi ingredient estetic pentru orice creator viabil. Nici lui Alexandru Vlad nu i-a lipsit, de la bun început chiar. Referirile sale la pictura universală sau la autori vestici au o strânsă legătură și cu această logică, nu doar cu cea a intertextualității. Şi uneori exprimarea ei e şi mai directă: „Un scriitor englez (cum i-ar fi putut spune numele?) susţinea /…/” [s.n.], alteori fiind sugerată, de pildă prin referirile la aranjamentele cu sus-puşii pentru obţinerea unor scopuri „egoiste”, gen admiterea la facultate, amânarea armatei ori iertarea de vreo pedeapsă pentru nesupunerea la ordinea socială. Prin intermediul subversiunii prozatorul își evidențiază de la bun început componenta morală a operei, întărită, mai subtil, de înscrierea în linia eticismului transilvănean, inițiată de Slavici. Relația sa cu tradiția literară nu e deci limitată la uzitarea ironică sau parodică a unor teme, motive, ori chiar poetici, ci trece la nivelul recunoașterii unei dialectici în care opera sa e parte, ceea ce-i dă caracteristicile unui stingher, unui inadaptat funciar la contemporaneitate, dar care are nostalgia, speranța compensatoare a integrării în ansamblul istoriei.
_____________
Acknowledgement: The research presented in this paper was supported by the European Social Fund under the responsibility of the Managing Authority for the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development, as part of the grant POSDRU/159/1.5/S/133652.
***
Marius MIHEŢ
Poeticile detaliului cumulativ
Alexandru Vlad. Poeticile detaliului cumulativ
Volumul Viaţa mea în slujba statului (2004) face parte din literatura eteroclită a lui Alexandru Vlad. Texte diverse, compozite în bună măsură, de la reportaje, la schiţe şi crochete memorialistice, uneori chiar fragmente de roman, toate alcătuiesc un atare tip de literatură, aşa cum reiese din volumele publicate după 1989. Excepţia, notabilă, a rămas romanul Ploile amare (2012). Alexandru Vlad proceda identic cu Sticla de lampă din 2002 şi în volumul Vara mai nepăsători ca iarna (2005), dar şi mai târziu, cu Măsline aproape gratis (2010). În alţi termeni, prozele din aceste volume pot fi citite şi ca nişte ficţiuni în abis (folosind termenul lui McHale), cu materiale autoreferenţiale şi hărţi individuale ce sunt regrupate cu intenţia unor relaţii inedite: de la particularităţi epistemologice la verdicte ontologice.
Nimic nu l-a fascinat pe scriitor mai mult decât prozele scurte, indiferent că ele se coagulau sau nu într-un material coerent şi sintetic. Prefera să includă ingrediente ca într-un fel de text culinar (nu de divertisment, totuşi, ci ca deschidere conceptuală), unificate, însă, de un stil răpitor. Niciunui fragment nu-i lipseşte reflexivitatea, căreia scriitorul i-a rămas fidel până la cele din urmă texte.
Analist pur sânge, chirurg al geometrizării destinului, Alexandru Vlad scrie aşa cum îşi trăise viaţa: pe fragmente. Chiar şi romanul Ploile amare, desfăcut cu pricepere, relevă convergenţa desăvârşită a părţilor ce-l alcătuiesc. Mai ales prin aceste detalii cumulative, până la urmă, romanul trădează potenţialul unui maestru al prozei.
Dacă se poate vorbi de o viziune unificatoare, atunci ea e de găsit numai în Ploile amare, unde experienţa retragerii, în sine şi dinspre exterioritatea citadină, filtrează sensurile unei Lumi, nu doar etajele ei, cum procedase înainte vreme. Până la experienţa romanului total, în scrisul lui Alexandru Vlad putem identifica diverse niveluri de particularizare evenimenţială, mai degrabă iconi ai unui destin cercetat aparent fără curiozităţi ultimative. Cred că atunci când renunţă la curiozitatea detaliului fugitiv, la fragmentul lumii, şi se închide în cupola cumulativă a unui sine definitiv, Alexandru Vlad e pregătit să scrie roman total. Ceea ce se şi întâmplă cu Ploile amare.
Viaţa mea în slujba statului face notă distinctă prin chiar microromanul ce dă titlul volumului. Celelalte texte sunt cumva de nişă. Se ştie că, textul generic, mai vechi, fusese respins de cenzură în multe rânduri, iar scriitorul l-a tot modificat. Cert e că, atunci când pare mulţumit de forma lui finală, el îl publică însoţit de alte texte, cum spuneam, în nota eclectică oficializată. În Autobiografie la minut, naratorul face rocada cu datele autorului de pe copertă, ca mai târziu în romanul Curcubeul dublu. Confesiunea, în fond, justifică, de fapt, însăşi melancolia cuprinzătoare ce însoţeşte textele autorului clujean: disfuncţiile biograficului (crescut de bunică şi aflat în stare conflictuală cu mama) îi stabilesc, totuşi, câteva borne psihologice: o dată, apropierea până la identificare cu lumea satului, ce se va transforma în şoc identitar şi succesiune de implozii odată ajuns la oraş; în al doilea rând, eşecul amoros, când iubita moare tragic înainte de vreme. Soluţiile sunt cunoscute: „detaşarea şi umorul au funcţionat deseori ca nişte supape de siguranţă. După moartea ei aveam să rămân cu un inexorabil sentiment de vinovăţie”. „Catalepsia emoţională” va fi dublată în timpul filologiei clujene de însingurarea sistematică, din orice slujbă şi din orice loc – marcă predominantă a scriitorului, devenită tot mai stridentă, până la sfârşit. Autobiografie la minut conţine, totodată, şi ideea volumului: „Am fost pe rând anticar, custodele unei mici galerii de artă, am spălat ghete pentru o echipă de fotbal şi multe altele până am ajuns dactilograf la o întreprindere mare de transporturi, unde aveam să rămân mai mult de zece ani. A fost ceea ce numesc eu astăzi viaţa mea în slujba statului. În intervalul acesta mi-am editat cărţile (trei la număr până la acea dată), totdeauna la Bucureşti pentru a mă sustrage politicii locale, am primit primele premii şi recunoaşteri”.
În Amintirea clară şi precisă a zilei de 27 septembrie 1970 continuă ficţionalizările biografice, de astă dată cu un episod la marginea suprarealismului. Naratorul personaj ajută un hoţ de pendulă să care ceasornicul uriaş pentru a-l repara. Se învăluiesc aici două concepte, prinse într-un duet teatral: minciuna şi timpul. Ambele, de fapt, creatoare de iluzie. Hoţul, în cele din urmă, cel ce vrea să regleze timpul spart, aduce cu sine un tip de conştiinţă, pe care naratorul o contestă la început contrapunctic, prin minciunile suprapuse, pentru ca la sfârşit să rămână argumentul unei conştiinţe diluate.
Bizarul tâlhar ce vrea să declanşeze timpul oprit va fi dezvoltat mai târziu într-un personaj mult mai complex: felcerul Kat din Ploile amare. Parabolă a iluziei, Amintirea clară… este un simpatic joc borgesian.
Mult mai eteric, Exit seamănă cu notele indecise dintr-o povestire neterminată. Reţinem numai că senzaţia de ambient străin şi imposibilitatea neclarităţii – două idei la care Vlad revine mai târziu în romane – au de-a face cu măştile sociale.
O alegorie a prieteniei este Un loc să înţelegi, prilej pentru scriitor să revină la meditaţii recurente. Când unul dintre prieteni anunţă că se însoară, îl duce pe celălalt la 50 de km în mijlocul munţilor pentru a se confesa. Concluziile aforistice, prezente în toată opera lui Alexandru Vlad, apar aici în termeni ce amintesc de verdictele lui Livius Ciocârlie: „prietenia este o generozitate nefolosită, veşnic disponibilă” sau „Credeam că prietenia este sentimentul cel mai democratic, dar chiar şi acesta creează obligaţii”. La urma urmelor, o pildă despre maturitate şi despărţire în graniţele prieteniei. Schiţa V fotografiază întâlnirea dintre doi foşti iubiţi. Veronica, măritată acum, îi pare naratorului corporalizarea propriului eşec, pentru ca apoi să cadă în meditaţii evazioniste: „Desprinderea lentă a masivului vehicul îmi dădu timp de o secundă senzaţia că de fapt eu aş fi cel care se depărtează de toate lucrurile fixe din jur”.
Despre depersonalizare, nu doar ca retragere medicamentoasă din faţa eşecului, dar şi ca proiect social, este vorba în microromanul ce dă titlul volumului. Alexandru Vlad a rămas fidel unei idei preluate de la Joseph Conrad, pe care o vom întâlni şi în volumele de mai târziu. Ea suna aşa: „aventura interioară a personajului e mai adevărată decât cea exterioară. Personajele sunt mai mult sau mai puţin nişte rataţi, dar ce rataţi!”.
În fond, afirmaţia e un pilon în poetica romanului lui Alexandru Vlad. Pe tema eşecului se construiesc atât atmosfera, cât şi relaţiile microromanului. Naratorul este Emil, un tânăr ce se pregăteşte să intre la facultate, şi, după mai multe eşecuri, este angajat drept controlor de trafic. Aici, lucrurile aduc cu reeducarea eroului din Cel mai iubit dintre pământeni: la fel, intelectualul prigonit de colegi semianalfabeţi, imposibilitatea dialogului, vulgarizarea etc. Numai trama seamănă, fireşte. Pe Vlad îl preocupă relaţiile, felul cum se insinuează eşecul în ceilalţi sau modul în care el se propagă mai departe.
De fapt, cititorii atenţi ai prozei lui Alexandru Vlad vor citi oarecum aceeaşi poveste, interşanjabilă în scenarii diferite: anume, individul melancolic aterizat în mijlocul unei lumi deseori violentă, ce-i rămâne în cele din urmă străină. Prea bolnav de singurătate ori prea sătul de ea. Discontinuitatea stabileşte în textul lui Alexandru Vlad superioritatea ontologică.
Viaţa mea în slujba statului monografiază un mediu oarecum exotic din comunism – lumea controlorilor de trafic -, într-un loc mentalitar ca toate celelalte din epocă. În plus, mediul aduce mai mult cu rezervaţia recuperaţilor, al muncii compensatoare pentru cei care nu mai pot parazita sistemul şi nici nu sunt dornici de mai mult. Stigmatizat de „nemilosul meu destin”, Emil narează aventura lui în refrenul socialist, de unde salvarea, nicidecum concretizată, pare a fi admiterea la facultate. În rest, aceleaşi trăsături ale unui erou narator marca Alexandru Vlad: apatic, însingurat, fatalist şi homofob. Relaţiile cu colegii de muncă duhnesc de interesul puterii, vocaţie pe care o experimentează odată cu evenimentele tragice – un accident de circulaţie. Vova, şeful, e „un păsărar cabotin ce-şi completa viaţa cu sentimente care-i lipseau între oameni”, Novac e un apatic, Barbu şi David se încadrează perfect muncitorilor ce trebuie să şterpelească ceva, Lazăr învaţă pe ascuns pentru admitere la facultate şi Gogu, bruta. Emil întruchipează, nu e nicio surpriză aici, protagonistul înfrânt de destin. Conştient de neputinţă, deziluzionat înainte de vreme, personajul suferă din cauza unei infirmităţi atipice în comunism: a fi tânăr intelectual. Alexandru Vlad ne face părtaşi la experienţa transparentă a lui Emil în funcţionărimea comunistă numai pentru a livra câteva verdicte absolute. De genul: „Unii oameni au pornirea înnăscută de-a interzice ce se poate interzice, pornire ce se accentuează cu vârsta” sau „Orice schimbare ajuta până la urmă la perpetuarea lipsei de schimbare”; ori fraza cheie a microromanului: „Oamenii seamănă nu neapărat după felul în care văd, ci mai ales după felul în care orbesc. Se naşte un contrainstinct care ne face ca din două variante s-o alegem mereu pe cea care ne obligă, aşa cum la răscrucile ivite în cale am lua-o mereu la stânga – şi ne mai mirăm că în viaţă ni se întâmplă ne nenumărate ori acelaşi lucru nedorit. Destin! Ziceam contemplând cu fatalism noua mea boacănă, destul de asemănătoare cu cea veche. şi mai rău e când începe să-ţi placă, să consideri că e dreptul tău să faci precum te taie capul, şi că dacă ţi se spune că îţi lipseşte o doagă nu-i nimic – tocmai prin fanta aceea vezi lumea aşa cum este ea!”
Recurentă la Alexandru Vlad este senzaţia de vid al depersonalizării. Contribuie la întreţinere ei, în primul rând, eşecul neîmplinirii şi apoi vocaţia fatalităţii. E ca şi cum naratorii lui ar fi sfârşiţi de o viaţă pe care nu o pot lua de la capăt, prea depărtaţi de ea, şi prea aproape de capătul final de unde nu se pot întoarce. Naraţiunile lui Vlad sunt ample monologuri interioare, ţintuite de stigmate autoimpuse, reîncapsulate în istorii mici, ce refac coaja lucrurilor la care nu te poţi întoarce. Întâmplări trecute, totdeauna epuizate, de la care naratorul nu poate abdica. Căci la Alexandru Vlad nu se poate vorbi despre alt timp afară de prezentul trecutului – opţiune transferată şi romanului, până la Ploile amare.
Viaţa mea în slujba statului este o colecţie de fotografii despre întrebuinţarea înstrăinării. Alexandru Vlad nu ascunde din niciun text, şi nu doar în acest volum, atracţia pentru eşec ca lipsă de voinţă constitutivă. Efectul artistic se instalează pe fondul contemplării unei naturi depresive şi al unei societăţi fantomatizate, tot mai lipsită de contur.
Din toate, însă, rezistă ceea ce Vlad asigură în permanenţă cititorului: un spleen nu o dată poetic, precum şi limitele unei depresii literaturizate cu scop epistemologic.
O trecere naturală se va face în romanul Curcubeul dublu. Accentul, încă din titlu, ca şi în Ploile amare, cade pe aritmiile naturii – preocupare constitutivă a lui Alexandru Vlad.
Într-un interviu cu Ovidiu Pecican publicat ca „Addenda” la volumul Viaţa mea în slujba statului, Alexandru Vlad mărturisea că aventura scrisului său a început ca singurătate cu o oglindă, şi nu fără ea, căci e cruntă ca singurătate. Aşadar, singurătatea cu oglindă, ce se adresează, precizează scriitorul, unui „cititor ideal care sunt tot eu”. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu e vorba nici de autoficţiune, nici de vreo formă de mimesis. Ci de o convenţie. Există, cu alte cuvinte, o prioritate referenţială la care recurge Alexandru Vlad. Curcubeul dublu pare, la prima vedere, chiar romanul unei asemenea conştiinţe. Mai mult, e ca şi cum personajul din microromanul Viaţa mea în slujba statului ar fi surprins în altă perioadă a vieţii. Datele se reazămă pe aceleaşi comandamente interioare.
Bănuiesc că, iniţial, şi acest roman ar fi trebuit să urmeze modelul compozit al volumelor amintite, doar că, treptat, textele însoţitoare s-or fi disipat sau au fost integrate în magma cărţii. Curcubeul dublu aduce cu un caleidoscop de evocări ale unei conştiinţe unice, dereglată de la ritmul destinului. Monotonia unei vieţuiri reprimate se dezvoltă prin detaliile cumulative. Personaje, întâmplări sau stări contradictorii pur şi simplu acţionează asupra unei voinţe învinse. De la bun început naratorul vorbeşte profetic, răpus de aşteptare şi singurătate: „Seara stau în faţa casei, îmi aprind pipa şi mă uit cum secolul XXI se scurge pe autostradă, trecând prin sătucul neputincios, de secolul al XIX-lea. şi mă gândesc, fără prea multă îngrijorare, cât va mai dura apăsătoarea linişte de care am parte”. Ce-ar mai fi de zis după aşa confesiune?
Alexandru Vlad găseşte însă fisurile unei realităţi din care nu a rămas nimic de valorificat. Aceasta e, de fapt, povestea din Curcubeul dublu.
Naratorul, un fel de Emil pensionat după o viaţă petrecută în slujba satului, căptuşeşte aşteptarea sfârşitului cu jocul unei reintegrări: în lumea satului părăsit altădată pentru oraş. Incapacitat de „imprudenţa mea onirică”, de „imaginile caricaturizate” din experienţa îndelungată a Centrului, revenirea în sat seamănă cu o întoarcere la ritmul unei morţi aşezate.
Ritmul aşteptării se sparge cu numeroasele excursuri: de la inserţii memorialistice, la tot felul de trimiteri livreşti, idei etc. Toate legăturile împotriva coerenţei înţelese în sens tradiţional. Adept al fotogramelor, Alexandru Vlad scrie Curcubeul dublu cu patima unui colecţionar ce, în lipsă de noi achiziţii, rearanjează şi permutează piesele la-ndemână. Cu alte cuvinte, romanul e un text plural, tehnic vorbind, iar ne-linearitatea lui, fragmentarismul său funciar justifică chiar una dintre condiţiile postmodernităţii. E evidentă metoda lui Vlad, care foloseşte unul dintre cele mai largi concepte: indeterminarea. Noţiunea justifică titlurile cu iz jurnalistic ori pe cele memorialistice şi fragmentele ce par a desface mereu textul.
Totul aduce cu o autobiografie. Numai că problematizările ficţiunii biografice dublate de metoda indeterminării şi de fragmentarism justifică până la urmă o autoficţiune. Una în care cronologia, aşa pulverizată cum e, nu contează, nici datele ce pot suprapune naratorul cu autorul.
Altceva interesează aici. Anume, cum e posibilă refamiliarizarea? Ce mecanisme se repornesc, care trebuie schimbate ori unse ca să repornească? Dar memoria, cum se repliază ea într-o lume de sertar, în care, reîntors, pari un străin sau eşti din nou adoptat, chiar infestat de virusul Oraşului? Aflăm că personajul narator cumpără teren în satul copilăriei, ia totul de la început, ca străin de-al locului, un soi de struţo-cămilă identitară, ori cel puţin o curiozitate pentru localnici.
Ca peste tot în scrisul lui, Alexandru Vlad analizează starea de inadecvare. Aproape lipsit de biblioteci, „castalii de apartament”, naratorul din Curcubeul dublu analizează contradicţiile mediului, ale schimbării, bifând resorturile existenţiale ce i-au rămas cu patima unui învins în aşteptare.
Romanul se poate citi şi ca un manual al bătrâneţii. Alteori, textele se transformă în eseuri despre inutilitate. Numeroase închideri de cortină la fragmentele confesive nu sunt altceva decât pasteluri ale singurătăţii (de exemplu: „Până şi ochiul cufundat al fântânilor dă înapoi spre cer puţina lumină pe care o primeşte”), unul ce se agaţă, paradoxal, de schimbare. Nu una exterioară, ci a propriei identităţi întoarsă acum la matricea identitară: „Cât m-oi fi schimbat în toţi aceşti ani de viaţă? (…) şi, totuşi, undeva, în sinea noastră, continuăm să rămânem încremeniţi în proiect”.
Ca o pregătire în miniatură pentru Ploile amare se radiografiază sumar, mai mult prin ticuri şi excentricităţi, viaţa comunităţii. Pe care o priveşte cu un soi de detaşare părintească, fascinat de psihologia de grup, infailibilă: „există un refuz tacit al comunităţii să se implice, să ia partea cuiva, chiar dacă toţi ştiu cine are în principiu dreptate. Tac şi aşteaptă curioşi, amuzaţi, pe jumătate alarmaţi ei înşişi, rezultatul (unui conflict, n.n.)”. Convingerea lui Alexandru Vlad, aplicată şi în Ploile amare, este faptul că „memoria individuală pare a nu fi altceva decât un segment al memoriei colective, care e atât de intimă, încât e la îndemâna tuturor. Acest sentiment previne şi anihilează toate excepţiile, când apar. şi astfel satul continuă să aibă miez tare, format din cei care s-au născut acolo şi care nu l-au părăsit”. (Ana, personajul absent, mitizat, din Ploile amare, încorporează chiar această idee mentalitară: ea este excepţia ce trebuie anihilată pentru a conserva miezul tare al comunităţii, chiar dacă preţul este chiar conştiinţa).
Ce înseamnă, de fapt, curcubeul dublu? Odată şansa celui întors la vatră, cu gândul înseninării sfârşitului. Apoi, echilibrarea interioară a „dublei apartenenţe”, devastată de un destin potrivnic. Mai există o descriere poetică, din categoria naturii capricioase înregistrată de scriitor: „Plouase şi peste valea aia de-acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu şi parcă tras cu vopsea. Nu orice vopsea, ci acrilică. Îţi venea să intri prin el ca printr-un arc de triumf”.
Ca roman al regresiunii fragmentate, Curcubeul dublu se citeşte şi ca anti-memorie a fatalităţii.
Există, totuşi, speranţă, chiar dacă un dublu al naratorului, profesorul de filosofie Ioan Horotan, se exilează şi el de la oraş şi moare în sat. Naratorul trăieşte din colaborările jurnalistice, încă exasperat de taxe, de faptul că nu poate scăpa definitiv din slujba statului… Dar mai ales de stafia celui-ce-a-fost.
Ca roman al uitării de sine, al depersonalizării, Curcubeul dublu dezbate şi problema autorului. El însuşi autor de cărţi, naratorul exclude din memoria trecută până şi acest statut. Când observă o tânără citind dintr-o carte cu „coperta cea mai cunoscută din lume”, a lui, de altădată, el are senzaţia că „viaţa se răzbună cu ironie”. Odată semnată o carte, nu poţi scăpa de destinul ei, oricâtă uitare ai activa. Cam aici încremeneşte proiectul acestui autor retras din viaţă citadină. Din memoria celorlalţi. Din istorie. Tema cărţii şi cea a autorului pot fi înţelese în roman ca relaţie de putere: dintre cel care renunţă şi cel care nu poate uita.
Ca în Ploile amare, un fel de apocalipsă falsă se petrece aici: cum ar spune Foucault, puterea aparţine celui a cărui ficţiune poate ameninţa lumea însăşi. Mai mult, relaţia de putere dintre text şi autor se instaurează tot mai pregnant. Cel care scrie se vede brusc în textul unei supraconştiinţe (poate tot a lui, ca Autor): „Cineva parcă are o foarfecă şi taie din mine bucăţi. Deocamdată, mă menajează şi taie bucăţi mici, periferice. Pot fi recunoscut fără probleme, unii nici nu percep diferenţa, decât dacă mă văd la intervale mari. Dar curând…”.
Seismica dublare a lumii, a textului şi a memoriei se aplică acum şi oglinzii, cea despre care vorbea Alexandru Vlad în interviul amintit. Singurătatea-cu-oglindă, fără să ştie cu adevărat de care parte se situează, iată problema ultimativă de conştiinţă. Nu întâmplător spune că „în casă nu am nici măcar un ciob de oglindă”. Aşadar, îşi asumase, aşa cum aflam mai devreme din interviul cu O. Pecican, pe cea mai cruntă dintre singurătăţi. Senzaţia că viaţa se restrânge, că se află sub lupa altcuiva, care e şi nu e el însuşi: „nu putem evita sentimentul că tot ce aflăm trebuie scăzut din tot ce-am dorit, din tot ce-am sperat că se găseşte în lumea largă pentru noi”. Matematica destinului, cu alte cuvinte, nu-i iese, iar retrospecţia trebuie evaluată după normele arbitrarului.
Universul securizant, căptuşit cu tenacitate de autorul retras în cochilia uitării de sine în locul începutului, al regenerării, se vede subminat de sine însuşi ca Autor. Urmarea: „Primisem o lecţie şi eram pe cale să devin un înţelept sau cel puţin un filosof al condiţiei de scriitor”, comentează el autoironic. De la autor la om, naratorul ajunge la altă zonă de vacuum: „Omul vede că a devenit fără să ştie de ce ţinta unei ostilităţi pe care o interpretează greşit”. Ceea ce face el însuşi, cu asupra de măsură.
Lumea satului pare aceeaşi de peste tot. În Curcubeul dublu, parcă pluteşte un iz de vinovăţie deasupra tuturor. Nu doar Baba Florica, cleptomană şi conflictuală, străinii olandezi, Ludovic – artistul vitezoman, Costan, Boba, doctorul Petrini, ţiganul Daniel etc. toţi suntem vinovaţi „din clipa (insesizabilă în sine) când trecutul începe să devină mai lung decât viitorul”. Ce fatalitate! şi cât de simplu sintetizat! Tema, extrem de generoasă, va fi reluată în Ploile amare.
Personajele îşi invadează autorul, pământul cel mai tainic se dovedeşte, oricât a fugit de ea, însăşi memoria. Cu „viaţa second-hand”, reinventată ca lumile din propriile cărţi, autorul refugiat din lume şi oglinzi ajunge după un ocol al vieţii tot la sine însuşi. Acesta este adevăratul curcubeu, ce repune viaţa în punctul din care a fost părăsită. Romanul poate fi citit ca alegoria unui destin-bumerang.
Pentru Alexandru Vlad, cel din Curcubeul dublu, viaţa nu se condiţionează prin timp, ci prin oglindă. La fel textistenţialismul.
Discontinuitatea, algoritmul textului pulverizat cu ştiinţă de Alexandru Vlad se găseşte, după prima jumătate de carte, în traseul limpede al logicii indeterminării. Dacă viaţa e alcătuită din fragmente, atunci şi romanul poate fi croit asemenea. Nu-i de mirare că romanul a derutat într-atât criticii literari. La fel de adevărat e şi că textul, monoton şi dând senzaţia de mecanism greoi, cu tot angrenajul descriptiv al codului depresiei, lasă cu zgârcenie la vedere indicii unei receptări corecte.
Sub masca confesiunii unui nostalgic al marginalităţii, dincolo de iluzia referenţială şi cea realistă, Curcubeul dublu prezintă o ingenioasă coregrafie textualistă.
Asamblarea stridentă şi fragmentarismul labirintic din Curcubeul dublu nu există în Ploile amare. Capodopera lui Alexandru Vlad şi a literaturii contemporane în genere, romanul Ploile amare este desăvârşit în sensul barthesian al dialogismului instaurat între ansamblul social şi cel textual. Persistă, şi la relectură, senzaţia că nimic nu e lăsat pe dinafară, că până şi detaliile îndeplinesc intenţiile clare ale autorului. Puţine romane postrevoluţionare rezistă unei asemenea probe.
Cu atât mai surprinzător acest roman cu cât valorizarea simbolică a mitului ploii aparent nesfârşite a trecut prin cam toate versiunile, mai ales parabolice, în epoca recentă, de la G.G. Marquez (Un veac de singurătate) la Ştefan Bănulescu (Mistreţii erau blânzi) ori Marin Sorescu (Iona). Alexandru Vlad recurge şi în acest roman sumă la proiectul adamic al romanelor sale: integrarea unui individ în confreria iluzorie a unei lumi. Se pare că a rămas procedeul prin care obţine un soi de intrigă multiplă care-l mulţumeşte.
Pompiliu, un profesor inexperimentat, exilat din oraşul–miraj, ajunge într-un sat ce va fi izolat de ape în 1970. Un dublu exil, dacă nu prizonierat, de care nubilul erou nu este conştient. Abia după ce epuizează cercurile sociale şi pe cele ale infernului, el va găsi, ca în parabolele cu comunităţi izolate, lumea „de dincolo” de graniţele satului. În primă fază, fireşte că avem de-a face cu o parabolă a cunoaşterii (psihologia satului-închis mi-a amintit de „The Village” şi alte scenarii asemănătoare – Vlad nu se fereşte de relaţionări cinematografice) şi una a potopului, cu un roman iniţiatic şi un altul, apocaliptic.
Dacă satul din Curcubeul dublu activa conştiinţa celui dez-integrat într-o formulă a uitării şi reiniţierii, în Ploile amarei, satul în sine, ca organism, relativizează intenţiile intrusului. Mitul străinului, odată în plus, blochează toate perspectivele, făcând din prizonierat simbolic o stare de spirit. Apoi, Istoria – adevăratul personaj al cărţii: ascunsă, îngropată la propriu, transformată în monument falsificat al adevărului. În avalanşa de semnificaţii, apocalipticul câştigă prim-planul: mai întâi prin chiar atmosfera biblică, de sfârşit de lume. Apoi, prin meandrele unei investigaţii detectiviste ce urmăreşte secretul vinovăţiei unei întregi comunităţi.
De fapt, Alexandru Vlad gândeşte cadrul cinematografic tocmai pentru a-şi linişti cititorul avid după imaginar, iar el se poate ocupa, finalmente, de hărţile interioare ale protagoniştilor. Procedează, cu alte cuvinte, la „adormirea globală a imaginii” pentru cititor – ca să folosesc definiţia imaginarului aşa cum îl înţelege Barthes. Doar ne avertizase prozatorul cu altă ocazie că aventura interioară a personajelor este mult mai adevărată decât cea exterioară (aici, potopul). Prin urmare, labirintul conştiinţelor şi cel al caracterelor se pot developa nestingherite, căci cititorul are deja imprimat ecranul lumii acoperite de ape şi nu are alte aşteptări, afară de suspansul unei morţi din trecut ce ameninţă brusc ordinea, câtă a mai rămas. E limpede că Alexandru Vlad analizează, la un anumit nivel al romanului, felul cum psihologia satului funcţionează în momente de criză.
În Ploile amare asistăm la o succesiune de crize: istorică, apocaliptică şi una a conştiinţei, deopotrivă individuale şi colective. Dascălul Pompiliu, la fel cum îi spune numele, cumva naiv şi obtuz până la iniţierile specifice, îmbrăţişează marginalitatea, până când starea de urgenţă îi prilejuieşte accesul la putere. Iar singura formă de putere în lumea ierarhizată a satului sub comunism rămâne adevărul.
Investigaţia lui, din pură curiozitate sau sedus de ipostaza justiţiară a puterii, îi asigură maturizarea conştiinţei. Iluminarea. Or, fără conştiinţa istorică, lucrurile nu se descâlcesc. Cercetările dispariţiei Ancăi duc istoria în anii cincizeci, când pilonii satului românesc se dinamitează şi cu acordul comunităţilor. Dar şi cu opoziţii. Psihologia conflictuală a momentului o valorifică Alexandru Vlad mixând numeroase influenţe, reuşind să le topească într-un fond tragic caracteristic satului ardelean. De altfel, tocmai componenta tragică mi se pare a fi câştigul modelului de realitate gândit de Vlad. Expediat de optzecişti tocmai pentru centralitatea noţiunii în rândurile şaizeciştilor, tragicul se dovedeşte un vehicul lipsă din puzzle-ul postmodernist autohton.
Ambiţia lui Alexandru Vlad pare a fi reconstituirea unei epoci şi a mentalităţilor ce-o alcătuiesc: nu doar colectivizarea, reuşită cu acordul tacit al comunităţilor, convenţii activate inclusiv în privinţa îndepărtării vocilor opoziţiei. Dar şi totalitarismul în sine, posibil tot prin acceptul maselor, repede deprinse cu tăcerea şi canibalismul turnătoriei, după cum, în roman, găinile lui Brodea învaţă din instinct să devină carnivore… Nu în ultimul rând, mitul dictatorului. Girat de aceleaşi tăceri. Toate îşi găsesc corespondenţele în Ploile amare. Starostele satului, primarul activist Alexandru Rogozan crede că ajutorul comunităţii îl face pentru totdeauna iubit, uitând că, asemeni găinilor, indivizii trebuie hrăniţi în permanenţă, cel puţin iluzoriu. Când tactica nu funcţionează, el recurge la violenţă, mizând pe frică, la fel cum este, la rându-i, tratat, când merge la Centru, la oraş. Imaginar orwellian în acest roman semnat de Alexandru Vlad, ca niciunde altundeva în proza lui.
Iată suprastructurile istorice şi ideologice, peste care se aşază decorul cinematografic al sfârşitului de lume sau scena excavării adevărului, prin purificarea conştiinţelor murdărite de conspiraţiile malefice din stalinism. Suprastructuri simbolice, totodată. Murdăria comunităţii este acoperită şi de cea a apelor. Alexandru Vlad investeşte solid în harta romanului, cu accente bine ţintite în zonele nevralgice ale comunismului românesc.
S-a ignorat, apoi, chiar motoul din Leonardo: „Întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa”. Un joc al privirii, în aparenţă doar. Mai degrabă unul al infuziilor de viaţă şi psihologie locală, căci Pompiliu, eroul naiv, din afară, citeşte, prin iniţiere, caracterele, mai filtrând lecturile lui (nefolosite până la capăt, deşi citeşte şi chiar împrumută pe Dostoievski!), mai câştigând un pariu cu trupul. Prin urmare, ceea ce tulbură apa colorează întreaga lume aici, anulând, de fapt, mitul primar al potopului, fals ori un simplu pretext. Importă ceea ce conservă mizeria, iar din acest punct de vedere, dispariţia ori mitul Ancăi trebuie elucidate. Apropo de misterul Ancăi, ispita tuturor: de la activistul caricatural la preotul răspopit. Alexandru Vlad preia modelul tragic al sacrificării unei conştiinţe pure în favoarea comunităţii. Cel mai apropiat scenariu îl avem la D. R. Popescu, cel din Duios Anastasia trecea, unde, la fel, puterea simbolică a satului, Costache, decide împreună cu comunitatea să sacrifice pe cea care tulbură conştiinţele. Ori o altă posibilă analogie: excelenta nuvelă, uitată din motive cunoscute, Moartea lui Ipu, de Titus Popovici. Nemaivorbind de filiaţiile din cinematografie.
Emblematic pentru Ploile amare mi se pare faptul că oricare personaj desemnează o cheie, o fereastră de înţelegere a întregii lumi romaneşti. Din orice perspectivă am privi-o, comunitatea, ea, ca lume comunistă în miniatură, poate fi denunţată prin ceva definitoriu. Să luăm, de pildă, un personaj ignorat de interpreţi: paznicul de noapte Toma Buric: „toată munca lui consta practic într-o odihnă în slujba comunităţii”, deţinând următoarea capacitate, incontestabilă: „omul care se putea priva de somn, pentru o permanentă stare de veghe”. Relaţiile de putere, am văzut mai devreme, stabilesc semnificaţiile de adâncime ale cărţilor lui Alexandru Vlad, fie că se petrec între indivizi, fie între memorie şi alte reprezentări abstracte. În Ploile amare, paznicul Toma Buric pare, prin chiar slujba lui inutilă, în afara ritmului lumii. Regimul lui nocturn îi creează un avantaj de putere, o autoritate simbolică, prin poveştile pe care le narează, unele cu antene chiar în timpuri străvechi. În plus, relaţia lui intimă cu animalele îi fac să pară un adevărat şaman. Chiar dacă are datele unui Oracol, sătenii îl cred spionul primarului Alexandru. Amestecul de neobişnuit şi supranatural nu mişcă cu nimic priza la realitate a comunităţii. Însă personajul îşi are capitalul său de putere suplimentar: despre el, doctorul Dănilă spune că e un „miracol medical, un om care nu are urmele niciunei boli”, iar „slujba” lui, inutilă cum pare, îi dau siguranţa că „de afară lucrurile se vedeau mai bine”. Biografia lui ascunde însă şi un filon politic subversiv: fiul lui, Aronel, sabotase colectivizarea şi se afla prin puşcării, dacă mai era în viaţă. Un personaj blindat cu toate posibilele deschideri simbolice, de la învelişul social-politic subversiv, la mitic şi oniric. Prin acest personaj, Alexandru Vlad pare că accesează o altfel de istorie, o istorie alternativă. Defel întâmplător, paznicul nu participă la istoria propriu-zisă a comunităţii, deşi el deţine secretele nopţii. Mai mult, când se confruntă cu şeful direct, cu puterea oficială, la fel ca fiul său îl sfidează pe Alexandru, semn că singularitatea lui are o cu totul altă formulă etică şi socială. Se poate intra, aşadar, în labirintul acestui roman dens şi enigmatic prin orice personaj sau urmărind orice detaliu al istoriei. Alexandru Vlad mizează, în orice personaj din Ploile amare, pe pluralitatea interpretărilor.
Alexandru Vlad gândeşte Ploile amare ca un joc de şah, în care fiecare piesă-personaj are asigurat rolul său emblematic în radiografierea unei lumi ce se ascunde în ea însăşi prin contractul tăcerii şi al vinovăţiei. Iată boala de care suferă locuitorii. Mai precis, aşa cum aminteam în analiza la Curcubeul dublu, problema-boală o constituie momentul când trecutul devine mai lung decât prezentul. În Ploile amare, pretextul apocalipsei acvatice anunţă tocmai debutul unei astfel de boli. Căreia, se vede bine, nu întâmplător, personaje precum Toma Buric i se integrează firesc, după cum vor proceda şi preotul fost deţinut Gabriel Brodea, implicat în stabilirea adevărului trecutului, ori straniul asistent medical Kat.
Ca roman al relaţiilor de putere, lucrurile sunt şi mai complicate, căci toate personajele se găsesc într-un atare sistem de ocultare reciprocă. Zaharie, un fel de Ţugurlan pervertit la rău, fură nestingherit, fiind concurat de Îngeraş, hoţul ţiganilor – ambii deţin o putere legată de hrană şi bunuri, pe care, în vremuri apocaliptice, ei le transformă în forme de putere. La fel femeile: Anca, prin frumuseţea ei, deopotrivă fizică şi morală, reuşeşte să-şi păstreze integritatea chiar şi în faţa mamei decăzute, rezistând asaltului imoral al întregii comunităţi – de aici o putere morală; Marta, soţia primarului Alexandru Rogozan, femeie din afara lumii satului, o străină şi ea, înşală cu tenacitatea celei ce-şi păstrează în discreţie şi erotism unicele avantaje de putere faţă de soţ. Nu în ultimul rând, mama Ancăi, Florica, conservă o anume putere prin ofertele carnale. Pe de altă parte, cum deja am dezvăluit, avem de-a face cu personaje ce deţin puterea prin informaţie: paznicul Buric şi brigadierul Brodea. Sau alţii, prin ştiinţă: doctorul Dănilă care vede satul ca o lume de fiinţe reumatice, asistentul Kat, căruia i-am amintit şablonul încă din Viaţa mea în slujba statului, chiar şi Pompiliu, oricât de naiv ar fi, el scrie în „Gazeta de Perete” despre nevroza anotimpului, intuind, chiar dacă nu de-ajuns, ceva din scenariul agonic al comunităţii. Puterea abstractă pe care se bazează Alexandru Rogozan, liderul ideologic al comunităţii, este concurată de cea a creştinilor neoprotestanţi, deţinută de adversar, pastorul Ilie Papuc, ce profită de situaţie pentru a-şi consolida poziţia faţă de factorul politic şi pentru a câştiga o libertate simbolică. Inclusiv în propria biserică. Ce păienjeniş de relaţii perfect articulate de Alexandru Vlad!
Sentimentul timpului şi cel al prizonieratului, din textele mai vechi ale prozatorului clujean, revin aici în structuri complexe. Multiplicarea unghiurilor de vedere aduce un plus de semnificaţie. Ucenicul Pompiliu, ghidat de maestrul Brodea (alt maestru, alături de Alexandru), află că ei, ca străini, se găsesc în avantaj faţă de mizeria locului. Dar are şi revelaţia că: „se afla în satul acela ca într-o capcană, capcana locurilor închise şi a propriilor sale fapte” (identic, Anca simţise acelaşi simptom: „Voia să scape din capcana pe care satul ăsta şi conjunctura, i-o întinseseră”).
Parabola infernului nu lipseşte de la prima la ultima pagină din Ploile amare. Iar starea de prizonierat (într-o relaţie, slujbă, căsnicie, sistem etc.) iradiază pretutindeni în roman.
Ancheta personală a lui Pompiliu se transformă, după relaţiile maestru-ucenic tot mai fructuoase, într-o aventură iniţiatică ce nu se poate desăvârşi decât prin învingerea trupului şi a fricii.
Iniţierea erotică alături de Marta este în sine un microroman senzorial excelent construit, cu un sistem de similitudini cum nu citim altundeva în proza contemporană.
Un poem în sine, cealaltă poveste de dragoste, de astă dată abstractă, imaculată, îi are în prim-plan pe preotul greco-catolic (ascuns de săteni vreme de trei ani) şi nimfeta Anca. Sfântă sau diavol, destinul ei incert se anchetează chiar din închisoare de către preotul îndrăgostit (rămas la fel de neprihănit), nimeni altul decât brigadierul întors în sat doar ca să afle vinovaţii. Moartea fetei nu poate fi decât strategia lumii ca un joc de şah – fapt ce sudează, iarăşi ingenios, naraţiunile şi perspectivele.
Jurnalul preotului, contrapunctic la naraţiunea cu celelalte anchete, prezintă metatextual alternativa subterană la adevărul oficial. Ancheta etică dublează pe cea iniţiatică a lui tânărului dascăl, pentru ca, în final, investigaţia unei lumi agonice să pecetluiască Istoria însăşi.
Dacă prizonieratul se arată convingător, oarecum neechivoc, în roman, sentimentul timpului se dilată imperceptibil, mai ales odată cu declanşarea anchetelor, când naraţiunea devine dinamică şi nu se opreşte până la capăt din ritmul susţinut al decopertărilor trecutului. Cel mai interesant personaj din această perspectivă rămâne Kat, „omul de tinichea”, elementul duşmănos cu un potenţial „incalculabil” de-a face rău – consideră Alexandru. Cu părinţii deportaţi în Siberia, orfan de la 10 ani, Kat se alătură „nefamiliştilor” însinguraţi din proza lui Vlad, indivizi capabili să investească în interstiţiile realităţii care-l preocupă dincolo de toate pe prozator. Nimic nu fascinează tehnic mai mult în Ploile amare decât felul cum migrează conceptele.
Problema timpului se reduce în primă fază la ideea trecutului prezent, singura formă de timp ce rezonează cu imaginarul lui Alexandru Vlad. În Ploile amare, lucrurile se insinuează întotdeauna progresiv: „Cum să ai sentimentul timpului activ dacă lucrurile nu evoluează? De când sunt blestematele de inundaţii totul părea să se fi oprit. Trecutul apropiat nu este nici acesta altceva decât o aducere aminte. Viitorul este blocat şi el – cel puţin până la retragerea apelor. Ziua de mâine n-avea cum fi altceva decât copia fidelă a celei de azi”. Pericolul intuit de Kat e că lumea se sprijină de pereţii absurdului, că oamenii, vieţuind în reluare, devin marionete: goliţi de sensuri, de viitor şi memorie. Iar în lipsa acţiunii, conceptul de viaţă se anulează. Lucrurile sunt aşadar pregătite pentru cortina trecutului, din nou ridicată pentru a se deosebi adevărul şi a dubla retragerea apelor de spălarea minciunii. Dar dacă viitorul refuza să mai vină? se întreabă acelaşi Kat, devenit profesionistul martor al timpului.
Ca inventator, omul-excepţie dintre intruşii satului-insular, un fel de conştiinţă a viitorului, Kat nu va întârzia să măsoare apele şi să asculte radioul pentru a se conecta cumva la viaţa suspendată. Totodată, Kat intuieşte o teorie a timpului, întrevăzută prin arta croşetatului: când nodurile formează o împletitură care la rândul ei se unea cu ceva şi mai complex. Nodul timpului, cu alte cuvinte, timpul potopului suspendat, încremenit, confirmă labirintul unui trecut abscons. Numai învins trecutul, ţesătura se poate continua.
Desenul din covor imaginat de Vlad se elaborează cu subtilitate. Ba mai mult, la un moment dat se sugerează chiar o temă a cărţii printr-un final mallarmean, de găsit şi la Marquez ori la Eco: când acelaşi Kat vede cărţile ude, spune că ele „sunt pe cale să devină o singură carte”… Perspectiva lui asupra realităţii, deopotrivă distopică şi poetică, angajează, mai mult decât la oricare personaj, un tip de conştiinţă superioară.
Ne amintim că viitorul proiectat de lumile postmoderniste nu fac legături drastice între prezent şi viitor. Rămâne distopiei ori utopiei să stabilească în imaginarul cititorului proiecţiile viitorului. Alexandru Vlad aderă la acest tip de reprezentare postmodernistă prin infuzia de obsesii ale noului început din roman. O geneză în care fiecare investeşte sarcinile intime. Alexandru, de pildă, distruge documentele contabile împreună cu Dumitra, amantă şi subalternă, pentru a-şi asigura un început imaculat în noua lume postapocaliptică. Ipostaza de salvator trebuie susţinută şi de cea de gospodar. Ilie, de asemenea, vrea să capitalizeze potopul. Nu întâmplător el interpretează pasajele biblice care să-i înmulţească credibilitatea. şi aşa mai departe. Omul nou înseamnă pentru fiecare altceva: nu doar putere, ci metamorfoză (Pompiliu), eliberare (Brodea) ori revelaţie (Kat).
Romanul Ploile amare nu poate fi prins într-o formulă definitorie (roman sumă, cum l-a numit, roman parabolă, roman distopic, roman apocaliptic, oricum l-am eticheta, ceva rămâne pe dinafară). Singura etichetă cât de cât cuprinzătoare mi se pare că rămâne cea de roman epistemologic. Am impresia că Alexandru Vlad, dincolo de raporturile livreşti şi tehnicile romanului (post)modern explicite, a căutat să transfere textului ceva din talentul de-a coloniza hermeneutic, i-aş zice, aşa cum procedase George Bălăiţă. Rezultatul e că descoperi de toate, inclusiv faptul că orice interpretare îşi păstrează anduranţa, dar niciuna nu definitivează sentimentul întregului. Labirintul istoriei gândit ca o tablă de şah tridimensională – iată lumea din Ploile amare. Orice personaj trece inevitabil prin procese inseparabile, fie deodată cu evenimentele, fie naratorul are grijă să ofere cititorului noi date care să-l deruteze cât trebuie. Pretutindeni măşti, jocuri de limbaj, scene alegorice (a se vedea, de pildă, jocul de şah dintre maestru-ucenic/ soţ-amant, Alexandru-Pompiliu), răzbunări camuflate, bovarisme şi însingurări care mai de care mai stranii şi incerte. Mergând cu naraţiunea la suprafaţa evenimentelor, ai senzaţia că Alexandru Vlad îşi lasă cititorul să deosebească brusc că s-a găsit de la bun început în sala de motoare ale Istoriei, în subteranele unui trecut pe care cu toţii se străduiesc să-l manipuleze. E, în fond, şi nevoia de arhivare o terapeutică a puterii. Dar mai cu seamă, şi aici e câştigul cel mare, că cititorul însuşi trăieşte iluzia unei puteri noi, aceea de-a dezarhiva el însuşi trecutul. Din punctul meu de vedere, un roman ca Ploile amare concurează cele mai bune produse ale şaizeciştilor. Am spus-o şi cu altă ocazie: romanul pare scris de un şaizecist cu instrumente postmoderniste. Dincolo de toate, Ploile amare este o capodoperă.
Ultima mea întâlnire cu Alexandru Vlad, petrecută cu puţin timp înainte de plecarea lui grăbită, ca prin fisura unei oglinzi în sfârşit zgâriate, dincolo de ea, mi-a spus, fără a-l întreba, chiar după îmbrăţişarea revederii, că nu ştiu ce prieten îl certase. De fapt, îl judecase greşit. Nimic altceva despre eventuale subiecte de discuţie comune. Doar îmi explica, cu atât de multă fervoare, o scenă, în fapt, banală, încât, în momentele acelea, nu-l puteam vedea altfel decât ca un copil ce-şi văzuse pătată toată agoniseala unei inocenţe proaspete. Atunci n-am înţeles. Tot ce voia era să plece împăcat cu toţi. Să lase jocul acesta al vieţii în urmă corect. Mi-aş fi dorit să-l cunosc mai bine pe acest copil însingurat înainte de vreme, acest bătrân al oglinzilor niciodată sparte.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
revistavatra.org 