Etichetă / Andreea Pop
Andreea POP – Psihologii exhibiționiste
George State debutează cu un proiect poetic ale cărui coordonate de „identitate” principale sunt aerul mortuar și imageria dark. Poemele din Crux* echivalează, în bună măsură, cu niște promenade lugubre, gotice, aproape, pe care poetul și le regizează după un protocol bine stabilit. E o coregrafie poetică aici în care detaliul de „cavou” fuzionează cu reflecția dramatică în „livrarea” de „transcendentale” și care se desfășoară cu mare aplomb.
Pentru că, dacă nu „operează” propriu-zis confesiunea intimă, poemele își traduc fondul de angoase sub forma unui spectacol exhibiționist, ce bifează un repertoriu de imagini bogat în tușe întunecate. E „specialitatea” poetului, pentru care pune la bătaie o simbolistică pe măsură, în mare parte de factură hristico-funebră – sânge, umbre, mir, iasomii –, care „acuză” mai mult sau mai puțin direct, de fiecare dată, „neputința, nimicnicia, nimicul”. S-ar zice că doar efectele scontate justifică toată această paradă sinistră și că poetul are apetența gesturilor dramatice. Dacă nu e cu totul neadevărat, e drept și că „declamațiile” lui George State nu rulează în gol, ci își „deconspiră” aproape peste tot o miză superioară. Citește în continuare →
Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”
Incantații de dragoste
Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.
Femeia (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Citește în continuare →
Andreea POP – „Tratamente” domestice
Cele mai multe din poemele cu care debutează Ioana Miron în Picaj au textura unui melanj lucid-reflexiv. Unul care surprinde foarte concret aliajul social precar și care, „livrând” ca dintr-o convalescență fără capăt (nu și cu afectul de rigoare, abandonat în folosul unor inflexiuni tari) viziunile acestea „sanitare”, descrie, în cele din urmă, și un „șantier” afectiv articulat după rigori (post)apocaliptice. Citește în continuare →
Andreea POP – Anduranțe
Prozopoemele cu care debutează Ciprian Popescu în Mile End au aerul unui bilanț identitar operat pe fondul unei radiografii intime negative. Experiența emigrării, pe care poetul și-o „exorcizează” sub forma unei mitologii personale decadente, devine aici pretextul principal al unui spectacol alienant de primă mână, a cărui expresie n-are cum să fie altfel decât convulsivă. Citește în continuare →
Andreea POP – Psihologia feminină hardcore
Debutul Alexandrei Văcăroiu din Prezență sau absență e, în linii mari, un exercițiu premeditat de survolare intimă malignă. Tensiunea vine aici, într-un fel, din stilizarea dramei erotice, a cărei coregrafie negativă e regizată prin derularea unor secvențe ale alienării afective.
Tot acest „proiect” contorsionat e desfășurat de poetă sub forma unor misive pe alocuri cinice adresate in absentia, în succesiunea cărora se concurează reciproc bună parte din stereotipiile senzuale actuale (internautice ori ba). Ele vizează un proces de reconstrucție interioară expozitivă, funcționează, adică, mai mult ca demonstrații hristice, decât ca o terapeutică propriu-zisă. Cu atât mai evidentă e această „destinație” cu cât poemele „deconspiră”, din loc în loc, o recuzită ușor trivializată, ce revizitează repertoriul deja epuizat al retoricii amoroase. Ea dovedește, simultan, și o preocupare (aproape) obsesivă pentru căutarea efectelor, pe care poeta o explorează și dincolo de schița intimă, la un palier ceva mai existențialist, cu bătaie mai largă, pe care aproape că îl trivializează: „e puțin ciudat cum se probează orice sentiment în oglindă ca o rochie nouă de la h&m” vs. „îmi arunc biletul pe geam și aștept controlorul/ viața e așa de frumoasă că am senzația că trebuie s-o plătesc”. E forma cea mai accesibilă de confesiune, dar nu și unica. Citește în continuare →
Andreea POP – Puncte de nevralgie
Aproape fără excepție, poezia Iuliei Modiga din Bagdad poate fi citită ca un soi de politică de deratizare și decantare a „muncilor zilnice”. Dictate de un elan confesiv de o transparență aproape fotografică, poemele fac din explorarea angoasei cea mai confortabilă strategie vizionară. E caz de oboseală cronică aici, pe care poeta o afișează fără program ostentativ în declicul câtorva imagini care lasă la vedere derapajele interioare – „încă mai exersez ieșirea la suprafață”; „ritmul cardiac își strânge genunchii la piept în/ slow motion”; „cu frânghii în buzunarul de la piept, cu pleoapele grele, cu soluții fugare” etc. – și care dau cea mai fidelă fizionomie lirică a Bagdadului. Inevitabil, toate aceste schițe trase în tuș solemn duc la o geometrie lirică abisală, regizată sub forma unui joc al distanțelor (care amintește, parțial, de poemele pe care le scria Alexandra Turcu în Celelalte produse într-un debut contemporan cu acesta de față) ce trădează vidul: „am ieșit din somn ca dintr-o instituție financiară/ într-o vineri.// am atins cu ambele palme pardoseala din baie/ și am împins.// dincolo era/ privirea halogenă/ ultima/ înainte de toate/ celelalte”, am încuiat ușa pe care am închis-o. Ceva mai inflamate ca tonalitate, dar consumate prin același tratament „la rece”, vor fi cele câteva poeme care pun la bătaie scenariul urban în care cresc sănătoase fricile poetei (să îți mai zic ceva: e noapte și nu ai habar; e 5 fără zece și nu mă-ncumet să urc; și-au scos oamenii din cap, între ele ar fi între ele), ori acelea de orientare socială, mai mult sau mai puțin declarative, care traduc, toate, rețeaua de sensuri de semn negativ care stă la baza versurilor. Aici e de găsit cea mai intimă logică poetică, în instrumentarea tensiunii din jur cu o vigilență fără scăpări și care captează cu premeditare pulsațiile dereglate ale lumii. Nu e vorbă, radiografia personală nu se limitează la survolarea nivelurilor de suprafață, ci declanșează, din loc în loc, mici debușeuri interioare, păstrate, ce-i drept, într-un regim temperat. Citește în continuare →
Andreea POP – Poetica undergound, politica de autoflagelare
Apariţia în 2015, în două volume de Opere (Subpoezie I şi II, Editura Charmides, Bistriţa), a poeziei Angelei Marinescu a fost echivalată în unanimitate cu un eveniment editorial, unul ce aşeza într-o formă definitivă un proiect literar care de aproape cincizeci de ani îşi exorcizează „neaşezatul”. Cel de-al treilea volum al seriei (şi ultimul), recent publicat, adună sub titlul de „Proză” eseurile critice şi pe cele intime din Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă (1997), Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) şi Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). Extensie naturală a liricii, căci revendicate tot de la un imaginar „metalic”, şi breviar de creaţie, simultan, ele prelungesc în plan teoretic nu doar o psihologie poetică şi intelectuală, ci şi una profund interioară. Toată această triadă fundamentală se vede foarte limpede în eseurile din Satul prin care mă plimbam rasă în cap, în care delimitarea e operată chiar de către poetă prin ramificarea textelor în două secvenţe – prima împărţită între meditaţia poetică şi comentariul social, a doua dedicată exclusiv notaţiilor intime pe teme diverse. Cele mai multe dintre ele au fost scrise între 1986 şi 1991 şi publicate fie prin reviste ca Vatra (majoritatea), Luceafărul, România literară, 22, Contrapunct, fie nepublicate (vreo două). Fără a se supune unui criteriu cronologic precis, în afară de acela menţionat anterior, ele traduc procesul lucid al sondării propriei interiorităţi în lupta neobosită cu lumea „de-a dreptul şi pentru totdeauna/, imperfectă” prin postularea negaţiei absolute şi a denunţului imposturii de orice fel, fie ea morală ori estetică. Toată această linie de conduită funciar „sanitară” nu e îndreptată strict spre exterior, ci recompune cu luciditate şi fragmente din „dosarul” personal şi de creaţie al poetei printr-un proces de sondare viscerală care scoate în relief centrele nervoase esenţiale ale gândirii acesteia. Între ele, ca o constantă, revine preocuparea pentru actul poetic, care se concretizează în aceste eseuri în câteva pagini care ar putea prea bine să ţină loc de un ghid de orientare pentru poeţii mai tineri (amintesc, oricum, pe alocuri, de „intervenţiile” similare ale lui Alexandru Muşina). Citește în continuare →
Andreea POP – Retorici dezinhibate
Cu mult nerv și volubilitate parodică debutează Octavian Perpelea în Cu dricul pe contrasens. Predispoziția fundamental cinico-ironică a poemelor semnalizează în direcția unui proiect liric în răspăr cu orice tentativă de confesiune tensionată directă, abandonată în favoarea consemnării incandescent-eruptive, cu impulsuri (auto)distructive. Rezultă de aici o retorică inflamată în toată regula, incisivă și amatoare de mici fibrilații sarcastice, pe care poetul o pune la bătaie cu vervă și avânt beligerant: „1000 de cuvinte așteaptă/ la poarta buzelor tale/ îți freamătă prin salivă/ tapetează gura/ îndopată cu bomboane de napalm// […] 1000 de cuvinte într-un/ montagne russe/ o cursă nebună fără frâne/ rostogolindu-se/ spre o uriașă portavoce// 1000 de cuvinte pregătesc/ un discurs nihilist care/ să arunce lumea în aer/ & să instaureze o nouă barbarie// ca și cum un demiurg îndrăgostit/ de expresionismul abstract/ s-ar apuca să creeze din nou/ lumea”, Tyler Durden. Insurgența aceasta programatică a versurilor lucrează oarecum în contrapunct cu spectacolul derizoriu, banalizat, al cotidianului care stă la baza coregrafiei lirice.
Andreea POP – Cronicile marțiene
revistavatra.org 