Etichetă / critica literara

de VATRA

Noi, în mlaştina noastră

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

foto-Bogdan-Alexandru-Stanescu

“You can’t stay in your corner of the Forest waiting for others to come to you. You have to go to them sometimes.” (Winnie the Pooh)

Cu ocazia unei furtuni într-un ţoi cu apă, am vorbit destul de aplicat despre critică şi ce cred eu că ar mai reprezenta ea. Nu vreau să mă repet. Cine e curios, să caute cele două texte în Observator cultural. Mergeam acolo pe urmele unui critic pe care-l admir şi care nu a trăit acum câteva secole, ci este destul de activ as we speak. Mă refer la Daniel Mendelsohn, a cărui formaţie de clasicist nu-l împiedică să comenteze fenomene pop, pornind însă de la ceea ce ştie. Iar rezultatul este unul admirabil. Vă recomand textul său despre Alexander the Great, filmul lui Oliver Stone, sau despre A Game of Thrones (cartea+filmul).

Nu vreau nici să reiau discuţia despre blogurile de carte, care au început să suplinească rolul criticii de întâmpinare. Mi se pare că genul acesta de subiecte se nasc bătrâne şi mor a doua zi.

Ce m-ar interesa, însă, este alunecarea destul de vertiginoasă a criticii de întâmpinare într-o desuetudine la care a asistat chiar ea, cu o privire destul de amuzată, condescendenţă pe care a plătit-o cu viaţa. Trebuie să mă raportez la cronicile care au însoţit naşterea şi maturizarea generaţiei 2000. În acei ani, fiecare cronică era primită cu un entuziasm egalat poate doar de cel care însoţea apariţia unui nou volum de poeme al tinerilor autori. Era o atmosferă a urgenţei, trăiam sentimentul că ceea ce facem contează. Şi nu doar pentru noi. Prin comparaţie, ultimii ani au adus cu ei, odată cu moartea presei (şi nu doar a celei culturale), şi acest sentiment al inutilităţii actului critic. Poate că anii 2000 au fost o continuare a perioadei care a urmat loviturii de stat din 1989, marcând naşterea unei generaţii care a crescut în haosul anilor ’90. Nu ştiu, încă nu am o explicaţie.

Aşa cum nu ştiu dacă există această aşa-zisă critică tânără. Eu scriu cronică de carte de exact 15 ani. Mi-am făcut ucenicia la Ziarul de Duminică, la revista Luceafărul, la Adevărul literar şi artistic, într-o perioadă când aceste publicaţii mergeau fie în siajul ziarelor care le editau, fie în virtutea unei inerţii născute înainte de Lambada. Nu e de neglijat, cred, nici influenţa pe care a avut-o alegerea unor redactori-şefi de a atrage tineri critici, care simţeau că ar putea spune lucrurile altfel. Iar acest altfel implica şi demolarea unor scriitori aparent intangibili în perioadă. Acei ani au însemnat criticile Luminiţei Marcu, ale lui Costi Rogozanu şi chiar ale mele la adresa noilor romane semnate de Nicolae Breban. La fel, a fost atacat intuşabilul Octavian Paler. Nu fac judecăţi aici, ci spun că atmosfera era una vie, atât de diferită de mocirla în care stăm acum până la gât, asemenea lui Robinson din Vineri şi limburile Pacificului.

Încet-încet, toţi cei care formau grupul tinerilor critici în anii 2000 s-au îndepărtat de critica de întâmpinare: au devenit fie universitari, fie jurnalişti-activişti, fie…editori. S-a creat un vid pe care au încercat să-l umple alţi critici (aripa conservatoare?), pentru care activitatea respectivă ţine exclusiv de exercitarea unei puteri iluzorii. Or, ştim prea bine că optica asta e cu totul eronată, pentru că e prea vizibilă, prea evidentă şi, de multe ori, infantilă. Iar aceste lucruri sunt foarte vizibile pentru public. De unde şi o creştere uluitoare a lipsei de încredere în actul critic şi mutarea centrului de interes în zona blogului de carte. Ce mă nemulţumeşte aici, personal, este accentul pus de majoritatea acestor cititori amatori pe empatie: lipsa empatizării duce la respingerea cărţii, însă empatizarea cu un personaj absolut rudimentar (dintr-o carte proastă de multe ori) va atrage elogii dubioase cărţii.

Ar mai fi de discutat despre critica universitară, care-şi continuă neabătut drumul, fără a arunca un ochi spre preferinţele publicului, sau măcar spre cărţi scrise de universitari occidentali, care parcă nu stau rău în vânzări. De fapt, ce se întâmplă aici? Criticul universitar e mulţumit cu ecourile pe care le are în cercul închis al propriei meserii. Nu face nici un efort de a-şi modela cartea astfel încât să fie plăcută (nu înţeleasă) de publicul cititor. Vă dau exemplul monografiei Tolstoi a lui Pavel Basinski (recent tradusă la Humanitas), a monografiei dedicate lui Nabokov de Brian Boyd, sau al monumentalei monografii James Joyce semnate de Richard Ellmann. Sunt cărţi care au avut, şi au în continuare, vânzări, ediţii peste ediţii. Or, în cazul nostru, cea mai apropiată formă de critică de tipul acesta este monografia-doctorat, publicată cu infime modificări după susţinere. Urmată, ca număr de titluri, de antologiile de cronici plictisitoare, adunate între două coperte odată la câţiva ani.

Altă instanţă care şi-a tăiat craca de sub picioare este critica de poezie: total neargumentată, neţinând niciodată seama de aspectul formal al unei poezii, plină de aberaţii liricoide, lipsită de inteligenţă de multe ori. Comentariile poeţilor despre poezie sunt de 1000 de ori mai interesante decât critica de poezie făcută de profesioniştii lecturii.

Haideţi să punem punctul pe i: critica tânără nu înseamnă nimic. S-a născut speranţă şi moare talent. Mai are o singură salvare: să înţeleagă, spre deosebire de maturii, versaţii, instituţionalizaţii critici care sug direct din Olimp ambrozie că, dacă nu devine mai eseistică (dar şi mai aplicată), mai plăcută, mai literară, până nu devine, de fapt, LITERATURĂ, va rămâne scufundată în acea mocirlă a lui Tournier. Mai pe şleau? Critica trebuie să fie fun. Acum e foarte departe de aşa ceva.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Posibilitățile & confruntările criticii noi

Alex GOLDIȘ

 

10410117_968607846495691_8739775766548133974_n

Cam ca toate dezbaterile din cultura română a ultimilor ani, și dezbaterea despre  critica literară, desfășurată în primăvara lui 2014 în Observator cultural și în România literară, a debutat cu o chelfăneală și s-a încheiat în același ton, fără să se ridice la discuția de principiu. Ceea ce s-ar fi putut transforma într-o analiză atentă, din mai multe perspective, cu privire la mutațiile discursului critic din ultimele decenii, a eșuat rapid într-un meci de box generaționist, în care Nicolae Manolescu, pe de o parte, și Bogdan-Alexandru Stănescu, Paul Cernat sau Andrei Terian, de cealaltă parte, și-au aplicat reciproc croșeele fulger ale „ignoranței” și ale lipsei lecturilor. Faptul că polemica a fost supralicitată de publicul care a asistat la ea nu denotă decât faptul că ar fi fost nevoie ca de aer de o asemenea limpezire. E interesant de observat că, dacă în câmpul poeziei și al prozei de după ’90, delimitările generațiilor noi de cele vechi au fost vizibile atât la nivelul scriiturii, cât și la cel al manifestelor („fracturismul”, „minimalismul”, „mizerabilismul” au rupt-o definitiv cu textualismul optzecist ca și cu abstractismul șaizecist), tocmai critica – genul cel mai apropiat de ideologie și cel mai dispus la autoclarificări – a preferat să păstreze discreția cu privire la diferențele de viziune. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că aceste diferențe nu există. Demersurile criticilor noi, ajunși mulți dintre ei la a doua carte, compun deja un tablou suficient de coerent încât să se preteze la câteva observații.

În primul rând, perspectiva e inevitabil diferită de cea a criticilor optzeciști sau șaizeciști chiar și numai pentru că circumstanțele de producere și de discutare a literaturii române s-au modificat radical după 1990. Frontul comun sub umbrela „autonomiei esteticului”, întreținută polemic timp de mai bine de trei decenii, nu mai are niciun sens în contextul literar de azi. E și motivul pentru care generațiile vechi acuză promoția tânără de „ideologizare” sau de pactizare impură cu mediaticul sau cu socialul (în cuvintele lui Nicolae Manolescu: „neogherism”). În realitate, însă, abia echilibrul fragil dintre estetic și ideologic, fără avantaje nete de partea primului, e firesc într-o societate prin excelență democratică, în care regula o face amestecul valorilor și nu „puritatea” lor.

Diferențele dintre critica așa-zis douămiistă și cea șaizecistă, în ciuda contextelor foarte diferite în care au evoluat, nu sunt totuși atât de mari precum par măcar dintr-un punct de vedere: fiecare dintre aceste generații a reprezentat un reviriment al criticii, în momente esențiale de „turnură ideologică”: pe de o parte, critica șaizecistă a tras toate consecințele „dezghețului” ideologic de la jumătatea anilor ’60, asumându-și, aproape misionar, rolul de a „curăța” ideologic marile nume ale literaturii române și de a le repune în circulație. Era, atunci, un exercițiu crucial de demistificare. Din destule puncte de vedere, generația tânără de critici a retrăit acest moment după 1990, când i-a revenit „misia” (resimțită mai puțin emfatic, totuși) de a repune în discuție o întreagă tradiție literară românească renunțând la dogmele jumătăților de adevăr. De aici, impulsul totalizator și ambiția panoramică, comune celei mai tinere și celei mai vârstnice generații active azi.

Dacă e să inventariem atent chiar și numai cărțile tinerilor critici (deși nu doar ei au participat la acest fenomen), ultimele două decenii și jumătate au echivalat cu repunerea pe tapet a unor probleme imposibil de invocat chiar și sub un regim care mai destrângea uneori șuruburile cenzurii: opțiunile ideologice ale avangardei și problematizările identitare avute în vedere de aceasta, în volumul lui Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei (2007); sinuozitățile scriiturii lui G. Călinescu, aflată în permanență la mijlocul distanței dintre teoriile sale și cedările de pe teren (inclusive politice), în cartea lui Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență (2009); posibilitatea de a construi un anti-canon feminin al literaturii noastre interbelice, în volumul Biancăi Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminine interbelică (2011); calitatea de exponent al unei identități în mișcare și cea de reflector al unei perioade complexe din punct de vedere istoric a lui Mihai Sebastian (în Mihai Iovănel, Evreul improbabil, 2012); destinul unui scriitor autoexilat din naționalismul ceaușist, în Estetica lui Norman Manea (2012); capacitatea unui scriitor activ în timpul comunismului de a ilustra atât disidența, cât și obediența față de regim, în cartea recentă a lui George Neagoe despre Ștefan Augustin Doinaș, Asul de pică (2013). Exemplele pot continua. De remarcat că fiecare dintre autorii studiilor de mai sus e dublat de un bun critic literar, fără derapaje majore în ce privește evaluarea operelor avute în discuție De aceea, fără a părăsi decisiv axa esteticului, atât de deplânsă de generația afirmată înainte de 1990, aria de problematizări este, dintr-odată, mult mai largă. Repet: ca în anii ’60, meritul central rămâne al contextului și abia apoi al criticilor individuali, mai mult sau mai puțin conștienți de permisivitatea sporită a discursului lor.

Din modificarea ariei de acoperire a studiilor literare, dublată de o nevoie de compensație, derivă, în fond portretul generației actuale de critici. Trei sunt caracteristicile centrale care o diferențiază atât de șaizeciști, cât și de optzeciști: 1. Menționata insistență asupra ideologiei în dauna esteticului e o consecință firească a blocării acestui tip de discurs aproape jumătate de deceniu. A vorbi deschis despre opțiunile politice sau identitare ale avangardiștilor, ale Generației 27 sau ale scriitorilor sub comunism nu ține de preferințe, ci de necesitate. Mai ales că această discuție e precedată de atâtea mistificări nu doar protocronist-ceaușiste, așa cum se crede îndeobște, ci și de mitizări venite din tabăra susținătorilor autonomiei esteticului. Eugen Negrici vorbește primul, în Iluziile literaturii române (2009), despre gonflarea compensativă a interbelicului modernist și a tinerei generații șaizeciste, din nevoia de a contracara dogmatismul realist socialist. 2. Preeminența metacriticii asupra criticii e explicabilă, pe de o parte, atât pe filieră externă (unde studiile teoretice și interdisciplinare au acaparat total câmpul studiilor literare), cât și pe filieră internă: unei generații ’60 care punea literatura pe piedestal și mai plasa, încă, teoria la capitolul birocrație inutilă, era normal să i se contrapună acum o generație care favorizează reflecția asupra criticii. Când nu sunt lucrări de metacritică propriu-zisă, mai toate studiile literare ale ultimei generații conțin capitole consistente de receptare și de dezbatere conceptuală. Un nou pozitivism, în consonantă cu achițiile teoretice ale World-systems Theory sau ale studiilor cantitative, nu e departe de utopia tinerilor critici. De unde și a 3-a deosebire față de generațiile anterioare: încercarea de înscriere a criticii românești într-un circuit internațional. Aflați sub influența ideologiei ISI sau nu, tot mai mulți critici actuali își pun nu doar problema orientării discursului lor către Occident (așa cum o făceau șaizeciștii sau optzeciștii), ci chiar a posibilității de a pătrunde efectiv în sfera de referințe occidentale. Cartea lui Andrei Terian, Critica de export (2013), e produsul simptomatic în acest sens. De aici, insistența asupra actualizării referințelor și reproșurile adresate vechilor critici de a nu ține pasul cu teoriile noi (Andrei Terian) sau de a se limita la referințele românești și la devenirea așa-zis „organică” a literaturii române (Bogdan-Alexandru Stănescu).

De remarcat, însă, că dacă vom mai avea parte de episoade polemice în critica actuală, e foarte probabil ca ele să-i aibă drept protagoniști tot pe șaizeciști și pe douămiiști, peste capul optzeciștilor. Pe de o parte întrucât, cu excepția Aisbergului poeziei moderne (2002) a lui Gheorghe Crăciun, ambițiile optzeciștilor au rămas nematerializate în proiecte critice de anvergură, care să servească drept model în ambele sensuri: de dependență filială și de exasperare polemică. Cea mai puternică generație anterioară, cu care mai are socoteli neîncheiate dacă vrea să-și delimiteze și mai exact pozițiile în câmpul literaturii actuale, rămâne încă generația ’60.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

„Extinderea domeniului luptei”

Paul CERNAT

cernat

În timp ce beletristica românească se afundă, pe an ce trece, într-o criză profundă, încă neanalizată suficient; în timp ce stocul literar se subţiază, dramatic, pe zi ce trece, fără a fi regenerat de „cei care vin”, iar capitalul simbolic al instituţiei literare se diminuează de pînă la irelevanţă, critica literară tînără sau încă tînără pare a se afla, paradoxal, în reviriment. Mă refer, evident, la activitatea criticilor din generaţia mea, adică a celor cu vîrste cuprinse între, să zicem, 30 şi 45 de ani. Şi, atenţie: nu am în vedere critica de întîmpinare, despre care m-am mai pronunţat. Nu ştiu ce va fi ce va fi cu cei ce se află abia în blocstarturi (menţionez, totuşi, cîteva nume „sub 30 de ani”, fără volume publicate, dar despre care anticipez că vom mai auzi de bine: Alex. Ciorogar, Andreea Coroian, Alexandru Dumitriu, Ştefan Baghiu). Un lucru e cert, în ce mă priveşte: citesc volumele celor mai buni dintre confraţii mei congeneri cu mai multă plăcere şi cu mai mult interes decît cea mai mare parte a poeziei şi prozei „care se scriu azi”. Şi nu cred că e vorba de un semn de bătrîneţe… În opinia mea (care e deja o convingere) ceea ce a dat, pînă acum, mai bun aşa-numita generaţie 2000, nu e nici poezia, nici proza, ci critica (am inclus aici şi eseul, şi teoria, şi…restul).

Din păcate, criticii de întîmpinare din rîndul cărora, deocamdată, m-am retras – ceea ce nu înseamnă că nu urmăresc, în continuare, actualitatea literară! – nu mai au o literatură „actuală” importantă şi valoroasă, pe care să merite s-o susţină ca pe o cauză majoră. Ei au, încă, la dispoziţie destule cărţi, mai ales nonficţionale, pe care să le comenteze cu inteligenţă şi talent. Celorlalţi le rămîne istoria literaturii, cu „dosarele” ei cu tot. Există, de asemenea, un imens cîmp problematic la dispoziţie, de investigat şi analizat. Critica literară de actualitate va deveni, probabil, tot mai puţin literară. Sau va fi literară mai mult prin stil decît prin domeniul ei, încă „estetic”, de definiţie. Va fi în schimb tot mai atrasă de contextele sociale, istorice, politice, instituţionale, ideologice/ideatice şi cognitive. De fapt, e deja. Iar studiile literare au devenit, tot mai mult, culturale. Asistăm, e limpede, şi la o reideologizare a cîmpului nostru literar – ceea ce a  rămas din el – pe coordonate doar pînă la un punct asemănătoare cu cele din anii ’90. Spun pînă la un punct, pentru că ideologicul, politicul ş.c.l. nu mai sunt doar atitudini publicistice, „polemic-revizioniste” sau „restauraţioniste”, ci obiecte de studiu şi de investigaţie. În „epoca naţională”, cînd literatura legitima identitar naţiunile în afirmare, argumentul estetic era, ca şi mitologia istorică, o armă legitimatoare de prim ordin. Lucrurile s-au schimbat dramatic în lumea neoliberalismului supranaţional, cînd instituţia literară trebuie să imagineze noi strategii de afirmare şi supravieţuire, să-şi investească altfel atuurile, să-şi negocieze altfel locul şi rolul. Literatura dintotdeauna e, totuşi, „despre” valori, „despre” identităţi, „despre” oameni, iar codificarea estetică – menită să dea formă ingredientelor heteronome.

Nu cred că putem vorbi de o „dominantă metodologică” a noii critici; cu adevărat dominant mi se pare a fi eclectismul fusion. Noua critică nu e nici maioresciană, nici gheristă, nici lovinesciană, nici călinesciană, nici mihaildragomiresciană (adăugaţi dumneavoastră ce alte nume mai vechi sau mai noi doriţi). E din toate cîte ceva, şi ceva pe deasupra – asta dacă dorim, neapărat, să ne limităm la tradiţia internă: mutatis mutandis, acelaşi lucru îl putem spune în privinţa modelelor internaţionale, atîtea cîte sînt. Nu ştiu, apoi, în ce măsură mai putem vorbi, ca acum zece sau douăzeci de ani, despre o „bătălie” în interiorul canonului estetic (sau „est-etic”), din moment ce nu e deloc sigur că acest canon mai contează cu adevărat. De bătălii purtate în marginea sau afara lui, da.

Pentru că, totuşi, nu ne putem dispensa de exemplele concrete, ţin să adaug că majoritatea producţiilor editoriale de prim-plan ale criticii româneşti zise tinere se înscriu, mai mult sau mai puţin, în linia schiţată mai sus. Nu re-ierarhizarea estetică e obiectivul ei major, ci, vorba lui Houellebecq, „extinderea domeniului luptei”. Meta-critice, meta-teoretice şi meta-ideologice sunt şi cele două cărţi ale lui Andrei Terian (G. Călinescu. A cincea esenţă… şi Critica de export). La fel, Critica în tranşee… de Alex. Goldiş. Volumul lui Mihai Iovănel despre Mihail Sebastian e asumat, încă din subtitlu, drept „monografie ideologică”. Mihaela Ursa mixează, fericit, teoria literară cu studiile culturale, iar Andreea Răsuceanu s-a dedicat, efectiv celor din urmă. Adrian Lăcătuş subordonează literarul istoriei ideilor, în linia lui Caius Dobrescu, în Modernitatea conservatoare…, iar Dan Gulea, în cartea sa despre avangardă, dă prioritate politicului aferent. Bogdan Creţu, mai fidel filonului estetic, se îndreaptă şi el spre zonele crepusculare ale utopiilor negative sau ale subteranelor cantemiriene. Perpessicianul Doris Mironescu se arată atras îndeosebi de biograficul din scrisul lui Blecher, iar Antonio Patraş – de psihologia lui Ibrăileanu şi Lovinescu. Adrian Jicu încearcă să-l resusciteze pe H. Sanielevici, iar George Neagoe acordă o pondere cu totul secundară „literarului” în examenul drastic pe care-l aplică dosarului Doinaş. Claudiu Turcuş subsumează „estetica” lui Norman Manea „est-eticii” sale. Mai am, desigur, şi alte exemple, am şi cîteva contraexemple (cartea Luminiţei Corneanu despre Leonid Dimov, de pildă, cea a lui Radu Vancu despre M. Ivănescu, a Oanei Soare despre Petru Dumitriu, a lui Daniel Cristea-Enache despre I. D. Sârbu sau a Crinei Bud despre A. E. Baconsky). Unii critici literari au intrat deci, cu arme şi bagaje, în zona ideologiei propriu-zise – exemple proeminente sunt C. Rogozanu (la stînga), Alex. Matei (la centru) şi Ioan Stanomir (la dreapta). Privită în accepţiunea cea mai cuprinzătoare, critica literară a noului val autohton se dovedeşte a fi mai creativă, mai imaginativă, mai pasionantă şi mai edificatoare decît beletristica mainstream, care nu incită şi nu creează emulaţie. Să fi fost beletristica noastră vampirizată de critică, iar literarul – de extraliterar? Iată o temă de reflecţie – încă una.

Totuşi, este trist în lume cînd critica nouă – aflată, culmea, în reviriment! – ajunge să trăiască tot mai mult din memoria unei literaturi care, pînă nu demult, a contat.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

O floare și trei grădinari

Andreea POP

 

Nota red.: În anii ’80, pe cînd optzeciștii începeau să se afirme și prin debuturi editoriale, dl. Gheorghe Perian a inițiat, în Vatra, o rubrică de primire intitulată Cei ce vin. Nu știm dacă cei ce vin acum sunt – sau vor fi – tot atît de semnificativi pentru literatura de mîine pe cît au fost cei care au venit atunci, dar, cu siguranță, trebuie să încercăm să vedem. Așa încît, cu acordul binevoitor al d-lui Perian, i-am împrumutat titlul rubricii și am încredințat-o unui tînăr critic pe care se poate conta fără ezitări – Andreei Pop. Prin ochii ei vom vedea ce și cine vine.

*

 laura dan

O poezie delicată și cu o focalizare pătrunzătoare, în același timp, scrie Laura Dan în volumul său de debut, Începe să doară puțin (Tracus Arte, 2012). Sub tonul aparent liniștit al confesiunii pulsează cu intensitate rana, tensiune subterană continuă alimentată pe un fond autobiografic.

„Pretextul” liric nu e nou (câțiva din comentatorii anteriori chiar au „inventariat”, cu această ocazie, șirul poetelor tinere cu „complexe” de/din familie – v. comentariile semnate de Al. Cistelecan, în România literară, nr. 30/2013, ori Gellu Dorian, în nr. din august 2013 al Convorbirilor literare) – „blestemul” tatălui, călău absent, „cadavru care taie” și „țară  îndepărtată”, în același timp. De la el pornesc toate liniile tari ale poemelor: raportarea „victimei” față de „torționar” („Am tălpile vopsite în roșu/[…] sunt un pod peste carnea ta”), iubirile pasagere, „sacrificate” pe „altarul” „moștenirii” paterne, sacrificiu din care răzbate, totuși, uneori, o brumă de speranță („erai înalt/ și veneai spre mine/ în jur, aerul devenea cald/ ca o promisiune”) ori, în vreo două locuri, mici reflecții asupra propriului demers poetic („doar atunci când scriu/ o pătură verde/ îmi acoperă încet rănile”), de pildă. Toate aceste ipostaze iradiază puternic într-o direcție comună – singurătatea, ca o excrescență patologică, transfigurată printr-o lepădare organică de toți „fetușii” cotidieni care înnoadă zalele lanțului existențial. Or, poezia pe care o scrie Laura atinge, în acest punct, o tensiune care scânteiază puternic printr-un joc fin al contrastelor (râsul ca o „cascadă de frică”) cu un efect stilistic îngroșat și prin acea austeritate poetică de care vorbea Démeny Péter (în Observator Cultural, nr. 643/2012); extrem de edificatoare sunt cele câteva „definiții” ce ating pragul haiku-ului și care concentrează o mare capacitate de sugestie: „inima mea/ o uzină dezafectată/ în care răsună muzică de sărbători” ori, ceva mai încolo, „portretul” de familie – „eu/ același coș cu fructe/ întins spre tine/ tu/ același pământ carnivor”, într-o descriere sumbră.

            În linia aceleași notații tenebroase, poemele iau adesea calea unui expresionism colorat în nuanțe tari (pe care, de altfel, poeta și-l asuma ca filtru intern al sensibilității sale lirice într-un interviu): mult roșu și negru, cărora li se adaugă uneori tușe uneori de-a dreptul sinistre: „un bilet folosit/ o gură plină cu pietre/ oase/ o cărare îngustă/ o groapă/ un bici uriaș/ un copil ca un ghem de ierburi.// în Praga/ pe podul Carol/ artistul ambulant/ îmi întinde portretul.” (Portretul) Poezia Laurei Dan este o întâlnire fericită a conciziei și clarității expresiei, articulată într-un registru ce merge cel mai adesea înspre detaliul violent și, mai puțin, dar nu fără importanță, inserează erotica discretă, un fel de coroniță din sârmă ghimpată pusă pe un cap de fecioară.

  • Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, București, 2012

***

 gringo

Poemele din volumul de debut al lui Radu Nițescu, Gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012), vibrează prin elanul necontrafăcut al confesiunii expansive. S-a spus despre ele, pe bună dreptate, că „sunt libertine, aruncă priviri complice, debordează de sexualitate agrestă, viguroasă precum coarnele bivolilor din volumul «Poemul invectivă» de Geo Bogza” (George Neagoe, în Cultura, nr. 391/2012). Într-adevăr, mai toate „trădează” un teribilism de tip „beția pe față/ și iepurii pe scăfârlie”, cum bine zice poetul la un moment dat, teribilism tras printr-un „filtru american”, vizibil mai ales în prima parte a volumului, dar identificabil peste tot ca „muzică de fond” mai mult sau mai puțin discretă: podul Brooklyn, „unde au murit douăzeci căutând fericirea până pe/ salteaua mucegăită a unui adăpost social din lower eat side odată/ periferia săracilor”, I am Legend, „acadele kill osama cu gust de praf afgan/ și cola deadladen ediție limitată”, muzica celor de la Greatful Dead, ori „strigătul” după rețeta lui Gingsberg cu care se închide volumul etc.

Infuzia puternică de erotism, gratuit, vulgar, împins la extrem, în funcție de caz, traduce tocmai o astfel de predispoziție și riscul unei asemenea poezii e să rămână cantonată doar între aceste repere. Or, la Radu Nițescu, dincolo de seria lungă a poemelor machiste, ornate „hormonal”, se pot identifica, în cele mai bune rânduri, urme ale unui eros aproape apocaliptic, ce depășește barierele geografice: „în două mii doișpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie,/ și penisul meu va fi înghițit de puhoiul de lavă// o să-mi cuprindă apoi adidașii/ genunchiul stâng/ șoldul umerii părul/ australia// sydney va fi o scoică pe valuri// oameni negri cu cravată/ se vor strânge să afle epicentrul/ în timp ce europa și asia/ se vor afunda în tine.” (9 sau când tata îmi face semn să mă apropii) Dincolo de colecția de amoruri pasagere, senzații adolescentine, experimente formale și exerciții imaginative (a se remarca și pasajele livrești, scurte, inserțiile onirice, ori fluctuația nehotărâtă a tonului), poemele scot la suprafață, în mai multe locuri, un hibrid curios de „copil mare”, complexe de „adult întârziat” cu nostalgii copilărești (și câteva sentimentale, îngăduite), care mută accentele volumului (vezi poemul „umanitar” despre Anaïs – reușit, ori cel salingerian despre Daniela Roxana).

Poate că după ce se consumă toate teribilismele, ce rămâne ca notă fundamentală într-o astfel de poezie neașezată încă este tocmai căutarea unei formule care să îngăduie o libertate cât mai mare de mișcare; versurile-manifest și „declarația” de prietenie, totodată, de la începutul volumului (interesantă și mai rară, aș îndrăzni, dovadă de solidaritate între poeții tineri chiar în interiorul textelor lor), dau voce unei asemenea căutări: „aș vrea să merg în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul america al generației mele/ să ne schilodim simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă” – miss liberty cu poetul alexandru văsieș. Aproape că se ghicește o criză interioară, care, dacă se va dovedi adevărată, va fi interesant de văzut cum se va transfigura într-o schimbare de direcție în poezie.

  • Radu Nițescu, Gringo, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 vasies

Urmărit pe linie ascendentă, Alex Văsieș scrie o poezie „înrudită” într-o anumită măsură cu cea a lui Dan Coman, dincolo de apartenența la același spațiu biografic – Bistritz-ul atât de fertil sub raport liric –, prin viziunea fragmentară care punctează cadrele realului. Fără să atingă nuanțele expresioniste ale autorului Cârtiței galbene, poemele din Lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012) subliniază apăsat un blocaj existențial, o rotire mecanică, în gol, a scenariului cotidian.

O astfel de retorică a vidului este cultivată cu voluptate printr-un exces de luciditate (asupra căruia au convenit, în bună măsură, mai toate comentariile critice de până acum), care adună, într-o succesiune laconică, imagini concentrate ce țin mai mult de atmosferă, decât de scenariul propriu-zis, detalii de fundal mai greu perceptibile, acele „meditații tehnice” de care vorbea Ștefan Baghiu în Cultura (nr. 391/2012), când sugera excesul de sedentarism și ”viziune statică”, analizarea mișcărilor mărunte ca modalitate predilectă de construcție a poemelor. În cele mai bune secvențe ale ei, toată această optică „ascuțită” împrumută ceva din notația impresionistă; câteva „mostre” din decupajele pe care le face Alex Văsieș merg chiar până la a sugera o poetică a sugestiei ca filon principal al tipului de poezie practicat în Lovitura de cap: „deasupra genunchiului o pată de lumină/ intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înșelătoare/ prin același spațiu un punct roșu tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă – Stam într-o zi și rostogoleam bila de oțel în bol.” Printr-un filtru asemănător este trecută și experiența erotică de cele mai multe ori, fie că e vorba de erotismul cibernetic („păcat” generaționist), „asistat”, dintr-un poem ca Doi hackeri la mal, ori de cel asumat direct, experimentat: „Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat/ și linia feselor./ Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire./ Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,/ să nu cedăm noi primii./ Fetele se apleacă să observe în apă./ Între blugi și bazin, forță de frecare./ […] Pleacă și mă urnesc și eu,/ încercând să inspire cât mai mult./ Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,/ gata să cer îndurare.” (Dublu-mixt) Nimic emfatic, nicio urmă de patos în sublinierea tensiunii erotice, ci mai degrabă intuiția că a sugera cântărește mai mult decât orice paradă a verbozității hormonale.

Pe alocuri, însă, o asemenea economie de resurse împinge granițele dintre concret și abstract până în apropierea unei poezii narcotizate, în care jocul fluctuațiilor cerebrale pășește în direcția unui zid ermetic greu de escaladat. Doar că închistarea într-o formulă obscură ține uneori loc de manifest, refuz al normei care, așa cum se vede într-un poem din finalul volumului, face loc paradoxului: „Învățătoarele drept ne-au învățat/ Au uitat însă abandonul/ pentru ce e degradant și înălțător/ ca atunci când lumina-i fără formă/ și e la un pas” (La masa săracilor). Cu toate astea, mai mult decât manifest, poezia lui Alex Văsieș indică, în esența ei, blazarea unui spirit maturizat prea devreme.

  • Alex Văsieș, Lovitura de cap, Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 amar

Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție  insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.

Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.

Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene  (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.

  • Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Ovidiu Ivancu. Patru ani în India

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ

ivancu

Judecând după recenta lui carte, Ovidiu Ivancu se numără printre scriitorii cu un dram de noroc. Întâi, pentru că nu oricine îşi vede împlinită ambiţia (ce lui însuşi i s-a părut trufaşă la început) de a obţine un post de lector de limba română în New Delhi. Apoi, fiindcă o asemenea experienţă naşte şi o carte interesantă: Vremea musonului: patru ani în India.* Subintitulată Jurnalul meu indian (2009-2013), aceasta seamănă mai degrabă cu o peliculă realistă ale cărei episoade tratează impactul – cu urmări ireversibile – al unui european cu civilizaţia asiatică.

Despre ce noroc să fie totuşi vorba aici? În niciun caz despre cel al începătorului. În definitiv, autorul nu este la prima experienţă scriitoricească (a debutat cu poezie, şi-a publicat teza de doctorat despre „identitatea culturală şi mentalul colectiv românesc în postcomunism”, precum şi diverse articole de critică literară). Cel mult, despre şansa unei aventuri unice, posibile o dată în viaţă. Dar, dacă e adevărat, norocul şi-l mai face omul şi cu mâna lui, aşa că o incursiune în fascinanta lume hindusă nu poate fi chiar întâmplătoare. Temerară, este posibil; mai ales când ea porneşte de la o premisă ce, în final, devine certitudine: „cu cât stai mai mult în India, cu atât înţelegi mai puţin din ceea ce se întâmplă aici” (p. 91). Căci dacă găsirea unui spaţiu diferit de al Europei occidentale era întrucâtva previzibilă, descoperirea unei Indii profane, antagonice imaginii exotice instituite de Eliade, îl poate descumpăni până şi pe cel mai prevenit cititor. Pe autor – se vede din însemnările sale – l-a şocat de-a binelea („îmi vor trebui ani pentru a estompa din memoria mea afectivă disperarea autentică pe care am trăit-o la primul contact cu această ţară cât un continent” – p. 8).

Plecat (în 2009) să exploreze India secolului al XXI-lea, Ovidiu Ivancu se găseşte pe aeroportul din New Delhi întors în timp cu cel puţin câteva sute de ani. Un tablou pestriţ al unei capitale asiatice mari cât ţara sa, pestilenţial şi invaziv, îl întâmpină încă de la aterizare: „pe Aeroportul Internaţional Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină şi balegă în proporţii indistincte. E mirosul pe care îl simţiţi în nări atunci când mergeţi la grădina zoologică şi rămâneţi o bucată de vreme în zona în care sunt ţinuţi elefanţii. Şi zgomot… zgomotul unei mulţimi pe care nu o contemplasem până acum decât din faţa televizorului! Oamenii se bulucesc în diferite direcţii, filtre de securitate la tot pasul, soldaţi purtând pe umeri puşti moştenite, parcă, din vremea colonială (se poate ca această apreciere să nu fie nimic mai mult decât o exagerare, având în vedere lipsa mea de experienţă militară!). Şi, în fine… India” (p. 6). O ţară mizeră şi vulgară, violentă până la abrutizare, ignorantă şi excesivă, cu un procent considerabil de analfabetism, birocratică şi coruptă, primitivă şi conservatoare. La care orice turist ar adăuga foametea, „luxul” procurării apei potabile şi al beneficierii de electricitate, o igienă superficială, când nu inexistentă, şi un sistem sanitar precar.

În faţa unei asemenea aventuri „agresive”, dominată de „neplăcutul sentiment al naufragiului într-o non-lume”, plasată undeva la graniţa dintre închipuire şi realitate, tânărul profesor – un Gavrilescu mai lucid şi stăpân pe experienţele sale – se simte cel puţin nepregătit. Să se întoarcă (aşa cum îl îndeamnă primul impuls) e, se înţelege, sub demnitatea unui învingător, să se adapteze înseamnă din capul locului acceptarea unui compromis cu sine şi cu „valorile de european”. Îi rămâne atunci să transforme o situaţie inconturnabilă în oportunitate. Aşa se face că, angrenat în dinamica unei ţări halucinante de dincolo de ocean, Ovidiu Ivancu acceptă să devină mesagerul ei către Europa.

Ingrată poziţie, nici vorbă. Căci dacă este posibil ca, în devălmăşia cotidiană, locuitorilor din New Delhi să nu le fie cu mirare un intrus pus pe dezvăluiri, de cealaltă parte, cititorul familiarizat cu o concepţie străveche de filosofie, cultură şi spiritualitate indiană, cu greu va accepta o paradigmă indiană viciată şi inconsistentă. „O vreme mi-a fost teamă – recunoaşte şi autorul – să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanţial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câţi ochi privesc către ţara aceasta” (p. 65). Cea din paginile lui Ovidiu Ivancu este cu adevărat critică, la fel ca privirea celui care o contemplă. Şi cum să fie altfel în faţa unor evenimente, destule de găsit în carte, cu adevărat oripilante pentru europeanul de astăzi? Iată câteva: inegalitatea încă persistentă între sexe, cruzimea unor linşaje petrecute în plină stradă, iminenţa atacurilor teroriste sau practica încă actuală a unor familii de a-şi ucide nou-născuţii (cu precădere, de sex feminin), din cauza precarei situaţii materiale care îi împiedică să le asigure un trai decent. Cu adevărat tragică se dovedeşte povestea unei fete care moare la puţin timp după ce, violată de mai mulţi bărbaţi, este aruncată din autobuzul (de altfel, împânzit de călători) în care se afla. Dezgustătoare devine pentru cel atent la consecinţe poate nu atât întâmplarea în sine, cât mai degrabă „rezolvarea” ei: „o femeie care poartă fustă vrea să fie violată şi merită ceea ce i se întâmplă” (p. 127).

De mirare pare însă că, în mijlocul unor astfel de atrocităţi, Ovidiu Ivancu mai găseşte prilej de insatisfacţie într-un simplu gest excentric, cum este cel practicat anual, în preajma Festivalului Culorilor („una dintre cele mai importante sărbători pentru hinduşi”): „înarmaţi cu provizii de vopsele, oamenii aruncă unii în alţii, fiecare după posibilităţi şi intelect, uneori cu găleţi cu apă şi vopsea roşie, alteori doar cu pudră de diferite culori. A te aventura pe străzi în astfel de zile e aproape o nebunie” (p. 60). De-ar fi numai atât, dar exemple de acest gen – ilustrative pentru o „democraţie simulată” ca aceea din New Delhi – întâlneşte autorul la tot pasul, încât nu e chiar neobişnuit să i se pară agasante: „magazinele sunt biete chioşcuri infecte, oamenii mănâncă în stradă, muştele se aşează pe mâncare şi pe farfuriile de hârtie, văd în jurul meu indieni care îşi folosesc mâinile şi îngurgitează de parcă ăsta ar fi ultimul gest pe care îl fac în calitate de muritori. După ce termină de mâncat, aruncă totul în stradă, râgâie şi se scarpină în părţile intime” (p. 8). Mai mult decât atât, în timpul vizionării unui film, de pildă, „oamenii discută aprins, mai vorbesc la telefon”, „fără a face nici cel mai mic efort de a coborî tonul vocii” (p. 61). După o masă copioasă, eructează zgomotos, pe stradă, scuipă liber, iar, în spaţii publice, urlă deşănţat. În tot acest timp, tinerii încă mai acceptă căsătorii aranjate, iar companiile aeriene anulează zboruri cu puţine minute înainte de decolare. Peste toate, mizerie cumplită şi miros de fecale – singurele norme ale unei lumi care lui Ovidiu Ivancu (nu ştim ce vor fi gândind înşişi localnicii despre toate acestea!) îi pare scăpată de sub control.

Straniu, un asemenea libertinaj social nu are însă nimic în comun cu mediul preuniversitar, unde tiranica relaţie profesor-elev inhibă orice drept la opinie personală: „calitatea precară a dascălilor e dublată de un riguros simţ al unei discipline de fier. De fapt, acest soi de militarizare a şcolii merge mână în mână cu ignoranţa profesorilor. Când te simţi atât de nesigur în legătură cu obiectul pe care îl predai şi pe care se presupune că trebuie să îl stăpâneşti, ce altceva îţi mai rămâne de făcut decât să fii satrap?” (p. 104). În schimb, o crasă lipsă de punctualitate înfrăţită cu ignoranţa hrăneşte iluzia libertăţii depline în mediul universitar: „când încerc să vorbesc despre elemente de cultură, de literatură, să le explic obiceiuri sau atitudini, [studenţii] mă ascultă doar din politeţe. Cunoştinţele lor literare, chiar şi atunci când vine vorba de propria lor literatură, sunt minimale… Şi sunt studenţi ai Facultăţii de Arte! Într-o zi, am adus în discuţie numele lui Salman Rushdie. Nicio reacţie. Am crezut iniţial că pronunţia mea e atât de diferită, încât nu ştiu exact despre cine vorbesc, aşa că am scris numele pe tablă. M-aş fi bucurat ca pronunţia să fi fost de vină” (pp. 100-101). Cât despre profesorii indieni (sau despre intelectuali, în general), de vină pentru obtuzitatea din privire sunt – la fel ca şi la noi, zice autorul – naţionalismul şi puterea infinită de a-ţi idolatriza ţara.

Nimic, aşadar, din spiritualitatea unei lumi pline de misticism în jurnalul lui Ovidiu Ivancu. Dimpotrivă, o carte demistificatoare, când nu de-a dreptul virulentă, la adresa unei Indii „perverse”, capabile „de a se livra celorlalţi sub forma unei atrăgătoare sirene”. Desigur că, din prisma autenticităţii, abia dacă i s-ar putea reproşa ceva autorului: „Ce aş fi putut scrie important despre India în afară de ceea ce trăiesc eu, zi de zi?” (p. 120). Cel mult, pretenţia de adevăr a unei perspective subiective (aşa cum singură se proclamă) asupra unui timp şi spaţiu. Dar numai dacă nu acceptăm premisa lui Ovidiu Ivancu potrivit căreia acesta este chiar jurnalul: o colecţie de impresii personale („gânduri”, „uimiri”, „neînţelegeri”, „ezitări şi renegări”, „retrageri succesive, mirări, enervări şi replieri”) născute „la întâlnirea” dintre o conştiinţă şi realitatea pe care o contemplă. Şi totuşi, textele lui Ovidiu Ivancu nu sunt, în ciuda aparentului fragmentarism şi a spontaneităţii lor, marcă a genului diaristic. Lăsând la o parte convenţia datării (care, prin caracterul ei aproximativ, dă mai degrabă impresia unor consemnări selective, relevante pentru evoluţia evenimentelor), ceea ce subminează conceptul tradiţional de jurnal sunt expresia literară şi filonul narativ al întâmplărilor.

Născut din dorinţa de a înregistra evenimente şi cutume, oameni şi locuri, comportamente şi mentalităţi, „jurnalul indian” al lui Ovidiu Ivancu devine, astfel, „unul personal”, o carte despre autor şi personajele sale, despre sine şi metamorfozele proprii: „posibilitatea ca în acelaşi spaţiu să se regăsească, în acelaşi timp, un text, autorul şi personajele lui mi s-a părut a fi o problemă de teorie a literaturii, o abstracţiune la care nu merită să reflectezi prea mult, probabilitatea de a se întâmpla fiind atât de mică. Până azi, de fiecare dată când scriam, India era undeva afară, în spatele uşii metalice a apartamentului meu. Rămânea acolo până când terminam de scris. De azi e ca şi cum India stă alături de mine, în faţa aceluiaşi laptop, uitându-se peste umărul meu la ceea ce scriu, la cum frazele acestea se înşiră pe ecran, de îndată ce literele şi semnele de punctuaţie sunt tastate. E o situaţie ciudată…” (p. 120). El însuşi recunoaşte, deci, că, de la un punct încolo, nu mai descrie o experienţă („scriu în jurnal din ce în ce mai greu”; „e posibil să fie epuizat tot ceea ce aveam de spus” – p. 119), se scrie, de fapt, pe sine. De aici şi titlul, explică undeva autorul, Vremea musonului sau transfigurarea unei lumi reale în expresie personală: „Musonul este una dintre realităţile care modifică cel mai mult viaţa de zi cu zi în India. Când începe musonul, vreme de o săptămână-două-trei-o lună, plouă aproape permanent, canalizările nu fac faţă, tot oraşul se blochează. Musonul reprezintă, într-un fel, şi trecerea de la experienţa mea de european, la experienţa în India”.

Veritabilă (auto)ironie, aventura lui Ovidiu Ivancu: pornită ca o explorare a unui teritoriu străin, ea se dovedeşte, în final, o introspecţie a propriei identităţi, poate nu atât a celei personale, cât mai degrabă a celei naţionale. Cu implicaţii nu tocmai onorabile pentru cea din urmă. E adevărat, pusă în relaţie cu societatea hindusă, naţia română (deloc „occidentală” în puţinele pasaje care o tratează) iese basma ceva mai curată, dar nici mult nu se deosebeşte de prima. Ba poate, oglindite în dimensiunile şi diversitatea culturală a Indiei, carenţele bietei Românii devin parcă şi mai greu de tolerat: „aceleaşi realităţi infecte, trăite în aceleaşi locuri: Aeroportul Henri Coandă şi Gara de Nord. Şoferii de taxi bucureşteni, de departe specia cea mai bizară şi vulgară de taximetrişti pe care am întâlnit-o până acum, în România sau aiurea… Apoi, Gara de Nord, cu cerşetorii ei şi micii interlopi, pe lângă care trece nepăsător, la intervale neregulate, câte un poliţist. Trenul care vine de la Constanţa are, desigur, 200 de minute întârziere”. „Am timp suficient – continuă pe un ton persiflant călătorul – să încerc un exerciţiu de imaginaţie: cum trebuie să se simtă un străin, venit pentru prima dată în România, pe această rută infernală aeroport-Gara de Nord. Trenurile sunt anunţate, cu rare excepţii, doar în română, sala de aşteptare mişună de indivizi dubioşi, care-ţi oferă telefoane mobile sau cine ştie ce altceva, din când în când se mai produce câte o altercaţie în care cineva urlă şi altcineva oferă, generos, palme şi pumni vreunui cerşetor pripăşit prin gară…” (pp. 127-128). În fine, conchide la fel de ironic: „Numai străin să nu fii!”. Dar nici român – nu-i parcă mai mare cinstea. Cel puţin, nu în jurnalul lui Ovidiu Ivancu: „îmi amintesc de programul obositor care nu îmi lăsa timp pentru a citi sau a scrie. E încă omniprezentă în România ideea că profesorul trebuie să fie un lucrător într-o fabrică de şuruburi, cu un program fix şi cu o normă la fel de fixă. Ne mirăm mai apoi că profesorii români sunt învechiţi, că nu mai au acces la noutăţile din domeniul despre care vorbesc. Cum ar putea să fie altfel, când nici timpul şi nici resursele financiare nu le permit să participe la conferinţe, să îşi cumpere cărţi şi mai apoi să le citească?!” (p. 69). O mentalitate rigidă şi lipsită de perspective, aşadar, cu nimic mai promiţătoare decât cea din New Delhi.

Aşa cum arată India în cartea lui Ovidiu Ivancu, cu greu s-ar mai putea cineva lăsa fascinat de ea. Şi mai puţin convins să-i calce aievea pragul.

 

_______

* Ovidiu Ivancu, Vremea musonului: patru ani în India, Editura Eikon, 2014

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

 

de VATRA

Fluxurile poeziei

Andreea POP

cese

Recentul California (Pe Someş)* înscrie poezia Ruxandrei Cesereanu pe o direcţie mai puţin frecventată până acum, a amortizării ţipătului, tensiunii frenetice a imaginarului şi „exorcizării” „abatorului dinăuntru” într-o formulă care, deşi păstrează reminiscenţe delirioniste, le temperează, însă, în favoarea autoconfesiunii concrete de această dată. Dacă păstrează însă o linie constantă, poemele din acest volum o fac prin viziunea îngroşat postapocaliptică, identificabilă aici prin modalitatea de raportare topografică (a se vedea, în acest sens, amplul poem Cădere deasupra oraşului, din volumul cu acelaşi nume, apărut în 1994).

Citește în continuare →

de VATRA

O sărbătoare continuă

Andreea POP

franghia-inflorita_1_fullsize

Cu excepţia poemelor studenţeşti din volumul de debut (Epistole pentru Camelia, Editura Imago, 2002), pe care autorul însuşi îl contabiliza la un moment dat ca fiind ignorat aproape cvasi-general (cu excepţia a vreo două cronici, totuşi), poezia lui Radu Vancu a fost întâmpinată, încă de la început, cu un interes care denunţa o voce de o vibraţie distinctă, cu un ecou cu bătaie lungă.

Forţa lirică, susţinută de o viziune în care experienţa personală este transfigurată într-o exorcizare terifiantă, notabilă în mai toate volumele, a confirmat, în bună măsură, o astfel de intuiţie. Există, în poezia lui Vancu, întotdeauna, un fir de tensiune care străbate de la un capăt la altul filonul poetic şi care activează de fiecare dată un paroxism senzorial şi afectiv; dacă în Epistole un asemenea impuls ia forma unui ecorşeu în care „radiografierea” iubitei devine scară unică de reprezentare a lucrurilor – „fulgii s-au mărit,/ în zarea depărtată ningi gri, griul vine probabil de la pulovăr,/ da, în mod sigur, căci, privind atent, se poate vedea deasupra/ orizontului linia desuet de albă a gâtului tău”, ninsoare (poemul cuvintelor) –, începând cu Biographia litteraria (Editura Vinea, 2006), discursul explodează de-a dreptul într-o confesiune teribilă care se scrie în carne cu vârful unei lame ascuţite, în care cuvintele devin „o baltă puturoasă, pe care eventualele înţelesuri se întind ca mătasea broaştei/ verde-răcănel […]” (basmul pe care mi l-aş spune mie) şi care articulează o reprezentare identitară de tip abator: „Sentimentele din carne de porc./ Amintirile-chifteluţe din carne tocată râncedă./ Noemele-copănele. Monomaniile-fleici. Obsesiile-filé.” (Sentimente din carne de porc, în Monstrul fericit, Editura Cartier, 2009).

E greu de spus care sunt trăsăturile Frânghiei înflorite* ce nu au fost descifrate de către exegeză până acum. S-a vorbit, între altele, pe bună dreptate, de o formulă nouă în care este tratat materialul poetic în raport cu temele anterioare şi despre „capacitatea de a-şi purta în spate integral obsesiile, fără a renunţa la vreuna dintre ele când o angoasă nouă se iveşte la orizont, (care, n.n.) face din Radu Vancu un poet profund, cu un imaginar autonom” (Alex Goldiş, România literară, nr. 25/2012), de felul în care „brutalul, macabrul, traumaticul” se îmbină cu „delicateţea, inocenţa şi fanatismul familial” (Ştefan Baghiu, Cultura, nr. 384/2012), ori despre structura volumului – „un soi de testament tulburător în care depoziţiile parodice sînt concurate de lamentări sfâşietoare despre insuportabila vitalitate a morţii.” (Claudiu Turcuş, Observator Cultural, nr. 631/2012) Cu siguranţă că una dintre primele calităţi ale scriiturii este dată de expresia rafinată, în comparaţie cu volumele anterioare, concentrată, adică, într-o economie a rostirii care mizează pe detaliul esenţial sau pe comparaţia insolită şi sugestivă, ca strategie de eficientizare maximă a sugestiei: „Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă.” O asemenea sondare scrupuloasă a adâncimilor psihismului traduce, în poezia Frânghiei, o hiperluciditate ascuţită, pe fondul căreia faţa şi reversul lucrurilor se împletesc într-un joc al corespondenţelor sumbre: babeţica devine echivalentul ştreangului, iar simbolistica trandafirilor trădează un accesoriu funebru în decorul lumii de dincolo şi „contaminează”, deopotrivă, şi micul univers filial. Convulsia lăuntrică ia forma unei confesiuni care, pe fondul tuşelor existenţialiste, denunţă o cerebralitate ce mocneşte răbdător, concizie a unei interiorităţi care îşi proiectează neîntrerupt tulburata disecţie biografică.

În toată această „politică de epurare”, cohorta de obsesii şi preferinţe livreşti din poemele anterioare este uneori sacrificată cantitativ în detrimentul reflecţiei imediate (nu-i vorba, nu în totalitate, căci apar, totuşi, între altele, consemnarea melancolică a ultimei întâlniri cu M. Ivănescu – celălalt „mort iubit”, jurnalele kierkegaardiene ca „anti-depresive” de nădejde, ori frânturi din discuţii amicale despre literatură), ceea ce face din inserţiile parantetice strecurate pe alocuri în discursul liric propriu-zis (deşi nu în puţine locuri aceste „breşe” explicative se infuzează discret de tuşele unei poezii subtile), dincolo de „exerciţiu de respiraţie”, cea mai autentică şi fidelă auto-critică; esenţa întregului demers poetic poate fi localizată tocmai într-o astfel de „galerie” laterală: „Subconştientul meu mic-burghez vrea să facă ordine, să aşeze în silogism microarmonia şi catastrofa, să regizeze un cartoon feeric după un scenariu deprimist.”; ori, puţin mai încolo, constatarea poetului că, mai mult decât una de poezie, cartea pe care o scrie devine o adevărată contabilitate onirică. Comentat într-un dublu registru, breviarul stărilor sufleteşti închipuie o pereche opozitivă cu polii răsturnaţi, care face din poezia lui Radu Vancu o devoalare cutremurătoare în care în reflecţia cotidiană cerebrală şi temperată se poate ghici culoarea roşiatică a rănii, chiar dincolo de cazurile explicite (ca de pildă refrenul obsedant de la începutul fiecărei secvenţe lirice, de o rezonanţă candid-îndurerată), în punctele de aparentă evaziune biografistă: „Oricât de disparate sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa. Evident – aceeaşi verbigeraţie, aceeaşi Speranţă disperată.” Dincolo de preocuparea pentru livresc şi poezie (prezentă în alte câteva rânduri, alături de obsesia scrisului) şi „blestemul” logoreic, „moştenit” din volumele anterioare, aşa cum am arătat la început, ce iese la suprafaţă aici e o anume încercare disperată de conciliere a memoriei neînduplecate cu luciditatea care cere îngăduire, încercare articulată într-o concluzie minimalistă situată în vecinătatea dramatismului.

Toate ipostazele pe care le dezvoltă lirismul din Frânghia înflorită îşi trag această tensiune dramatică nu doar din finalurile concentrate şi sentenţioase, ci şi dintr-un anume vizionarism de tip expresionist (nu ca notă definitorie pentru poet, totuşi, deşi volumul de faţă demonstrează această caracteristică mai limpede, comparativ cu cele anterioare), de o senzorialitate accentuată, într-un registru adeseori macabru. Câteva „mostre”: imaginarul serafic din lumea de dincolo a tatălui stă sub semnul bestialităţii („Abia atunci, culcat pe spate,/ vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,/ turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,/ numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.”); aceeaşi perspectivă sumbră deschide cerul pe care soarele de noiembrie se vede „călduţ ca un cadavru proaspăt”; în fine, morţii se metamorfozează la un moment dat în oameni de zăpadă „«cu ochii de năsturei sticlind în delir/ cu zăpada învelind atent maţele terciuite/ şi bulgării de carne însângerată.»”. Cimitirul de unde mortul „cel mai iubit dintre morţi” îi trimite fiului epistolele sinistre devine un soi de Babel infernal, un circ de o tragi-comedie excelent pusă în scenă, care adăposteşte, rând pe rând, cadrul unui musical mortuar, un cinema al morţilor, salon în spital, mai apoi, unde Dumnezeu îşi face vizita zilnică, ori parc de joacă unde îngerii „se dau huţa/ ca-n balansoar pe un coşciug mai înclinat”. Viaţa de acolo şi viaţa de aici îşi schimbă reciproc valenţele; prezentul domestic ia forma unui purgatoriu, la capătul căruia se arată tainic paradisul Cami-Sebastian. Iată o secvenţă pe deplin reprezentativă pentru acest travaliu dantesc: „«Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare/ aşa cum ne-am făcut felul./ Unul cu un cuţit în inimă,// altul cu glonţul în creier,/ altul cu venele deschise./ Însă se lucrează din greu la imagine.// Eu am primit acelaşi maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ şi te aştept tot cu ştreangul la gât,// dar rafiei i s-a poruncit să înflorească/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ştreangul de flori,// atent de parcă mi-ar fi/ cel mai bun prieten/ bărbierindu-mă pentru nuntă.»// Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,/ pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,/ din pătuţ se aude motoraşul cu muci// din năsucul lui Sebastian./ Ca de obicei, după dezastru/ lumea e perfectă.” Din nou, calmul din final afişează doar aparent şi promisiunea edenică.

Într-un interviu acordat lui Adrian G. Romila (în Conta, nr. 15-16/2014), vorbind despre primele lecturi, Radu Vancu făcea diferenţa între miza acestora şi proiectul său literar actual: „Pe atunci (în copilărie, n.n.) credeam în literatura de imaginaţie, după cum se vede; acum, de când îmi exersez mitomania în pagini tipărite, cred în literatura de memorie – dar ştiind bine că, de fapt, memoria e imaginaţia în flăcări.” Văzut din această perspectivă, Frânghia înflorită reprezintă un spectacol de piromanie impunător. Un mare poem e toată cartea, o sărbătoare continuă a celor mai devotaţi demoni.

________

* Radu Vancu, Frânghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2012, 76 p.

 

[Vatra, nr. 10/2014]

de VATRA

Mereu în căutarea libertăţii

Cristina TIMAR

res_44c1767b72472be0b9e5753b90f5f71d

Romancier de cursă lungă, nu neapărat prolific, cât temeinic, Radu Mareş, având la activ, din momentul debutului cu Anna sau pasărea paradisului (1972), urmat de excepţionalul roman Caii sălbatici (1981), până acum, cinci romane, două ante, celelalte trei postrevoluţionare, dintre care trebuie amintit Când ne vom întoarce (2010), revine în forţă în 2014 cu un volum de proze, Sindromul Robinson, ceea ce pare atipic pentru un prozator ce părea dedicat construcţiilor romaneşti. Probabil a existat şi la noi, în ultimii ani, o nevoie de revitalizare a prozei scurte, încurajate şi de Premiul Nobel atribuit anul trecut lui Alice Munro, prozatoarea canadiană specializată pe genul scurt, fără însă a se atinge la noi amploarea unui fenomen. Întrebat, într-un interviu recent, de ce nu a dezvoltat cel puţin două din cele patru nuvele care alcătuiesc Sindromul Robinson în roman, întrucât materialul epic îi permitea o asemenea extindere, Radu Mareş are propriile răspunsuri1.

Aşadar, condiţia prozei scurte e o mai veche preocupare a prozatorului, care a coincis, la un moment dat, cu o sensibilă creştere a receptivităţii faţă de genul scurt şi în spaţiul authton. Volumul cuprinde doar patru proze, de dimensiuni inegale deşi, potrivit mărturisirii scriitorului, numărul celor scrise ar fi mai mare. O parte dintre ele au fost publicate în ultimii ani în paginile Vetrei. Cele patru alese de prozator în corpul volumului de faţă au însă în comun, în ciuda conţinuturilor variate, preferinţa pentru o naraţiune subiectivă, mai pronunţat confesivă în cea de-a doua povestire, care dă şi titlul volumului, un veritabil jurnal de scriitor, întins pe durata a două-trei săptămâni. Convenţia personajului-narator şi a scriiturii subiective e tehnica abordată în primele trei povestiri (O bătaie în uşă, Sindromul Robinson şi Antimetafizica), plăcerea povestirii fiind dublată, în subsidiar, de tot atâtea meditaţii metatextuale, autoreflexive, care par să testeze limitele şi să lumineze faţetele convenţiei alese şi totodată, ale ficţiunii însăşi. În ultima proză (Linii şi cercuri), cea mai extinsă cantitativ (aproape jumătate din volum), de dimensiunile unui microroman, omogenitatea convenţiei narative din primele trei piese e, cel puţin aparent, abandonată. De această dată, se preferă ca pretext pentru autenticitatea scriiturii, varianta transpunerii scriptice a vieţii unei emigrante românce în Italia, la al cărei restaurant scriitorul poposeşte întâmplător. În ciuda schimbării opticii narative, de la una pronunţat subiectivă, la una obiectivă, conştiinţa auctorială e la fel de prezentă, dacă nu, paradoxal, chiar mai prezentă decât în cele trei povestiri anterioare. Un scurt prolog avertizează cititorul că cele ce urmează se inspiră din fapte reale, narează viaţa suficient de bogată existenţal a cuiva care îi speculează bogăţia, adică protagonista însăşi, arhitecta extrem de talentată Irina, devenită în Italia patroana unui restaurant, dar se declară incapabilă să o transpună pe hârtie, fapt pentru care apelează la serviciile unui scriitor profesionist, căruia, odată cu actul mărturisirii, îi acordă şi toată încrederea reuşitei demersului scriitoricesc: „- Sunt şi eu româncă, mă cheamă Irina, mi-a zis. Am tras cu urechea şi am înţeles că eşti scriitor. Povestea ei nu e dintre cele peste care să treci şi s-o uiţi.”(p.133)

Desigur, ar fi fost interesant şi un epilog, care să conţină un feed-back al eroinei povestirii dar, ca şi în cazul celorlalte povestiri, nu eroul sau eroina au ultimul cuvânt, ci scriitorul, care optează unanim pentru un final de tip opera aperta. Astfel, în cele patru povestiri, care nu testează doar limitele singurătăţii (după cum sugerează chiar titlul) şi ale libertăţii (după cum vom vedea), ci şi ale ficţiunii, sau, mai degrabă, ale continuum-ului realitate-ficţiune, conştiinţa auctorială e protagonista sau, mai precis, modul în care ea reflectă spectacolul, uneori grotesc, alteori misterios sau senzaţional al lumii, ei îi revine ultimul cuvânt deşi, în maniera scriiturii palimpsest, acest lucru se devoalează abia la o lectură secundă. Lectura aparent facilă a unor povestiri care surprind instantanee de viaţă nu mai e atât de light, dacă luăm în considerare paradoxul pe care sunt construite: evenimentul de ordin excepţional provoacă scrisul sau conştiinţa auctorială selectează şi ficţionalizează banalul cotidian, dându-i alte valori.

Există o atracţie pentru excepţionalitate în toate cele patru povestiri: una a singurătăţii voite, căutate, iar ce-a de-a doua a faptului de natură excepţională. În prima, în ciuda ambiguităţii identităţii tânărului care bate la uşa pensiunii situate pe o insulă grecească, căutând o gazdă pentru a petrece trei zile de vacanţă, pe care o şi găseşte în persoana misterioasei Eleni, bănuim un scriitor sau, în orice caz, un potenţial scriitor, căruia evenimentele intense trăite pe insulă îi declanşează apetitul pentru scris. Chipul auster al proprietarei, care-l întâmpină fără ocolişuri curtenitoare, întrebându-l „Eşti cumva terorist?”, jocul seducţiei dintre el şi adolescenta însărcinată, de un erotism irezistibil, Eleni, pe care o cucereşte povestindu-i în rezumat două opere celebre, sondarea ungherelor casei, al cărei mister devine şi mai intrigant pe măsură ce descoperă cu surprindere pe un raft două cărţi propagandistice – „cărticica roşie” a lui Mao şi „Problemele leninismului” a lui Stalin, toate dau un aer insolit escapadei. Dar vom reveni asupra primei povestiri, întrucât o considerăm reprezentativă pentru viziunea întregului volum.

În cea de-a doua, personajul-narator e un scriitor veritabil, retras pentru câteva luni în liniştea unei cabane din munţi pentru a scrie un roman. Sondarea imaginilor copilăriei scoate la iveală chipul mamei şi scena ce pare să-i fi marcat definitiv copilăria: momentul culminant al plânsului hohotit al mamei, împovărată de greutăţile vieţii. În contrast cu aceasta şi întrerupând brutal reveria scriitoricească, e apariţia ţigăncuşei, salvată de personajul-narator de la moarte prin asfixiere în propria maşină luxoasă. Luxul ostentativ afişat de ţingăncuşă şi apariţia, la fel de inopinată, a clanului de ţigani gălăgioşi, sosiţi s-o readucă în sânul comunităţii pe evadată, gestul ţiganului lider, care mototoleşte foile scriitorului şi le aruncă pe podea înainte de plecare, par uşor senzaţionale, dar nu fac decât să atragă atenţia asupra kitsch-ului, inculturii şi grosolăniei care ne găsesc oriunde ne-am afla, maculând chiar şi tihna şi rarefierea spirituală a unei cabane înzăpezite.

O brutalitate de o altă natură, care distruge relaţia filială de această dată, regăsim în cea de-a treia şi cea mai scurtă povestire. Cinismul epocii ultracivilizate pe care o traversăm se regăseşte pe chipul bătrânului de viţă nobilă, silit să-şi înstrăineze bunurile învestite cu cea mai înaltă valoare spirituală (cărţi, obiecte de artă) de către fiica plecată în străinătate, care le repudiază grosso modo. Goliciunea stranie e vechiului conac, văduvit de ceea ce-i dădea frumuseţea retro, e înspăimântătoare. Pentru bătrânul erudit aflat în pragul morţii, imobilizat într-un scaun cu rotile, înstrăinarea obiectelor la cererea fiicei, simboluri ale valorilor în care a crezut, echivalează cu o vidare de propria interioritate şi libertate şi, prin urmare, la nivel moral, cu un paricid. Nu întâmplător, discuţia cu amicul scriitor alunecă spre tema morţii asistate, a execuţiilor capitale, a sinuciderii.

Ultima povestire, având în centru o eroină, e liantul celor două epoci. Provenind dintr-o familie de nomenclaturişti, Irina e o răsfăţată a regimului, are parte de cea mai bună educaţie şi de o mulţime de alte privilegii, dar acest lucru nu o scuteşte de sentimentul de inadaptabilitate. Ajunsă arhitectă în capitală în preajma căderii regimului, ea se refugiază în apartamentul ultramodern, dar spaţiul acesta aparent securizant nu-i prieşte. Îndrăgostită de un misterios vecin, îl urmăreşte prin oraş într-o dimineaţă de iarnă, dar îi pierde urma în scurtă vreme. Ajutată de prietenul ei Doru, tot arhitect, dar gay, ea adoarme după ce ia câteva somnifere. Trezită de telefonul unui alt amic, alarmat de veştile care veneau dinspre capitală în provincie, Irina iese buimacă pe străzi, pentru a se descoperi în mijlocul revoluţionarilor. Urmează momente halucinante, când descoperă trupul decapitat şi capul aşezat pe o anvelopă, al bărbatului de care era îndrăgostită, având alături un carton cu inscripţia: terorist. Spaima o conduce spre o supradoză de somnifere şi ulterior, în stare de semiconştienţă, e scoasă afară din ţară cu o ambulanţă.

Întorcându-ne la prima povestire, se cuvine să notăm că e singura în care avem de-a face cu o revenire la locul faptei. Nostalgia iubirii din vara trecută îl readuce pe insulă şi oferă epilogul celor trei zile dilatate la maximum. Personajul-narator află cu stupoare, din relatarea unui ospătar, că atât casa de pe stâncă, cât şi Eleni pieriseră într-un atentat cu bombă. De existenţa tinerei seducătoare, barmanul nu părea să aibă ştiinţă, dar ea nici nu mai contează atât de mult, prezenţa ei fiind tot mai estompată chiar şi în amintire, dacă nu chiar fantasmatică. Celor doi nu le rămâne decât să speculeze pe marginea activităţilor subversive derulate în casa lui Eleni, cu acordul şi adeziunea ei totală. Deloc întâmplător, iubirea dispare din scenă în final, părând rodul imaginaţiei unui narator necreditabil, după cum au notat unii comentatori. Mai degrabă, ea e pur şi simplu zdrobită de mâna de fier a politicului, prezent mai estompat în prima parte – prin ştirile urmărite asiduu de Eleni la televizor, privind înăbuşirea revoltelor cetăţenilor de forţele de ordine – trimitere fără echivoc la mişcările şi ciocnirile violente din Atena din timpul recesiunii economice. Moartea tragică şi suspectă a femeii nu pare fără legătură cu revolta abia ţinută în frâu. În timp ce urmărea scenele dramatice din capitală, transmise live de posturile tv, mimica femeii, ce trăda emoţii intense, e notată lapidar de narator: „Furia, dacă nu ura, se citea cu atâta claritate, încât am încremenit.”(p.21) Iar dacă în anul anterior, prin fulguranţa iubirii, politicul mai putea fi ignorat, în finalul povestirii el îşi reclamă supremaţia absolută şi angoasantă. Chiar şi o insulă aparent izolată în frumuseţea ei paradisiacă, metaforă a evadării din cotidianul imediat, cade sub securea politicului şi a morţii. Neliniştea, spaima, suspiciunea faţă de semen, perceput ca o alteritate maximă, limbajul cenzurat, furia reapar în imaginea barmanului, dublul masculin al lui Eleni. Eşecul iubirii e dublat de un eşec al singurătăţii şi deci al libertăţii, pe care doar singurătatea i-o garantează. Căci, finalmente, ce e sindromul robinsonian dacă nu o naufragiere autoimpusă a unor indivizi siliţi să devină antisociali, pentru care claustrarea în locuri de un magnetism aparte (insule mediteraneene, munţi, propria casă) devine necesitate vitală şi singura formă de autoprotecţie, fragilă, ce-i drept, în faţa unui mediu politic şi economic tot mai invaziv şi nepăsător cu individualităţile.

Atitudinea antisistem, care îmbracă forma evaziunii, nu a revoltei directe, violente, nu-i este deloc străină lui Radu Mareş, e chiar o constantă a operei sale, pe care o regăsim şi în marele său roman, Caii sălbatici. Cele două cărţi întreţin un dialog fertil peste timp asupra posibilităţilor libertăţii interioare în cadre sociale tot mai procustiene: în totalitarism, respectiv în democraţie. Meditaţia asupra libertăţii capătă accente mai dramatice în volumul de faţă, cu atât mai mult cu cât, dacă totalitarismul îşi clama antipatia faţă de orice formă de libertate individuală, democraţia o postulează drept ideologie fondatoare. Dacă înainte individul cunoştea faţa hidoasă a adversarului, acum ea e mai ascunsă şi adversarul mai subtil, adăpostindu-se confortabil sub aparenţa binelui. Iar dacă, aşa cum constata Florin Corneliu Popovici la finalul studiului său dedicat Cailor sălbatici, toate formele de evadare ale personajului din universul sufocant al epocii comuniste se dovedesc a fi „forme iluzorii ale libertăţii”2, nu e alta concluzia privitoare la personajele volumului de proze. Perioada actuală nu este nici pe plan local, nici european mai îngăduitoare cu nevoia de libertate interioară a omului, violentând-o sistematic prin intruziunea politicului, economicului şi nonvalorii. Ea nu e garantată decât formal şi nicidecum pe termen lung. Fiecare individ trebuie s-o recucerească pentru sine, iar acest lucru se întâmplă în momente privilegiate. Pentru aceste oaze de libertate pledează fiecare dintre cele patru povestiri. Ne aflăm, în fapt, în faţa unui volum excepţional care sondează natura excepţională a adevăratei libertăţi.

_____

Note:

1 Acolo, între cuţite şi pahare, s-a dezbătut îndelung şi adesea polemic condiţia prozei scurte, în general, în lume, dar şi la noi, în special. Dacă proba talentului e sau nu proza scurtă, pentru că, se-nţelege, să scrie roman, text lăbărţat, destructurat, poate oricine. Dacă tendinţa (moda) imperialistă a romanului a fost impusă de editori care-şi ştiu doar propriile interese sau e un pas natural, misterios, dar natural al vieţii literaturii. Dacă n-ar fi interesant un demers cu forţe conjugate de resuscitare a prozei scurte, demers de asumat pe termen lung şi cu bună pregătire de artilerie. Dacă n-ar fi aici soluţia recâştigării cititorului de literatură, care azi nu are timp şi nici tragere de inimă pentru sute de pagini de text bătucit. Dacă o asemenea aventură contra curentului n-ar reoxigena apele cam mâloase ale stagnării. Etc. În acest climat dilematic, dinozauresc, nici nu ştiu cum, dar cu mari voluptăţi, am scris câteva (sunt mai multe!) proze de scurt si mediu metraj, fără să am în minte alternativa romanelor posibile ce puteau fi trase din acelaşi material epic.” (Suplimentul de cultură, 2 iunie 2014).

2 Florin Corneliu Popovici, Anotimpul regăsirii, în Cărţile supravieţuitoare, coordonator Virgil Podoabă, Editura Aula, Braşov, 2008, p. 316

_____

*Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom, 2014

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Încercînd să ne căţărăm pe scara lui Ion Pop

Al. CISTELECAN

res_f694ce9d4bdfbdad680af9848227c432

Şi Ion Pop e pornit, mai nou, împotriva impresionismului. Nu foarte tare, dar tocmai!, cu cît pornirea contra e mai senină, cu atît pare – sau chiar e – mai întemeiată. Nu e Ion Pop primul (şi, fireşte, nu va fi nici ultimul) critic oarecum supărat pe impresionişti şi pe impresionismul lor. De la bun început au fost oameni – care se credeau deplin ne-impresionişti – cărora nu prea le-a căzut bine la inimă „succesul” impresionist şi care au încercat să-l relativizeze ca acţiune critică şi să-l împingă spre gratuitatea exegetică (zicînd, în esenţă, că-i simplu spectacol de narcisism). Un om cu doctrină cum era Mihail Dragomirescu a spus-o, probabil, cel mai răspicat, atunci cînd, în Directive­-le lui, opunea, foarte favorabil pentru propria poziţie, „critica impresionistă” celei „doctrinare”. „Critica impresionistă – zicea el – place, iar cea doctrinară impune. Una tinde către frumos, cealaltă către adevăr; una are graţia, cealaltă, autoritatea.” Aşa o fi, doar că în critică nu există autoritate fără graţie (şi nici adevăr fără pregnanţă expresivă). Critica, deşi făcută – cel puţin pînă-n ultima vreme – mai mult de bărbaţi, e, pe fond, activitate feminină, nefiind altceva decît analitica unei seducţii (uneori a unui eşec seductiv). Chiar dacă e făcută cu raţiuni trase din animus (fiind lucrare de inteligenţă în primul rînd, de nu şi-n ultimul), ea e, de fapt, cum bine a zis Susan, o erotică (oricum, ar trebui să fie şi cînd nu e), motivînd doar – şi traducînd în argumente – o fascinaţie (sau, cum ziceam, cred, destul de limpede, frustrarea de ea). Aşa stînd lucrurile, nu se poate dispensa de graţie, căci în erotici – indiferent de natura lor – nu se lucrează din topor, ci mai cu fineţe şi mai ”impresionabil”. Analiza unei seducţii – ori descrierea ei, totuna – pretinde şi ea retorică seductivă. Bieţi oameni seduşi, criticii sunt, la rîndul lor, nişte seducători. Ion Pop crede, probabil, că nu-i destul de seducător şi de aceea zice vorbe rele (în Argument-ul la Scara din bibliotecă, Editura Limes, Cluj, 2013; profit de paranteză pentru a sugera editurii prezenţa unui corector riguros; e păcat de o editură tot mai prezentă cu lucruri bune!) de ”purul impresionism” (dar există aşa ceva?!), care ar fi el ”agreabil, jucăuş” şi ”poate el jongla pînă la subtilităţi manieriste cu formulele ingenios descoperite ori inventate”, primind ”pe loc meritatele aplauze”, dar nu se poate compara cu ”lectura lentă”, un adevărat ”derivat senzual al palpării cuvintelor celuilalt” (ziceam de erotică, nu?; după Sontag, desigur, dar iată-l pe Ion Pop în flagrant programatic şi pragmatic de senzualitate directă!), singura ”lectură adevărată,” cea care ”vrea să se convingă şi să convingă”. (Poate aici e marea diferenţă: impresionistul e deja convins – nu mai ”vrea să se convingă” – şi doar îşi etalează seducţia, pe puncte şi conform unui desfăşurător argumentativ; nu cred că Ion Pop ar crede, la rîndul lui, că e doar o problemă de ”formule ingenios descoperite ori inventate”). Eu (cel puţin eu dintre toţi impresioniştii; dar cred că şi ceilalţi) sunt întru totul de partea lui Ion Pop cînd e vorba de ”lectura înceată,” mai cu seamă în cazul poeziei, unde lectura trebuie făcută nu doar pe litere, ci chiar şi pe paşii de dans corporal pre-literar/pre-verbal. Nu ne certăm, aşadar, cu Ion Pop şi nici n-o să-l dăm afară din tagma (am mandat), oricît de frivolă i s-ar părea, impresionistă; din contră, îl ţinem ca pe unul dintre impresioniştii de prim rang, cu acută vocaţie analitică şi cu voluptatea răsfăţului interpretativ în detalii.

Între cele ale lui Ion Pop, Scara din bibliotecă e dintre cărţile (puţine, faţă de cele cu arhitectură tematică şi ideatică riguroasă ori doar centrate pe un autor, pe o operă sau pe un fenomen) cu construcţie mai fluidă, fiind, cum zice singur, un ”mozaic eseistic”, împărţit în patru panouri inegale ca întindere, dar cu ”unitatea vederii” asigurată (deşi Ion Pop îşi face oarece griji). Lucruri de excelenţă, fie că e vorba de plimbarea cu opriri şi cotiri imprevizibile din prima secţiune (de-a lungul istoriei literare), fie că e vorba de sectorul de critică a criticii. Dar secţiunea care-mi pare cea mai incitantă e cea de Priviri spre mişcarea literaturii, un panou de actualităţi tratate ca-ntr-un fel de sinteze concentrate, abordînd chestiuni la ordinea zilei – şi toate destul de delicate. În prima dintre ele – Note despre ”subversiunea esteticului” şi limbajul ”esopic” neomodernist – Ion Pop (de pe o poziţie defensivă) apără generaţia ’60 de acuza de evazionism în metaforă şi ambiguitate, subliniind punctele cu atingere subversivă din acţiunea acesteia. Sunt argumente puse limpede în evidenţă şi cam greu de ignorat sau subestimat (deşi tocmai asta s-a făcut, de unde reacţia lui Ion Pop). Tabloul subversivităţii şaizeciste începe chiar cu „recîştigarea specificului limbajului poetic” (p. 318), a dreptului la conotativitate şi sugestivitate, la plurisemantism (împotriva semnificaţiei univoce pretinse de dogma proletcultistă). „Evazionismului” însuşi – care era/e marea acuză anti-şaizecistă – i se relevă faţa pozitivă (în sens oarecum şi civic, nu doar literar), măcar în măsura în care era o fugă ”de caietul cu teme date şi de codurile simpliste ale comunicării” (idem), recucerirea ”esteticului” fiind prin sine, la acea vreme, un act subversiv. E o contra-argumentaţie nuanţată, care nu trece cu vederea nici impactul unor gesturi ceva mai frontale (dar, fireşte, tot înlăuntrul esteticului), cum ar fi „scrisul pe dedesubt”, lirismul problematizant, parabolicul, ironicul – şi-n general toate valenţele de „tranzitivitate” ale unei poezii considerate cam prea repede strict „intranzitivă.” O apărare, aşadar, bine pusă la punct, nuanţată şi echilibrată, fără „eroisme” inventate, dar care, cu siguranţă, va părea tot fragilă impetuozităţii ”acuzative”.

Celelalte trei-patru intervenţii în actualitatea fenomenului poetic sunt, într-adevăr, priviri panoramice şi pot reprezenta, singure, o contrasă fenomenologie a poeziei din ultimele decenii. În Note despre poezia anilor ’90 problema abordată este cea a identităţii de grup a pretinsei ”generaţii ’90” (între timp, fireşte, chiar şi militanţii au lăsat-o baltă cu această pretenţie), pe care Ion Pop o vede (pe bun temei) doar ca pe o prelungire mai radicalizată a generaţiei ’80. Concluzia e trasă după ce sunt trecute în revistă toate punctele programatice (de la filonul existenţial la noua autenticitate şi la atitudinea ironică şi ludică) şi – nu mai puţin – traducerea lor în fapte creative. În trecere, şi tot pe bună dreptate, Ion Pop ironizează mentalitatea ”generaţională” potrivit căreia ”plaiul mioritic e născător de noi generaţii” de fiecare dată cînd ”bate orologiul cosmic” zece ani (sau şi mai puţin) şi cînd ”din cazarma lirică naţională trebuie să iasă în costume periate o trupă de şi mai fercheşi soldaţi” de lirism (p. 330). (Fie spus în treacăt că acest soi de ironie destul de tăioasă apare mereu de-a lungul cărţii, mai cu seamă aici, dar şi în prima parte, cu diverse prilejuri parentetice). Obiecţia cea mai gravă – poate chiar de o gravitate dramatică – pe care Ion Pop o aduce poeziei noului val – obiecţie ce va fi reluată şi mai accentuat cînd va vorbi despre valul următor, douămiist – e cea referitoare la rarefierea ”substanţei” şi la eludarea ”dimensiunii autentic interogative a spiritului” (p. 333). Recapitulări-le care urmează pun postmodernismul optzecist – şi întreg optzecismul, şi cel ne-postmodern – într-o grilă de istorie a atitudinilor poetice din care rezultă o bună componentă de continuitate (îndeosebi cu spiritul avangardist), marcînd cu ironia cuvenită şi traducerea certificatului de postmodern în ”calificativ al valorii” (p. 338). O cercetare atentă, de nu şi consistentă e În jurul ”generaţiei 2000”, cu concluzia că ”diferenţele” aduse de aceasta ar fi ”mai mult de accent şi de nuanţă” (p. 342) în raport cu optzecismul, fiind vorba, în esenţă, de continuarea aceluiaşi ”proiect autenticist” (p. 343). Minimalismul – de două nivele, zice Ion Pop, ”al trăirii şi al expresiei ei” – nu e prea pe placul lui Ion Pop, iar exhibiţionismul ”băieţilor de băieţi” (p. 347) (dar şi al ”fetelor de fete”, se-nţelege) cu atît mai puţin. Rezervele – spuse cu oarecare tristeţe şi îngrijorare – îmi par toate întemeiate, cu atît mai mult cu cît minimalismul sporeşte în clăi anuale parcă interminabile. O asumare mai gravă şi mai nuanţată, nu doar pur viscerală şi visceralizantă, a dimensiunii existenţiale (altminteri, punct programatic fix) e exigenţa pe care Ion Pop o pune de-a curmezişul minimalismului. Implicit – dar poate că Ion Pop ar fi trebuit să le-o spună şi explicit – s-ar impune şi reabilitarea imaginarului şi imaginaţiei, căci de atîta pornire antimetaforică s-a ajuns la un fel de imaginaţie plată, strict consemnativă (optzeciştii s-au pronunţat şi ei contra poeticii ”metaforei”, dar prin intermediul ei). În fine, poezia va merge pe unde vrea ea, dar nostalgiile şi îngrijorările lui Ion Pop au toată justificarea. Oare şi toată gratuitatea?!

 ______

*Ion Pop, Scara din bibliotecă, Editura Limes, Cluj, 2013

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Critica impresionistă şi instituţia cronicarului. ,,Cazul Manolescu”

ANDREEA COROIAN

image_123896733811202500_1-300x300

,,Drumul spre consacrare şi manual de şcoală al tuturor operelor trece încă (…) la noi, prin cronica literară” – astfel îşi încheie Nicolae Manolescu un articol din România Literară publicat în anul de graţie 1983 (Rolul cronicii literare, în România literară, nr. 33, august 1983), când nimănui nu-i mai era străin că, prin judecata valorică pe care o formulase din 1965 încoace, construise ceea ce ar putea fi numită ,,programa de literatură” a acelor ani greu-comunişti – Nicolae Manolescu începe discuţia despre Cronicar ca despre o instituţie. Fără a fi prea mare iubitor de istorie literară, criticul apelează speculativ, însă, la descendenţa unor  G. Călinescu sau Eugen Lovinescu, pentru a formula o teză îndrăzneaţă: ,,cei mai mulţi din marii noştri critici au fost cronicari literari şi au creat speciei un fel de aură mistică, încă nerisipită (…) Fără cronicari, situaţia poeziei lui Arghezi sau Barbu ar fi fost alta în anii de dinainte de război, ca şi situaţia lui Nichita Stănescu, în anii noştri”.

Citește în continuare →