Etichetă / debut

de VATRA

Andreea POP – Politici de expansiune

winrar de tot

De la un fond livresc mai mult sau mai puțin declarat pot fi revendicate cele mai multe din poemele care alcătuiesc winrar-ul lui Mihók Tamás (Tracus Arte, 2015). Ele dezarhivează o serie de exerciții de sondare introspectivă într-un regim tonic, alert, de euforie verbală care desfășoară „travaliul” vizionar în ritmuri sincopate.

O demonstrează cel mai concret chiar secvența care deschide volumul și care descrie foarte fidel efervescența la care e supusă imaginația poetului, tradusă aproape sub forma unui manifest agresiv prin ostentația lui: „cuvintele mele nu mai au/ răbdări de topică// noaptea ele se adună/ ca boala cándida/ pe limbă// au renunțat la cozi infernale/ & la bunele maniere// […] cuvintele mele sunt imprudente/ ca o bombă atomică/ într-un poem samizdat/ scris cu cuvintele altuia/ mai înalt și mai singur”, *. De o asemenea gesticulație impetuoasă vor uza cele mai multe din poemele de orientare livrescă, în care achiziția culturală va fi valorificată în chip nemediat și aplicată unei game generoase de variațiuni: schița teoretică, uneori pe marginea rostului poeziei (mântuitor all in), referința culturală, prelucrată prin inserția literară (în total iacov, hipodrom muzical), „șlagărul” postmodern (jocul terț), reperele cotidiene – kandinsky, kafka – etc. Toată această schemă în care e angrenată „moștenirea” cultă echivalează în poemele winrar-ului partitura cerebrală ca tonalitatea cea mai la îndemână pentru consemnarea crizei și a hiatusului existențial. Reflecția lucidă (și acidă, simultan, căci de o temperatură incandescentă adesea), ridicată la rang de fizionomie lirică fundamentală, face din poet un cerebral îmbătrânit înainte de vreme care își deapănă singurătățile într-o suită de balade postmoderne.

Construite pe o asemenea acustică de austeritate, poemele vor media radiografia monotoniei și vacuumul cotidian în imagini tehnicizante care îl aproprie pe Mihók Tamás de o zonă de „cantonament” frecventată cu regularitate și de către alți „confrați” literari (Ștefan Baghiu, Justin Dumitru etc.) și care concentrează plictisul și alienarea urbană în mici „rezervații” de viață suprasaturate de sens. Dincolo de mecanica zilnică („sunt atâtea inerții în orașul ăsta/ de-ți vine a scoate poeți din/ semințele de dovleac”, tot așa, nu spun nimic), ori „fauna” locală („cu gene false/ extensii de păr și alte drăcovenii”, răscoala din paișpe), tot acest „monolog al așteptării” e rezumat foarte sugestiv în poemul amprente, care ar merita citat în întregime pentru felul în care descifrează izolarea individuală în ecuație cibernetică: „aștept zorii zilei cu mâinile încrucișate mint/ cu mâinile delăsate mint/ cu mâinile în buzunar// de fapt/ nu poziția mâinilor mele dă de gândit/ ci flecăreala de pe fb// dau scroll în jos pe timeline-ul altora/ cuvântul omonim îmi pare o nesimțire/ el a ajuns atât de lung că a-ntrecut limitele/ cuvântului om/ bunul simț & co.// […] e un sentiment de aerosol sau mai știu eu ce/ pe fb/ plouă cu pisici și câini/ ar spune englezul/ rece și bonom/ pe aripile tale de înger/ văd amprente/ aș spune eu/ cald și trist// mă pun înapoi în pat/ și mă-nfășor în pătură/ precum într-un/ shut down.” Într-o astfel de atmosferă aseptică vor fi tratate și poemele erotice, care suferă, mai toate, de o mină ceva mai relaxată. Poezia ține aici de teren de joacă, desenul amoros e soluționat în câteva locuri în cheie ironică (am ajuns să cred), iar notația senzuală sfârșește deseori în farsă (la persoana a treia). Predispoziția poetului pentru expansiune și voluptate imaginativă se poate citi cu ușurință în astfel de versuri.

Căci nicăieri nu-i loc de patos dramatic, indiferent de reflecția sobră, de factură superioară, în direcția căreia sunt focalizate câteodată mai mult sau mai puțin evident poemele; episodul biografic (aproape accidental în ansamblul celorlalte „bucăți”) cu tentă melancolică și irizare elegiacă din tabla de șah a lui bunicu (foarte reușit, dealtfel) va fi, de aceea, repede amendat de înclinația rațională a poetului („mă vei acuza de/ voluptate testamentară”). Mihók Tamás scrie peste tot o poezie de o tonalitate degajată, vibrantă, dar care în traiectoria ei dezinvoltă, ce prizează deseori experimentul formal ca pe o virtute de prim rang, nu se pierde, totuși, în divagații pur decorative. Întâia calitate a liricelor din winrar de tot e dată de (con)știința echilibrată a dozării materialului poetic.

_________

* Mihók Tamás, Winrar de tot, Editura Tracus Arte, București, 2015

 

 

***

poeme pt van

Tot o poezie de program extravertit, care își declamă angoasele cu o exuberanță a frazării, va scrie și Maria Pilchin în debutul Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015). Doar că politica de expansiune vizează aici mai mult aparatul retoric, decât pe acela al imaginilor, circumscrise, în majoritatea lor, unui perimetru ex-centric. Două vor fi direcțiile principale în care poeta își va concentra materialul liric.

Mai întâi, ca o linie fundamentală de acțiune, un puternic filon livresc, mult mai declarativ decât în poezia lui Mihók Tamás (până la exces, uneori) și care înghite, în prelungirea lui, aproape toată armătura tematică în jurul căreia gravitează poemele. O adevărată demonstrație de forță poate fi citită în astfel de secvențe, în care lirismul Mariei Pilchin lansează sub forma unor proiectile o gamă generoasă de referințe livrești din clasicii ruși ori universali (predomină, totuși, primii, pe care poeta și-i asimilează cu un soi de orgoliu istoric) – pe care le deconspiră de multe ori încă din titluri –, inserții autohtone în registru ironic și ludic, prin care demitizează statuile literare românești (IVANUȘCA ȘI ALIONUȘCA, DUMNEZEUL FĂRĂ NUME), ori elemente de „recuzită” din imaginarul cultural colectiv, amestecate toate într-un Babel complex, cu convingerea că „până la urmă/ totul sfârșește/ într-o carte/ spunea mallarmé// începuturile și/ sfârșiturile sunt/ toate livrești/ viața e un ex libris”, HAPPY-END. În prelungirea episoadelor livrești funcționează, de multe ori, și poemele erotice, în desfășurarea cărora poeta angajează un repertoriu imagistic de temperatură înaltă (indiferent dacă vizează teoretizarea amoroasă, autoportretul feminin, ori desenul erotic cotidian), care debordează de voluptate în câteva locuri (CATREN FRĂMÂNTAT, SMS-UL SULAMITEI), dar care își vor atinge punctul maxim de intensitate în pasajele care topesc notația senzuală pe un fundament social. Poemul COPIII MEI DE LA DONEȚK ilustrează foarte sugestiv un astfel de aliaj: „uterul meu se crispase/ de durerile facerii ieri/ născusem pe copiii căzuți/ din avionul de la donețk/ copiii mei ah copiii mei/ pe care i-am zămislit/ în durerile morții/ i-am purtat în pântecul/ meu de femeie o zi/ și tată le fu/ neputinciosul sentiment/ al disperării/ […] ah copiii mei de la donețk/ urlu din toți rinichii/ și ovarele mele/ scormonesc în țărâna/ de scrum și cărbune/ țâțele mele sunt pline/ de lapte neînțărcat/ iar copiii mei cad/ ca un ovul nefecundat/ câte unul câte doi/ din cerul de la donețk”. Cu astfel de versuri, tensiunea din lirismul Poemelor pentru Ivan Gogh vibrează deja la un alt nivel și dezvăluie ramificațiile traumei (una mai mult colectivă, deși foarte acut resimțită și la scară personală) în toată arhitectura lor copleșitoare.

Adevărata fizionomie a poemelor Mariei Pilchin aici se vede cel mai bine, în surescitarea maximă a versului post-revoluționar, care adună, în derularea sa impetuoasă, mai toate preocupările esențiale ale volumului. Rezultatul va fi o poezie postbelică, articulată în tușe uneori postapocaliptice și scrisă cu impuls tulburat din tenebra cotidiană (căci vizată e nu demonstrația patriotardă, ci exorcizarea rănii istorice), care își deplânge propria istorie zbuciumată ca pe mortul cel mai drag. E loc de multă reflecție politică și gesticulație militantă aici, care stimulează focalizarea lucidă a realității (o cerebrală e și Maria Pilchin), ale cărei coordonate prind  accente cenușii în scenariul liric închipuit de poetă. Nu fără nuanțare ironică și viziune grotescă va fi configurat tot acest perimetru de criză, trasat între două coordonate care „înghit” orice urmă de asperitate: pe de o parte, Europa cu „gesturile ei de femeie aristocrată” și, dincolo de promisiunile ei, „corida de est”. „Lecția de geopolitică” îi va oferi poetei prilej de sondaj interior, pe care îl va opera de pe poziții radicale. Populat cu ruși, moldoveni fără simțul apartenenței, amintiri din „epoca de aur” care frizează amănuntul personal și îl circumscrie unor hotare întunecate („steluța lui lenin”, urss-ul „deloc de pluș/ al copilăriei noastre” etc.), desenul biografic pe care îl conturează poemele în astfel de secvențe ia forma unei schițe sumbre. Câteva episoade care descriu geografia derizorie a poetei – prilej de critică socială fără rezerve – vin să demonstreze aceste meridiane maligne, ale căror consecințe vor fi dezvoltate în poeme ca MADE IN CHINA, RULETA RUSEASCĂ, în verdictul amar din IANUS BIFRONS („dinspre nistru vin toate/ neîncrederi credințe/ țara mea nu e un teritoriu/ țara mea e o hartă”), ori în acuzația pamfletară din ORAȘ FĂRĂ ZĂPEZI („în orașul acesta arlechinii/ își au reședința circul e închis/ iar show-ul a ieșit în strada/ arta toată a fugit afară/ și acum face trotuarul”). O poezie a sechelelor e, în fond, lirismul de „tranșee” al Mariei Pilchin, rostită în cadențe de cazon.

Atunci când își îngăduie confesiunea intimă directă, nemediată de scenaristica belicoasă, poemele dezvăluie mici oaze de vulnerabilitate, în profunzimea cărora irizează angoasa: „la mese în ajun de alegeri/ strigăm cu toții despre/ imperialismul rusesc/ anexarea basarabiei/ și multe altele/ dar niciodată nu am plâns/ mai mult mai adevărat/ decât în fața unui film rusesc/ despre viață și durere/ acesta ți se bagă în carne/ și întoarce cuțitul de două/ de trei ori și atunci/ ierți totul/ totul”, ȘI IERȚI TOTUL. Nervura încordată a versurilor ține loc de vioara întâi în Poemele pentru Ivan Gogh.

_________

* Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh, Editura Paralela 45, Pitești, 2015.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

de VATRA

Andreea POP – Acrobaţii la cote înalte

caragiu diana coperta romana

Cele mai multe din liricele Dianei Caragiu din Respiră cu mine au ţinuta unor mici montaje fanteziste, în care exuberanţa imaginaţiei ţine de principiu esenţial de coagulare a materialului poetic. E aici o poezie care abundă în decupaje onirice, suprarealiste chiar pe alocuri, şi în care jubilaţia înscenării descrie cel mai frecvent scene desprinse de orice coordonate materiale imediate. De aici impresia de plutire şi gesticulaţie ludică pe care o produc poemele, care iau forma unor piruete nonşalante chiar şi atunci când tratează tema gravă, cu bătaie existenţială.

Căci nu fără o miză superioară va fi toată această reverie abstractă, pe fondul căreia poeta brodează cu dezinvoltură o serie de schiţe anatomice despre lumea din jur. Cel mai adesea, ele vor viza definiţia teoretică (mai concret, notaţiile pe marginea alterităţii temporale, ridicate la rang de arhi-temă a volumului), dar nu vor face abstracţie nici de inserţia religioasă (respiră cu mine, cântec neterminat), notaţia livrescă (recviem), ori câteva referinţe biografice difuze (ghetsimani). Cu toate aceste premise care ar putea gira efectul unei poezii de reverberaţii adânci, poemele Dianei Caragiu rămân, însă, în multe locuri, fără o destinaţie coerentă. Fondul sobru al ideii nu-şi găseşte întotdeauna o expresie adecvată, iar versurile alunecă uneori pe o pantă artificială; dacă unele produc un efect comic („îmi cade viaţa în vine/ ca un chilot fără elastic […]”, foc), în alte locuri logoreea imaginativă traduce o geografie derizorie: „[…] de sub unghie negrul vorbeşte/ fără şir/ vom strânge deşertul mai tare de gât/ şi leii din savane ne vor mânca din palme/ de la balconul în stil baroc se-aude o voce/ nu poţi să-mi faci asta/ fusta mea în stil rococo/ se furlandiseşte într-o cracă abstractă/ aş vrea ca nisipul să nu-mi mai gâdile tălpile/ asta mă face să râd/ pe un pervaz un scaiet deprimat/ trage pe nas o linie albă/ am ochiul format, ţipă extaziat/ şi freza bărzăunului cade: zdrang!/ nu spun că nu are dreptate, dar nu sunt pregătită”, în căutarea titlului pierdut. Atunci când îşi asumă propria vulnerabilitate în chip direct, nemediat, însă, Dianei Caragiu îi ies nişte momente poetice autentice, de reală vibraţie lirică, în care angoasa personală dezvăluie fiorul discret al tensiunii. Astfel descrisă, lupta interioară capătă dimensiuni hristice: „e atâta linişte în mine de-mi aud clipocitul sângelui/ în care mi se scaldă toţi adormiţii neamului/ din când în când, ei mi se-aşază pe mal şi-mi cântă/ un cântec de leagăn/ un fel de taci cu mama, las’ că trece/ eu le povestesc despre fricile mele/ cum nicio spaimă nu-mi seamănă una cu cealaltă […]”, Dumnezeu drăguţul. Meritul întâi al viziunilor pe care le descifrează aceste secvenţe e dat de simplitatea croielii versurilor şi a racordării materialului poetic la posibilităţile lui efective de articulare.

Stând sub semnul unei zodii exuberante, adolescentine aproape şi antrenând o emisie lirică degajată, liberă de orice gesticulaţie convulsivă, chiar şi în mijlocul reportajelor de criză, poezia din Respiră cu mine irizează cel mai adesea în coregrafii artizanale.

__________

* Diana Caragiu, Respiră cu mine, Editura Vinea, Bucureşti, 2014

 

* * *

septimiumcristian_amanetul

Imaginea cea mai reprezentativă pentru geometria pe care o schiţează poemele lui Septimiu M. Cristian din debutul Amanetul femeii cu cap de cucuvea este aceea a unui labirint cu intrări multiple. Generozitatea imaginaţiei, ramificată în direcţii diferite, dă nota esenţială a gesticulaţiei lirice predominante în discurs. Poetul pare că vrea să cuprindă totul şi adună cu pasiunea unui colecţionar o gamă largă de „conspecte” pe marginea fizionomiei lumii.

De aici frecventele poeme „vizionare”, care antrenează o serie de scenarii închipuite, desfăşurate de regulă pe spaţii ample şi care structurează materialul poetic sub forma unor reflecţii cosmice despre alteritate (Pulbere de dicţionar, Alchimistul), ori cu discret filament religios (Grădinarul, Fotograful etc.). Ele dovedesc o sensibilitate matură (chiar vetustă pentru un debutant de 15 ani!), predispusă la teoretizare şi observaţie morală, care cultivă parabola existenţială ca formă de tatonare şi (re)cunoaştere a limitelor. Înzestrare care, în economia generală a poemelor, se dovedeşte a fi în mare parte deficitară, căci nu-şi găseşte măsura cea mai adecvată. Exersată în această direcţie, melancolia de fond a poetului, dublată de jongleriile cerebrale care stau la baza montajului tehnic al versurilor, lasă loc de prea multe explicaţii, definiţii uneori şcolăreşti sau observaţii cu caracter de evidenţă, care indică toate spre un lirism încă în stadiu de germinare, necopt, insuficient eclozat. E şi aici o poezie care preferă construcţia elaborată, artizanală, în detrimentul confesiunii directe, ca o soluţie mai accesibilă de temperare a impulsului imaginativ şi care indică, totodată, o carenţă în planul trăirii concrete.

Sunt reuşite şi fac diferenţa, de aceea, cele câteva excepţii în care Septimiu M. Cristian îşi asumă la vedere bucăţi din „bagajul” personal, aşa cum se pot citi în Confesiunile din poemul cu acelaşi nume, de pildă („Şi-mi mai pare rău/ că ştergeam de multe ori/ când eram mic sărutul/ lăsat de bunici pe obraji.”), ori, şi mai concret şi semnificativ pentru felul în care conturează un soi de artă poetică, în drama postmodernă a propriei neînsemnătăţi: „Mi-e teamă/ că tot ce am colecţionat într-o viaţă/ în clasorul identităţii mele/ timbre de amintiri, monede de emoţii/ bancnote de idei/ va putrezi în mormanul de hârtie/ pe care-l voi ocupa după ce voi pleca/ în mintea cititorului.// Mi-e teamă, da/ că tot ce am adunat şi cuantificat/ va fi risipit, deşi mă înşel/ fiindcă eu nu trăiesc în original./ Ce eu am văzut, a fost văzut şi de alţii./ Ce eu am auzit, şi de alţii a fost auzit./ Ce eu am gândit şi imaginat/ şi de alţii a fost gândit şi imaginat./ Eu sunt doar o copie/ o literă scrisă de mii de ori/ pe fruntea ta de hârtie,/ iar dacă vreun om ar îndrăzni să mă şteargă/ nimeni nu mi-ar regreta/ dispariţia.”, Mi-e teamă. Efectul de autenticitate atinge în astfel de episoade cote maxime. Tema livrescă va fi reluată şi cu alte ocazii, dar fără acelaşi impact, după cum nici cele câteva poeme cu nuanţă religioasă nu produc schimbări majore de perspectivă în volum.

Scrisă pe un ton uşor euforic uneori, mereu cu vervă descriptivă (prozastică, pe alocuri), însă, poezia din Amanetul femeii cu cap de cucuvea descrie sondajul minuţios al lumii exterioare în tuşe filosofice, de orientare astronomică.

_________

*Septimiu M. Cristian, Amanetul femeii cu cap de cucuvea, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

* * *

Isabella-Draghici

Tot despre o poezie articulată pe o tonalitate însufleţită, de temperatură înaltă, e vorba şi în debutul Printre tăceri. Mai mult decât o funcţie decorativă, de expozeu imaginativ, verva rostirii traduce, la Isabella Drăghici, dorinţa ascensională, de elevare continuă spre un dincolo permanent, ca gesticulaţie lirică frecventă.

Ea se explică mai ales prin fondul profund religios al poemelor, care „contaminează” mai toate liniile de semnificaţie ale volumului. O religiozitate de cele mai multe ori castă, descrisă în pietăţi delicate, dar care atinge câteodată intensităţi aproape erotice prin coregrafia înflăcărată pe care o articulează. Notabilă e în Alchimie, de pildă, unde capătă semnificaţiile unei uniri cosmice: „Aprinde-mă!/ Sunt… materia prima./ Calcinează-mă în focul iubirii pure,/ modelează-mă din albastre unde,/ înmiresmată să fiu de dor/ Să am forma braţelor tale,/ a gândurilor,/ a inimii tale./ În sus să merg,/ către Tine,/ dincolo de eter,/ către niciunde.” Extazul din episoadele de acest gen va fi egalat doar de „bucăţile” erotice, unde poeta operează montajul poemelor după aceeaşi tehnică a mirajului cosmic. De multe ori în poezia Tăcerilor cele două sectoare se vor intersecta până la contopire: „Vom fi amândoi apoi/ doar raza intensă/ a pământului/ luminând infinitul./ Şi-n această îngemănare de eu şi tu,/ ne vom aşeza,/ tăcuţi şi dilataţi de atâta iubire,/ să ne savurăm unul în celălalt eternitatea”, Cuplul ideal. Aici găsim cea mai fidelă definiţie a liricii pe care o practică Isabella Drăghici, situată la intersecţia aproape blasfemică dintre sacru şi eros, şi descrisă în tuşeuri de cochetărie feminină, care provoacă şi instaurează distanţa, simultan.

Celelalte preocupări ale poetei joacă mai mult un rol conjunctural şi nu schimbă în chip definitiv fizionomia volumului. Aşezate lângă versuri de natura celor de mai sus, câteva poeme de orientare socială, care acuză malignitatea spectacolului cotidian (Îngenunchere, Manifest, Înviere), dau o coloratură pestriţă discursului. Se reţin, în schimb, câteva secvenţe care derulează freamătul „războaielor” personale, cum se întâmplă în poemul Oglindiri, de pildă, şi care introduc o gamă de inflexiuni noi, ceva mai grave: „Între gândurile noastre au alunecat gheţari./ Nu ne-am mai recunoscut,/ Nu mai ştiam cine suntem./ Adormeam pe bancheta cu «adevăruri»,/ întunecaţi şi rătăciţi,/ şi nu vedeam cum inimile/ ne amorţesc în îndoială şi frică./ În această zbatere,/ în numele iubirii,/ ne uram,/ în numele libertăţii,/ ne puneam cătuşe sufletului./ Dar într-o zi, sfărâmaţi şi obosiţi,/ ne-am văzut mai goi ca niciodată:/ ne luptam fiecare cu sine însuşi.” Fără să facă abstracţie de unele formulări artificiale (Răsărit în oglindă, Eneagramă), excesiv alteori prin muzicalitatea uneori insistent melancolizată a frazelor, cel dintâi volum al Isabellei Drăghici are însă meritul de a descrie în mod autentic travaliul căutării de sine.

_________

* Isabella Drăghici, Printre tăceri, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

de VATRA

Exerciţii de echilibru

Andreea POP

 

botnaru

Linia pe care se înscrie lirica lui Virgil Botnaru din Return to Innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014) transcrie, cel mai adesea, desenul cotidian prins în fire de brocart cenuşiu. Alimentată de o tensiune subterană discretă, care se lasă ghicită mai mult în subtext, nervura versurilor surprinde, în irizări difuze, detaliul neurastenic: „nu mai simt decât dureri matinale/ tremurul unghiilor netăiate/ clănţănitul dinţilor galbeni”, nu e cazul să dezvălui totul. În bună măsură, o asemenea cantonare a discursului în perimetrul notaţiei de criză şi al gesticulaţiei mecanice traduce o preferinţă pentru focalizarea pe detaliul de atmosferă izolată şi pe decupajul intim.

Este cazul poemului care dă titlul volumului şi care oscilează între reveria cu reminiscenţe biblice şi radiografia cerebrală acută, ambele transpuse pe fondul unei veri indiene: „un august/ de combinat siderurgic// singur la casa cu pomii tunşi/ până la piele/ te bucuri că poţi lăsa/ de pe tine toate hainele// pâinea e numai a ta/ şi vinul/ pentru orice desfătare/ de taină// linişte ca nicăieri// doar telefonul-/ animal flămând/ te trezeşte// noaptea// îţi vine să umpli frigiderul/ cu propria carne”. În cele mai multe locuri, sondajul interior se consumă la o temperatură ceva mai moderată (nu mai puţin sugestivă), sfârşit în rostire stăpânită, mai ales prin operarea cadrelor (s-a văzut deja că poetul are o îndemânare specială pentru montajul bine calculat; o remarcă, între alţii, Ion Pop, în România literară nr. 31/2014). Ce e interesant şi totodată definitoriu pentru poezia lui Virgil e că astfel de cronici angoasante sunt tratate uneori foarte eficient printr-un transfer de sens în care „spovedania” materialităţii domestice ia locul confesiunii directe. Valorificată în acest fel, sensibilitatea convulsivă derulează instantanee domestice maligne, ce echivalează cu tot atâtea metafore ale propriei interiorităţi tensionate: „la masa din bucătărie/ singurătatea-şi trosneşte degetele// ibricul bolboroseşte/ rugăciuni// gânduri roase până la/ pământul natal de sub unghii// pereţii nasc umezi/ lucrurile intră pe fereastră// somnul doarme cu genunchii la gură”, fără ţigări. Într-un alt poem, asemănător, efectul va fi de-a dreptul cinematografic: „lumina s-a umplut cu uşi ferestre/ preşuri scaune mese// haine răstignite pe umeraşe/ blestemă claustra// frigiderul sforăie/ ca un fumător bătrân// piunezele din pereţi/ au rămas fără rost// sertare închise în sine// până şi singurătatea ar fugi cu altul// în curând/ în dulap va începe să plouă”, suspans. Între sincopele progresiei decupajelor „casnice” se leagă corzile nevralgice ale acestei poezii, căci poetul evită cu succes orice formă de exhibiţionism sau spovedanie patetică; atunci când se confesează, totuşi, o face cu reţinută gravitate şi solemnitate a descrierii: „cred că mi-a rămas/ identitatea acolo// în dimineaţa când soarele/ îşi ascundea în nisip/ pielea de şarpe”, cu alineat. În linii mari, tăietura versurilor trasează peste tot o ţinută lirică de autocontemplaţie şi rodaj interior, care preferă tatonarea echilibristică în defavoarea expansiunii exterioare.

O vor susţine, alături de poemele de sugestie senzuală din poem, xxx, sexul ei, misivele „etilice”, proiectate aproape psihedelic, din beţie cu maximilian, times new roman, sau weekend, consumate, toate, pe fondul aceluiaşi imaginar spasmodic. Lor li se alătură câteva „partituri” biografice, trase pe o peliculă difuză. Indiciile exterioare, expeditive, atâtea câte sunt – catedrala, cafeneaua, cinematograful, mall-ul, gara, cimitirul, berăria –, au un rol pur decorativ. Că despre o poezie decantată, trecută prin experienţă livrescă şi rafinare compoziţională e vorba în acest volum, o dovedesc din plin haiku basarabean, abţibild ori conclusiva pantomimă. Întâia calitate a liricii lui Virgil Botnaru o dă simţul propriei măsuri.

________

* Virgil Botnaru, Return to Innocence, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2014

 

* * *

jdumitru

De o temperatură mai ridicată, dar care trădează o aceeaşi sensibilitate în criză, alimentată pe fondul unei schiţe cotidiene disfuncţionale, este lirica lui Justin Dumitru din black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Gesticulaţia lirică se exersează aici în două direcţii principale, frecventate alternativ, care antrenează un discurs compozit, străbătut de volute divergente.

Evidentă e, mai întâi şi mai ales în prima parte a volumului, o pronunţată componentă senzuală a materialului liric. Derularea unor astfel de secvenţe se face cu o anume mină reţinută, echivalentă cu un soi de cavalerism desuet, de ţinută veche, şi consolidată printr-o dozare economicoasă a versurilor şi o percepţie rafinată a subtilităţilor („hainele ei cu miros/ de vanilie, hainele ei cu iz urban de motoare/ şi tutun”). Exhibiţia confesivă şi elanul temperamental pe care le-ar putea solicita exigenţele convenţiei erotice sunt evitate, uneori, printr-o nuanţare autoironică menită a reclama clişeul încetăţenit: „am urmat-o pas cu pas, am ţinut în braţe un trandafir/ înflorit şi am uitat fiecare gest strategic, nici un/ don juan, nici un casanova, nici un cary grant,/ nici un di caprio. i-am simţit corpul ca pe o incantaţie/ străveche care-mi chema din cochilie curajul de a iubi./ am aburit ferestrele, oglinda, televizorul şi am scris cu/ degetele «sunt lângă tine» şi «iubirea e o lecţie târzie»/ iar în jurul acestor scurte mesaje am desenat puerili/ inimioare mari şi mici.”, juliet rose. În aceeaşi logică a pendulării între reportajul cast şi ironic (predomină primul, totuşi) vor fi tratate, pe rând, epistola postmodernă din love eCard, mecanica vieţii de cuplu mondene (descifrată în tripticul soţ încornorat – soţie „împopoţonată” – „cabrio negru căruia îi vibrau/ portierele de la subwoofer”), sau reminiscenţele erotice infantile din o mică istorioară de familie. Uneori, vocaţia poetică se exersează candid în zona teoretizării şi a definiţiei romanţioase: „bărbaţii nu dovedesc că/ merită o femeie decât atunci când cedează şi respiră/ cu ea în nebunia lor frumoasă şi obişnuită.// femeia care îşi scrie zi de zi cu fiecare sărut/ numele pe buzele tale e cea pentru care florilor/ oceanelor, dimineţilor, apusurilor, razelor/ le vei da numele ei.”, te-am ♥ până la uitarea de sine. Imaginarul de la care se revendică această secvenţă a volumului rămâne, însă, în bună măsură, unul care uzează de o distribuţie postmodernă, din sferă hollywoodiană (jonah falcon, gabriela isler).

De la o poezie cu un parfum discret dulceag în poemele de început, la versul militarist, incandescent, din secţiunea „outside the joint circle”, trecerea e substanţială şi angajează o tonalitate lirică pe măsură. Frazarea se face acum cu o amplitudine radical intensificată, care topeşte critica socială şi revolta postmodernă în formă caustică. Aici poate fi reperat nodul „de criză” al aphrodisiacului, comoţia violentă, prin focalizarea pe spectacolul degradării generalizate şi a felului în care modulaţiile acestuia se răsfrâng asupra gesticulaţiei lirice arborate de poet. Desfăşurarea acesteia trasează seismograme la cote înalte: „sunt un artist desăvârşit, ardeţi covorul roşu, eu vreau/ un covor/ monetar care să-mi gâdile tălpile. arta mea e un dans/ pe cărbuni încinşi, e sitcomul de duminică seară./ […] urbanizaţi-vă! lobotomizaţi-vă! intraţi/ în rândurile/ societăţii roz şi pufoase. ăsta e jocul secolului următor./ nu lăsaţi să/ ţâşnească mila din oceanul de ură. fiţi fiare libere, excitate./ şi mândre/ de sângele artistului vostru./ aplaudaţi cum prind din săritură macete între dinţi.”, moartea îţi cere autografe. De la o astfel de retorică a poemului-stindard se vor declanşa, mai apoi, câteva reflecţii transcendentaliste pe care le degajă versurile, în maniera lui Thoreau, care condamnă „statuile” cotidiene („evoluţia nu e sinonimă cu prosperitatea,/ ci cu dezumanizarea, adică atunci când vom plânge/ cu lacrimi digitale”) şi exaltă nostalgia începuturilor. Ele „trădează” un pacifist de fond (autodeclarat), pentru care salvarea dobândeşte semnificaţii cathartice: „gesturi simple, i-am spus. atât ne-a rămas./ o îmbrăţişare sau o palmă de alinare ca o/ aripă de vultur prăvălită/ pe umărul drept.”, gesturi simple. Cam în aceeaşi manieră în care poetul îşi asumă poziţia în raport cu propriul demers livresc: „poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic/ pentru ea. nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o/ cu spinii realităţii sumbre şi am picurat peste/ fiecare poem o lacrimă”, enjoy!. O voce de copil îmbătrânit înainte de vreme, apocaliptică şi profetică simultan, uneori distorsionată de amplitudini stridente, străbate  poemele lui Justin, care amintesc pe alocuri de poezia unui Radu Niţescu (mai ales prin cele câteva inserţii „americăneşti” – „super bowl”, „new york giants”, „beverly hills”, „upper east side”, sinucigaşii de pe golden gate) ori Ovio Olaru (prin imaginile alienării umane din ultima parte a Pilotului).

________

* Justin Dumitru, black aphrodisiac, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

* * *

cmatei

Nu e loc de scăpare din Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014), ci doar de criză interioară vehementă şi depoziţie terifiantă. Cătălina Matei scrie aici o poezie convulsivă, fără milă de sine şi notabilă mai ales prin frecvenţa cu care apelează la imaginarul visceral (că poeta are o afinitate deosebită pentru exhibiţia carnală au remarcat-o şi alţi comentatori înainte), care nu admite promisiuni hristice de niciun fel.

Aşa se face că versuri ca „plouă cu fiare de călcat încinse/ se strâng pereţii/ cu tine-n menghină” (nutemaiubesc) dau cea mai autentică notă a ţinutei lirice. Cauza unei asemenea fizionomii pline de asperităţi a Lanului nu ţine întotdeauna strict de „fişa” de cuplu (deşi o explică decisiv în câteva locuri, mai ales acolo unde scenariul conjugal tensionat interferează cu alienarea maternă, ca spre exemplu în te urăsc în timp ce dormi, asimilare a „lecţiei” Sylviei Plath), ci derivă dintr-un soi de „conformaţie genetică”; exerciţiile de tatonare a visceralităţii interioare se ramifică pe întreaga sferă de cuprindere a discursului, cu o intensitate neştirbită, ce merge uneori până în zona notaţiei sumbre şi groteşti (descrierea de tip post partum a traumei din avort e edificatoare). Cel mai frecvent, însă, poemele Cătălinei se exersează cu aplomb pe direcţia radicalizării unor serii de imagini ale alterităţii corporale, derulate cu o impetuozitate care anulează orice soluţie de compromis: „fug/ mă-ncurcă mâinile urechile tălpile/ mă-ncurcă fiecare înghiţitură de apă/ şi părul ce tot flutură mă-ncurcă/ mi le-aş da pe toate jos// plec/ în loc să fac bagaje despachetez/ m-am luat m-am aşezat pe pat/ descos pielea/ scot toate măruntaiele/ rup oase fire tendoane// la mâini am renunţat/ să n-apuce să nu strângă/ să nu lovească să nu mângâie// doar picioare şi ochi/ şi mă-ncurcă degetele”, încotro. Din când în când, „vânătoarea dinăuntru” este transpusă într-o reprezentare animalică a stării de paroxism: „nişte vulpi prea mici/ îmi deşurubează capul de pe umeri/ îl duc departe”/ „vrăbiile nu pleacă la frig/ se-nghesuie în pieptul meu” / „mi se zbate un vierme în tâmplă”. Toate aceste proiecţii teribile demonstrează predispoziţia cerebrală a poetei, care face din ghilotină instrumentar primar de raportare la datele realităţii.

E de la sine înţeles, prin urmare, că prin acelaşi filtru malign vor fi topite şi uzura sentimentului religios (cu dumnezeu în stomac), consemnarea antropofobică, ori notaţia livrescă dintr-un poem ca noaptea o halcă de carne. Profesiune de credinţă şi manifest, totodată,  versurile din Libertate e unde echivalează cu o pauză de respiraţie, după „bătăliile” încleştate de mai sus: „libertate e când afli că/ se poate oricum/ se poate fără orice/ se poate fără oricine// libertate e când refuzi// nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”. O demonstraţie de promenadă prin purgatoriu fac poemele din acest volum.

_______

*Cătălina Matei, Lanul cu sârme întinse, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

 

de VATRA

Partituri monotone

Andreea POP

Andreea Pop

Nişte broderii cerebrale trasează poemele Nicoletei Onofrei în Chimera între ziduri (Timpul, 2014), transpuse într-un repertoriu liric polifonic. Dacă nu prin observaţia delicat-violentă, ce topeşte amănuntul aparent banal sau candid în mici scenarii belicoase, notaţia contrapunctică funcţionează cel mai eficient în cadre de tip „documentar” antropomorf. Recuzita va uza de o serie de avataruri animalice, menite a evidenţia spectacolul decadent al umanităţii declasate la un regn (aparent) inferior.

Detaliile ce însoţesc o astfel de „tectonică” a ierarhiilor nu fac abstracţie de o critică socială implicită, prin care reducerea esenţei umane la instinct primar ia aspectul unei fabule contemporane: „aveau să se lovească unele de altele/ străzile deveniseră prea mici/ catedralele prea puţine/ aveau costume şi mănuşi drept arme/ iar vântul avea dreptate în dreptul fiecăruia/ aveau cauze sublime/ pentru care îşi dezveleau dinţii/ iar hârtiile lor tăiau în carne”, animale fără pene. Unor astfel de poeme ce traduc radiografia cotidiană în tuşe caricaturale şi groteşti (selecţie; cioara cu ochi verzi; în camera asta) li se adaugă câteva în care tablourile sumbre, cu puternice accente tenebroase, descriu un univers mărunt, arghezian (furnicile, gândacii, şobolanii, ciorile etc.), dar cu valenţe inversate, negative. Anunţată pe fondul unor asemenea viziuni crepusculare, ţinuta cea mai frecventă a versurilor ia forma lucrurilor în cădere, a reperelor halucinante proiectate într-un delir fantezist al imaginarului, cu străfulgerări pe alocuri suprarealiste: „obiectele se scurg pe pereţi pe podea/ neîmbrăţişate tăcute mute”/ „cărămizile se vor desprinde şi vor aluneca uşor/ fără grabă ruginii/ aproape levitând”. Impresia va fi, nu de puţine ori, aceea a unui epilog dezechilibrat în care, dincolo de irizările apocaliptice, tensiunea lirică internă echivalează cu o percepţie acut viscerală a realităţii.

La cote maxime va funcţiona aceasta în secvenţele în care poeta îşi asumă în mod direct, nemediat, sondajul introspectiv. Radiogramele tratează exhibiţia organică în registru aproape expresionist: „au început să crească oase/ le aud cum se întind/ cum ies din pământul osului/ cu fiecare milimetru/ ca şi cum ar crăpa o crustă/ s-ar sparge gheaţa şi de acolo ar înflori un copac/ corpul meu hârşcâie/ iar dopurile de urechi nu mă ajută cu nimic” (oasele). Grupajul de mijloc al volumului – „beciul” – este simptomatic, prin titlu şi program, pentru o astfel de autoscopie fiziologică, dar aceasta poate fi reperată şi în versurile din cu urechea pe ciment ori clădirea asta. Atunci când nu consemnează „temperatura” socială ori convulsia lăuntrică, discursul se păstrează în liniile unei mitologii intime în care drepneaua şi garguiul subliniază în chip simbolic mimica avântat-încremenită ca forma cea mai caracteristică a stării lirice pe care o degajă poemele.

O asemenea pendulare paradoxală o dovedeşte şi tonul monoton, neafectat, al emisiei lirice, temperat chiar şi atunci când descrie un „travaliu” verbal: „ajung în gură lovesc dinţii/ se încleştează/ îşi pun cătuşe centuri de castitate/ ridică ziduri/ cuvintele – amestecate – se împing unele pe altele unele de altele/ se retrag/ împinse pe gât în stomac/ până ce vin la loc/ regurgitate” (cuvintele). Puţine sunt locurile în care regia versurilor scapă unui control atent. Temperanţa ţine, în toate cele trei cicluri, de criteriu de bază. Câteva reflexii erotice vagi, izolate ca număr, dar care debordează de o strălucire incandescentă, ar putea indica o nouă direcţie pe viitor.

_________

* Nicoleta Onofrei, Chimera între ziduri, Editura Timpul, Iaşi, 2014

* * *

npap

Aproape fără excepţie, poemele Nicoletei Papp din Carte de vizită pentru centrul oraşului (Tracus Arte, 2014) cultivă pe fondul unor mici pelicule existenţialiste notaţia cotidiană, detaliile pasagere derulate pe o retină obosită. Operând prin decupaj cinematografic, emisia lirică înregistrează modulaţiile mecanicii diurne transpusă în reportaj dezolant: „la capătul peronului/ un ziarist aşteaptă fotografia cu gara plină// văd vieţi reflectate pe şine/ şi tot acolo/ cauciucuri de iarnă puse cu lanţuri pe feţe// un tren a venit şi a scuturat de pe acoperiş/ zăpadă din alte ierni”, trenuri în întârziere. trenuri blocate. Filmul monoton al unor astfel de colaje sumare se desfăşoară de fiecare dată între limitele unui decor urban trivial, construit cu predilecţie pe câteva coordonate esenţiale ale axei periferie-centru (cârciuma, catedrala, tramvaiul), prin care arhitectura citadină se arată în toată strălucirea sa decadentă.

Prinsă în reţeaua relativă a acestui perimetru carceral, gesticulaţia lirică ia forma unor efuziuni cerebrale care degajă aburii alterităţii. Radiografierea lumii înconjurătoare va transcrie, în consecinţă, surescitarea psihotică în detalii nevrotice („unghii frecate de beton”, „sacoşe trase cu dinţii afară din gunoi”), plictisul, identitatea în declin: „pe toată masa e aşezat un ceas care ticăie doar noaptea/ atunci secundele încep să se învârtă în scrumieră cu mucurile/ de ţigară/ tot ce a mai rămas din ziua care tocmai a trecut// iarna e cel mai greu atunci noaptea pare că e veşnică/ pe cearşaf am început să mă desenez cu scrum/ faţa mea din lut şi paie care se usucă apoi începe să crape” (***). Cele mai multe din poeme sunt traversate de astfel de sondări ale fiziologiei „cadavrului de lux”, cu toată recuzita aferentă (morţii, ceara lumânărilor), pretext pentru introducerea temelor majore ca preocupări reiterate obsedant de-a lungul volumului, mai mult sau mai puţin vizibile: viaţa, moartea şi raporturile dintre cele două, linia fină dintre iluzie şi realitate, teoretizarea limitelor. Ele susţin fondul grav al majorităţii poemelor, mascat în bufoneria de fante nestatornic al oraşului, aşa cum tonalităţile stării de criză sunt ascunse sub consemnarea cinică de cârciumă.

Departe de orice tatonare afectivă diafană cât de discretă, poezia Nicoletei Papp stă sub semnul unei zodii masculine, în care tectonica versurilor atenuează cu greu asperităţile. Ţinuta lirică păstrează peste tot o tăietură lucidă, atent calculată. Salvat de austeritate prin fineţea observaţiei şi percepţia subtilă a detaliului imperceptibil, discursul punctează, pe alocuri, o poetică a spaţiilor lipsă („absenţa/ pe trotuarul de lângă/ stă să mă apropii de ea”, ecou). Atunci când traduce o confesiune directă, aceasta îmbracă forma unor nostagii refulate: „îmi construiesc paşii/ mai mult ca o cale întoarsă/ căci prin lumina care/ prinde rădăcini în cer şi/ creşte pe pământ/ văd spaţiul dintre ziduri/ ca o aţă înnodată/ ţesându-se treptat/ fir după fir/ din melancolie şi frici” (Păşesc vertical şi sprinten). Subterfugiile unei asemenea strategii nu întrevăd nicio scăpare, tensiunea lirică irigă tăcută ţesutul poemelor.

Regia versurilor nu se salvează, pe alocuri, de unele accente artificiale: „cumpăr suveniruri pentru idolii mei/ şi le aşez deasupra patului// până la urmă încerc să înţeleg/ de ce există gară fără fanfară”; „când ies din gară/ de pe pasajul subteran vreau/ să ajung direct pe diagonala unui cub/ legat cu piele de viţel”. Dincolo de astfel de cadre, scenariul liric fundamental al volumului rămâne unul de saturaţie genuină.

________

* Nicoleta Papp, Carte de vizită pentru centrul oraşului, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

* * *

Ingluvii

Cea mai exactă definiţie a liricii Emanuelei Ignăţoiu-Sora din Ingluvii (Charmides, 2014) o găsim într-unul din „medalioanele” vetuste pe care le afişează poeta: „despre mine, diriga a scris/ în caietul pe care-l completa pentru fiecare generaţie:/ e bătrânicioasă/ ca un măr ridat/ înainte de vreme”. Tot pe un principiu al moderaţiei mizează şi aceste poeme delicate care, de data aceasta, înregistrează materialul poetic în „fişe” biografie văzute din unghi retrospectiv; posibilele tentaţii elegiace, îndreptăţite de formulă, sunt evitate de obicei cu prudenţă, căci poezia Emanuelei refuză orice urmă de efuziune patetică; temperatura lirică se păstrează peste tot în limitele unor parametri egali.

Mai degrabă o melancolie solemnă, de ceară pluteşte peste întreg repertoriul de versuri. Lucidităţii bănuite în spatele discursului, care pune în lumină detaliul de atmosferă în cadre plastice, tăiate parcimonios („o singurătate ce mirosea a lână/ şi a vaci”), îi corespunde şi o anume rigoare selectivă a memoriei. Formula minimalistă pare a fi soluţia cea mai eficientă a unei poezii care îşi etalează retorica vârstelor în chip de flagel: „explodaseră/ uniforme, penare, ghiozdane// priveam înapoi/ ca la funigei/ muiaţi în aer”. Fluxul reveriilor ante şi postdecembriste urmează un traseu ce întreţine o tensiune vibrantă prin banalul amănuntului personal (anii copilăriei, personajele „cheie” şi momentele semnificative, reperele esenţiale etc.). În câteva scene (mai ales cele grupate în jurul figurii paterne) se pot ghici liniile de graniţă ale etajelor cronologice: „ultimul revelion a fost în 1988/ tata obţinuse şi el o cazare la o cabană pe un vârf de munte/ vârful cu dor/ […] apoi la miezul nopţii tata m-a luat afară/ mi-a arătat zăpada ce îţi lua ochii/ şi trei stele prinse într-un halou/ or să vină vremuri bune, cele mai bune/ o să le întâmpinăm”. Marcarea unor astfel de treceri de la o etapă la alta se face în general fără artificii decorative ori podoabe ceremonioase: „la 12 ani am cunoscut abandonul/ nu e deloc ca în filme/ nu a fost nicio scenă tristă/ nu a plâns nimeni/ şi cred că nici nu ne-am dat seama/ tata a venit cu un oltcit înnegrit de praf/ în spate era mama cu sora mea nou-născută în braţe/ apoi au plecat şi asta a fost tot/ tata mă mai suna să mă întrebe dacă am nevoie de bani/ mama îmi dădea scutece murdare să le spăl/ în cele două zile pe lună când ajungeam acasă/ despre singurătatea pereţilor de bloc/ nu se vorbea/ decât în tăcere”. Versurile de final sunt definitorii pentru felul în care poeta înţelege să îşi rafineze discursul deja esenţializat.

Filonul secundar al acestuia, ramificat la nivel subteran („aş vrea să pot spune: trecutul e o găină căreia îi retezi gâtul”; „cine strânge toate aceste fire de lână/ cine pune la loc tulpinile tăiate de floare/ cenuşa nu se mai face pădure”), teoretizează tot registrul liric şi reduce întreaga problematică a volumului la chintesenţă ideatică.

_______

* Emanuela Ignăţoiu-Sora, Ingluvii, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Nostalgii planetare

Andreea POP

 

 

sivas

În ce au ele mai bun, poemele lui Ştefan Ivas din mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014) desfăşoară scenariul retrospectiv al unor geografii intime. Grila de redare a filmelor personale uzează de imagini încărcate de fascicule diafano-bucolice, derulate de o sensibilitate gravă. Gesticulaţia lirică cea mai frecventă ia forma nostalgiei solemne.

Din această pricină, „bucăţile” de viaţă proiectate de poet vor iriza în mici implozii voalate, cu accente discrete de odă, confesiuni încordate care pulverizează materialul liric sub forma unor reverii vetuste. Măsurată în inflexiuni bine stăpânite, însă, tulburarea interioară se va citi cu precădere în subtext: „cuvintele nu veneau uşor atunci/ când eram treziţi cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ şi pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curăţită de păpuşoi în timpul zilei/ […] cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după şoarecii care ieşeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeţilor constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ aşteptam trenul de şapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă şi plină de glod în căruţă/ şi plecam acasă”, Tracklist. Majoritatea poemelor lui Ştefan Ivas funcţionează într-un astfel de registru al vaselor comunicante, alimentate de un freamăt subteran comun, indiferent de proiecţiile convulsiei lăuntrice. Topite într-un discurs distilat de orice efuziune patetică, tonul rece, detaliul înfrigurat şi notaţia cerebrală traduc sondajul interior în succesiunea unor basoreliefuri sacramentale.

Poeme ca bucătăria de vară, carnicul, VCR ori secvenţele din ultima parte a volumului dovedesc o astfel de mimică încremenită într-o „statornicie granitică”, prinsă uneori în descrieri grave şi copilăroase, în acelaşi timp, care dau versurilor un farmec atemporal, mistic aproape: „în după-amiezele însorite/ cu sapele sprijinite de gard/ sub coroana unui nuc bătrân/ te alungeai peste insulele întunecate/ care-ţi străpungeau pielea/ ieşind la suprafaţă/ pe piept şi pe burtă// cu mâinile sub cap/ îţi admirai/ pielea de ghepard”, #. Dispoziţiile predilecte vizează tipologii umane (decupate nu doar din biografia personală imediată, ci recuperate şi dintr-un soi de memorie ancestrală – unchiul „înstrăinat” de peste ocean, figuri grave şi pitoreşti din istoria colectivă a satului natal, portretul ironico-însufleţit al Laurei etc.), gesturi încărcate de o duioşie imponderabilă (mângâierea aspră şi apăsată a mâinilor bătrâne, care lasă „dâre roşii pe obraz”), glisări sacadate de perspectivă („fotoliul ros de şoareci/ cu ţoale prăfuite”, „o după-amiază// cu pături pe iarbă// cu bronzul oamenilor care/ nu merg vara la mare”), ori simple ritualuri funciare, reiterate ca refrene obsedante. Efectul va fi adesea cinematografic: „la capăt ca un balon legat de-o aţă/ o amintire, o gaură în/ preaplinul clipelor de-atunci/ cu spartul râsetelor în tavan/ şi clinchetul de pahare./ opunând abraziv rezistenţă,/ ca-ntr-un ecou invers/ cu resturi de pâine, şerveţele/ mototolite şi pahare băute pe jumătate,/ mesele păreau deja goale,/ scaunele la fel/ & aerul rămas în urmă –/ cald încă.”, #. Un mare poem psalmodico-pastoral îmbracă extremităţile volumului, irigat de o ironie amară rarefiată.

Ceva mai relaxată ca emisie lirică pare poezia lui Ştefan Ivas în „Timp liber”, secţiune de mijloc în care bilanţul retroactiv este sacrificat în favoarea descrierii monotone a cotidianului. Tăietura versurilor păstrează inflexiunea tensionată, dar o camuflează subtil în reportajul conjugal, lăsând la vedere, din când în când, mecanismele construcţiei savante. Profesată cu luciditate, poezia povestită din mila schimbă gustul cărnii face din modulaţiile unei memorii hipertrofiate piese dintr-un muzeul al inocenţei.

_______

* Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editura Max Blecher, Bistriţa, 2014

*

iserbu

O poezie care nu lasă loc de prea multă îngăduinţă scrie Ioan Şerbu în Lego (Tracus Arte, 2014), într-un registru liric ce alternează de la angoasă clocotită, la detaliul malign din „misivele” cotidiene şi la episoadele violente ce traduc fondul convulsiv al imaginarului. Construcţia lucidă, de croială minimalistă, a versurilor, face din notaţia încrâncenată cea mai autentică reprezentare a ţinutei lirice fundamentale a volumului.

Tradusă în exerciţiu confesiv, ea face, în poemul sibiu, unul dintre momentele poetice cu cea mai grea încărcătură, mărturisire de maximă sinceritate care dezvăluie spasmul interior: „într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ […] eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine// […] i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”. Aceeaşi impresie de „hemoragie” internă, dar cu o temperatură ceva mai ridicată, o degajă poemele de orientare livrescă, indiferent de forma pe care o îmbracă, în care cerebralitatea abuzivă consumă pe un fitil comun problema identitară personală şi cea scriptică. Ar merita citate aici ca „mostre” măcar poemele adevăr 2 şi adevăr 5, ori vizualul ploieşti vest, care problematizează sursa poeziei, pentru a demonstra că poetul are vocaţia dirijării biografiei imediate în direcţia reflecţiei culturale ironice; „travaliul” livresc din dinţi falşi dovedeşte, însă, cel mai hotărât, resorturile atent calculate şi limitele autoimpuse ale poeziei din Lego: „la masa ovală de care mă sprijin/ rar se întâmplă ceva/ multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd/ mai bine începe altfel// cum e să ai răul în tine/ şi pe o muzică oribil de frumoasă/ să ştergi visele uşurele care ţi-ar putea face/ o dimineaţă cu totul şi cu totul albastră?/ cum e ca dinţii impecabil de albi să fie îndreptaţi în altă direcţie? cum e să te minţi pentru că nu ai curaj să te întrebi/ de 18 ori la rând cine eşti?/ când al 19-lea şobolan ronţăie la stomacul tău/ trăieşti fiindcă nu mai ai altceva de făcut/ sentimental. mai bine zi din viaţa ta// […] întunericul se crapă şi în curând/ va continua să nu se întâmple nimic/ încă nu am putut decide dacă eu/ în totalitate/ sunt de faţadă/ mai bine termină”. Personalitatea lirică puternică a lui Ioan Şerbu nu va ocoli reportajul brutal, dicteul soldăţesc înălţat pe marginea unei imagerii agresive.

De la o astfel de fundaţie se revendică o bună parte din materialul liric al volumului, prin apelul la o terminologie militaro-viscerală care amplifică incandescenţa psihotică. Poeme ca şefu’ ori liceu („obiceiul maiorilor e să stea camuflaţi printre păpuşi/ de unde-ţi strigă răspicat o propoziţie/ până-ţi dă sângele printre dinţi”) aduc, pe alocuri, cu tematica din Oraşul şi câinii, al lui Llosa. Împreună cu descrierile din Bria, accident şi, mai ales, artificiul imaginativ din judith beheading holofernes, ele vor marca nota distinctivă a unei sensibilităţi lirice uşor nevrotice. Derularea în crescendo a „filmului de acţiune” din gaddafi, critica socială („manechinele/ frumoasele chele”), a cutumelor prost încetăţenite şi imaginarul corporate din wc sau manager, ori discursul hiper tehnologizat, care surprinde „habitatul” natural al „oamenilor lego”, rotunjesc tabloul disfuncţional.

Adăpostite în chip de „oază exotică” în mijlocul episoadelor de mai sus, poemele vizuale din ciclul „somnifere”, jonglări imaginative ingenioase, dovedesc, dacă nu dispoziţia pentru căutarea unor formule noi, măcar un discurs prezent plurivalent.

_______

* Ioan Şerbu, Lego, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

*

ovio

Tonalitatea lirică din Pilotul (Charmides, 2014) lui Ovio Olaru surprinde, în detalii efervescente, radiografia cotidiană transcrisă prin montaj convulsiv, depresia postmodernă cu toate clişeele şi războaiele de uzură pe care le întreţine. Poemele traduc exaltări confesive într-un registru alert şi incisiv, prelucrat sub forma unor epistolare cerebrale sfârşite, ce derulează pelicule decadente post-umane.

Toată această desfăşurare „seismică” a materialului poetic poate fi revendicată de la secvenţa de final („câmpurile de gheaţă”), spre care converg mai toate obsesiile futuriste ale poetului, întrevăzute anterior sub forma unor notaţii expeditive. Cântec de lebădă şi nod semnificativ, simultan, scenariul compus de cele două poeme conclusive transpuse în film de „ştiinţă-ficţiune” concentrează atitudinea lirică fundamentală a volumului. Dacă în anatomia e o ştiinţă superioară „procesul” vidului uman ia forma documentarului postapocaliptic de tip Discovery, ultima poezie strânge ca într-un buchet o suită întreagă de „sentinţe” incriminatorii: „sateliţii s-au prăbuşit, sunt tot ce-a mai rămas din voi/ aşa am descoperit internetul/ sutele de milioane de feţe, le ştim pe toate/ ce citeaţi, sunetele pe care le numeaţi muzică,/ cum vă organizaţi viaţa/ capitalismul, revoluţiile, religia/ reperele culturii voastre minore/ artiştii, îndrăgostiţii, clişeele. totul e indexat// […] aţi industrializat planeta/ aţi proiectat calculatoare şi monoliţi/ rachete nucleare şi superviruşi/ care v-au decimat./ v-aţi hrănit cu petrol paranoia şi libidoul/ şi când totul s-a dus dracului/ aţi viermuit scurt în bunkăre subterane/ înainte să vă mâncaţi între voi.// cerul e şi el un perete de plexiglas/ şi pământul o navetă sferică, părăsită.”, uite, asta e prietena ta. Sacerdotal şi incandescent, discursul Pilotului amplifică grandios spectacolul declinului, maşinizarea în fază de climax. Inflexiunile sibilice prind ceva din Aşa grăit-a Zarathustra a lui Strauss. Revendicate de la acest nucleu central, toate celelalte preocupări esenţiale ale poeziei lui Ovio Olaru ating o coardă tensionată. O dovedesc poemele ce abundă în imagini ale alienării umane („nu prietenii sau suflete pereche/ mai degrabă colegi de perfuzie”), ale reprezentării oraşului ca topos de criză („toate stau cuminţi, în faţa noastră/ construite de noi, depăşindu-ne”) sau, mult mai bine reprezentate sub raport cantitativ, exerciţiile de exhibiţionism senzual.

Articulate într-o regie lirică spasmodică, poemele erotice iau o înfăţişare agonică. Versurile aduc aici a ţipăt revoltat, mai ales atunci când „pozele” de cuplu prind accente grotesc-violente şi reclamă avataruri carcerale: „tumora”, „închisoarea”, „locomotiva” etc. În cele mai multe cazuri, epurate de artificiile licenţioase, ele vor decanta cronica unor automatisme: „de la camera supraîncălzită/ căldură de corp obosit/ şi mirosul ăla/ parfum, transpiraţie şi pizza/ când stăteam în pat/ ca într-un film prost regizat şi ştiam/ că n-o să scăpăm/ de plictiseala corpurilor care după ce lumina se stinge/ se recunosc şi se îmbrăţişează.”, nu ştim ce vrem. Prin geometria lor existenţialistă – mărturisită direct în (ghete de piele vara) –, astfel de radiograme disfuncţionale întregesc paleta unei poezii care stă sub stigmatul (subtil) al unor nostalgii refulate.

_________

* Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Terapii cu unde scurte

Andreea POP

comsa

Nişte radiograme atent dozate sunt poeziile Sabinei Comşa din Toţi ceilalţi apropiaţi.* Discursul liric este şlefuit cu o minuţiozitate care ascunde, totuşi, efortul epurării. Versurile sunt „filtrate” cu inteligenţă prin contragere la esenţial, recuzită minimalistă ce „trădează” un proiect cerebral.

Poemele evită de fiecare dată sintaxa aridă şi desenul abstract, dovedind în schimb o disponibilitate imaginativă care admite cu generozitate desfăşurarea pe niveluri diferite. Supraetajare care nu marchează puncte de discontinuitate în economia volumului – o dovedeşte împărţirea materialului poetic în cele două secvenţe, diferite ca formă şi finalitate, dar raportate la un fond comun de sensibilitate, alimentate de acelaşi fitil. Prima, Bypass, cuprinde o serie de mici istorii genealogice, „tandreţuri” conjugale şi deprinderi de senectute, toate ancorate în jurul „personajelor” mamaiei şi tataiei, într-un soi de mitologie cotidiană interpretată în cheie ludică. În marginea ei se ghiceşte puţin din observaţia concentrată care va deveni apoi blazonul Clipurilor piratate. Poemele cultivă aici detaliul precis, disecţia straturilor de suprafaţă, dincolo de care scenariul liric se deschide în volute străvezii, în vârtejul cărora se insinuează sensurile. În câteva locuri, evident este detaliul sumbru, care irizează o atmosferă funambulescă: „Am prins un ied,/ îl strângem de gât cu coarda elastică, ochii îi rămân c-ai unui funcţionar în registre./ Fixăm cuie şi spiţe de metal,/ perechi de libelule ne luminează papucii,/ le urmărim cum se ridică pe lângă tabletă.// […] setez aparatul pe funcţia Pet./ Cei 10 mpx şi un zoom maxim îl fac viu,/ o furnică i se strecoară în nas,/ de greaţă, faţa lui Matei se face portocalie/ şi în spatele norilor apare soarele/ precum înăuntrul unui dovleac de Halloween.”, Vacanţă pe munte. Uneori, astfel de tuşe groteşti sunt topite în definiţii chirurgicale ori schiţe descriptive care dezvăluie fizionomia caricaturală a realităţii (Piaţa Traian). Mişcarea lirică e mereu dirijată de o percepţie senzorială pătrunzătoare, indiferent de perspectiva în care se ramifică scenariul.

Aceeaşi pregnanţă vizuală o dovedesc şi cele câteva poeme ce inaugurează „instantaneul” natural care surprinde imagini comune în reverii delicate (fluctuaţiile unui anotimp, ceremonialul unei dimineţi etc.). Executarea lor prinde ceva dintr-un desen copilăresc, dar finalul fereşte de obicei „temperatura” lirică de miraje excesive prin detaliul concret, brusc: „Înşirate pe sfoară/ se umflă/ cât// guguştiucii miros a Dero.// O şosetă se roteşte departe,/ în parcări de beton, ei le lovesc cu furie/ scamele roşii se lipesc de florile albe ale corcoduşilor.// Din covoare curge oţet şi apă.”, Primăvară târzie. Între aceşti poli de intensitate, poezia Sabinei mocneşte la foc moderat, într-o ţinută educată, care alimentează constant încordarea acestor versuri îmbibate de esenţe. Înţelegerea spectacolului lumii are loc între graniţele aceloraşi coordonate lapidare, care surprind momente în mişcare, derulează imagini fugitive, prinse din mers; notaţia fulgurantă se traduce în câteva citadine impresioniste încremenite în glacialitate subtilă: „Culorile lui Haribo/ pe străzile udate de ploaie,// umbra ursului peste tomberoane/ ca peste o tastatură// luna între blocuri// Dintr-o pungă de gunoi sfâşiată/ se rostogoleşte// o portocală neîncepută”, Oraş medieval. Epurată de ornamente inutile, tratată aseptic, poezia îşi găseşte adăpostul primar în astfel de intensităţi intermitente.

Citite în plan secundar, demitizarea cotidiană, sau revolta anti-consumeristă din Jertfă de sânge sau Interzis minorilor sunt teme care ancorează această poezie într-un cadru actual. Un debut în care tensiunea se ghiceşte în spaţiile-lipsă, iar profunzimea ia naştere la intersecţia punctelor de suspensie. Finalul emoţionant vibrează într-o confesiune tulburată.

 _________

* Sabina Comşa, Toţi ceilalţi apropiaţi, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

***

doroftei

La antipod faţă de volumul Sabinei Comşa se aşază poemele Hristinei Doroftei din debututul Reflexie,* care mizează pe explozia sintaxei într-o desfăşurare exuberantă a ideii. Exerciţiile lirice mizează pe o verbozitate generoasă, care acumulează imaginile fără prea multe restricţii critice autoimpuse. Spontaneitatea rostirii este dublată de o retorică dezinhibată, care cultivă adesea notaţia ironică, persiflarea incisivă.

Aşa se face că epopeea lui Fănică îşi găseşte locul între observaţiile făcute pe marginea autoportretului tulburat din incipit şi confesiunile ulterioare. Construit pe o fundaţie barocă, prozopoemul în cinci acte devine prilejul derulării cu elan a unui scenariu liric ce împrumută cadenţe populare, venite pe filiera reportajului postmodern (prin temă, nu neapărat şi la nivel formal). Periplul telenovelistic al protagonistului îi oferă poetei prilejul de a-şi exersa regia dramatică în indicaţii acide strecurate printre rânduri. Tonalitatea liricii prinde accente uşor mai grave odată cu seria „exfolierilor” straturilor de criză; discursul nu se lasă temperat întotdeauna de tema serioasă, însă, ci alunecă uneori în deriziune şi farsă: „angoasa se instalează în venele mele/ ca la un hotel de cinci stele/ de fiecare dată/ când pierd controlul asupra lutului care-mi/ modelează viaţa şi mă/ transformă uneori în Scufiţa Roşie,/ alteori în Baba Cloanţa, iar mai nou/ în pitici de grădină comercializaţi/ la Praktiker cu reducere de treizeci la sută/ în fiecare sfârşit de săptămână!”, angoasa. Atunci când o face, totuşi, poemele respiră un aer mai sobru, „filtrat” de la înălţimi considerabil mai solemne: „alerg timorată printre şoaptele/ care-mi provoacă greaţă/ şi se preling din gurile sibilelor/ cu priviri atotştiutoare şi distinse./ mă împiedic de fiecare eveniment viitor/ care-mi întunecă viaţa şi/ mă face să uit de porunca a treia./ mă lupt cu respiraţia mea ca să rămână constantă/ şi-mi cert picioarele că nu vor să urmeze/ drumul drept…” viitor. Fără a se încărca de un substrat prea dens, poezia Hristinei câştigă în astfel de secvenţe prin expresia mai rafinată, lipsită de stridenţe şi ponderată de firescul mărturiei. Într-un avânt lucid, poeta îşi trasează la un moment dat limitele propriului proiect ontologic, într-o definiţie care surprinde esenţa întregului volum: „mă retrag în spatele cuvintelor/ care simulează mulţumirea de sine/ şi intimidează privirile indiscrete/ ale celor ce uită/ să oprească la stop,/ riscând să fie zdrobiţi de tramvaiul/ al cărui vatman sunt chiar eu…”, vendetă. Atunci când nu se cantonează la adăpostul piruetelor imaginative, poemele se disting printr-o construcţie mai armonioasă.

Marginaliile pe seama fluctuaţiilor sentimentului erotic, voluptatea scenariilor imaginate, ori disertaţiile pe teme diverse par să fie celelalte preocupări ale poetei. Posibila artă poetică din part time job dovedeşte poziţia privilegiată a cuvântului într-o poezie care îşi caută încă o măsură confortabilă.

________

*Hristina Doroftei, Reflexie, Editura Junimea, Iaşi, 2014

* * *

serban

Poezia Ioanei Şerban din debutul Zero-Unu* trasează o scrupuloasă depănare a firelor subterane. Proiecţiile lirice iau forma exerciţiului introspectiv, într-o sărbătoare a reflexivităţii care sondează cu luciditate fluctuaţiile de adâncime („îmi iau pulsul, îmi ascult excesele/ atât am deprins”). Biografia imediată este suspendată în favoarea autocontemplaţiei teoretizate, care topeşte în aceeaşi formă achiziţia livrescă şi raţionalizarea identitară.

Starea predilectă a unei astfel de poezii se traduce printr-o permanentă căutare de sine, în care „exfolierea” filmelor mentale se face prin „palparea” şi recuperarea graniţelor eului liric, examinate cu vigilenţa „ochiului îngălbenit şi deschis”: „Mi s-a terminat mosorul de contur./ Cel căruia îi spuneam al meu – conturul meu – unitatea/ mea – uşi scârţâind./ […] Îmi apuc capetele (hăţurile) conturului. Încerc să le înnod/ să-mi pun o dorinţă (cum se spune) – poate mai e ceva/ acolo. Să încapă înăuntru –/ la loc. Dar alături omul/ bate darabana pe masa noastră:/ Stop stop stop stop…” (Moira) Seria Limitelor va confirma un astfel de proiect de „cercetare”, în care convulsia lăuntrică vibrează în mici implozii ale crizei. Tulburare interioară care nu devine, însă, pretext de exhibiţie traumatică; principiul de coerenţă al acestor poeme se poate identifica tocmai în tatonarea „la rece”, temperată, a combustiei interne. Tocmai de aceea, reverberaţia adâncă va fi susţinută de felul incisiv al poetei de a filtra datele realităţii, care prefigurează radiografia ca modalitate de înţelegere a lucrurilor.

Ea se exersează cel mai eficient în surprinderea oscilaţiilor imperceptibile, a broderiei translucide care acoperă contururile. Aria de competenţă a poetei vizează cu precădere subtilităţile, rafinamentul anxietăţii şi insinuarea himerei cotidiene: „Ne plăcea să ne spunem asta:/ neîndoielnic dacă cineva ne-ar privi ar zice că suntem o/ diagramă Rorschach! – ştii –/ două băltoace egale din cerneala unei sepii pe care/ amândoi am ştrangulat-o aşa ca să fim siguri că/ existăm că rezistăm (un sacrificiu necesar ne spuneam –/ întemeietor! –/ aşa cum de altfel şi atâtea imperii se întemeiază pe o crimă/ şi uite că rezistă/ piatră între pietre şi crima aceea ascunsă mai apoi între/ buzele oamenilor care şoptesc: până când?)/ […] aşa că fiecare din noi zgâria peretele (pe cel din dreptul său) şi/ îşi împrăştia în urmă negreala de sub unghii: mici dâre de/ obişnuinţă/ ca nişte borne care ne marcau orizontul”, The Macbeths. Subtilităţi care deschid, însă, ecouri abisale, provoacă seisme de adâncime şi prind în gesticulaţii viscerale pulsaţia spasmodică: „Poate că în total tăcerea mea nu a refuzat mai mult de/ două cuvinte: singurătatea şi tăcerea/ singurătatea – ar fi trebuit s-o aşez ca pe un bilanţ precis/ […] un bilanţ riguros al clipelor dintre căderea unei frunze/ toamna şi impactul/ ciocnirii ei cu sinele meu/ dintre impactul ei de meteorit şi formarea craterului în mine/ dintre crater şi deschiderea lui spre vizitare (rezervaţie/ naturală în carne!/ safari cu animale preistorice!/ zâmbesc dacă le pozaţi!)/ şi bilanţul acesta – un bazin de peşti piranha […]”, Safari. Imaginarul poetic va opera peste tot între aceste coordonate grave, încărcate de seva grea a inciziei. Discursul liric nu rămâne cantonat în această zonă de raportare exclusiv internă; multe poeme vor specula pe marginea unui registru mai generos, care colecţionează modulaţiile raportului cu celălalt, avatarurile unei singurătăţi prea zgomotoase (Turistul, Omul de Tinichea, Limită III, Eu androidul etc.), resorturile fricii ori teoretizările pe marginea timpului. Percepţia va avea de fiecare dată o coloratură metalică.

Un discurs poetic bine stăpânit, o poezie decantată, matură, conştientă de propriile-i posibilităţi (a se vedea şi reflecţia postmodernă din final). Imaginea cea mai concretă a acestei poezii – buchetul căpăţânilor de hidră, înflorit sub lumină plumburie.

_________

* Ioana Şerban, Zero-Unu, Editura Brumar, Timişoara, 2014

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

de VATRA

Poezia în 2014. Şapte debutanţi

Claudiu KOMARTIN

 

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

 

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schiţa pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă ştim cu toţii cât mai înseamnă în România de azi premiile literare şi cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcţie de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorităţii articlierilor, importante sunt doar vocile şi discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeţi care vor continua să scrie şi au potenţial de evoluţie).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinşpe exemplare, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi „contaminarea” unui public în general minuscul şi cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul şi politica).

Am citit în 2014 şi în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă şi lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut şi am avut satisfacţia ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ştefan Ivas, să împartă premiul de la Botoşani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanţii pentru vitalitatea şi forţa înnoitoare a unora dintre discursurile poeţilor tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât şi Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuţi în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus iniţial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar şi destul de nerezonabil din partea mea. Cărţile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active şi mai eficiente pe această nişă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-şef sunt şi unde am publicat volumele semnate de Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, şi Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Ţin să fac observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scotea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuţi foarte mult şi amestecat, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puţin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, şi acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas şi-a dat până la urmă obştescul sfârşit, aşa că cea mai mare şi mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, şi-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piaţa de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistenţă tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt nişte lecturi subiective ale unui comentator care scrie şi editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanţ făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenţia celor care se mai ocupă cu asta. Şi, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris şi am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exerciţiu de lectură util, poate chiar necesar, în absenţa faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparaţie cu un deceniu în urmă, lipseşte în zilele noastre cu desăvârşire.

Ingluvii

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcăcios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă fojgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică/proza poetică de după 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnişoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum).

Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea/ şi faci semne de undeva din afara/ acţiunii. în disperarea de a percepe/ cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,/ terifiată de fumul apocaliptic de deasupra/ mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa/ valului negru de fum toxic./ îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi/ născocesc noi metode de productivitate,/ îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,/ iar tu speri într-o agitaţie patologică/ la minunea de a fi observat (în final)/ cineva ochii tăi lucioşi/ oglindind surâsul unei guri de foc/ care înghite nesăţioasă/ atâta indiferenţă.”

În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în Bucureşti, a Conservatorului şi a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi dacă da, până unde poate împinge acest exerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărţii, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”.

Toţi ceilalţi apropiaţi

Sabina Comşa e cea mai tânără dintre poeţii grupului Lumina de avarie şi a trecut la Braşov printr-una dintre cele mai bune şcoli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediţia 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproş major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influenţa vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referinţe contemporane – Farmville, Discovery, căşti de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor şi empatie (ajungând foarte rar la ironia muşcătoare şi sarcasmul lui Alexandru Muşina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum şi uşurinţa de a construi mici scenarii comic-groteşti, cărora poţi încerca să le găseşti şi un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Reţin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comşa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe aceşti „mamaie” şi „tataie” lipsiţi de glorie şi travestiţi în fel şi chip de imaginaţia spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărţii ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toţi ceilalţi apropiaţi (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte şi la obiect, bine tăiate, cu elipse şi imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte şi clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comşa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar şi limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători şi obosiţi de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvenţe  (poezie de notaţie, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzaţii, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărţii, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant şi umanizat şi mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieşit dintr-un laborator plin de poeţi care scriu cu mănuşi chirurgicale şi se maimuţăresc decent sub impecabile măşti de protecţie: „Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie/ şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum/ şi/ ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Şerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Braşov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câştigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Muşina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comşa într-o colecţie nouă iniţiată în memoria lui Muşina. O colecţie în care sper să văd şi-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut şi în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o aşteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenţia în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1/2013, deşi îi ştiam şi blogul şi-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor şi comentator de poezie în aceeaşi revistă sibiană). Cartea lui Şerbu e, cu câteva mici excepţii, o reuşită. Poetul ştie să-şi construiască volumul (în trei părţi, fiecare cu locul şi rostul ei: „jumătăţi”, „somnifere” şi „maşinuţe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid şi autoironic, narativ, mai puţin jucăuş, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aş asemăna în unele privinţe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfăşurate rapid şi inteligent, din partea a treia; menţiuni speciale pentru dilemă şi taxi: nu e la îndemâna multora să-şi ţină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfăşurate şi pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilităţi de a spune o poveste (Şerbu sigur l-a citit cu atenţie pe Carver) şi de a juca, în cunoştinţă de cauză, pe cartea confesivităţii.

În al doilea ciclu din Lego, Şerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame şi dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale şi neaşteptate (ca în „bonus”, „aşteptare”, „ploieşti vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îţi lasă impresia că n-au ieşit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepţia unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit şi ca o declaraţie de independenţă faţă de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcţionează şi are sens doar pentru cercul de poeţi în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conţine texte bune şi foarte bune, chiar şi când Şerbu mai derapează, ţinând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinţi falşi”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naştere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, faţă de varianta pe care o ştiam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu/ ca un soldat german din normandia/ am sărit în trenuri/ sub care se stătea la coadă/ lăsând totul vraişte// în braşov ploua/ în timişoara/ berile sinagoga amare/ bucureşti/ o zi la vulcanizare/ alta cu steaua prin metrou// într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă)/ eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine/ aparenţele sunt înşelătoare/ proverb din mintea unui/ culegător de orez// i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”.

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din ţâţâni, în cap „parcă a trosnit o şipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitaţie”, „Uşi”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia („Ciorapii mei”) şi psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

de VATRA

O floare și trei grădinari

Andreea POP

 

Nota red.: În anii ’80, pe cînd optzeciștii începeau să se afirme și prin debuturi editoriale, dl. Gheorghe Perian a inițiat, în Vatra, o rubrică de primire intitulată Cei ce vin. Nu știm dacă cei ce vin acum sunt – sau vor fi – tot atît de semnificativi pentru literatura de mîine pe cît au fost cei care au venit atunci, dar, cu siguranță, trebuie să încercăm să vedem. Așa încît, cu acordul binevoitor al d-lui Perian, i-am împrumutat titlul rubricii și am încredințat-o unui tînăr critic pe care se poate conta fără ezitări – Andreei Pop. Prin ochii ei vom vedea ce și cine vine.

*

 laura dan

O poezie delicată și cu o focalizare pătrunzătoare, în același timp, scrie Laura Dan în volumul său de debut, Începe să doară puțin (Tracus Arte, 2012). Sub tonul aparent liniștit al confesiunii pulsează cu intensitate rana, tensiune subterană continuă alimentată pe un fond autobiografic.

„Pretextul” liric nu e nou (câțiva din comentatorii anteriori chiar au „inventariat”, cu această ocazie, șirul poetelor tinere cu „complexe” de/din familie – v. comentariile semnate de Al. Cistelecan, în România literară, nr. 30/2013, ori Gellu Dorian, în nr. din august 2013 al Convorbirilor literare) – „blestemul” tatălui, călău absent, „cadavru care taie” și „țară  îndepărtată”, în același timp. De la el pornesc toate liniile tari ale poemelor: raportarea „victimei” față de „torționar” („Am tălpile vopsite în roșu/[…] sunt un pod peste carnea ta”), iubirile pasagere, „sacrificate” pe „altarul” „moștenirii” paterne, sacrificiu din care răzbate, totuși, uneori, o brumă de speranță („erai înalt/ și veneai spre mine/ în jur, aerul devenea cald/ ca o promisiune”) ori, în vreo două locuri, mici reflecții asupra propriului demers poetic („doar atunci când scriu/ o pătură verde/ îmi acoperă încet rănile”), de pildă. Toate aceste ipostaze iradiază puternic într-o direcție comună – singurătatea, ca o excrescență patologică, transfigurată printr-o lepădare organică de toți „fetușii” cotidieni care înnoadă zalele lanțului existențial. Or, poezia pe care o scrie Laura atinge, în acest punct, o tensiune care scânteiază puternic printr-un joc fin al contrastelor (râsul ca o „cascadă de frică”) cu un efect stilistic îngroșat și prin acea austeritate poetică de care vorbea Démeny Péter (în Observator Cultural, nr. 643/2012); extrem de edificatoare sunt cele câteva „definiții” ce ating pragul haiku-ului și care concentrează o mare capacitate de sugestie: „inima mea/ o uzină dezafectată/ în care răsună muzică de sărbători” ori, ceva mai încolo, „portretul” de familie – „eu/ același coș cu fructe/ întins spre tine/ tu/ același pământ carnivor”, într-o descriere sumbră.

            În linia aceleași notații tenebroase, poemele iau adesea calea unui expresionism colorat în nuanțe tari (pe care, de altfel, poeta și-l asuma ca filtru intern al sensibilității sale lirice într-un interviu): mult roșu și negru, cărora li se adaugă uneori tușe uneori de-a dreptul sinistre: „un bilet folosit/ o gură plină cu pietre/ oase/ o cărare îngustă/ o groapă/ un bici uriaș/ un copil ca un ghem de ierburi.// în Praga/ pe podul Carol/ artistul ambulant/ îmi întinde portretul.” (Portretul) Poezia Laurei Dan este o întâlnire fericită a conciziei și clarității expresiei, articulată într-un registru ce merge cel mai adesea înspre detaliul violent și, mai puțin, dar nu fără importanță, inserează erotica discretă, un fel de coroniță din sârmă ghimpată pusă pe un cap de fecioară.

  • Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, București, 2012

***

 gringo

Poemele din volumul de debut al lui Radu Nițescu, Gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012), vibrează prin elanul necontrafăcut al confesiunii expansive. S-a spus despre ele, pe bună dreptate, că „sunt libertine, aruncă priviri complice, debordează de sexualitate agrestă, viguroasă precum coarnele bivolilor din volumul «Poemul invectivă» de Geo Bogza” (George Neagoe, în Cultura, nr. 391/2012). Într-adevăr, mai toate „trădează” un teribilism de tip „beția pe față/ și iepurii pe scăfârlie”, cum bine zice poetul la un moment dat, teribilism tras printr-un „filtru american”, vizibil mai ales în prima parte a volumului, dar identificabil peste tot ca „muzică de fond” mai mult sau mai puțin discretă: podul Brooklyn, „unde au murit douăzeci căutând fericirea până pe/ salteaua mucegăită a unui adăpost social din lower eat side odată/ periferia săracilor”, I am Legend, „acadele kill osama cu gust de praf afgan/ și cola deadladen ediție limitată”, muzica celor de la Greatful Dead, ori „strigătul” după rețeta lui Gingsberg cu care se închide volumul etc.

Infuzia puternică de erotism, gratuit, vulgar, împins la extrem, în funcție de caz, traduce tocmai o astfel de predispoziție și riscul unei asemenea poezii e să rămână cantonată doar între aceste repere. Or, la Radu Nițescu, dincolo de seria lungă a poemelor machiste, ornate „hormonal”, se pot identifica, în cele mai bune rânduri, urme ale unui eros aproape apocaliptic, ce depășește barierele geografice: „în două mii doișpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie,/ și penisul meu va fi înghițit de puhoiul de lavă// o să-mi cuprindă apoi adidașii/ genunchiul stâng/ șoldul umerii părul/ australia// sydney va fi o scoică pe valuri// oameni negri cu cravată/ se vor strânge să afle epicentrul/ în timp ce europa și asia/ se vor afunda în tine.” (9 sau când tata îmi face semn să mă apropii) Dincolo de colecția de amoruri pasagere, senzații adolescentine, experimente formale și exerciții imaginative (a se remarca și pasajele livrești, scurte, inserțiile onirice, ori fluctuația nehotărâtă a tonului), poemele scot la suprafață, în mai multe locuri, un hibrid curios de „copil mare”, complexe de „adult întârziat” cu nostalgii copilărești (și câteva sentimentale, îngăduite), care mută accentele volumului (vezi poemul „umanitar” despre Anaïs – reușit, ori cel salingerian despre Daniela Roxana).

Poate că după ce se consumă toate teribilismele, ce rămâne ca notă fundamentală într-o astfel de poezie neașezată încă este tocmai căutarea unei formule care să îngăduie o libertate cât mai mare de mișcare; versurile-manifest și „declarația” de prietenie, totodată, de la începutul volumului (interesantă și mai rară, aș îndrăzni, dovadă de solidaritate între poeții tineri chiar în interiorul textelor lor), dau voce unei asemenea căutări: „aș vrea să merg în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul america al generației mele/ să ne schilodim simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă” – miss liberty cu poetul alexandru văsieș. Aproape că se ghicește o criză interioară, care, dacă se va dovedi adevărată, va fi interesant de văzut cum se va transfigura într-o schimbare de direcție în poezie.

  • Radu Nițescu, Gringo, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 vasies

Urmărit pe linie ascendentă, Alex Văsieș scrie o poezie „înrudită” într-o anumită măsură cu cea a lui Dan Coman, dincolo de apartenența la același spațiu biografic – Bistritz-ul atât de fertil sub raport liric –, prin viziunea fragmentară care punctează cadrele realului. Fără să atingă nuanțele expresioniste ale autorului Cârtiței galbene, poemele din Lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012) subliniază apăsat un blocaj existențial, o rotire mecanică, în gol, a scenariului cotidian.

O astfel de retorică a vidului este cultivată cu voluptate printr-un exces de luciditate (asupra căruia au convenit, în bună măsură, mai toate comentariile critice de până acum), care adună, într-o succesiune laconică, imagini concentrate ce țin mai mult de atmosferă, decât de scenariul propriu-zis, detalii de fundal mai greu perceptibile, acele „meditații tehnice” de care vorbea Ștefan Baghiu în Cultura (nr. 391/2012), când sugera excesul de sedentarism și ”viziune statică”, analizarea mișcărilor mărunte ca modalitate predilectă de construcție a poemelor. În cele mai bune secvențe ale ei, toată această optică „ascuțită” împrumută ceva din notația impresionistă; câteva „mostre” din decupajele pe care le face Alex Văsieș merg chiar până la a sugera o poetică a sugestiei ca filon principal al tipului de poezie practicat în Lovitura de cap: „deasupra genunchiului o pată de lumină/ intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înșelătoare/ prin același spațiu un punct roșu tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă – Stam într-o zi și rostogoleam bila de oțel în bol.” Printr-un filtru asemănător este trecută și experiența erotică de cele mai multe ori, fie că e vorba de erotismul cibernetic („păcat” generaționist), „asistat”, dintr-un poem ca Doi hackeri la mal, ori de cel asumat direct, experimentat: „Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat/ și linia feselor./ Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire./ Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,/ să nu cedăm noi primii./ Fetele se apleacă să observe în apă./ Între blugi și bazin, forță de frecare./ […] Pleacă și mă urnesc și eu,/ încercând să inspire cât mai mult./ Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,/ gata să cer îndurare.” (Dublu-mixt) Nimic emfatic, nicio urmă de patos în sublinierea tensiunii erotice, ci mai degrabă intuiția că a sugera cântărește mai mult decât orice paradă a verbozității hormonale.

Pe alocuri, însă, o asemenea economie de resurse împinge granițele dintre concret și abstract până în apropierea unei poezii narcotizate, în care jocul fluctuațiilor cerebrale pășește în direcția unui zid ermetic greu de escaladat. Doar că închistarea într-o formulă obscură ține uneori loc de manifest, refuz al normei care, așa cum se vede într-un poem din finalul volumului, face loc paradoxului: „Învățătoarele drept ne-au învățat/ Au uitat însă abandonul/ pentru ce e degradant și înălțător/ ca atunci când lumina-i fără formă/ și e la un pas” (La masa săracilor). Cu toate astea, mai mult decât manifest, poezia lui Alex Văsieș indică, în esența ei, blazarea unui spirit maturizat prea devreme.

  • Alex Văsieș, Lovitura de cap, Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 amar

Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție  insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.

Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.

Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene  (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.

  • Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Poeme

corridortogameroom

Hristina DOROFTEI

 

(premiul revistei Vatra la Festivalul-concurs Porni Luceafărul…, Botoşani, 2014)

 

 

reflexie 1

Oglinda celei care nu vorbeşte e murdară;

imaginea ei e prăfuită,

e plină de colbul şi de nisipul care i s-au depus

pe dinţi, făcându-i de plumb.

Părul celei care nu vorbeşte este lung!

Lung şi întins precum firele

pe care se curentează ciorile.

Păru-i alunecă pe buze, îngreunându-le.

Nasul ei plânge, umplându-i gura de mucus.

Ochii celei care nu vorbeşte sunt pătaţi de

tristeţea care se prelinge încetişor, încetişor…

Genele-i sunt lipite cu lacrimi colorate.

Sprâncenele celei care nu vorbeşte sunt albite de griji

şi arse de focul supărării.

Fruntea-i este striată de

încruntări adânci şi dureroase.

Faţa celei care nu vorbeşte se reflectă

în oglinda murdară!

În oglindă se vede cea care tace.

Aceea sunt EU!

 

 

ritual

Femeile se îmbracă în costum tradiţional,

îşi împletesc părul în formă de cruce,

ies vesele în grădina înverzită

în care urmează să se prindă într-o horă strânsă

cu firul jurământului de castitate

şi încep să se rotească în ritmul soarelui la apus

care le dă vigoarea de a rămâne

în viaţă până la întoarcerea

bărbaţilor adevăraţi

de la vânătoarea de porci mistreţi

de pe dealurile din jurul satului proscris.

 

 

 

tihnă

Mortul din grădina mea doarme liniştit

sub un tei…

Vara, când plouă, merg lângă mormântul lui

şi bem împreună un ceai călduţ

încălzit la soare,

iar iarna îi torn cu pâlnia

pe la gaura căscată lângă cruce,

vin fiert cu scorţişoară şi vanilie

(vinul era viaţa lui,

„vinul i-a mâncat viaţa”, spun babele din sat)

şi aprind o pipă în cinstea lui,

iar fumul i-l trimit lui

ca să simtă şi el gustul vieţii…

 

 

 

Viciu

Îmi scot venele prăfuite la uscat,

le întind cu dragoste printre firele de iarbă

din care se hrănesc,

le întorc pe toate părţile,

le hidratez cu untdelemn

şi calculez cantitatea de lichid

pe care-l injectez în fiecare dimineaţă şi seară.

 

 

motanul meu de porţelan

Trăiesc împreună cu motanul meu de porţelan

în faţa Magazinului universal,

într-o casă din carton cu o fereastră deschisă

spre trecut

şi o fereastră închisă spre viitor.

În fiecare noapte încerc să închid

fereastra deschisă spre trecut

pentru că mă doare vântul trist

care suflă dintr-acolo, dar nu reuşesc…

Motanul meu de porţelan îmi spune

să acopăr fereastra cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal

plină cu fulgi de gâscă opărită.

Îl ascult şi nu mai am dureri din trecut,

dar încet mă asfixiez în casa din carton

cu o fereastră acoperită cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal, plină cu fulgi

de gâscă opărită

şi o fereastră închisă spre viitor

prin care nimeni nu-mi aude nevoia de aer

şi pofta de gogoşi cu zahăr vanilat.

 

 

 

reflexie 2

Mă cercetez în fiecare dimineaţă

care EU voi fi în ziua aceea

(cea sensibilă, cea tupeistă,

cea puternică, cea timorată etc. ).

Mă întreb cum se va scurge ziua,

de ce capăt o voi apuca,

cum o voi hrăni cu activităţi care

să-i satisfacă dorinţa de inedit

şi cum o voi convinge să meargă

la culcare înainte de răsăritul lunii

ca să am răgazul de-a mă hotărî

la care EU să mă opresc în căutarea-mi

creionată în oglinda aburită

de respiraţia aprinsă a celei care tace…

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

de VATRA

Proză de Adrian Haidu

Haidu

Adrian Haidu – Absolvent facultate Litere, București. Lucrat prin diverse locuri (Mediafax, Ubisoft, Pro TV, Propaganda). Scris online (defunctul batranulsafo.com, proiectul biografii postume – bucharestian.wordpress.com, platforma Lapunkt.ro, defunctul AudVoci.ro, povestire în Dilema online, etc.) și făcut filmulețe funny pe youtube. Tag-line: Profesorii râdeau de mine când le spuneam că vreau să trăiesc din scris. Iată, au trecut 8 ani de atunci și pot să spun că acum eu sunt cel care râde de mine. Citește în continuare →