Etichetă / dosar

de VATRA

Literatura din Republica Moldova de azi (VI)

(Mică antologie de critică și istorie literară)

Mircea V. CIOBANU

Folclor versus avangardă

S-ar părea că nimic mai incompatibil și mai contradictoriu. Unul e situat la începuturi, alta vine după o suprasaturație; unul anticipă, alta sintetizează și anulează; unul e inocent, cealaltă e replica ofensatoare; unul e anonim și masificat, alta etalează numele producătorului și e un produs elitar. Dar să le luăm pe rând, fără prejudecăți. Or chiar lipsa prejudecăților e calitatea comună a folclorului (inocent) și a avangardei (indiferente etic și estetic), ambele sfidând, din motive diferite, tradiția (sic!), școala și cultura care îi precedă. Mai exact: folclorul, care nu știe (sau nu vrea să știe) ce l-a anticipat, instaurează, prin el însuși, o tradiție; iar avangarda pretinde la originalitate absolută și ia în răspăr orice tradiție, instaurând, fără să-și pună acest scop (și fără să bănuiască), o „tradiție” de alt soi. Paradoxul la care vom ajunge la capătul acestor meditații s-ar putea să ne surprindă.

Citește în continuare →
de VATRA

Literatura din Republica Moldova de azi (V)

(Mică antologie de proză)

Lorina BĂLTEANU

Legată cu funia de pământ

 (fragmente)

PE MAMA A DUS-O MAȘINA COLHOZULUI LA SPITAL, pe mine m-a adus acasă tata cu sania. M-a pus pe laiță și s-a dus prin măhală să caute pe cineva cu lapte în țâțe. Cei cinci, orânduiți în fața mea, erau frații și surorile mele, dar încă nu voiau să le fiu și eu soră. Se uitau toți cu dușmănie și tot dădeau perna de la unul la altul. De la cel mai mare la cel mai mic, și invers, de la cel mai mic înapoi, spre cel mai mare. Niciunul dintre ei nu avea atâta curaj, să-mi îndese perna pe față, să nu mă mai vadă, să nu-i mai văd. Voiau să dispar. Mai bine să nu fi existat. Eram monstrul, care a făcut-o pe mama lor să o doară. Cuțitul, care i-a scurs sângele din vine. Omida zbârcită, care a ros-o pe dinăuntru. Boț de carne rea, pe care ea l-a aruncat afară.

Citește în continuare →
de VATRA

Literatura din Republica Moldova de azi (IV)

Antologie de poezie

*

Liliana ARMAȘU

Pe contrasens

Râd de parcă aş fi

cel mai fericit dintre oameni.

Şi aproape că aşa este.

Nu am nimic

ce pierde.

Nu călătoresc

să regret plecările sau revenirile.

Citește în continuare →
de VATRA

Literatura din Republica Moldova de azi (III)

Anchetă (continuare)

Nicolae LEAHU

1.

Începând să citesc literatură română aproape în condiții de clandestinitate, am înțeles destul de repede că literatura ciopârțită, care mi se preda în școală și la facultate, adică aceea cu iz „moldovenesc”, este, de fapt, o năpastă pe capul bietului basarabean, menținându-l într-un limbaj literar de țarc, nu tocmai capabil să se împrospăteze din româna auzită la posturile de radio și tv din Țară, parțial căzută ea însăși în capcanele „limbii de lemn”. Prin urmare, scriitorii formați în anii  ʼ80 (de la Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Nicu, Vasile Gârneț, Teo Chiriac, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Margareta Curtescu, Maria Șleahtițchi ș.a.), n-au încercat o acomodare la realizările unei rostiri localiste, regionale, fie ea oricât de atractivă (cum fusese, pentru… șaptezeciștii basarabeni, aceea a lui Ion Druță), ci, dimpotrivă, ei au căutat un limbaj în stare să ne scoată din provincialismul lingvistic și intelectual. Iată de ce, odată cu apariția antologiei Portret de grup (1995) de Eugen Lungu, optzeciștii basarabeni vor fi văzuți în Țară ca niște poeți normali, iar la ei acasă ca niște… extratereștri. Ruptura se produsese.

Citește în continuare →
de VATRA

Literatura din Republica Moldova de azi (II)

(Anchetă – continuare)

Liliana COROBCA

1.

Ce să zic? Fac parte, oricum aș da, din categoria celor „cu capitala în București”, dar cu rădăcini adânci „dincolo de Prut”, unde m-am născut și am terminat studiile universitare. Sunt de acord cu ideea „specificului basarabean”, dar  expresia „literatura din Basarabia”  mi se pare confuză. Alexandru Robot, Magda Isanos, Gheorghe Madan ar fi câțiva scriitori din Basarabia, atunci când în Basarabia  s-a putut scrie în limba română. Cei mai mulți și mai cunoscuți scriitori contemporani, la care cred că vă referiți, s-au născut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească = Republica Moldova, după 1991. Am conștientizat și am acceptat noțiunea de „basarabean/basarabeancă” abia când am ajuns la București, în 1997. În timpul regimului comunist, acest cuvânt era cvasi-inexistent și nici după căderea comunismului lucrurile nu au devenit mai clare. Asumarea „basarabenismului” sugerează inconsistența Republicii Moldova ca stat și ideea de unire cu România, pentru că, după cum știm, Basarabia a fost provincie românească între anii 1918-1940. Tot Basarabia a fost gubernie rusească din 1812 până în 1918, dar să nu stricăm poezia momentului cu istorii incomode. Dacă subiectul unei cărți la care lucrez cere, las „farmecul particularităților lingvistice” să aibă inițiativă, moderat, totuși. Dacă povestea are un cadru strict românesc, atunci mă abțin. Kinderland, de pildă, e despre copiii dintr-un sat moldovenesc/basarabean, iar Caiet de cenzor este povestea unui cenzor bucureștean. Încerc să fiu consecventă fiecărei situații, adică.

Citește în continuare →
de VATRA

Literatura din Republica Moldova de azi (I)

Argument

O privire prin istoriografia literară românească dezvăluie numaidecât faptul că literatura din Republica Moldova nu se bucură nici de o tratare distinctă, nici de o reprezentare consistentă, deși nu lipsesc voci critice din România care laudă destui scriitori din stânga Prutului. Pentru istoriile dinainte de ʼ89 pot fi invocate obstrucții politice, însă pentru abordările ulterioare acestea nu mai pot funcționa. Se ivesc atunci – cât se poate de justificat – întrebări cu privire la această stare de fapt. Să fie creația literară din Republica Moldova defazată, astfel încât să mai aibă încă de recuperat pentru a fi demnă de integrat în istoriile literare românești, după cum ar reieși din abordarea lui Nicolae Manolescu (devreme ce doar pe la autori de dicționar se poate regăsi cineva din cadrul ei)? Sau, poate, este investigată ignorându-i relaționarea strânsă cu contextul socio-politic specific din care se ivește, astfel că e evaluată după criterii improprii, deformante, injuste? O fi de vină perspectiva centralistă, asociată unui complex de superioritate, cum altfel decât obturant? Sau s-a insinuat în conștiința istoricilor principiul  altă țară – altă literatură (chiar dacă recenta antologie coordonată de Ion Pop – Poezia românească de după 1945 – e construită conform principiului unificator, dar și celui al respectului cuvenit față de condițiile specifice în care ființează literatura română din afara granițelor României, astfel că acordă spațiu poeziei românești din Republica Moldova, precum și din Bucovina de Nord, din Banatul Sârbesc și din diaspora diferitelor țări occidentale)? Bineînțeles, seria de interogații poate continua. Până la formularea unor răspunsuri concludente, rămâne o realitate: în Republica Moldova se scrie literatură română care ajunge greu în atenția publicului din dreapta Prutului, chiar dacă există edituri a căror difuzare ajunge  și aici. Tocmai de aceea, am considerat că este absolut necesară conceperea în Vatra a unui număr tematic dedicat literaturii actuale din Republica Moldova.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (VII)

Senida Poenariu

Despre Omul lui Eugen Negrici

Pe cât de gingașă dimensiunea protoscenariului pe care-l propune Eugen Negrici, pe atât de gravă, de intensă și poate chiar necesară este povestea Omului din Castranova1. Opțiunea pentru formula epică bizară, un (pre)scenariu, este motivată de autor printr-o adecvare la spectaculosul poveștii reale a lui Victor Măceșanu, mai precis experiența acestuia de pe front, „făcută pentru un film”. Trebuie spus însă din capul locului că, deși își asumă deschis rolul modest de evocator / ilustrator / scenarist care nu e tocmai familiarizat cu tehnicile și mecanismele / industria producției de film, reușitele estetice și, în același timp, altitudinea perspectivei etice și existențiale angajate în expunerea de față depășesc cu grație limitările și funcționalitatea de bază ale unui scenariu. Pentru că la o primă lectură cartea lasă o amprentă puternică asupra cititorului, intenția inițială a acestei introduceri a fost o analiză care ignoră constructul teoretic și imaginea criticului și istoricului Eugen Negrici, tocmai pentru a acorda o șansă corectă unei narațiuni care se susține singură. Încrâncenarea luptei pentru supraviețuire, grozăvia vieții și a morții, fețele, impredictibilitatea și inconsistența naturii umane supusă situațiilor-limită sunt redate cu atâta suplețe stilistică încât efectul este acela de maximă concentrare iar gesturile personajului devin momente absolute. Zona profundă a ființei umane este explorată fără niciun fel de menajamente și iluzii.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (VI)

Mircea Moț

Despre infidelitatea necesară

În volumul publicat în 1977, Expresivitatea involuntară (volum considerat de Cornel Ungureanu „o carte inaugurală”), Eugen Negrici  își concentra în mod deosebit atenția asupra operei și a intenției/intențiilor acesteia, mai puțin asupra autorului, convins fiind că în procesul creației intențiile autorului și tot ceea ce este realitate anterioară și exterioară textului finalizat contează prea puțin sau aproape deloc. „Limbajul” ia inițiativa, trădând în mod creator aproape orice intenție  a autorului și marcând o anumită infidelitate față de acesta, înainte așadar ca interpretul să se dovedească infidel față de ceea ce pare să fie  creația. Eugen Negrici subliniază că, odată apărută, opera dobândește o existență autonomă ca univers, motivând libertatea comentatorului de a refuza o singură și definitivă lectură: „Este o naivitate în pretenția cititorului interpret, ca și a aceluia obișnuit, de a avea «sub control» opera, când opera însăși, odată apărută, dobândește o existență autonomă, liberă de posibilitatea autorului de a urmări impunerea unei anume(singure) interpretări. Textul grăiește sponte sua” (Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, București, Editura Cartea Românească, 1977, p. 11).

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (V)

Iulian Boldea

Despre iluzii şi alţi demoni

Cărţile mai recente ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002-2003, Iluziile literaturii române, 2008, Simulacrele normalității, 2011, Emanciparea privirii, 2014) se remarcă printr-o schimbare de ton faţă de cele dinainte. Tonul e mai radical, mai deziluzionat, mai puţin tehnicist. Uneori (ca în Emanciparea privirii), se disting reverii hedoniste asupra literaturii. Literatura română sub comunism relevă ruptura de tradiţia interbelică, prin impactul alienant al ideologiei comuniste, chiar dacă există în această carte, cum observă Nicolae Manolescu, o inadecvare: între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, se realizează o demistificare a „miturilor” ce au alimentat, cu aura lor idealizantă, tectonica literelor româneşti.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (IV)

Mircea Braga

Un teoretician al indeterminărilor esențiale

După destrămarea platformei existențiale constatată de George Steiner (comentate de noi într-un număr precedent al revistei „Vatra”), sesizând dezorganizarea câmpului respectiv, deformările survenite la nivelul conștiinței, mentalității, gândirii, atitudinalului etc., al filozofiei și, mai ales, la al filozofiei culturii, unde accentele avansate au devenit, uneori, chiar agresive. Și vom întâlni, din nou, desfășurări pe diferite zone, unele mai ușor captate, altele mai rezistente, ușor închise, acestea din urmă sprijinite pe linii de forță care au făcut posibilă vorbirea despre  homo religiosus, cum scria Mircea Eliade, semnalând că rețeaua conștiinței nu afirmă doar un mecanism, ci este ea însăși un proces, cum susținuse și psihiatrul și filozoful francez Henri Ey (v. studiul Conștiința, trad. Dinu Grama, Buc., Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983), dar și medicul psihiatru și filozoful Corneliu Mircea (v. vol. Etica tragică (Ediția a doua, revăzută și adăugită, Buc., Ed. Eikon, 2019). Pentru cel dintâi, dezvoltarea conștiinței a însemnat plasarea acesteia pe pragul de pe care operează ca „organizator al ființei psihice”, iar pentru Corneliu Mircea, mai radical, însă corect în ceea ce consemnează: „Dar a putut fi alungată religia – și, prin religie, dimensiunea sacră din cetate? Nicidecum. Homo sapiens e, simultan, homo religiosus. Conștiința nu poate exista fără reperul suveran ce face posibilă sesizarea de sine și de altul. Valorile religioase sunt consubstanțiale ființei umane. În ciuda luptei disperate a celor puternici împotriva instituției religioase, Spiritul divin este deasupra tuturora și în fiecare. Nu poate fi izgonit din cetate.”

Citește în continuare →