Georg Lukács – Ultimul interviu (fragmente)

[Nota Redacției: Fragmentele de mai jos fac parte dintr-un interviu extins realizat de Erzsébet Vezérs și István Eörsi în 1971, la puțin timp înainte de moartea lui Georg Lukács. Traducerea a fost făcută după ediția englezească apărută la Verso (Georg Lukács. Record of a Life, 1983)].

georg lukacs

Int: Ne puteți spune câte ceva despre activitatea dumneavoastră în calitate de comisar al poporului [în Republica Sovietelor a lui Bela Kun]?

Georg Lukács: … Eram destul de nemulțumiți deoarece dictatura [sovietelor] nu reușise să facă pașii mari pe care ne așteptam să-i facă în direcția acelui paradis pământesc sub forma căruia ne imaginam comunismul. Când spun paradis pământesc, trebuie înțeles într-un sens foarte sectar, ascetic. Nu ne imaginam absolut deloc un tărâm cu lapte și miere. Ceea ce voiam să revoluționăm erau problemele cruciale ale vieții. Această atitudine era foarte prezentă în timpul dictaturii și a ieșit la iveală într-o serie de probleme specifice în privința cărora, în opinia mea, opoziția avea dreptate. Una din aceste probleme a fost nota lui Clemenceau, care l-a prins dormind până și pe marele nostru om de stat Kun. El a luat de bună asigurarea lui Clemenceau că trupele românești se vor retrage dacă și noi ne vom retrage trupele de la granița cehă. Bela Kun a fost pur și simplu păcălit de Clemenceau, iar noi cei din opoziție am fost mai deștepți decât Kun, pentru că am văzut că era doar o păcăleală și că nu vom câștiga nimic din acceptarea termenilor notei. Dar asta nu înseamnă că există vreun temei să vorbim de vreo facțiune în partid.

[Cât privește activitatea de comisar al poporului], nu prea sunt multe de spus. La vremea respectivă cu toții simțeam o ură adâncă față de capitalism în toate formele sale. Voiam să-l distrugem cu orice preț și cât mai rapid. Ceea ce, desigur, a avut o influență asupra politicii culturale a partidului. S-au făcut experimente, care erau fundamental corecte, însă naive în executarea lor, care urmăreau să elimine natura de marfă a artistului și a operelor de artă și să le smulgem pe acestea de pe piață. Scopul așa-numitelor Registre ale Artiștilor și Scriitorilor a fost acela de a-l face pe artist independent din punct de vedere material de vânzarea lucrărilor sale. E evident, și ne-a devenit și nouă evident după dictatură, că abordarea noastră era naivă, și ar fi ridicol să o apăr ca pe o măsură comunistă. Pe de altă parte, abordarea noastră a avut efectul foarte pozitiv de a pune controlul artei și al literaturii în mâinile artiștilor înșiși…

Int: În calitate de comisar al poporului, dispuneați de o armă?

Citește în continuare →

Alexandru Vlad – in memoriam (2): Cinci interviuri

Nota red.: Alexandru Vlad n-a fost un scriitor excesiv intervievat și-n orice caz nu pe cît s-ar fi cuvenit. Cele mai multe și mai sistematice interviuri cu el sunt realizate de Dan Moșoiu, pentru Radio Cluj. Dan Moșoiu l-a urmărit, se poate zice, pas cu pas și l-a abordat/provocat la fiecare nouă apariție editorială a prozatorului – sau în întîmpinarea acesteia. A rezultat astfel o serie densă de interviuri – toate substanțiale, oricît de spontane – pe care, iată, Dan a avut amabilitatea să le transcrie pentru acest număr al Vetrei. Primul din această serie a apărut în numărul 4 a.c. al revistei noastre, îndată după moartea lui Alexandru Vlad. Pe toate celelalte le publicăm acum, convinși că ele alcătuiesc un semnificativ ”fond documentar” atît pentru poetica lui Vlad, cît și pentru multe alte aspecte ale creației și vieții lui. Îi mulțumim din toată inima lui Dan Moșoiu!

04-reportaj

1.

„Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele”

 

– „Curcubeul dublu”, una dintre cele mai frumoase cărţi de proză apărute la noi în 2008, o carte vie, o carte inteligentă, o carte proaspătă, cum va rămâne, sunt convins, şi peste ani. Domnule Alexandru Vlad, bună seara!

– Bună seara ţie şi bună seara tuturor!

– „Curcubeul dublu”, aşadar. Un volum de proză. Îi putem spune roman? Nici eu nu ştiu..

– Ce să spun eu aici? Editorii, ei înşişi, au scris sub titlu roman. Abia la corectură am văzut. Am lăsat aşa. În ultimă instanţă, ei m-au întrebat: e, totuşi, roman? Voi aţi scris roman! Da, dar tu ce spui? Eu nu spun nimic. Păi, ce să scriem? O idee ar fi să nu scriem nimic. Până la urmă, e o carte, nu?

– E o carte… Un amalgam, nu ştiu cum să zic. O carte fascinantă, oricum un volum oarecum atipic pentru literatura română, asta dacă facem abstracţie de stilul care l-a impus pe Alexandru Vlad.

– A, poate c-ar fi bine să te las să vorbeşti tu şi să te întreb eu! Sunt chiar curios.

– Ar fi o idee, pentru că aş avea multe de spus despre această carte pe care, odată ce o începi, nu o mai laşi din mână. Îţi oferă o bucurie, o plăcere rară a lecturii. Cum aţi reuşit?

– Eiii, nici eu nu ştiu. Nu-mi reuşeşte totdeauna, nu sunt sigur că o să-mi reuşească şi data viitoare. Dacă-mi dai voie să mă confesez, umbra acestei cărţi plutea asupra mea de vreo doi-trei ani. Aveam rubrici la diferite reviste literare, de notorietate, unele, şi eu îmi alegeam întotdeauna subiectele având undeva în străfundul minţii acest plan. Niciodată, însă, nu m-am dus să-l concretizez cu totul, să fac un fel de tabel, un fel de, ştiu eu, sinoptic al cărţii. Mă gândeam doar atât: şi cu acest subiect, şi cu acest text intru în perimetrul a ceea ce vreau să fac, fără să-mi spun ce vreau să fac. De aceea, în ultimă instanţă, când a trebuit să-mi adun textele, să fac ordinea lor şi textele de legătură, mi-a fost extraordinar de greu. Nu aveam nici o metodă, decât propriul instinct. Ca atunci când la munte, noaptea, pe viscol, te ghidezi după ceea ce instinctul îţi spune şi intelectul nu poate altceva decât, eventual, să te trădeze, să te îndemne la speculaţii, la judecăţi care contrazic instinctul şi care, până la urmă, devin păguboase. M-am străduit să mă păstrez undeva într-un loc care ştiam eu că-i centrul cercului a ceea ce voiam să fac. Mi-ar fi foarte greu să explic de ce am ales această structură cu textele. Sau pot s-o fac din exterior, ca un cititor, mai degrabă. Dar, din clipa în care am găsit formula, după foarte multe încercări, am fost sigur că asta este…

– Ciudat, senzaţia cititorului este că autorul nu şi-a pregătit atât de mult cartea, că textele s-au scris de la sine, unele după altele, cu o uşurinţă incredibilă.

– O iau ca pe o laudă! Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele. Cititorul citeşte cu gândul, nu cu gramatica, nu cu regulile, nu cu inteligenţa. Dacă tu reuşeşti să te laşi citit cu gândul lui, ai ajuns deja foarte aproape de inima lui.

– Aţi avut, bănuiesc, astfel de modele de scriitori…

– O, şi ce modele! Modele atât de mari încât, ştiu eu, mai bine să ne păstrăm la ale noastre. Dar dacă insişti… Am citit in extenso scriitori englezi şi americani de la primul titlu pe care l-am găsit până la ultimul. Când am învăţat destul de bine limba engleză, am completat acest sinoptic al lecturilor. Ei s-au schimbat în timp. La început îmi plăceau cei foarte moderni, cei care lucrează cu structuri surprinzătoare. Şi am sfârşit acum citind cu plăcere Dickens, „David Copperfield” sau „Oliver Twist”. Ştiu eu ce să spun? Dacă am ştiut cândva ce înseamnă structura unei opere literare, dacă am învăţat la şcoală, dacă am dat examene cu profesorul Zaciu din aceste lucruri, mai nou constat că am uitat, nu ştiu sau chiar nu mă interesează. Mă interesează un singur lucru: fraza sau paragraful la care lucrez să iasă bine. Şi experienţa îmi spune dacă e bine sau nu. În fiecare scriitor e şi un cititor. Când cititorul din mine zice: fraza asta merge bine, se poate citi cu gândul, nu are cuvinte în plus, nu are pasaje obscure, nu are stridenţe, chiar şi acolo unde ai fost subtil ai reuşit să nu transformi textul în ceva de neînţeles, când simt eu că se creează flama din nou, la recitire, flama care a existat la scriere, atunci spun „da”! Controlat, verificat, admis! Păstrez doar textele care îmi ies şi care nu trebuie să trădeze nici pe departe efortul, icnelile, revenirile, cusăturile, tăierile, elipsele… Acestea trebuie să rămână ascunse undeva la cititor în buzunar, cum rămân nodurile din spatele unui covor.

– Uite aşa am intrat în atelierul de creaţie al scriitorului Alexandru Vlad. Vă propun să revenim la „bucătăria” acestei cărţi, „Curcubeul dublu”. Prin urmare, omul Alexandru Vlad fuge de oraş, se retrage în satul în care au trăit bunicii materni, în satul copilăriei, şi ochiul prozatorului redescoperă această aşezare şi oamenii ei îmbătrâniţi, mai mult sau mai puţin ciudaţi. Acesta este motivul de la care porniţi. S-a spus că reuşiţi să oferiţi o imagine veridică a satului românesc de astăzi…

– Nu numai. Am încercat – de aceea am şi spus „Curcubeul dublu”, dar şi din alte motive -, am încercat să prezint toată pendularea între sat şi oraş, între substanţa livrescă şi concreteţea imediată a vieţii într-o gospodărie care are grădină, în care trebuie să-ţi aduci apă, în care trebuie să tai lemnele, în care trăieşti direct, nemijlocit… Toată această pendulare între livresc, lectură, oraş, care ne enervează, sat, care ar trebui să ne calmeze, dar nu ne chiar calmează, între boală, speranţa de a găsi sănătatea, între vârstă şi visele care nu mai sunt senine – nu mai visezi că zbori de ani de zile -, în care te urmăresc tot felul de lucruri neterminate sau în care, să zicem, ai ce să-ţi reproşezi şi, eventual, speranţa că poţi să-ţi regăseşti ceva din căldura copilăriei care refuză să se dezvelească, cel puţin la primele intenţii, deci e vorba, în esenţă, de toată această înşurubare, de toată această pendulare, de toată această, vai de mine, dialectică… Asta am încercat să fie substanţa cărţii şi nu atât satul românesc de astăzi.

– E adevărat, dar mobilul, miza acestei cărţi, punctul de pornire sunt întoarcerea dumneavoastră în sat. Cum aţi regăsit satul? Cât din realitatea satului respectiv este transpusă în paginile acestei cărţi?

– În primul rând, satul pe care l-am căutat nu mai este. Dar nici nu mai sunt sigur că a fost. Poate, copil fiind, aveam o lentilă magică prin care lucrurile păreau mai frumoase, altfel rostuite. Dacă o fi fost aşa… Sigur, abia dacă îmi dădeam seama că mă născusem la câţiva ani după război. Lumea mai păstra din rosturile ei de dinainte, din libertatea aceea interbelică. Mai vedeam prin şuri tot felul de obiecte ciudate, foarte complicate, instrumente agricole care pe urmă au fost rechiziţionate de C.A.P. Am văzut naşterea acestui „ceape”, încă oamenii mai sperau, am văzut, ştiu eu, primele lucrări, praşile organizate. Pe urmă a trebuit să plec la şcoală. Părinţii aveau grijă ca noi să nu ne întâlnim cu lumea satului aşa cum urma ea să fie. Şi, mai apoi, am ajuns ca în spusele acelui filozof, îţi faci o statuie, mai mare, mai mică, după cum poţi, şi la sfârşit o sfărâmi, amesteci cioburile cu pământul şi din pământul ăla faci grădină. Cam aşa ceva am încercat…

– Cât de greu este să realizezi acest lucru?

– Cred că pentru unii este foarte greu. Trebuie să renunţi la… Am renunţat la telefon, la televizor, la aparat de radio, am renunţat la speranţa că voi ajunge celebru în acest oraş (Cluj-Napoca, n.n.), de exemplu, am văzut ceea ce au scris medicii pe fişa mea de sănătate, m-am uitat în oglindă şi am văzut urmele cafelelor băute, ale nopţilor nedormite. Şi firele albe din barbă. Şi mi-am zis: se pare că asta este… Ca de voie bună.

– Cu maximă voie bună îl aşteptăm, în curând, la telefon, pe bunul dumneavoastră prieten, poetul Ion Mureşan. V-aţi întors în satul copilăriei, l-aţi găsit aşa cum l-aţi găsit, aţi pendulat între sat şi oraş. Câtă vreme v-aţi aflat acolo, n-aţi renunţat să ţineţi legătura cu lumea, printr-un mic aparat de radio. Recunoaşteţi?

– N-am aparat de radio. Adică este la aparatul meu de redat muzică, mi-a arătat cineva, un inginer, că dacă apeşi pe un buton, practic acolo e ascuns un aparat de radio. Dar n-am făcut-o prea des.

– Critica literară v-a considerat, cel puţin până acum, un prozator citadin. Deşi, în volumul dumneavoastră de debut aveţi acea proză foarte frumoasă despre întoarcerea acasă…

– Ei, nu ştiam eu cum o să fie peste vreo 20-30 de ani! Sigur, m-am format ca prozator în mediul urban. Am cunoscut biblioteca, lecturile, şcoala şi ceea ce oraşul putea da unui tânăr ambiţios, să zicem, ambiţios la vârsta aceea. Dar nu este oare literatura o manifestare citadină? Literatura română a cucerit oraşul, până la urmă, şi prin poezie, şi prin proză. Am trăit la oraş, am scris la oraş.

– Ce mi se pare curios este că prozatori din generaţia dumneavoastră, din generaţia ’80, s-au întors la lumea satului. Iată, Radu Ţuculescu a scris acum doi ani un roman, „Povestirile mamei bătrâne”, în care totul se petrece într-un sat multietnic. Iar dumneavoastră aveţi în miezul acestei cărţi, „Curcubeul dublu”, întâmplări din lumea rurală. Mariana Bojan a scris povestiri inspirate de satul în care şi-a construit o cabană. Dar există şi prozatori care nu şi-au pierdut suflul şi inspiraţia citadine. Mă gândesc, bunăoară, la „Simion liftnicul”, adică la Petru Cimpoeşu. Unde vă regăsiţi dumneavoastră pe această hartă?

– Poate mai degrabă alături de Gheorghe Crăciun. Adică alături de cei care privesc cu un ochi fatalmente intelectual şi critic lumea satului. Foarte dureros exerciţiu. Există prozatori, inclusiv printre cei pe care i-ai enumerat, care au voluptatea mediului rural, a redescoperirii naturii şi a personajelor mai mult sau mai puţin pitoreşti de acolo. Fac un bestiar de personaje. La mine, îmi place să cred – sau, vreau, nu vreau, trebuie să cred –  că luciditatea şi simţul critic au fost cele care nu au lăsat niciodată ca lucrurile să devină prea frumoase sau încântătoare, aşa, ca în muzica lejeră. Partea tragică sau tristă din textele mele este prezentă chiar şi în mediul, să zicem, paradisiac al copilăriei. Este ca un geam subţire între mine, cel care aş fi vrut să fiu, şi, uită-te la mine, cel care am devenit.

– Aş face, cu voia dumneavoastră, o paralelă între ceea ce scrieţi despre lumea satului românesc, mă refer la tabletele pe care le-aţi publicat de-a lungul anilor în diverse ziare şi reviste, texte care se regăsesc în volumul despre care vorbim, şi care nu deranjează absolut deloc fluxul narativ al cărţii, ba, dimpotrivă, şi ceea ce poetul Ion Mureşan scrie despre satul transilvănean, cu un ochi nostalgic, sentimental. Poetul Ion Mureşan este în direct acum, prin telefon. Bună seara! Ne auziţi?

Da’ cum să nu? Sper că toată ţara aude. Am ascultat dialogul. În primul rând, vreau să-l felicit pe Alexandru pentru carte. Dar am sesizat câteva erori în emisiune…

 

– Vă rog!

El nu poate fi aşezat, aşa, în enumerarea aceea cu autorii care au scris despre sat. Aşa putem s-o luăm de la Creangă încoace…

 

– Ei, nu vorbeam de Creangă… Dar îmi asum eroarea!

Nu, nu, îmi asum eu ce spun! El este, pentru mine, cel mai mare prozator din contemporaneitate. Cel puţin cu această carte. Eu mi-aş cere voie să fiu unul dintre curcubee. Cartea asta, dacă este un roman, reabilitează romanul ca specie postmodernă. Care s-a cam uzat.

 

– Vedeţi, n-am vrut să ajungem aici, dacă este roman modern, postmodern sau nu ştiu cum… Important este că vorbim despre o carte foarte bine scrisă.

Nu, nu, nu… Eu vorbesc despre roman, despre fragmentarismul în roman. Dacă este un roman postmodern, atunci e foarte bine.

 

– Reabilitează postmodernismul?

– Nu, reabilitează romanul postmodern. Dacă este o carte de povestiri, de nuvele, reabilitează povestirea şi nuvela. Din toate aceste posibilităţi, se formează un tot, un întreg, pe care oricum îl cârmim, trebuie să ni-l asumăm.

 

– Tot la proză ajungem, oricum am lua-o!

Tot la o proză foarte bine scrisă ajungem! Acuma, fie vorba între noi doi, tot la poezie ajungem!

 

– Bine, Alexandru Vlad are şi două poeme acolo. Mie mi-a plăcut primul mai mult decât celălalt. Dar amândouă sunt poeme. Eu sunt convins că nu le-a scris Ion Mureşan, ci le-a scris chiar Alexandru Vlad!

Dacă nu cumva le-a scris Mariana… (soţia prozatorului, n.n.) Nu, nu, astea sunt glumele dintre noi. Noi vorbim aici de un experiment care dă dimensiune clasică postmodernului şi dă dimensiune postmodernă clasicului. Asta reuşeşte Alexandru Vlad.

 

– (Alexandru Vlad, şoptind la microfon) Crezi că trebuie să-i dau o bere pentru treaba asta? (Din fericire, Ion Mureşan n-a auzit.)

Eu trebuie să-mi asum o anumită doză de subiectivitate. Dincolo de prietenia mea cu Alexandru Vlad, care a ajuns proverbială, amândoi ne tragem din aceeaşi zonă, suntem sub acelaşi curcubeu, ca să zic aşa. Curcubeul, dacă ieşea de peste deal de la mine din sat, ajungea şi la el, îl vedea şi el. Suntem de peste deal, unul cu altul. Asta ne face să fim oarecum empatici, să avem o anume empatie comună pentru viaţa satului şi pentru un anumit mod de a fi acolo. Să revin… Primul curcubeu este curcubeul originii noastre, curcubeul de unde venim. Şi al doilea este curcubeul cultural, cel văzut în oglindă. El încearcă să iasă din oglindă şi să intre în realitate. Orice scriitor care a consumat biblioteci întregi, cum este cazul lui Alexandru Vlad, încearcă să iasă din bibliotecă şi din oglindă şi să intre, în cazul lui, în lumea aceea a satului.

 

– Şi din lumea aceea a satului, înapoi în carte. Domnule Ion Mureşan, vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră.

Mulţumesc şi eu. Îl salut pe domnul Alexandru Vlad! O seară bună!

 

– Cu timiditate, vă mulţumeşte şi domnul Alexandru Vlad!

Nu prea cred, dar…

 

– (Alexandru Vlad, hotărât) Cred că, totuşi, trebuie să-i dau o bere!

– (Poetul aude, în sfârşit. Râde.) Ei, asta da!

 

– Mulţumesc, Ion Mureşan! Domnule Alexandru Vlad, sunteţi mulţumit de cronicile care au apărut până acum?

– Păi, n-am avut cronici până acum. Cartea am mutat-o eu însumi din decembrie 2007 pentru ianuarie 2008. Cartea a apărut de vreo trei săptămâni, editura a ţinut să facă o listă de protocol şi să trimită criticilor cartea. Treaba asta merge mai încet decât mi-am închipuit. Cunosc critici de pe această listă vizată de mine care o aşteaptă şi n-au primit-o. Însă, a apărut în „Observator cultural”, la rubrica politică, un comentariu care se numeşte „România lui Alexandru Vlad”. Acolo, Bedros Horasangian, care deţine această rubrică, ţine să facă nişte diferenţieri între România pe care o vedem la televizor, despre care vorbesc politicienii, analiştii, România aceea isterică, pe marginea prăpastiei, care trece din criză în criză, în care vedem imagini îngrozitoare, spuse pe un ton de cataclism, şi România, nu mai puţin tristă, nu mai puţin disperată, dar reprezentată şi prezentată firesc. El face o disociere între cartea lui Şalamov despre amintirile din Siberia şi cea a lui Soljeniţîn. Soljeniţîn le spune comuniştilor sovietici: vai, ce mi-aţi făcut, dar să vedeţi ce vă fac eu!, iar Şalamov spune: vreţi să ştiţi cum a fost?; uite, aşa a fost!, cartea lui Şalamov devenind o acuzare nu mai puţin profundă, nu mai puţin pregnantă decât a lui Soljeniţîn. Asta vrea să sublinieze şi Horasangian cu „România lui Alexandru Vlad”. Da, lucrurile nu stau bine, nu stau nici foarte-foarte rău, nu sunt disperate, dar nu sunt nici bune… Şi voi alegeţi: dacă vreţi să vedeţi, nu vreţi să vedeţi, vă consideraţi vinovaţi, nu vă consideraţi vinovaţi… Respectiv politicienii, fiind vorba de o rubrică politică. Acesta a fost singurul text despre carte, insinuat într-o rubrică…

– Asta înseamnă că urmează şi altele, poate criticii literari n-au apucat să citească acest volum.

– Poate l-au citit, dar încă nu s-au hotărât dacă e roman sau nu. Revistele literare sunt lunare, unele, chiar dacă sunt lunare, nu apar de douăsprezece ori pe an, ci numai de zece. Altele sunt săptămânale, au dinamica lor…

– Deci veţi avea şansa şi peste doi ani să citiţi o cronică la „Curcubeul dublu”!

– Încă mai am cronici la „Sticla de lampă”!

– Un volum, pe undeva, asemănător cu ceea ce se întâmplă în „Curcubeul dublu”.

– Da, mă interesează această modalitate mozaicată… Şi viaţa e un mozaic. Adică, domnule, ce ne-a mai rămas din viaţă? La o anumită vârstă îţi dai seama că nu mai poţi citi toate cărţile pe care ţi le-ai planificat. Dacă mergi pe pârâu nu prinzi toţi peştii, dacă stai într-o cafenea şi vezi o femeie frumoasă te mulţumeşti s-o vezi, atât… Ei, când ajungi la această vârstă, îţi dai seama că viaţa şi destinul tău sunt cioburi. Dar cioburile acestea pot fi adunate şi se poate reconstitui cu ele o lume şi o biografie. Şi-atunci care formă e mai potrivită decât această formă de roman ciobit în nuvele, în ne-nuvele? La mine există texte intermediare, intertexte, personajele ies din texte, mişună printre texte, intră înapoi în texte. Fără să fie foarte greu de citit.

– Păi, spuneam asta. Toate textele, toate poveştile se citesc pe nerăsuflate. Sunt acolo personaje memorabile, personaje care merită, cum să spun, pipăite de-a dreptul, cunoscute… Este acolo, cum spunea Bedros Horasangian, România lui Alexandru Vlad, România în care şi pe care o trăim zi de zi, sigur, filtrată prin personalitatea şi sensibilitatea dumneavoastră. Pe de altă parte, mi-e greu să spun ce mi-a plăcut mai mult. Poveştile dumneavoastră sau ceea ce se construieşte paralel cu miezul cărţii, mă refer la eseurile dumneavoastră care aduc a proză, de fapt, sunt proză! 

– Textul despre păsări, nu?

– Vorbiţi inclusiv despre ciuperci, despre cătină. Inclusiv cătina devine personaj. Şi nu e vorba aici despre un text încredinţat unei reviste medicale. Pe de altă parte, sunt textele cu teme sociale şi politice, deşi nu faceţi trimiteri directe. Dar sunt toate vii, se citesc ca o poveste. Încât îmi vine să mă bucur că trăiesc în România descrisă de dumneavoastră!

– Există şi un articol de ziar, acolo…

– Există şi un text pe care îl dedicaţi radioului!

– Da, iată cât de prevăzător am fost, există şi un text dedicat radioului… Să mă explic încă o dată. Am adunat textele, cele care am crezut eu că pot intra aici. Unele au rămas pe dinafară. Am texte poate mai bune decât acestea sau la fel de bune, să zicem, dar care n-au putut intra pentru că nu corespundeau acelei grile difuze despre care-ţi vorbeam. Deci, am un text, un tratat despre fierberea oului pe care redactorul de carte ţinea să-l scoatem, neînţelegând el ce are de-a face fierberea oului cu restul textelor. Şi-am spus: este o paradigmă a singurătăţii. În cartea asta e vorba şi de singurătate. Textul ăla e acolo nu pentru ca să înveţe cineva, vai de mine, cum să fiarbă un ou. Ci pentru că un om care îşi fierbe singur un ou e o paradigmă a singurătăţii, nu?

– Până la urmă înţeleg că în cartea asta e vorba de Alexandru Vlad, în primul rând. Şi nu de România de astăzi şi nici de lumea satului…

– Da, e un portret al meu la vârsta asta.

– Ştiţi, citind, vă vedeam în text ca personaj. Vă recunoşteam replicile, replicile lui Alexandru Vlad, nu neapărat ale scriitorului. Vă vedeam acolo, în dialog cu sătenii, cum îi reproşaţi unei vecine că…

(Râde) Replicile sunt autentice, sunt chiar ale mele, aşa mi le ştii de pe stradă. Ştii, cu asta mi-ai luat o piatră de pe inimă.

– Vreau să spun că sinceritatea cu care aţi scris această carte este dezarmantă.

– E o armă imbatabilă (râde). Nu poţi să te baţi cu Cehov sau cu Conrad în stilistică sau în… Dar în sinceritate poţi să încerci. Asta e întotdeauna a ta, nu e a celuilalt sau a maestrului pe care l-ai avut. Ei m-au învăţat că sinceritatea este una din cele mai mari mize ale stilului. Eşti sincer, nu mai ai probleme, nici să semeni cu cineva, nici să copiezi pe cineva, nici să, ştiu eu, să fii neînţeles.

– V-am recunoscut în carte şi temerile şi idiosincraziile… Toate micile „boli” ale dumneavoastră, pe care mi le spuneaţi la o cafea, le-am recunoscut în acest volum. Volum care mi-a plăcut foarte mult, încât, iată, constat, spre stupoarea mea, că am ajuns să vorbesc mai mult decât invitatul meu.

– Aici voiam să te aduc!

– Da, recunosc, este vina mea. Am vorbit aproape la fel de mult ca dumneavoastră. Asta pentru că mi-a plăcut „Curcubeul dublu”! Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc!

– Îţi mulţumesc că m-ai invitat, le mulţumesc celor care ne-au ascultat!

Interviu realizat de Dan MOŞOIU

Radio Cluj, 18 februarie 2008

 

 

 063

 

2.

 

 „Ceea ce citesc trebuie să nu aibă nimic de a face cu ce scriu”

 

– Domnule Alexandru Vlad, vă place vara?

– Nu foarte tare, mai ales când e foarte cald. Mă retrag la ţară, îmi închid obloanele, mă refugiez în beci, dacă n-am încotro. Deschid totul dimineaţa la 6, închid la 8, am strategiile mele de luptă cu căldura.

– Chiar în pivniţă?

– Ei, e un refugiu psihologic… Încă n-am ajuns în pivniţă, dar în caz că…

– Damigenele sunt în pivniţă?

– Da, sunt acolo. Goale!

– Le-aţi golit peste iarnă?

– Nu, goale le-am moştenit.

– Ce-aţi făcut vara aceasta? Dincolo de fuga de căldură.

– De doi ani lucrez la un roman şi vara aceasta, aşa, la vreo zece zile după ce mi-am sărbătorit cu poetul Ion Mureşan ziua de naştere, am schimbat prefixul şi m-am trezit brusc în pustiul dintre 60 şi 70 de ani, mi-am terminat romanul. În prima versiune, asta-i foarte important, e ca şi atunci când desenezi un cerc plecând în două direcţii şi ai emoţii dacă se întâlnesc sau nu liniile la celălalt capăt. Povestea s-a desfăşurat, personajele au ajuns la conflict, la rezolvarea lui, fiecare îşi încheie partitura, în această primă versiune care are 325 de pagini. Romanul nu trebuie să crească mult. Hai, 20-30 de pagini la a doua versiune.

– Ne-aţi mai spus că acţiunea romanului este plasată în anii cooperativizării. E vorba acolo de drama oamenilor sau de altceva?

– Pe scurt, în timpul colectivizării, toată noua viaţă socialistă a unui sat se construieşte pe o crimă. Oamenii, flăcăii mergând pe la fete noaptea, în mod tradiţional, românesc, dau cu parul în tufe unde bănuiesc un rival. Este o tradiţie de care folcloriştii nu s-au ocupat destul. Şi omoară tocmai activistul într-o astfel de chestie.

– Activistul ce căuta acolo, în bălării?

– Ei, căuta şi el… Auzise că dacă te duci noaptea şi te uiţi pe geam, cică femeia la ora aia tocmai se spală. Sau ceva asemănător, ca-n „Suzana şi bătrânii”. Aceşti flăcăi simţind un rival între tufe, l-au miruit cu parul. Activistul şi-a vârât mâinile în gâtul unuia, nu şi le-a mai scos, era un om masiv, era băut şi tipii îl înjunghie cu secera pe care o găsesc sub streaşină. Urmează o linişte în sat şi-o panică de vreo trei-patru zile şi apare un individ subţirel ca şi chinezii care-au luptat în armata de eliberare şi-i întreabă: mă, care l-aţi omorât pe borţosul ăsta libidinos, c-aţi bulit-o, aduc armata, vă termin… E, uite ce faceţi acum: tu, care eşti vinovat, în două săptămâni îmi colectivizezi tot satul, fără excepţie! La ăsta îi faceţi un monument, scrieţi cutare şi cutare, mort în slujba construirii noii societăţi, să vină pionierii aici să cânte cu timpul… Bine, şi vinovatul? A, vinovat îl scoatem pe preotul greco-catolic, că oricum îl ascundeţi de patru ani. Peste vreo 20 de ani, preotul, neştiut, se întoarce în sat după anii de puşcărie unde un detectiv, coleg de celulă, îi explică faptul că arestarea lui bazată pe crimă a fost o chestie cam necurată, cu singurul martor, o fată, dispărut. Suntem în anii inundaţiilor teribile, satul e înconjurat de ape şi se transformă într-un mediu, cum să spun, uşor de circumscris, neputându-se ieşi şi intra, ca-n romanele Agathei Christie. Pământul alunecă din cimitir şi dezveleşte două schelete în mormântul activistului, unul cu cercei. Şi-atunci constată oamenii noştri, investigatorii voluntari, că tot satul ştia foarte bine ce se întâmplase, că nimeni nu uitase. Şi aşa, o chestie din anul 1956 se rezolvă în ’70, în timpul inundaţiilor, şi ălea cu cântec, nici ălea nu era foarte sigur că sunt inundaţii.

– Sunteţi fericit că aţi reuşit să terminaţi romanul, chiar şi într-o primă versiune?

– Ştii cum e când termini o muncă de doi-trei ani? Doi ani am lucrat asiduu, am împărţit materia pe capitole, am scris capitolele în ce ordine au vrut ele să se lase supuse, nu exact în ordinea în care se vor regăsi în carte, am avut senzaţia pe care o descrie Hillary când urcă pe Himalaya: brusc, n-am mai avut unde merge! Ei, m-am trezit într-o zi – ultimele două capitole s-au scris singure, au căzut ca monezile în aparatul de taxat -, m-am trezit că-i gata. Sigur, se mai putea bibili o notă, o frază, au rămas tot felul de note pe care puteam brusc să le pun la locul lor, dar asta o voi face probabil în a doua versiune.

– Când veţi preda manuscrisul? Aveţi un contract cu vreo editură?

– N-am nici un fel de contract, de obicei nu semnez nici un contract câtă vreme lucrez. Acuma aş putea să-mi permit să fac un contract pentru anul viitor, să zicem luna mai. Eu nu vreau să mă mai ating de carte până prin luna decembrie. Întorc tabloul cu faţa la perete şi pe urmă îl citesc cu ochi noi şi corectez toate capetele care, ca în spatele unui covor, nu-s legate.

– Având în vedere succesul de care s-a bucurat „Curcubeul dublu”, cred că editurile ar fi trebuit să fie deja pe capul dumneavoastră, să vă zorească…

– Cred că ceea ce îmi spui ar constitui un subiect foarte bun pentru un roman ştiinţifico-fantastic! Da’, mă rog…

– Eu cred că ar fi o chestie de normalitate editorială. În fine. Spuneţi-ne ce-aţi citit peste vară, ce ne-aţi recomanda?

– Eu în vara asta, câtă vreme am citit serios, am citit povestirile de tinereţe ale lui Tolstoi.

– Ce v-a apucat? De fapt, ştiu că aveţi o febleţe pentru marii maeştri ruşi…

– Tolstoi îmi place cel mai puţin dintre ei. Apreciez monumentalitatea construcţiilor sale, dar dacă e vorba de stilistică îl prefer, să zicem, pe Bunin. Sau dacă e vorba de implozia unui subiect bine ţinut în frâu îl prefer pe Cehov, iar dacă sunt pus pe rele îl prefer pe Gogol.

– Adică îi luăm cu noi la mare sau la munte pe Cehov sau Tolstoi?

– Nu. Vă spun eu care-i secretul. Romane poliţiste americane! Eu am acasă aceşti clasici în englezeşte, bine ascunşi, să nu-i vadă un oaspete întâmplător care vrea să ştie ce face un scriitor vara. Când sunt singur sau noaptea, dacă mă trezesc, asta citesc. Când scriu, nu pot citi chiar orice. Ceea ce citesc trebuie să nu aibă nimic de a face cu ce scriu, sub nici o formă.

– Trecem de la una la alta… Cum de sunteţi în Cluj?

– Sunt în Cluj pentru că băiatul meu pleacă mâine înapoi la Paris, iar cel mic pleacă în septembrie la studii în Anglia. El se duce la Londra, el care în viaţa lui n-a fost decât în Cluj şi la Lipova, la bunica.

– Băieţii la Paris şi la Londra, iar dumneavoastră la… Mihăieşti!

– Asta este. Uneori nu ajungi la Londra decât în a doua generaţie.

– Când vă întoarceţi la Mihăieşti? Vă place acolo?

– N-am unde merge în altă parte. Acolo mi-e casa, acolo mi-e adăpostul. Uneori îmi prieşte, alteori ba. În „Curcubeul dublu” se vede foarte bine că nu-i un târg avantajos, dar e altceva, e mai puţin cald decât la mine, la etajul patru.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc foarte mult!

– Mulţumesc şi eu!

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 16 august 2010

 

 Al_Vlad & Gogea

 

3.

 

„Multe subiecte le-am povestit numai ca să le ratez, să nu le scriu”

 

– Doamnelor şi domnilor, vom avea o seară de poveste şi de poveşti, pentru că invitatul nostru de astăzi este prozatorul Alexandru Vlad. Domnule Vlad, bine aţi revenit la Radio Cluj în direct.

– Bună seara, mulţumesc foarte mult pentru invitaţie.

– Din câte mai ţin minte, ultima dată am vorbit spre sfârşitul verii, eraţi la Mihăieşti, dacă nu mă înşel. V-am întrebat atunci ce aţi mai citit, ce ne recomandaţi spre lectură şi, tot atunci, ne spuneaţi că aţi terminat romanul la care lucraţi de ceva vreme. Ce se mai aude, îl ţineţi încă în sertar?

– A, atunci era mai terminat decât acum. Între timp am făcut rescrierea. Atunci când compui, când scrii la prima mână, important este să vezi că cele două capete cu care se porneşte în direcţii largi, diferite, se întâlnesc la punct fix. Asta s-a întâmplat şi l-am putut considera terminat. Dar când am ajuns la acordul fin am descoperit diferenţe de 5 grame, de 20 de grame, pe care a trebuit să le rezolv.

– Ce înseamnă acordul fin pentru un prozator ca dumneavoastră?

– Acordul fin este de mai multe feluri. Să zicem că noi constatăm că un personaj trenează. Sau că într-un anume capitol îi lipseşte ceva, nu ştim ce. Textul e acolo, informaţia pe care trebuie s-o găsească cititorul este acolo, dar ceva îi lipseşte. Şi-atunci trebuie să vedem ce, cum animăm, cum schimbăm puţin perspectiva. Undeva există un acord atât de fin încât nici nu ţi-l pot spune acum. Îţi mărturisesc că la mine în roman, trama romanului nu-i dusă de personajul principal al fiecărui capitol, ci de personajul secundar. Personajul principal nu are altă treabă decât să iasă în faţă şi să-ţi spună o problemă a lui, care-l frământă. În timp ce personajul secundar leagă pentru cititor acţiunea cu capitolul anterior şi cu cel următor. Peste două capitole rolurile se schimbă. Personajul principal dinainte devine secundar şi duce mai departe povara, mişcă lucrurile, mişcă piesele pe tabla de şah, în timp ce personajul devenit principal are o altă problemă chiar atunci, pe care el o crede mai importantă şi ţi-o spune. Iar în fundal tu vezi cum, ştiu eu, hoţul duce sacul. Şi aceste lucruri sunt de fineţe. N-au voie să apară simetrii, n-au voie să apară automatisme, adică avem personajele A, B, C şi începem din nou, A, B, C… Cititorul trebuie să iasă din orice simetrie şi totul să meargă lin înainte. Ei, aici undeva e problema aceea a acordului fin. Am ajuns la pagina 300 a doua oară şi aici am o mică problemă care se rezolvă prin stat şi aşteptat, prin lene, prin găsitul cheii, a soluţiei… Textul e acolo, însă, e acolo! Probabil unii l-ar publica aşa cum este.

– Domnule Alexandru Vlad, la experienţa dumneavoastră, la cărţile pe care le-aţi scris, mai luaţi în calcul aceste, să le spunem, mici tehnici ale prozatorului? De ce nu daţi drumul acestor pagini?

– De ce să le dau drumul? Pentru cine, pentru editor? Pentru bani? Nu mi s-au oferit niciodată prea mulţi bani pentru ce scriu. Mi s-a spus chiar că eu intru la capitolul pierderi la orice editură serioasă, pentru că nu poate face cu mine tiraj, că sunt prea fin, prea pretenţios, ştiu eu, prea cumva…

– Mă cam îndoiesc de treaba aceasta, că n-aţi fi… vandabil!

– Eu cred că sunt accesibil, scriu pentru o categorie relativ largă de cititori, cred eu.

– De obicei, volumele dumneavoastră dispar din librării la câteva săptămâni după ce au apărut.

– Au tiraj mic, din cauza asta.

– Dar atunci editura ar trebui să suplimenteze tirajul! Mă rog, asta este altă poveste. Să revenim… Chiar vă mai interesează aceste acorduri fine?

– Foarte mult. Ele sunt pariul meu cu mine. Eu scriu cartea aceea pentru mine, eu sunt cititorul în clipa aceea, n-am altul. În intimitatea creaţiei mele intră un singur cititor. Şi acela-s eu. Iar eu, cititorul, la pretenţiile mele, dacă strâmb din nas, autorul mă vede. Autorul fiind, evident, tot eu. Şi atunci mai încercăm o dată.

– V-am mai întrebat cândva: câte astfel de pagini v-aţi refuzat?

– Nu ştiu, ălea sigur nu se numără. Se numără cele care rămân. M-a întrebat cineva odată: cum reuşesc să scot o frază atât de bine scrisă, atât de bine făcută? Scuză-mă că vorbesc în termenii ăştia… Şi i-am spus: foarte uşor! Ăsta e cel mai simplu lucru din lume. Bine, cum adică? Păi, cele care nu-ţi ies se aruncă. Se fac cocoloaşe şi se aruncă la coş. Cu timpul nu scriem decât ce ne iese. Vrei să scriu o proză uite acum sau să-ţi arăt cum? O frază de început trebuie să permită orice frază după ea. O frază de deschidere trebuie să ne lase liberi. Ultima frază e singura care nu trebuie să ceară urmări. Ca urmare, eu zic aşa: când am auzit o bătaie în uşă, se înteţise furtuna şi n-am fost sigur dacă am auzit pe cineva sau era doar vântul la cercevea. Când am deschis, n-am putut să-i văd faţa, pentru că era în bătaia luminii şi pe lângă el au intrat frunze uscate, paie şi praf. Când am închis uşa, în cameră era mai întuneric… Bun, am terminat cu exemplul. Acuma pe uşă putea intra şi diavolul, care să zică: a, aici erai? Sau putea fi un vecin: scuză-mă, până la mine mai sunt 100 de metri şi m-am temut să nu mă ude… Poate fi orice, oricine. Şi iese! A ieşit? Puteam să-mi notez rândurile ăstea şi într-o zi, cândva, să le duc mai departe.

– Da, mulţumesc pentru acest atelier de scriere! După atâţia ani de scris, aţi ajuns la performanţa de a lăsa prima propoziţie, prima frază aşa cum aţi aşternut-o pe hârtie iniţial, din prima, cum se zice?

– Da, de obicei rămâne. Am foarte multe fraze de început, mult mai multe decât proze. Aceste fraze sunt primele pe care le vânez, ca pe nişte cărţi de vizită. Din aceste fraze, într-un moment potrivit, iese o piesă. Ai văzut că piesele mele sunt mai lungi sau mai scurte, cât vor ele să fie. Când scriem un roman, atunci avem pretenţii de constructor şi avem peretele din sud, din nord, avem acoperişul… Aici e o meserie. Dar aceste texte, cum sunt cele din ultima carte, sunt texte care sunt atât de lungi cât vor ele să fie.

– Ei, în sfârşit am ajuns la ceea ce ne-am propus, de fapt, după această introducere, după această privire în atelierul prozatorului. Şi anume, un produs finit, volumul apărut la sfârşitul anului trecut, „Măsline aproape gratis. Proze asortate”, în colecţia Prozatori contemporani a Editurii Dacia XXl. Un volum, nu mă sfiesc s-o spun, superb. Sunt mici bijuterii, mici capodopere, proze de două-trei pagini, unele ceva mai lungi care se citesc fără să laşi cartea din mână. Ceea ce, din câte ştiu, este un elogiu adus unui prozator, să-i mărturiseşti lucrul acesta.

– Da, este.

– Cum s-au scris aceste proze? Ştiu că multe dintre ele au apărut în diverse reviste din Transilvania.

– A, toate au apărut! Eu trăiesc scriind pentru gazetele care uneori mă plătesc. Din aceşti puţini bani îmi cumpăr tutunul şi îmi permit luxul de a lua troleibuzul când mă duc acasă din oraş. De aceea au fost publicate în reviste. Şi, în general, aşa se obişnuieşte, volumele de proze scurte se alcătuiesc din texte care au fost iniţial găzduite de reviste.

– Sunt aici proze la care aţi lucrat mai mulţi ani? Sau proze care s-au scris după „Curcubeul dublu”?

– Sunt proze care ar fi trebuit să intre în „Curcubeul dublu” şi m-am răzgândit în ultimul moment, ca să nu deranjeze alte piese şi construcţia de acolo. Sunt proze care s-au scris într-o jumătate de oră, sunt proze care au rămas în calculatorul meu o jumătate de an sau chiar mai mult, s-au scris mai încet – sper că asta nu se observă la lectură, pentru că la lectură nu este voie să se observe ezitările.

– Cum anunţam, avem o seară de poveste, dar şi de poveşti. Ne-am propus să le oferim ascultătorilor noştri câteva piese, cum le spuneţi dumneavoastră, din acest volum. În lectura autorului, fireşte. Ei, a sosit timpul să „degustăm”! Ce ziceţi?

– Fie! Una scurtă, da?

– Scurtă, lungă, va fi la fel de interesantă, de plăcută!

– Stai să ne dregem vocea… Am probleme cu vocea. O să citesc un text care se numeşte „Pălăria de toval”.

(…)

– Aici e vorba de o pălărie de toval. Într-o altă proză de „şapca poetului”. Povestiţi undeva şi despre un briceag pe care l-aţi găsit întâmplător. De unde vine această pasiune pentru obiecte pe care le transformaţi realmente în personaje?

– E simplu: trăiesc singur la ţară, obiectele sunt uneori personajele vieţii mele! După ce vin în oraş, personajele mele sunteţi voi, la cafenea, pe stradă şi chiar aici. Poţi fii sigur că nu scriu o povestire despre ce ni s-a întâmplat nouă în seara asta? (râde) Nici să nu mai vorbim…

– Ar ieşi o povestire amuzantă, sper s-o scrieţi. Faptul că eu am uitat să aduc la radio cartea, iar dumneavoastră aţi fost nevoit să faceţi cale întoarsă şi să ajungeţi în ultima clipă în studio cu aceste măsline… aproape gratis!

– O să fie relativ scumpe după ce o să-ţi arăt bonurile de taxi! Dar am cunoscut doi taximetrişti interesanţi. Rămânem aici cu poveste asta…

– Criticul literar Victor Cubleşan a scris deja o cronică la această carte, la aceste „proze asortate”. Îl avem, în direct, prin telefon. Bună seara! Victor, ştiu că ai citit şi tu pe nerăsuflate această carte, ştiu că îţi place proza lui Alexandru Vlad, dar fă cumva şi nu-l mai lăuda în această seară!

– E destul de greu să fac acest lucru, pentru că deja textul este scris, urmează să apară în revista „Steaua”. Eventual o să mă străduiesc să am un ton, aşa, mai încrâncenat! Închizând coperţile noului volum semnat de Alexandru Vlad, „Măsline aproape gratis”, privirea îmi fuge spre scrumiera în care zac vreo şase chiştoace şi îmi dau seama că am citit cartea fără să-mi dau seama de curgerea timpului şi de reflexul maşinal care-mi împinge mâna spre pachetul de ţigări şi brichetă. De câteva ori am avut puseul de-a mă gândi la „Curcubeul dublu”, volumul din 2008, dar am mai întors o pagină. Într-un fel, apropierea de volumul precedent e aproape automată, dată fiind structura asemănătoare şi, în acelaşi timp, subtil înşelătoare. Descrise sumar, cărţile par a fi aceeaşi încercare de valorificare în volum a unor texte disparate, publicate anterior – citite, sunt demersuri subtil diferite, fiecare unitar, fiecare migălos pus în pagină.

S-ar putea spune că încântat, pe bună dreptate, de „Curcubeul dublu”, Alexandru Vlad a strâns textele care nu încăpuseră acolo şi le-a turnat într-o carte. Dar prozatorul este un stilist prea fin şi un scriitor cu un instinct al construcţiei devenit reflex, pentru a ceda unei formule atât de simple. Volumul se arată repede ca o construcţie la fel de laborioasă şi complexă, asemeni precedentei, cu o geografie complexă a aranjării şi o suită de elemente care înlănţuie subteran textele într-un corp solid, bine definit. Nu există un cronologic explicit la nivelul ansamblului, acţiunea fuge mereu de-a lungul axei temporale, plonjând până în urmă cu mai bine de treizeci de ani sau întorcându-se brusc în prezentul imediat. Nici spaţiul nu este la fel de bine delimitat, citadin prin excelenţă, dar fără a ocoli satul, românesc până în rărunchi, dar acceptând intermezzouri străine, imagine a unei realităţi palpabile şi imediate, dar permeabil unei fulguraţii fantastice. Unitatea impecabilă şi deplin convingătoare vine dinspre personaje. Mai exact, dinspre Personaj. Poetul, pescarul, latinistul, juna cu mobil, figuri mai detaliate sau superficiale, recurente sau posesoare ale unei singure scene în prim-plan sunt în mod fatal secundare. Acesta este volumul unui singur personaj, este prin esenţa şi unitatea sa volumul care elaborează şi trăieşte printr-un unic personaj, cel al naratorului.

Alexandru Vlad a favorizat mereu genul de naraţiune care avantajează vocea naratorială, care permite scriiturii să devină parte predilect vizibilă în jocul receptării. Fineţea frazării, naturaleţea construcţiei lingvistice, indiferent că vorbim de descriere, dialog sau discurs direct, impun o anume cadenţă în citire, urmând un ciclu asemănător mareelor, cu incipituri puternic subliniate, cu developări sinuoase, în ritm de vălurele care urmează un discurs jucăuş finalizat într-o încheiere care, întotdeauna, reuşeşte să schimbe întregul text parcurs până atunci, conferindu-i o surprinzătoare nouă profunzime, o deschidere pe care nu o ghiceşti decât odată cu ultimul semn de punctuaţie. Naturaleţea discursului, aparent de o colocvialitate perfectă, îmbietor şi plăcut precum taclalele iscate în jurul unei cafele, maschează o tehnică, o artă vădit pritocită şi exersată. Prozatorul are ceva din fineţea anglo-saxonă a construcţiei textului scurt, amintind de Hemingway, cel din povestiri, şi în egală măsură de contemporani. Simplitatea aparentă este o armă a seducţiei, iar din acest punct de vedere „Măsline aproape gratis” convinge.

Dar ceea ce convinge şi seduce în egală măsură este personajul naratorului. Dacă în „Curcubeul dublu” acesta era unul dintre pilonii principali, dar nu singurul, aici personajul Alexandru Vlad acaparează scena în totalitate. E un personaj înşelător, unul care tinde să se suprapună cu imaginea publică a autorului cu întreg arsenalul său de detalii: pipă, barbă, pălărie, păr încâlcit, cafea, bonomie, plăcerea de a sta oricând la o poveste. Pentru ca, mai apoi, personajul să devină când uşor simbolic, când uşor demonstrativ, când despărţindu-se elegant de detaliile biografice recunoscute. Acest ego ficţional propune o lectură în cheie explicativ-eseistică şi, mai ales, morală, a realităţii. Ceea ce este, până la urmă, „Măsline aproape gratis”, este o repovestire a istoriei noastre imediate, o incursiune în orizontul prezent al României. Comunismul, revoluţia, turbulenţii ani post ’89, totul apare, nu ca fundal, nu ca pretext, ci ca subiect. Alexandru Vlad se dovedeşte un raisoneur, dar nu unul în spiritul mai vechii tradiţii literare autohtone, ci unul dispus să comenteze, de pe o poziţie fină, dar fermă, omul. Ceea ce seduce în acest volum este delicateţea, de fapt, înţelegerea cu care este privit umanul. Istorisirile, chiar dacă prind câteodată patină de snoavă sau banc, vorbesc despre o realitate cenuşie, o realitate a disoluţiei valorilor umane, o realitate în care individul e dispus şi predispus înspre compromis şi amoralitate. Alexandru Vlad nu creează un personaj pătimaş sau moralizator, nu are plăcerea facilă de a lansa acuze sau de a poza în exemplu. Tonul amar-nostalgic, ironic fără a fi muşcător, blând fără a fi mucalit, maschează o privire extrem de acută care radiografiază aproape medical, imediatul. Personajul narator este unul mereu dispus spre introspecţie, mereu dispus să se ia singur peste picior sau să apară în postura perdantului, dar nu pare dispus niciodată să abandoneze atitudinea critică. Alexandru Vlad nu face morală şi mai ales nu dă verdicte. O carte care cedează unei asemenea atitudini nu face decât să se certe, nesfârşit, cu cititorii săi. Autorul îi seduce, îi transpune, voluntar sau nu, în postura de a participa la propria analiză. Este imposibil să citeşti volumul fără a ajunge, la un moment dat, în postura celui care doreşte să dialogheze cu propriile amintiri şi experienţe.

„Măsline aproape gratis” este o carte care nu te poate lăsa indiferent. Lectura ei este imposibil să nu te captiveze, ca o suită de anecdote spuse cu har, dar pătrunderea în miezul ei, în miezul acestor multor sâmburi care sunt povestirile adunate, provoacă şi incită. Nu cred că Alexandru Vlad mai are nevoie de confirmări sau recunoaşteri, dar prezenta carte le-ar putea oferi oricând. Un volum excelent.

– Chiar voiam să te întreb, deşi în mare ai răspuns, de unde crezi că vin seducţia şi farmecul cu totul special al prozei lui Alexandru Vlad?

– Greu de spus. Dacă ar fi să analizăm tehnic, am spune de la tehnică. Dacă ar fi s-o luăm pe partea cealaltă, am spune de la bonomia autorului. Dar răspunsul nu este nici într-o parte, nici în cealaltă, este undeva între artă şi interacţiune imediată, directă cu cititorul.

– Între ştiinţa prozatorului şi talentul şi spontaneitatea lui. Mulţumesc, Victor Cubleşan! Domnule Alexandru Vlad, v-a plăcut cronica? V-a stârnit semne de întrebare?

– Nu mi-a stârnit semne de întrebare. Este un text în care am fost înţeles la intenţie. Dar există şi alte moduri de a înţelege decât la intenţie. Peste 100 de ani, dacă citim o carte, nu mai putem şti care a fost intenţia autorului. Cartea aceea ne va spune ceva într-un dialog cu timpul nostru prezent, nu cu timpul în care a fost scrisă. Dar, dacă tot se întâmplă ca eu şi domnul Cubleşan să fim contemporani, mă bucur să văd că am fost înţeles la intenţie.

– Mi-am propus să nu vă las în seara aceasta fără să aflu, poate chiar de la dumneavoastră, de unde vine farmecul prozei pe care o scrieţi. Până atunci, să mai ascultăm o „piesă” din acest volum, poate-poate mă dumiresc între timp. Ce ne veţi citi?

– Aş propune un text care nu-i chiar o proză – nu ştiu ce e, o să hotărâm la sfârşit – şi care se numeşte „Beclean pe Someş”.

(…)

– Minunat text! Şi de ce n-ar fi proză? De ce vă îndoiţi de acest lucru?

– N-are personaje, n-are lupte, intrigă, nu moare nimeni!

– Nu e Poetul personaj? Nu este plimbarea dumneavoastră imaginară prin gările din ţară şi din Europa o adevărată poveste care te ţine în priză?

– Ei, vezi, aici se ascunde secretul despre care încercam să vorbim înainte. Dăm cu banul şi încercăm să-l facem să cadă în dungă… Nu este nici parabolă, nici… Nu suntem siguri dacă povestim un fapt divers sau facem o parabolă asupra condiţiei umane. Dar nu trebuie să fim siguri, nici că-i una, nici că-i cealaltă. Şi dacă reuşim să mergem pe linia asta subţire dintre acestea două vom spune că avem de a face cu un text plin de ceva, de şarm.

– O parabolă asupra condiţiei umane este şi textul pe care l-am citit furat de atmosfera lui stranie, „Trenuleţul”…

– Acolo e vorba chiar despre moarte. Este un recviem cântat în tonuri vesele.

– S-o povestim puţin, pentru că este mai lungă.

– O povesteşti tu sau o povestesc eu?

– Dumneavoastră. Şi vă ajut eu dacă n-o mai ţineţi minte…

– A, e vorba de o staţiune balneo-climaterică preferată de pensionari, dar nu exclusiv, în care sejurul sfârşeşte cu o călătorie cu un trenuleţ. Toată lumea se agită, toată lumea îşi face bagajele… După drumul cu trenuleţul nu ne mai întoarcem în staţiune, acesta fiind ultimul punct din programul nostru. Toţi se adună, vin şi doctorii staţiunii, lumea se îmbarcă, se face cu mâna. Obiceiul este să se dea mecanicului, pensionar şi el, un bănuţ. Unul din pensionari susţine că mecanicul acesta ar fi nepotul cuiva care a plecat definitiv în America, a văzut el o fotografie… Tinerii care au urcat şi ei în tren coboară pe parcurs din mers să mănânce zmeură, au văzut o poiană frumoasă, încât până la urmă ei dispar râzând. Cei bătrâni rămân să admire peisajul însorit sau umbros prin care trec. La un moment dat, cineva încearcă semnalul de alarmă şi observă că este, de fapt, un fals. Cineva întreabă: dar unde merge acest tren şi cum întoarce ca să vină înapoi? Şi toată lumea îşi dă cu presupusul. Când se trece printr-un tunel, după o clipă de emoţie, pe toţi îi aşteaptă o lumină din ce în ce mai caldă, mai plăcută, mai puternică…

– Şi cam asta e tot!

– Ei, eu am recreat mai mult decât am povestit…

E bine că am ajuns aici, pentru că îmi daţi ocazia să citesc ce a scris pe blogul lui scriitorul Vasile Gogea:Alexandru Vlad e un povestitor fermecător. Deşi are toate atributele spontaneităţii, actul povestirii, povestirea în act, se dezvoltă cu maximă rigoare, progresând geometric după legi care rămân ascunse «spectatorului». Nu numai în scris. O vreme, după lungi plimbări ori taifasuri sfătoase lângă o cafea la Arizona, mi-am zis că omul ăsta e inconştient: îşi ratează prozele, povestindu-le. Le «consumă» înainte de a le scrie. Dar am înţeles după un număr de ani, şi un număr de cărţi, că Alexandru testa, perfect stăpân pe uneltele sale, teme, retorici, personaje. Te făcea aproape co-autor la proiectele lui, care, deşi îţi deveneau familiare, aveau darul de a te surprinde totuşi de îndată ce se materializau….”. Foarte bine v-a prins aici prozatorul Vasile Gogea!

– Da, şi a arătat şi rolul coautorului care mie îmi scăpase…

– Vă rog să ne mai citiţi o proză! Dacă ar fi fost să aleg eu, cred că aş fi bifat toate prozele din cuprins…

– Şi-am fi citit numai titlurile, da? Păi, să vedem, să găsim una… Mai vioaie? Nu „Berea fără alcool”, pentru că acolo e mult dialog şi eu nu am talent actoricesc. Mai bine „Ultimul act”.

(…)

– Există un fir nostalgic, melancolic care străbate aproape toate prozele dumneavoastră…

– Conştienţa bătrâneţii!

– Dar vorbesc de o tristeţe, de o melancolie, nostalgie care nu sunt servite pe tavă. Ele se insinuează aproape fără să-ţi dai seama, sunt îmblânzite, sunt tratate cu mare grijă, cu mare atenţie, aşa, ca un fel de bibelou de suflet, de talisman.

– Vorbeşti mai bine ca mine!

– Nu prea cred. Încercam să mai scot câte ceva de la dumneavoastră!

– Trăiesc cu ele. Nu ştiu dacă e bine. S-ar putea ca asta să-mi limiteze din puteri. Nu doar că scriu cu aceste nuanţe, cu aceste mijloace, dar şi trăiesc cu ele. Da, trăiesc cu ele… De aceea, contrar la ceea ce spunea domnul Gogea înainte, citit de tine, cred că multe subiecte le-am povestit ca să le ratez, ca să nu le scriu. Unele nu erau destul de consistente ca subiecte, altele făceau atât de tare parte din viaţa mea, încât trebuia să rămân şi eu cu ceva, iar pe altele, fireşte, le-am scris.

– De ce vă temeţi că nu vă mai rămâne nimic în viaţa reală din momentul în care epuizaţi în scris anumite temeri interioare?

– A, rămâne şi-n viaţa mea ceea ce rămâne de obicei în viaţa fiecărui om. Sunt mândru de copiii mei, am o viaţă de familie-n fond, am un apartament de beton, am o maşină de 1000 de centimetri cubi care poate fi parcată şi sub o maşină ceva mai mare, am destule…

– Apropo, aveţi o proză în care descrieţi viaţa în apartament, cu vecinii care râcâie la orice oră în pereţi…

– Nu-s mai răi, nu-s mai buni ca alţi vecini. Însă am constatat că, ducându-mă tot mai departe, să găsesc linişte şi, ştiu eu, puţină singurătate când am nevoie de ea şi din care să pot fugi destul de repede dacă n-am nevoie de ea, constat că peste tot unde pleacă omul ţine morţiş să-şi ducă după el zgomotele lui. Zgomotele lui pot fi muzică, zgomotele lui pot fi scule, drujbe, topoare…

– Pe vremuri, şi meseria de scriitor avea zgomotele ei. Ne spuneţi povestea cu vecinii care vă reproşau că bateţi prea mult la maşină? Că îi deranjaţi. E adevărat? Bag seama scriitorului trebuia să i se repartizeze o vilă, undeva lângă pădure…

– Păi, sigur… Bucata se numea „Zgomotele scrisului”. Da, e adevărat, iar dacă nu e adevărat e atât de verosimil încât e cu atât mai adevărat.

– Face parte din viaţa dumneavoastră, aşa cum face parte biblioteca personală, miile de cărţi pe care le-aţi adunat în timp. Aveţi vreo două proze despre…

– Mă întristează biblioteca… Sunt atâtea cărţi, nu le pot citi pe toate, din diferite motive. Am citit cărţi de la Bibliotecă şi cărţi împrumutate de la prieteni, pe unele le-am citit de două ori, pe unele de trei ori, fără să mă gândesc la obligaţia mea democratică de a le citi în ordine alfabetică şi pe celelalte. Copiii mei n-au nevoie de ele, la anticariat nu mai constituie o valoare, să le arunc nu pot, cum n-am putut arunca ochelarii mamei nici la un an-doi-trei după ce-a murit…

– Oare avem timp să citim această proză?

– Să citesc pe repede-înainte… Care?

– Cea cu biblioteca.

– E lungă. Eu zic să-i delectăm pe ascultători cu altceva. Câte minute mai avem?

– Cinci!

– Ei, atunci în cele cinci minute mari şi late să citim un text în care vorbesc din nou despre obiecte. Dar nu „Briceagul”, ci „Arheologie”.

(…)

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc pentru această seară de poveste!

– Mulţumesc şi eu, mulţumesc celor care au avut răbdare să ne asculte.

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 28 februarie 2011

vlad, muresan, cistelecan

 4

„Cred că am citit în viaţă prea mult”

– Domnule Alexandru Vlad, ce aţi citit peste vară, cu ce v-aţi delectat?

– Nu pot să mă laud cu lecturi fundamentale peste vară, pentru că e cald şi ziua şi noaptea, plus că eu lucram. Şi atunci când scriu şi sunt concentrat în propriile mele texte, nu pot să citesc texte care m-ar marca sau m-ar scoate de pe linia de creaţie. Şi atunci prefer să citesc proze scurte, dacă se poate de cea mai bună calitate, şi uneori chiar romane poliţiste din cele clasice. Autori englezi sau americani din perioada 40-50-55 care formează, ca să zic aşa, generaţia de aur a romanului poliţist.

– Asta ştiam încă de anul trecut! Bun, vara lui 2011. Cu ce v-aţi ocupat? Mă refer la lecturi.

– Am citit un roman de John le Carre cu care eram restant. Nu mi-a plăcut foarte tare, nu-i dintre romanele lui cele mai bune, dar era un roman pe care nu-l citisem. Nu cred că e tradus încă, eu oricum nu prea citesc genul ăsta de literatură în română, chiar dacă e tradus. Citesc în original, pentru că e şi un exerciţiu de limbă şi sunt cărţi destul de antrenante, încât nu trebuie să le laşi din mână ca să cauţi un cuvânt în dicţionar. Şi am început să recitesc o ediţie completă de proze scurte a lui John Cheever, acest Cehov al literaturii americane.

– Chiar atât de mult vă place Cheever?

– E un scriitor foarte reputat, el însuşi a spus că a învăţat meserie de la Cehov care este idolul lui în ale scrisului. Cu cartea de debut, prin ’56, şi cu următoarea a luat cele două mari premii ale literaturii americane. De atunci, a fost mereu numărul 1 în proza scurtă americană, în marile lor reviste care publică proză scurtă. Pentru că aşa trăieşte o proză scurtă, în reviste. La noi genul acesta se află în primejdie pentru că nu este promovat în reviste. Dincolo, o revistă publică o proză întreagă dintr-un scriitor notabil. Dacă ajungi ca o astfel de mare revistă se te publice, poţi trăi cam 3-4 luni cu banii primiţi.

Ei, nu mai spuneţi!

– Păi, eu am luat, ştiu eu, 100 de dolari, iar traducătorul meu în engleză a luat 300. Deci, un total de 400 care e salariul meu pe o lună. Sau era, că de astăzi sunt şi fără ăla.

– Cum aşa? Că doar nu v-aţi pensionat!

– Nu, nu, nu. Am primit o hârtie de la Uniune prin care sunt anunţat că postul meu de la „Vatra” a fost redus. Eu nici nu mă mai adecvam de fapt acolo, revista avea nevoie de altfel de oameni, nu de un om de Cluj, ci de oameni de redacţie. Dar mai bine să ne vedem noi de emisiune…

– Bine ziceţi. Să revenim la Cheever pe care l-aţi devorat vara asta.

– Nu l-am terminat, încă citesc, sunt la prima treime. A fost tradus şi în limba română, i-au apărut şi câteva romane, dar acestea sunt scrise oarecum să captiveze un public, nu au acea miză cehoviană din prozele scurte. Pentru el un singur scriitor e important: „Ce-cov” care s-a bucurat de multe traduceri şi multe ediţii în Statele Unite. Şi Cheever are personaje din lumea aceasta măruntă, un administrator de clădiri, câte-un pierde-vară, câte-un mărunt funcţionar, oameni cu probleme financiare sau fără, dar care au mici probleme umane. „Mici” înseamnă adevăratele probleme umane, existenţiale. Nu şi-au pierdut la bursă averea, dar şi-au pierdut câinele, sunt în pragul divorţului, nevasta a plecat şi nu sună de două săptămâni… Mutatis-mutandis, probleme pe care le-am găsit noi la Cehov şi s-au mutat în Statele Unite ale anilor ’60, ’70.

– Asta înseamnă că nu există foarte mari diferenţe între literatura rusă şi cea americană, dacă ne raportăm la genul acesta de autori.

– Seamănă mai mult decât s-ar putea crede la prima privire. Pentru că totdeauna popoarele care se află pe o întindere geografică mare seamănă. Au altă percepţie a spaţiului. Pot să se urce în marfar şi să plece două săptămâni că sunt tot în ţara lor. Există mai multe entităţi, există spaţii geografice diferite în cadrul aceleiaşi ţări. Inclusiv acele clase de ţărani sau de muncitori au acel ethos, acea conştiinţă că ei sunt aproape un popor, muncitorii sau fermierii. Asta îi uneşte oarecum pe ruşi cu americanii, sigur, cu diferenţele de rigoare. Întorcându-ne la Cheever, Polirom-ul l-a anunţat pe domnul Virgil Stanciu, care voia să traducă una dintre primele lui cărţi, că nu se vinde John Cheever şi că s-a vândut chiar la preţ redus. Asta nu înseamnă mare lucru, nu? Nu înseamnă că nu-i un bun scriitor dacă apare la preţ redus. Nu, înseamnă că n-a existat o bună publicitate, că nu există momentan gustul cititorului pentru el, ştiu eu?!

– Bun. Spuneţi-ne şi ce aţi scris peste vară.

– Eu am terminat un roman care se cheamă „Ploile amare” şi l-am lăsat puţin să stea. Rămânându-mi foarte multe note, nefiind foarte sigur de numele personajelor secundare şi alte lucruri tehnice care sunt de obicei în spatele covorului şi lucrându-l la calculator şi nemaiputând să revin cu pagini paralele – calculatorul le dă el paralel dacă te pricepi foarte bine, dar tot nu le citeşti tu paralel -, am hotărât să-l las să stea un an, să-l citesc brusc, luându-l pe nepregătite şi să-i găsesc toate defectele. Nu s-a întâmplat chiar aşa, dar am avut noroc cu trei prieteni buni care au citit în paralel cu mine şi fiecare am găsit mici probleme pe care pe urmă le-am rezolvat. Sau nu le-am rezolvat, am considerat că e mai bine să rămână aşa cum sunt. În orice caz, am bătut palma cu editorul şi ne-am înţeles ca pe Târgul de carte din toamnă de la Bucureşti cartea să apară, ba chiar un pic mai repede, să putem avea şi o oarecare presă. E un roman de vreo 400 de pagini. I-am spus că vreau hârtie groasă volumetrică, să pară şi mai gros, ca o carte de Breban.

– Să le reamintim ascultătorilor noştri că acţiunea romanului este plasată în anii ’50 – ’60.

– Până în ’70. Eu cred că noi care am trăit perioada aceea, fie că suntem sau nu scriitori, suntem datori s-o reţinem cât mai curăţată de clişeele impuse sau autoimpuse ca s-o oferim celor care urmează sau celor care au uitat-o sau chiar şi celor care se străduiesc s-o uite, având ei anumite motive. Şi am încercat o privire, ca să zic aşa, inocentă asupra epocii, nu acuzatoare, de genul: ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut, ia uitaţi-vă ce aţi făcut cu satele româneşti. E o privire, aşa, de la firul ierbii. Adică unul se duce, altul face, celălalt zice, ălălalt nu înţelege… Deci, cititorul va fi martor al lucrurilor care încep şi se sfârşesc cu ochii lui şi cu părerile lui.

– Până la urmă, vom citi o poveste de viaţă, dincolo de conjunctura politică.

– E chiar o poveste de viaţă pentru că m-am străduit să fac din acest roman un fel de parabolă. Dar parabola este plicticoasă şi duce la literatură proastă. Şi atunci am pus-o în dungă, ca să zic aşa. Ca şi la romanele lui Conrad sau Melville – nu e vorba de nici un fel de altă aluzie – nu poţi şti niciodată precis dacă e vorba de o întâmplare, de o naraţiune a unor fapte sau de o parabolă. Autorul are grijă să o lase mai pe stânga sau mai pe dreapta de câte ori crezi că l-ai prins în capcană.

– Abia aşteptăm romanul. Am o curiozitate: vă pregătiţi lecturile peste vară sau vin întâmplător?

– Le pregătesc în sensul că mă uit peste ce-i în primul şir al bibliotecii mele. Şi după copertă, după culoare – asta da, asta nu – iau două-trei cărţi cu mine şi le duc cu mine acolo.

– Unde aţi citit mai mult, la Mihăieşti sau la Cluj?

– La Mihăieşti. Dar nu le pregătesc. Îmi place să-mi fac şi surprize. Sau să citesc atunci când fiul meu are o lucrare de făcut la Paris şi zice: tată, în cartea aia aşa şi aşa, atunci o citesc şi eu şi apoi discutăm despre ea, înainte de a avea el lucrarea de seminar. Nu are el nevoie de sfaturile mele, dar eu, cu ocazia asta, recitesc cartea. Sau cineva îmi spune… De exemplu, Muri (Ion Mureşan, n.n.) citea Cheever la începutul verii şi era încântat. Şi atunci mi s-a deschis şi mie pofta.

– Citiţi mai mult vara sau aveţi alte anotimpuri preferate pentru lecturi?

– Să fim înţeleşi: dacă trebuie să citesc o carte ca să scriu despre ea sau să o prezint publicului la o lansare de carte, atunci o citesc repede, în două-trei zile, în cât pot. În rest, citesc seara, maxim trei ore, mai parcurg cu lectură şi o insomnie din aia de după miezul nopţii, mai citesc şi dimineaţa până când se trezeşte restul casei, dacă sunt la Cluj, să nu fac zgomot. Şi cam asta e lectura mea. Vara, dacă e foarte cald, nu prea citesc. La peste 28 de grade devin leneş, trag obloanele şi văd filme non-stop sau, ştiu eu, altceva, mă spăl cu apă rece. Fac şi eu ce pot până vine seara şi intră pe uşă răcoarea. Citesc mai puţin vara şi, oricum, cred c-am citit în viaţă prea mult.

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 12 septembrie 2011

 

 Poanta Muri Sandu Vlad Irina Petras

 

5.

„Am fost prea tineri până-n ’89 şi prea bătrâni la două săptămâni după…”

– Bună seara, domnule Alexandru Vlad! Bine aţi revenit în direct la Radio Cluj!

– Bună seara! Sunt destul de frecvent prezent aici, cam o dată, de două ori pe an. Am învăţat drumul.

– Mulţumesc că aţi acceptat invitaţia. Vorbim despre recentul dumneavoastră roman, „Ploile amare”, apărut la finele anului trecut la Editura Charmides. „Ploile amare”, un roman care a cunoscut deja un succes notabil, prin cronicile care i-au fost dedicate, un roman care va stârni şi în continuare interes. Vorbim de un roman amplu, masiv, care se citeşte nu foarte uşor, dar cu mari satisfacţii. Înainte de a intra în carnea romanului, în povestea scrierii lui, vreau să pornim dialogul nostru de la un citat pe care îl redau din memorie, n-am avut inspiraţia să mi-l notez, un citat din Marin Preda. Zicea autorul „Celui mai iubit dintre pământeni”: a scrie o carte e la fel de esenţial, de fatal precum sunt şi celelalte fenomene ale existenţei, naşterea, moartea… E adevărat sau nu?

– Ei, da, e adevărat. Într-o viaţă de creator scrii mai multe cărţi… Şi, totuşi, te naşti o singură dată, mori o singură dată. Dar atunci când scrii o carte, o faci cu mâna ta. În timp ce naşterea şi moartea sunt lucruri importante care ţi se întâmplă, esenţiale, ştiu eu, dumnezeieşti, dar ţi se întâmplă… Când scrii o carte încerci să provoci un miracol cu mâna ta. La un moment dat nu există nimic, chiar nimic, nici măcar o idee, şi peste doi-trei ani există o carte, la care lumea se referă, scrie, întreabă, ca la un lucru concret care deja există.

– Cu alte cuvinte, scriitorul îşi provoacă naşterea, dar îşi poate provoca şi eşecul. Poate şi muri, se poate şi naşte cu o carte.

– Sigur că-i aşa. Nici o carte din cele scrise nu e o garanţie că vei mai putea încă o dată să scrii una sau ca miracolul să se mai întâmple încă o dată. Sigur, ţi s-a spus că ai talent, eşti deja la a treia sau la a patra carte, dar nu poţi fi foarte sigur că îţi mai reuşeşte încă o dată. Începi ca de la zero de fiecare dată… Cel puţin asta se întâmplă cu scriitorii din care îmi place să cred că fac parte. Nu e o rutină, nici pe departe. Am deja planurile vagi ale următorului roman şi mi-e teamă de el. Trebuie să-l iau pe departe, să-l înconjur şi să-l iau prin surprindere ca să pot să zic că am măcar ideea, măcar conceptul, că măcar ştiu ce vreau să fac. Şi de aici începe depănarea firului.

– Cu „Ploile amare” cum a fost? V-a fost teamă de el?

– „Ploile amare” are o poveste complicată. El a fost romanul meu de sertar. Am început să-l scriu prin ’80 şi ceva şi-am lucrat având eternitatea comunistă acolo, în sprijinul meu. M-am dus cu el destul de departe. Am publicat fragmente prin „Familia”, prin alte reviste în anii ăia. Sigur, normal ar fi fost ca după Revoluţie să ies cu el în mână, sub formă de manuscris, să-l agit pe stradă în faţa demonstranţilor. Am constatat, însă, imediat după Revoluţie, că romanul trebuie aruncat. Ceea ce am şi făcut.

– Deci sunt acele pagini pe care le-aţi aruncat la tomberon pe când vă aflaţi cu o bursă în străinătate!

– L-am scris din nou, şi în străinătate, şi aici, până când am ajuns să mă împiedic în el şi să zic: Dumnezeule, îl arunc şi scriu din nou totul altfel! Ideea s-a structurat din mers, s-a complicat, s-a simplificat în diferite stadii, dar la paginile acelea scrise în comunism, unde toate lucrurile erau ascunse sub cuvinte, care cereau o enormă, ştiu eu, subtilitate a cititorului să vadă CE există acolo, sub cuvinte, am renunţat, toate au trebuit aruncate. Celor care eram după ’89-’90 nu ne mai erau, ştiu eu, accesibile acele subtilităţi atât de învăluite, atât de esopice, atât de ascunse. Şi, totuşi, nu se putea spune totul direct. Un roman care nu are un etaj sub nivelul apei, care n-are ceva ascuns pe care cititorul mai degrabă să-l simtă, decât să-l citească, riscă să se răstoarne, să nu însemne nimic. Sunt romane apărute în ’90, până prin ’95, pline de tot ce nu se putea spune şi, totuşi, n-au rămas, undeva le-a lipsit partea de sub nivelul mării. Partea aceea care îngroaşă, care comunică cititorului, dincolo de partea care se citeşte şi se poate povesti. Ei, aia a început să lipsească. În comunism, în partea asta, era convingerea noastră că ne înţelegem printre cuvinte, peste cuvinte, că ghicim ce-am vrut să zicem. Asta ne ţinea loc de acest, ştiu eu, dedesubt, de acest subsol al cărţilor. Nu există cărţi care să dureze mai mult de o lectură fără acest subsol. Dacă atunci când citeşti ai citit totul, sută la sută, nu mai ai nici un motiv să citeşti cartea a doua oară.

– A avut nevoie prozatorul Alexandru Vlad de 20 de ani pentru a-şi lepăda această „haină”?

– Ca să fiu sigur c-am lepădat-o! Dacă m-aş fi grăbit, dacă intenţia mea ar fi fost să scriu neapărat o carte, probabil aş fi putut s-o fac mai repede un pic cu câţiva ani. Dar în intervalul ăsta am făcut presă, am făcut ziaristică şi mi s-a schimbat stilul, mi s-au scurtat frazele, au devenit mai asertive, au început să alterneze fraze lungi cu fraze scurte, directe. Am încercat să mă depărtez şi eu de cel care fusesem înainte, încotoşmănat în expresiile alambicate, apreciate la vremea aceea de critică. Sigur, nu eram un necunoscut, dar trebuia să scap eu însumi de balastul ăsta, să descopăr cine mi-e noul cititor, cine sunt eu după evenimente. Noi am fost prea tineri până-n ’89 şi prea bătrâni la două săptămâni după ’89. Trebuia în hăţişul ăsta să las o tânără generaţie care n-avea balastul trecutului să se exprime, să-şi dea măsura. Şi chiar să dezamăgească… Ca să mă mai asculte cineva şi pe mine, cel recuperat din perioada de dinainte.

– Ajungem şi la povestea din acest roman, la firul narativ. Este de remarcat, au spus-o mulţi critici literari, că aici aţi lăsat deoparte fragmentarismul, naraţiunea de tip puzzle şi aţi scris o poveste. O poveste despre tragicii ani ai colectivizării. Dar punctul de plecare este situat într-un sat, undeva lângă Dej, în timpul groaznicelor inundaţii din 1970, un sătuc învăluit de ape. Unii critici au văzut aici o parabolă a comunismului…

– Sigur că există o poveste care poate fi spusă şi simplificată. La mine în manuscris, înainte de toate, a existat povestea asta care avea o pagină, ca eu să ştiu pe ce brodez: în ce an suntem, ce se întâmplă… Nu asta e problema când scrii o carte. Problema cea mai mare nu e povestea, ci cum o desfaci în elemente, în capitole, să zicem, sau în unităţi mai mici decât capitolele. Şi cum i-o serveşti cu linguriţa cititorului, în ce ordine. Pentru că şi el trebuie să facă ceva, să descopere el singur lucrurile, să aibă despre sine părerea bună că este un cititor competent. Tot ce-ţi dă cititorul ţie se decontează în favoarea autorului. Cu cât participă el mai mult, cu atât e mai solidar cu cartea pe care o citeşte. La un moment dat, e jumătatea lui, jumătatea autorului. Ei, asta numesc eu lectură, la acest tip de lectură râvnesc. Şi dacă există un fond parabolic în carte, am avut grijă întotdeauna să fie ca moneda care cade în dungă, să nu fie sigur nimeni că-i parabolă. Adică, nu, domnule, e o întâmplare, aici sunt descrise lucrurile în amănunţime, aici lemnul e lemn, picătura de ploaie e picătură de ploaie, simţim cum miroase haina udă… De ce să fie parabolă? Parabola e-n chestii generale, în chestii abstracte, în chestii fine. Ei, am învăţat de la mari maeştri că există un loc îngust prin care o întâmplare obişnuită poate să fie paradigma vieţii, paradigma comunismului, paradigma, ştiu eu, tragediei, a crimei. Cineva care comite o crimă nu mai e om ca toţi ceilalţi, n-a avut un simplu incident în viaţă. El a trecut dincolo. Ce fel de om este? Toate acestea trebuie bine gospodărite şi însoţite de un fel de plan care, de obicei, rezistă până ai făcut jumătate din treabă, după care începe să pârâie şi personajele să nu mai încapă în el, să dorească mai multă libertate, chiar să şi-o ia cu forţa… Şi n-ai ce face. Te uiţi şi vezi unde vor să meargă, dacă nu cumva se orientează destul de bine, şi refaci planul. Asta se poate întâmpla de două-trei ori. Şi abia atunci vom avea la sfârşit o carte pe care citind-o să ţi se pară şi liberă, şi supravegheată de autor. Să ai şi un sentiment de libertate când o citeşti, şi unul de arhitectură, datorat autorului. Nu cumva am ajuns acum să fac o didactică a romanului?

– Ba da. Dar n-am îndrăznit să vă opresc. Tocmai constatam, de altfel, că aţi reuşit să vă detaşaţi de „Ploile amare” şi să faceţi teoria romanului! Eu speram că rămânem în vâltoarea evenimentelor pe care le-aţi surprins atât de bine şi să le oferim ascultătorilor firul narativ de care vorbeam.

– Să-l povestesc eu şi să mă şi încurc, probabil! Da, ai observat că aş vrea să mă sustrag de la acest lucru. Îmi pare bine că romanul s-a închis şi m-a lăsat pe dinafară. Lucrezi 4-5 ani, personajele acestea devin obsesii, îţi populează visele, dai rateuri de foarte multe ori cu ele. Am tăiat 50 de pagini când cartea era deja în tipar… Pentru că erau în plus. Şi aşa mi se pare la limită cartea. La limită cu mulţimea de amănunte şi de personaje secundare. Am scos de tot un personaj care nu apare nicăieri în această versiune tipărită, pentru că un pic erau prea multe. Deci trebuia să dau o saţietate, dar să mă opresc la limită. O să povestesc şi eu aşa cum mă pricep, să nu mă contrazică cineva care a citit cartea de curând. Problema mea era că într-un sat care se izolează de ape – şi de aia mi-am ales o zonă, pe lângă Dej, unde relieful să permită pentru scrupuloşi să existe ba un deal, ba o vale, încât atunci când apele intră să poată izola un sat ca o insuliţă, aflat pe o movilă undeva deasupra – se întâmplă ceea ce, datorită izolării, se poate întâmpla într-un roman de Agatha Christie: toată lumea care trebuie, de care ai nevoie, înăuntru! Inclusiv victimele, vinovaţii, toţi sunt înăuntru. Ca în celebra „Diligenţă”. Diligenţa e umanitatea, deşi e compusă din 7-8 oameni de categorii diferite. Ei, în această lume închisă au apărut şi cei care lipsiseră la un moment dat şi erau acolo ca la judecată, ca la Cina cea de taină. A trebuit să scriu cu grijă şi să explic pentru fiecare în parte de ce-i acolo. Din motive secundare se aflau acolo. La sfârşit se dovedeşte că acolo se spală rufele care nu ies deloc mai curate, nici nu se putea în atâtea ape murdare. Deci în acest sat izolat, în anii ’70, când sunt inundaţiile, se creează ceea ce fusese România în timpul comunismului: o ţară izolată, nu ne trebuia nimic din afară, aveam un lider – şi-n această carte există un lider – care ne iubeşte. Sau, în orice caz, nu ne urăşte.

– Care vrea să ne facă mereu bine!

– Da, şi nu înţelege de ce binele acesta nu-l apreciem destul, de ce nu-l iubim pe el destul. Într-adevăr, el tot timpul spune că face bine, până când constatăm că tot binele pe care-l face este că nu pedepseşte abuzurile şi abaterile altora, mult mai nevinovaţi. Le trece cu vederea. Nu-i chiar un bine adevărat. În această situaţie, se ajunge la o criză cu lucruri mai vechi, din timpul colectivizării din 1950 care ies la iveală. În noua criză, adică după ce că avem de-a face cu apele, după ce că autorităţile nu stau bine în raportul lor cu oamenii, nici oamenii în raportul lor cu apele sau cu animalele, sau ei între ei, colac peste pupăză mai apare şi problema aia veche de 20 de ani peste care stăteau cu toţii şi nu ştiau ce miroase.

– Problema unei crime!

– A unei crime, da.

– Ne oprim aici cu firul narativ, ca să nu dezvăluim chiar tot. Îl vom relua ceva mai târziu altfel.

– L-am încâlcit destul!

– Vom vorbi despre personaje, cred că aşa l-am putea descâlci! Deocamdată vă propun să ascultăm ce ne-a spus, nu cu multă vreme în urmă, poetul Ion Mureşan despre romanul „Ploile amare”: Este o carte care va ocupa atenţia criticilor de proză şi atenţia criticii literare româneşti. Eu am încercat să-i găsesc scriitori înrudiţi în literatura română, să-i găsesc filiaţii în romanul românesc şi nu am găsit. Aş spune că este o carte unică în proza noastră, prin scriitura ei, prin subiectul abordat, prin fraza care merge undeva între vers şi aforism, prin tăietura aproape axiomatică, foarte curată, foarte cristalină a propoziţiei, prin construcţia cărţii, prin faptul că toate personajele care intră în roman sunt rezolvate, că nu are nici cuvinte în plus, nici în minus. Este o lucrătură de bijutier care lucrează pe un material şi pe o temă foarte grave. Cartea poate fi tratată şi ca o parabolă, până la urmă, o parabolă a deconstruirii sistemului comunist. Este o carte în care un sat înconjurat de ape, un sat care are toate tarele sistemului, un sat care începe să se umfle, să dospească, să fie la marginea putreziciunii şi a mizeriei, se developează. Se developează toate mizeriile, toate porcăriile care s-au făcut în perioada colectivizării, dar fără ca asta să fie miza cărţii. Ea explodează în parabolă, dar poate fi şi un roman la fel de bine social, la fel de bine un roman de dragoste. Are o groază de dimensiuni care sunt toate prezente deodată. O ştiinţă, aş spune, un talent extraordinar al identificării detaliului semnificativ îl găsim la Alexandru Vlad şi tocmai acest detaliu semnificativ are deschideri mereu înspre parabolă, dar este mereu echilibrat, foarte bine echilibrat, de concreteţea propoziţiei, de încărcătura de real a fiecărei fraze, în aşa fel încât el stă undeva pe muchie de cuţit, între un roman foarte realist şi în acelaşi timp cu deschideri simbolice, parabolice, evidente. E un deliciu cred pentru orice cititor, mintea şi privirea joacă pe fraze care sunt întotdeauna imprevizibile, întotdeauna cartea este mai inteligentă decât te-ai fi aşteptat şi decât propria ta putere de a prevedea finalul frazei. Am spus: o cartea unică în literatura noastră. Cred că va face carieră. Iată, poetul Ion Mureşan a surprins în câteva cuvinte lucruri pe care ne-ar trebui minute în şir să le dezbatem. Roman de dragoste, roman social, roman despre comunism, roman politic…

– Roman poliţist cu inserţii uşor fantastice uneori. Un roman care n-a vrut să opteze pentru un gen. Este şi un roman realist, nu se poate spune că elementele realismului nu sunt acolo. Am învăţat de la marii maeştri că nu trebuie niciodată să epuizezi misterul iniţial. Să rămână impresia că ceva, totuşi, n-a fost spus, ceva foarte aproape de noi. Era gata să vedem, poate după pădure, poate după copaci, poate n-am fost atenţi… Poate urma să se întâmple într-o ultimă pagină nescrisă. Să avem această senzaţie, ei, asta-i o bucurie pe care trebuie să ne-o dea proza. Poeţii o dau de fiecare dată.

– Un comentator observa că romanul „Ploile amare” înaintează cu încetineala bătrâneţii. A fost, cred, un risc asumat, precum ploile lungi, monotone, sâcâitoare. Abia pe la jumătatea cărţii se leagă lucrurile, chiar dacă apele nu se limpezesc…

– Dorinţa mea a fost, şi sper că am reuşit, ca până la finalul cărţii cititorul să aibă de găsit ceva care să-i răstoarne înţelegerea de până în clipa aceea sau să i-o completeze. În primele trei-patru capitole apar personaje independente. De altfel, fiecare capitol are tendinţa de a se autonomiza în structură. Parcă ai lăsa o picătură de cerneală pe sugativă şi ea vrea să se lăţească. Şi nu ţine cont că mai există şi alte picături, şi alte personaje, şi alte capitole. Are problema aia în clipa aia. Iar eu trebuie să pun pe tavă trei sau patru capitole înainte de a începe să mişc personajele şi să induc oarecare curiozitate cititorului care să înţeleagă – şi înţelege, din câte am aflat de la alţii, pe la pagina 30-40 –  că, totuşi, în cartea asta se întâmplă ceva.

– Şi se întâmplă, chiar dacă acţiunea curge ca un fluviu uriaş, leneş, dar incitant. Îl avem acum în direct, prin telefon, pe criticul literar Victor Cubleşan care a semnat, de curând, în revista „Steaua” o cronică amplă, elogioasă la „Ploile amare”. Victor, ţi-a plăcut acest roman?

Chiar foarte mult. Îndrăzneam, în finalul cronicii, să spun că este cel mai bun roman al anului şi chiar cel mai bun din ultimele două decade. Rămân la această convingere. Este un roman extrem de bine executat, are un plan foarte bine gândit şi are o scriitură foarte, foarte bună.

– Dacă aş fi critic literar mi-ar fi foarte greu să spun ce mi-a plăcut mai mult: naraţiunea, personajele, stilul, felul în care construieşte prozatorul romanul, felul în care îmbină elementele… Norocul meu că sunt cititor!

Despre un roman bun nu poţi să spui: cutare şi cutare mi-a plăcut… Ansamblul în sine creează, până la urmă, această impresie extraordinară şi duce la satisfacţia cititorului, la plăcerea acestuia. În cazul de faţă, cum spuneam de altfel şi în cronică, avem de a face cu un subiect foarte bine ales, după părerea mea, cu un plan, cu o idee, şi apoi cu o concretizare în acest tip de roman. Arhitectura aleasă, stilul pe care l-a pregătit foarte bine prozatorul şi acest balans foarte, foarte bine cântărit între dezvoltarea personajelor şi ritmul acţiunii. Pentru că înainte vorbeaţi despre modul în care se desfăşoară acţiunea… Ritmul nu este lent, numai că acţiunea se desfăşoară în foarte multe direcţii şi poate de aici impresia iniţială de lentoare. Este, de fapt, o mişcare foarte rapidă. Problema este că ea devine pentru cititor coagulată abia în momentul în care acesta începe să aibă întreaga panoramă  în faţa ochilor. Or, aceasta vine pe măsură ce parcurge capitol după capitol şi adaugă piesele de construcţie la ansamblu.

– Am să te citez: „…ceea ce pare un încâlcit ghem narativ, odată începută lectura, se comportă ca un ghem aruncat în jos pe scări, desfăşurând în urma sa un fir puternic şi uşor de urmărit.” Spune-ne câte ceva şi despre personaje! Tu ai subliniat în cronică acest lucru, ca fiind unul dintre elementele cele mai importante, valoroase şi cuceritoare ale romanului.

Construcţia romanului orbitează în jurul personajelor. Romanul este alcătuit din capitole care sunt concentrate asupra unui personaj care conduce prin spaţiu şi prin timp dezvoltarea acţiunii. Vorbim de personaje extrem de bine realizate. Spuneam în cronica semnată că nu este vorba de şabloane, deşi vorbim de o carte care porneşte de la un subiect foarte delicat, cel al perioadei comuniste, în care foarte mulţi autori şi-au prins urechile încercând să meargă pe şabloane. Adică, există comunistul rău şi există protestatarul bun. Un fel de alb-negru. Ei, bine, personajele din acest roman sunt extrem de umane. Există foarte puţin schematism şi foarte puţine locuri comune în construcţia lor. Fiecare este efectiv un om din carne şi oase, un om cu o poveste în spate, un om care are un plan în cap, care are nişte intenţii, sentimente. Povestea romanului este dusă înainte tocmai de aceste personaje fabuloase, dintre care trebuie să-l amintesc, îl remarcam şi în cronică, pe preşedintele ceapeului, personajul negativ, dacă vreţi… Dar un personaj absolut convingător, pentru că pe măsură ce constaţi cât de malefic este, realizezi şi cât de uman este. Şi nu te apropii de el ca de o caricatură, te apropii ca de o persoană pe care o înţelegi, pe care o simţi, pe care chiar ajungi să o simpatizezi în anumite momente, pentru că are această fibră umană profundă. La fel, figura vizitiului, figura tânărului profesor, bătrânul doctor… Toate sunt personaje care au viaţă în ele.

– Ştii că aveam eu o întrebare când vorbeam despre romane, despre astfel de cărţi: spune ceva despre viaţă?

Nu numai că spune ceva despre viaţă, dar romanul acesta are o viaţă. Adică, citindu-l, înţelegi că vorbeşte despre oameni, nu despre nişte păpuşi conduse de autor. Sunt oameni care au voinţa lor proprie şi sunt conduşi de instinctele lor proprii. Până la urmă chiar ele ajung să conducă inevitabil acţiunea într-o direcţie, pentru că este modul lor de a trăi, de a gândi, de a face. În acest univers închis, toate evenimentele sunt date de această mişcare a personajelor, a oamenilor, de trăirile lor.

– O să încheiem cu un nou citat din cronica pe care ai semnat-o în revista „Steaua”: „Ceea ce reuşeşte Alexandru Vlad în modul cel mai convingător, şi ceea ce situează romanul de faţă peste cele similare propuse recent, este modul credibil şi verosimil de a prezenta oamenii. Autorul nu are o teză de demonstrat, ci o intenţie, iar cititorului îi rămâne sarcina de a opta pentru o lectură de profunzime sau de suprafaţă. În Ploile amare există o poveste a satului românesc, o poveste poliţistă, o poveste de dragoste, un discurs subteran despre izolare şi dictatură şi o dimensiune simbolică a regăsirii trecutului nostru.” Victor Cubleşan, poate autorul vrea să intre în dialog cu tine!

– Îi rămân recunoscător. Nu atât pentru concluziile pozitive, foarte pozitive, ci pentru că a desfăcut mecanismul, cu grijă l-a desfăcut, ca să-l poate face înapoi şi să poată demonstra celui de faţă, respectiv cititorului cronicii, de ce funcţionează. Ei, asta e o chestie făcută cu pricepere şi tandreţe. Pentru acest lucru pot depune mărturie, că doar eu sunt obiectul cronicii. Mă rog, cartea mea. Iar pentru ce înseamnă obiectul poate depune mărturie criticul scriindu-şi cronica. Aşa cum el mă confirmă pe mine – da, ai făcut, da, ai reuşit, ştiu că acestea ţi-au fost intenţiile -, eu cred că tot aşa şi criticul poate să se încreadă în autor când zice da, m-ai prins, ai numărat bilele, le-ai adunat şi ai constatat că jucăria funcţionează. E unul din acele cazuri fericite. Mi s-au întâmplat destul de rar de când sunt prozator. În schimb, mi s-au întâmplat multe alte lucruri. Am avut cronici în care n-am fost înţeles aproape deloc… Sigur, au vrut să-mi facă foarte mult bine, să-mi stabilească prestigiul, datorită semnatarului. Dar nu m-au înţeles. Uite că, până la urmă, dacă ai răbdare, ţi se întâmplă un lucru precum cel de acum.

– Îi mulţumesc criticului Victor Cubleşan! Domnule Alexandru Vlad vă propun acum să deschideţi romanul pe care, oricât v-aţi mira, chiar dumneavoastră l-aţi scris, să intraţi din nou în paginile lui, în atmosfera lui şi să ne citiţi o pagină-două în timpul pe care îl mai avem la dispoziţie.

– O să fac şi lucrul acesta, deşi e greu să deschid cartea. Îmi pare bine că am scăpat de încărcătura ei. Am impresia că nu mi-au rămas destule cuvinte. Dacă ar trebui să scriu o altă carte acum, dacă aş fi, să zic, grăbit de vreun editor care mi-ar fi dat un milion de euro avans, aş constata că nu mai pot inventa gesturi mici, că nu mai pot improviza comportamente umane, nu mai am destule cuvinte şi că trebuie să tac din gură o vreme, să mă duc să-mi văd de treburile mele un an, doi până când mă refac. În situaţia asta, când citesc din roman, intru ca şi cum aş intra prin geam în propria casă. Dar să vedem, să încercăm…

/…/ Ajunge?

– Aţi putea deschide cartea oriunde şi să… Mă gândeam ce frumos ar fi fost să ne fi citit şi monologul căruţaşului, hoţului Zaharie când i se răstoarnă căruţa şi îşi găseşte sfârşitul acolo. Nu ştiu dacă îl aveţi la îndemână.

(răsfoieşte cartea) Dacă mi-l găseşti, dacă mi-l găseşti…

– În orice caz, am ascultat monologul lui Alexandru, preşedintele ceapeului, cel care deţine puterea, cel care hotărăşte izolarea satului pentru diverse foloase personale.

– Unul din monoloagele lui, el având o problemă recurentă: de ce nu-i iubit, de ce oamenii fură, de ce nu-i înţeles şi de ce vrea cineva să-l schimbe.

– El care făcuse tot binele din lume… Să vorbim şi despre celelalte personaje, pe scurt. Doctorul Dănilă! Ce caută în sat?

– Doctorul Dănilă explică singur ce caută în sat. Având probleme la dosar în momentul în care termina facultatea, noul regim comunist nu avea multă, ştiu eu, clemenţă. Puteai să zbori din facultate când mai aveai câteva luni până s-o termini. Şi toată munca, şi toată investiţia şi toţi banii, totul se ducea dracului. Ascunzându-şi nişte pete la dosar, mai degrabă ale prietenei lui, a crezut că să se retragă într-un sat uitat de lume e un lucru deştept. Acolo nu are de ce să te caute nimeni. Erau medici care mergeau chiar la canal. Pentru că acolo, ca medici ai lagărului, aveau salariu dublu şi cartelă în plus. Şi nu-i mai întreba nimeni prea multe. Acest doctor aşa ajunge în sat. Constată ce se întâmplă destul de devreme. Adică şareta lui de doctor care avea 5-6 sate de vizitat este repede confiscată de activişti…

– Să nu rămânem doar la doctorul Dănilă. Brigadierul Brodea!

– Brodea e cel mai misterios. El se dezvăluie ca o ceapă care are foile fiecare de altă culoare. La început pare un personaj destul de excentric care are obsesia găinilor pe care le are în grijă şi la care, din cauza izolării, rămăsese fără hrană. Se zvoneşte despre el în sat că ar fi fost puşcăriaş, ba chiar îi recunoaşte învăţătorului, dascălului, lucrul acesta şi chiar începe să-i spună din puşcării destul de multe. Îţi vine să ai stimă faţă de el după atâta suferinţă, dar singur recunoaşte că nu s-a purtat foarte bine în puşcărie, că ar fi vrut să devină şi informator, dar nu au avut nevoie de el, că a avut un fel de criză religioasă inversă, că s-a crezut Isus în carceră, nu pe cruce, ci în cutie. Pe urmă, în altă ipostază, constaţi că este exact preotul greco-catolic care se afla ascuns în sat în momentul în care are loc crima şi asupra căruia, într-un mod foarte cinic, un activist mai bizar, îmbrăcat în gri, mai degrabă un fel de militar din armata de eliberare chineză sau om de-al Securităţii omnipotente, a aruncat vinovăţia, zicând: îi puneţi o puşcă la streaşină şi de restul ne ocupăm noi. S-au ocupat aşa de bine, încât peste 20 de ani satul avea să se trezească cu toată această mizerie scoasă la iveală de apele care ar fi trebuit să ascundă totul.

– Paznicul de noapte Toma Buric, un personaj fascinant! Singurul care are curajul să i se opună preşedintelui Alexandru.

– Paznicul pare a nu avea altă raţiune decât să trăiască noaptea şi să doarmă ziua. Dezvoltă şi el teoriile lui, cum că fără paznic nu există comunitate, şi asta încă din cele mai vechi timpuri. De fapt, el are o problemă cu timpul. I se pare că îşi aminteşte când au venit ţiganii în sat, prin 1800 şi ceva, că i-a văzut în vârful dealului… El are o problemă şi cu păsările, cel puţin le spune copiilor că-l ajută bufniţele din copaci care văd totul. Uneori le imită şi ele răspund. Alteori, ştiu eu, are ritualul lui, cum aprinde felinarul… El ştie tot, aude tot, înţelege cu urechea ce se întâmplă chiar şi pe o uliţă mai îndepărtată unde iese cineva şi intră la vecină, latră un câine, scârţâie o poartă…

– Să încheiem cu, deşi n-am vorbit de sanitarul Kat, de predicatorul penticostal, de căruţaşul Zaharie, să încheiem cu Pompiliu, învăţătorul.

– Pompiliu este personajul care până la urmă cumulează o oarecare simpatie din partea cititorului. Deşi este destul de naiv şi, ştiu eu, puţin aerian la început. Cade victimă unei relaţii cu o femeie, e convins că el a început…

– Femeia fiind soţia preşedintelui!

– Da, destul de neglijată, care avea şi interese, şi poliţe de plătit. Cu toate astea, pentru mine rămâne destul de simpatică, o femeie adevărată. Până la urmă, Pompiliu se trezeşte implicat într-un fel de anchetă. Brigadierul îl roagă să găsească unde a dispărut ţigănuşul care aducea cafea. El, investigând, descoperă că există undeva o oarecare cabană. Spunându-i paznicului, acesta tresare şi zice: e, vii dumneata de-acolo? ştii ce-i aia? Medicul nu-l recunoaşte pe preotul greco-catolic, dar îi recunoaşte operaţia de apendicită. Zice: feţele îmbătrânesc, dar operaţia de apendicită prost făcută nu am cum s-o uit. Atunci şi cititorul constată că unul din personajele necunoscute, căzute, ştiu eu, din cer în sat, nu-i chiar un intrus. Doctorul zice: ar putea să fie fişa lui medicală pe undeva, ăia când au confiscat n-au luat chiar tot! Încet-încet atrag cititorul într-un hăţiş de curiozităţi, pe care le răsplătesc pe parcurs, şi-i las până în final ceva de aflat.

– Iar la final aflăm că…

– Aflăm ce va afla şi cititorul când va citi cartea.

– Doar atât: învăţătorul Pompiliu este cel care va duce mai departe, spre lumină şi dincolo de ape, adevărul.

– Pompiliu evoluează, el se schimbă, el începe să vadă lucruri pe care nu le-a văzut. Vântul bătând într-un Isus de tablă – altădată nu s-ar fi oprit acolo. Lişiţele ieşind din apă, nu se ştie, zboară, înoată, plutesc, iau apa cu ele. Lucruri care depăşeau sensibilitatea lui de băieţaş cam gogoman până atunci. El pleacă din sat ca şi cum ar fi scăpat în libertate şi-l aşteaptă o altă viaţă şi, mai ales, libertatea de a lua o decizie în ce-l priveşte. Printre puţinii care ies de acolo cu această libertate.

– Mai există un personaj care ţine de construcţia romanului şi care rezolvă în câteva pagini cam toată cheia poliţistă a cărţii, mă refer la detectivul din puşcărie, detectivul de şcoală veche.

– Da, există un detectiv care doar cu deducţia şi cu logica ne spune pe la mijlocul cărţii ce s-a întâmplat. Şi că preotului greco-catolic i s-a înscenat crima aceea. Dar noi nu-l credem! Ne amintim de el abia la sfârşit şi constatăm că a avut dreptate.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc! Vă doresc să aveţi linişte după aceste multe pagini ale romanului „Ploile amare”.

– Mi-aş dori şi eu, dar bănuiesc că presa sau alte lucruri n-or să mă lase chiar în linişte. Să sperăm că vor fi surprize plăcute sau majoritatea plăcute în continuare. Mulţumesc şi eu!

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 5 martie 2012

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Dialog cu Radu Vancu: ”În literatură, ca și în război, ca și în religie, e esențial să ai ce pune de la tine”

vancu

 

  • Cum știm că scriem sau că sîntem în situația să citim poezie bună? Cînd știți că ați scris o poezie bună?

 

  • Când o citești, o recunoști ușor. Poezia vine mereu însoțită de un halou de marker-i fizici care o fac perceptibilă inclusiv senzorial – îți provoacă, în cel mai propriu sens, reacții fizice. Anne Sexton spunea că, atunci când citește o poezie bună, simte că i se deșurubează capul. Vladimir Nabokov, care e un profesor de literatură cel puțin la fel de bun ca romancierul genial ce se află, scrie undeva că citim cu șira spinării. Ezra Pound, la rândul lui, știe că o imagine bună dintr-un poem îți dă „the sense of a sudden growth”, senzația unei creșteri bruște. În ce mă privește, fără ca asta să însemne că mă compar în vreun fel cu extraordinarii poeți de mai sus, eu o simt cu stomacul – când textul pe care-l citesc e saturat până dincolo de suportabil de frumos, stomacul mi se strânge ca-n fața unei agresiuni iminente. Ce altceva e, de fapt, poezia decât un text în care concentrația de frumos e atât de mare, încât simți spaima pe care oamenii Vechiului Testament o încercau în fața îngerilor – la rândul lor înspăimântători de frumoși, cum știm – încât îngerii, înainte de a le transmite mesajul divin, simțeau nevoia să-i liniștească: „Nu te teme”? Cam așa ni se adresează, în fond, și poezia: „Nu te teme, am să-ți spun ceva insuportabil de frumos despre tine”. Și atunci, în fața acestei promisiuni, ai reacția fizică despre care vorbeam.

Când o scrii, însă, lucrurile sunt ceva mai complicate. Recunoașterea poeziei în propriul scris e mai dificilă. Am trecut de prea multe ori prin acea farsă în care ți se pare că sunt evidenți marker-ii fizici ai poeziei în ce ai scris, pentru ca a doua zi mediocritatea sau stupiditatea textului tău să te stânjenească din cale afară. Mi s-a întâmplat mai ales în adolescență, când eram aproape întotdeauna foarte sigur de existența concretă, reală, pipăibilă cu mâna a frumosului în textele mele; prima năruire masivă a acestei certitudini mi s-a produs la 19 ani, când i-am dat un caiet de 200 de file cu poeme lui Mircea Ivănescu. Atunci când el mi-a spus, simplu și fără emfază, că nu sunt bune – atunci s-a produs năruirea aceasta definitivă a excesivei certitudini de sine. Iar apoi, peste ani, când am văzut cum un poet enorm ca el se situa într-o difidență permanentă față de propriul scris, cum se îndoia că a putut țese chiar și numai un fir de frumusețe în enorma lui tapiserie intertextuală, am înțeles că, paradoxal cumva, condiția poetului real e de a se îndoi de realitatea propriului scris. De atunci încoace am o neîncredere organică față de poeții prea siguri de strălucirea propriilor poeme; în poezie e cam ca în acele parabole, abundente în Scripturi și Pateric, în care numai cine se îndoiește crede cu adevărat.

De la ce nivel încolo e posibilă acum, azi, poezia bună? Ce trebuie să fi citit înainte, ce trebuie să fi scris ori să fi făcut înainte pentru a ști că avem de-a face cu poezie bună?

  • Poezia a fost, de la începutul modernității încoace, o artă de avangardă – așa încât, pentru a fi un poet bun, trebuie să știi mereu care e the state of the art în domeniu pentru a putea cartografia teritorii noi. Există tehnologii ale literaturii, pe care poezia le inventează în bună măsură și de care e dependentă, și nici un poet serios nu poate crede că va reuși să facă ceva plauzibil fără să le cunoască. Și nu e deloc o coincidență că aceste tehnologii ale artei sunt mai sofisticate exact în culturile cele mai tehnologizate sub raport cibernetic, financiar, industrial sau științific. După cum observă Jacques Attali în Scurtă istorie a viitorului, în societățile deschise există o convergență între tipurile acestea de creativitate, și de aceea revoluțiile poetice s-au produs în țările care au fost cele mai deschise și la inovația științifică, industrială, financiară etc.

Pe de altă parte, cred că e valabilă și observația lui Ion Mureșan după care poeții sunt un gen de anticorpi, generați în număr sporit atunci când ceva e infectat în corpul social; teorema aceasta a lui Mureșan se sprijină, în fond, pe axioma că poezia e mai prezentă acolo unde e mai activ răul, ca o virtus inhibitiva a lui. Axiomă confirmată, de altfel, de numărul enorm de poeți activi în zonele de conflict; există o antologie Oxford, alcătuită relativ recent de Ravi Shankar și Tina Chang, numită Language for a New Century, care culege poeme din astfel de zone (autorii ei spun că uneori au fost nevoiți să meargă în tranșee, sub gloanțe, după poeme) – și e extraordinar de bogată în conținut. E drept, poemele acestea nu sunt, sub raport tehnologic, atât de sofisticate; însă câștigul lor în intensitate e evident oricui.

Iată, așadar, una dintre aporiile fundamentale ale poeziei: pe de o parte, tehnologia ei sofisticată are un mediu favorizant în cadrul limbilor marilor culturi hipertehnologizante; pe de alta, natura reactivă la rău a poeziei face ca ea să fie mai intensă în acele zone în care răul social și politic e mai acut. Simplificând poate excesiv, aș zice că în cazul dintâi ea își dezvoltă estetica, iar în al doilea etica; un poet complet trebuie, firește, să le aibă neîncetat în vedere pe amândouă.

Prin urmare, pentru a scrie poezie bună, trebuie să-i cunoști pe de o parte tehnologia (estetică), pe de alta natura (etică). Să știi ce au scris alții înaintea ta, ce scriu alții deodată cu tine, și să nu uiți nici o clipă că, pentru a fi cu adevărat bun, scrisul tău trebuie să fie necesar și altcuiva. Astea sunt singurele condiții.

Și, ca să revin puțin la întrebarea anterioară – așa recunoști și poezia cea mai bună, de altfel: e poezia care îți e necesară.

  • Mircea Cărtărescu a spus recent că sînteti cel mai important critic de poezie al momentului din România. Nu e o opinie singulară în această privință. Eu însumi cred că faceți, și pentru poezie, și pentru publicistică (în această privință, mi-e mai ușor să evaluez) lucruri cu adevărat admirabile. Cum faceți critica de poezie, cum scrieți despre poezie? Cum trebuie scris despre poezie?

 

  • Mircea Cărtărescu e, ca întotdeauna, un mare generos. Și ne e atât de necesar, în sensul de care vorbeam mai sus, exemplul lui de mare scriitor pe măsură de uman, de cald și de generos cu cei din jur. Dar, ca să revin la întrebare: avem tradiția unei critici de poezie extraordinare care ilustrează admirabil felul în care trebuie scris despre poezie. E o tradiție care începe cu Lovinescu, continuă cu Negoițescu și, prin Gheorghe Grigurcu, Matei Călinescu, Ion Pop și Lucian Raicu (cel mai atașant critic al nostru, pentru mine), ajunge la Al. Cistelecan și la Octavian Soviany. E o critică îndrăgostită de obiectul ei, imitându-i într-o manieră mistică acțiunea exemplară, împrumutând prin urmare de la poezie nu numai exactitatea (fiindcă una dintre marile calități ale poeziei, contrar prejudecății comune, e exactitatea), dar și vibrația intensivă – încât fraza acestor critici ajunge adesea vibratilă ca poezia însăși (fără să piardă vreodată exactitatea). După ce-i citești pe criticii aceștia, orice alt mod de a scrie despre poezie ți se pare inadecvat – și cumva sălciu. E o mare șansă a literaturii noastre să aibă o astfel de tradiție în critica de poezie; nu e un dat al oricărei literaturi, ba chiar și literaturile mari sunt destul de sărăcuțe din acest punct de vedere. Din critica americană nu-i pot aminti ca încadrabili în această tipologie de critici de poezie decât pe Edmund Wilson și pe Hugh Kenner, iar din cea franceză pe Maurice Blanchot și Jean-Pierre Richard (Bachelard, prieten ideal al poeților, nu e totuși critic de poezie, ci altceva). Ceea ce înseamnă că, de fapt, marii critici de poezie sunt la fel de rari ca marii poeți.

Cât despre mine, nu sunt atât de sigur că-s un critic de poezie real; eu scriu despre poezie din perspectiva unui poet, cu interesele specifice ale unui poet, încercând să înțeleg pe cont propriu cum au făcut alții – și să capitalizez în scrisul meu această înțelegere. Toți poeții serioși au procedat astfel, de la Pound și Eliot până la Berryman și Pinsky – sau, dacă vreți, până la Mircea Cărtărescu, la rândul lui extraordinar cititor de poezie a antecesorilor. Și, atunci când pagina critică se face vibratilă ca poemele despre care vorbește, știu că s-a produs contaminarea – iar critica literară a devenit, dintr-un domeniu științific conex artei literare, artă pur și simplu. Așa cum paginile lui Lucian Raicu despre Gogol sau Tolstoi sau Bacovia sunt, la rândul lor, artă, și nu doar critică; le citești pentru ele însele, nu doar pentru autorul despre care vorbesc.

Iar un astfel de critic precum Lucian Raicu justifică o literatură întreagă cu aceeași îndreptățire cu care un poet precum Bacovia face același lucru.

  • Aveți în minte, cînd scrieți, cînd scrieți despre ori cînd citiți un poem, un ideal-tip de poezie? O, în sens platonician, Idee de Poezie?

  • Dacă e să am vreo convingere în ce privește poezia, atunci e aceea că nu există o Idee de Poezie. Orice propoziție normativă despre poezie mă face așadar, în cel mai bun caz, mefient. Poezia nu trebuie să fie nici așa, nici altminteri, ca să parafrazez un clasic de demult atât de drag unui clasic de azi. Dimpotrivă, ea e plurală ca omul însuși – și, după cum nu există o Idee normativă de Om, tot astfel nu poate exista o Idee normativă de Poezie. Încercând să-i dea un conținut esențialist care să mai reducă din entropia ei constitutivă, unii au crezut că soluția e de a vedea poezia ca o emanație nu a sufletului (volatil și proteic), ci a corpului (consistent sub raport fizic și, totuși, mult mai limitat decât sufletul în posibilitățile lui de variație). S-a spus deci, de la Whitman la Gheorghe Crăciun, că poezia e emanația unui corp, urma lui energetică – și prin asta s-a presupus că Ideea de Poezie a căpătat, la rândul ei, un trup mai consistent, mai pipăibil cu mâna, cum spunea tot un poet. Însă, pentru cine știe să vadă cu adevărat, trupul e la rândul lui plural; Nietzsche face undeva observația că „trupul nostru nu e decât o structură socială compusă din mai multe suflete” – și văd în experiența heteronimilor lui Pessoa o strălucită confirmare a acestei observații. Cu zecile lui de heteronimi, producători a aproape treizeci de mii de pagini de literatură, emanând toate dintr-un singur trup, Pessoa a produs exact „o structură socială compusă din mai multe suflete”, ca și cum trupul lui ar fi generat o descompunere spectrală, strat cu strat, a propriilor virtualități de existență. Scrisul lui Pessoa e tomografia completă a propriului trup, în toate posibilele lui avataruri; cam tot astfel cum scrisul lui Mircea Cărtărescu e o hartă completă a propriului creier, în toate posibilitățile lui de existență. (Și, din câte înțeleg, romanul pe care Cărtărescu stă să îl încheie acum, Anomaliile mele, e tocmai o astfel de istorie contrafactuală a propriei existențe, în care toate ramificațiile majore sunt citite în oglindă sau în negativ – cum ar fi fost propria viață dacă n-ar fi intrat la Litere, dacă lectura la Cenaclul de Luni ar fi fost un eșec ș.a.m.d. Ceea ce ar confirma, o dată în plus, ce spuneam mai sus.) Prin urmare, nici măcar încercarea de a lega cauzal poezia de corp nu a dat un corp mai consistent Ideii de Poezie.

  • Știți cum arată un poem perfect? Sau, ce fel de bănuieli (intuiții, pre-judecăți, așteptări) aveți cu privire la cum ar putea fi un poem perfect?

 

  • Tocmai din cauză că nu există un Idealtypus de poezie nu poate exista nici un portret-robot al poemului perfect. Nu poți ști dinainte cum arată el; îi recunoști perfecțiunea numai în performarea lui, întocmai ca în cazul muzicii. Există evidența perfecțiunii și într-un sonet cu impecabilă metriză formală al lui Mallarmé, sau într-o holorimă de Șerban Foarță, cu constrângerile ei formale de o dificultate inexistentă oriunde altundeva în literatură (și, după cum ne învață Goethe, în constrângere se arată maestrul); dar există perfecțiune, chiar dacă inaparentă, și în textele lipsite de orice reguli aparente ale lui Kenneth Goldsmith, să spunem – experimente ample, precum Fidget, în care notează maniacal de meticulos fiecare mișcare pe care corpul lui o face vreme de o săptămână, ori precum Soliloquy, în care transcrie fără rest tot ce spune vreme de o săptămână, de la trezire până la culcare, ba chiar și ce vorbește în somn. Perfecțiunea textelor lui Goldsmith e, cum spuneam, una inaparentă, ba chiar inestetică, plicticoasă, rebarbativă, lipsită de absolut toate atributele seducătoare ale poeziei dintotdeauna; cărțile lui Goldsmith, așa cum explică el însuși undeva, sunt mult mai plăcute și mai profitabile pentru discuție decât pentru lectură. Haloul lor de seducție e strict teoretic, dar e unul consistent și ofertant; în vreme ce lectura „poemelor” lui plictisește de moarte. (Cam ca „arta” lui Marcel Duchamp, în care originează și de la care se revendică: fabuloasă ca posibilități teoretice de discuție și redefinire a esteticului, e teribil de plicticoasă per se.) Și cu toate astea, în pofida plicticoșeniei lor crâncene, nu poți să nu simți că „poemele” lui Goldsmith au o perfecțiune intrinsecă – în sensul că duc până la ultimele consecințe un program teoretic al depoetizării radicale a limbajului poetic, gândită cumulativ cu o aplicare a unei poetici de tip ready made pe toate zonele realului. Perfecțiunea unei asemenea întreprindări stă în coerența ei neabătută: tip hiperinteligent, Goldsmith știe că scrisul lui e plictisitor și, în fond, ilizibil – dar își duce maniacal proiectul până la capăt, fără să se sinchisească prea mult că literatura lui abandonează de dragul conceptului toată puterea ei de seducție. E în joc și în act un fel de perfecțiune monstruoasă, în care cititorul e evacuat fără prea mari regrete, ba chiar cu entuziasm, din literatură – așa cum în modernism autorul trebuia să dispară, ca instanță elocutorie, din poem, cu toată căldura lui animală; de unde se vede că, în fond, literatura conceptuală a lui Goldsmith e o ducere la ultimele consecințe a modernismului, cu programul lui dezumanizant cu tot.

Există, așadar, perfecțiune în toate zonele literaturii – chiar și în cele mai monstruoase, mai inumane, mai plicticoase sau mai atroce. Dar nu există un set de calități predefinite ale poemului perfect. Făceam mai sus comparația cu muzica, spunând că perfecțiunea poemului există, ca și a muzicii, numai în procesul performării; dar pentru aceasta e nevoie de un cititor care să știe să dirijeze poemul ca un mare dirijor, sau să-l scenarizeze ca un mare regizor. Fără un cititor perfect nu poate exista poem perfect; iar cititorul perfect trebuie să aibă, înainte de orice, două calități: memorie și imaginație. Amândouă în exces. În asemenea grad, încât chiar și citind o carte de telefoane (sau pe Kenneth Goldsmith) să poată dirija un mic concert de cameră. Poate că e excesiv ce spun; dar prefer un cititor capabil să inventeze frumosul literaturii din mai nimic unuia care nu vede frumosul nici când acesta îi tumefiază ochiul. În literatură, ca și în război, ca și în religie, e esențial să ai ce pune de la tine.

Din ce se naște poezia? Din ce trăiește?

  • Se naște din exces. „The road of excess leads to the palace of wisdom”, spune undeva Blake. Poate fi un exces al suferinței, ca în mai toate cazurile – fiindcă, de la Ghilgameș la Chuck Palahniuk, de la Sofocle la Houellebecq, 90 la sută din literatură se ocupă cu trauma, cu ecorșeul sufletesc, cu vivisecția, cu cartografierea zonelor noastre de tenebre și spaime. Poate fi un exces al fericirii, ca în atât de puținele cazuri în care scriitorii dau și fericirii drept de existență literară – în literatura română contemporană nu avem decât un singur poet care scrie „pe fericire”, restul suntem toți scriitori de depresie. Explicația e simplă – pe de o parte trauma se pune singură în pagină, aproape natural, irigă celuloza așa cum sângele irigă tifonul la hemoragiile masive; pe de alta, cititorul empatizează mai ușor cu un story despre nefericirea aproapelui – în vreme ce o carte despre un seamăn excesiv de fericit l-ar putea face invidios până la a da cu cartea de pereți. Natura umană, de.

Poate fi, dacă schimbăm criteriul de referință, un exces de forță. Un surplus de vitalitate care-și cere conversiunea și sublimarea. Aici sunt posibile subvariante – excesul de vitalitate poate fi erotic, ca-n toată poezia de la Sapho la Emil Brumaru, trecând obligatoriu prin trubaduri și minnesängeri; ori agonistic, conflictual, războinic, provocator, confruntațional – de la epopeile grecești la Brett Easton Ellis, avem de asemenea acoperit tot subgenul. Sau, dimpotrivă, de un exces de slăbiciune. Aici ar intra fie marii devitalizați, fie marii autodistructivi. În ce privește familia celor dintâi, a devitalizaților languizi și elegiaci, extremele cronologice ar putea fi Tibul și Mircea Ivănescu, cu un important detur printre poeții chinezi vechi (Du Fu e referința locală cea mai înaltă); în ce privește cea de-a doua, ea admite la rândul ei două diviziuni: una e cea a paradoxalilor suicidari hedoniști, de la Petronius la Cioran (care e un sinucigaș ratat din prea mult hedonism, aș zice), alta a suicidarilor vulnerați și vulneranți, de la aceeași Sapho (dacă e să-l credem pe Menandru) la poeții confesionali americani, John Berryman, Anne Sexton și Sylvia Plath, mai ales.

Ori, în fine, poate fi un exces etic, un exces de conștiință morală. Cato din Utica s-a sinucis astfel, dar e drept că a fost nevoie de Dante pentru a-l așeza în conștiința noastră culturală la capitolul „sinuciderii virtuoase”; Mishima și Kawabata s-au sinucis sigur dintr-un exces etic, poate și Koestler și Montherlant; dar nu e nevoie ca acest exces etic să ducă spre sinucidere – marile fresce sociale mustind de sarcasm la adresa socialului sau umanului sunt tot produse ale acestui unghi de vedere etic. Sau poate fi un exces de tentare a limitelor eticului – ca-n literatura marilor imoraliști, de la Catul la Apollinaire, să zicem.

Din exces, așadar, se naște poezia. Și tot din exces trăiește. De aceea breaking news-urile repetate privind „moartea literaturii” nu mă alarmează niciodată: natura umană e excesivă de câteva mii de ani încoace, și am certitudinea că tot așa va rămâne. Ceea ce înseamnă că materia primă pentru literatură e, practic, inepuizabilă.

  • Putem spune că poezia are un trup și că ea are și un suflet? Îi căutați, îi putem căuta, să zicem, inima, ori coloana vertebrală, ori nervii ș.a.m.d.?

 

  • Cum au observat de multă vreme filozofii, devenim cel mai adesea conștienți de distincția între trup și suflet atunci când între ele se petrece o disjuncție de voință sau de intenție. Când trupul pare să vrea sau să indice ceva, iar sufletul are drept semnificat cu totul altceva, avem evidența că suntem ființe dihotomice.

Ei bine, cum un poem întotdeauna pare să spună sau să indice ceva, vorbind mereu acoperit despre altceva, putem spune liniștiți că orice poem are un trup și un suflet. Trupul lui e la vedere, e ceea ce pare să spună; iar sufletul lui, imponderabil și impalpabil ca orice psyche, e ceea ce spune cu adevărat – fără să avem vreodată garanția că acest „cu adevărat” există și e verificabil (după cum existența sufletului nu e, la rândul ei, certă și verificabilă). Există poeme la care aceste clivaje între trup și suflet, între ce pare să spună poemul și ce spune el „cu adevărat”, e quasi-total; ca în acel poem al lui Robert Frost, Stopping by Woods on a Snowy Evening, în care cele patru catrene chiar par să relateze o plimbare iernatecă prin pădure a unui om cu o conștiință mistică un picuț cam exaltată, pentru ca finalul poemului (și al celui de-al patrulea catren) să indice brusc un cu totul alt punct de fugă: „And miles to go before I sleep, / And miles to go before I sleep.” Deși versurile finale sunt absolut identice, ele spun de fapt lucruri cât se poate de non-identice, așa cum observa undeva și Borges: penultimul vorbește chiar despre o plimbare cu final dezolant de îndepărtat, celălalt vorbește despre ceea ce un Heidegger mai glumeț ar putea numi cam-prea-înceata-alergare-spre-moarte. Clivajul între cele două sensuri e enorm, și e ca și cum sufletul poeziei s-ar revela brusc în trupul poemului, făcându-se vizibil pentru o fracțiune de secundă în versul lui final. Sigur, nu sunt multe poeme, ca acesta al lui Frost, în care trupul și sufletul poemului să fie atât de radical diferite și atât de vizibil distincte; însă, ca studiu de caz pentru diferențierea sufletului poemului de trupul lui, e ideal.

Iar dacă un poem are corp, trebuie să aibă și inimă. Aș spune că inima unui poem e acea imagine centrală, din care derivă aproape toate celelalte imagini, și care distribuie în poem ritmul (cardiac!) și energia; în cazul poemelor ample, pot exista chiar trei sau patru astfel de inimi, precum la celenteratele gigante. Un poem cu o imagine centrală insuficient de puternică va fi insuficient irigat; unul cu o imagine centrală excesiv de puternică va fi, dimpotrivă, hipertensiv. Sunt, de altfel, rare cazurile în care inima unui poem e perfect echilibrată în raport cu restul poemului; se întâmplă în cazul imagismului lui Pound, când în corpul poemului imaginile sunt atât de perfect acordate și distribuite, încât succesiunea lor regulată te face chiar să auzi pulsul poemului și respirația lui cardiacă.

Dacă inima poemului e o imagine, coloana lui vertebrală e ritmul însuși. Ritmul sonor, vreau să spun, nu al imaginilor. Ca orice ființă vie, nici un poem nu poate rezista dacă are coloana vertebrală ruptă. Există, apoi, poeme cu scolioză, poeme cu cifoză, poeme cu coloana puternică precum a luptătorilor de sumo, dar lipsite de grație, poeme grațioase și filiforme, dar lipsite de forță etc. Dacă cineva ar avea răgazul și spiritul ludic pentru a face o antologie comentată de poeme clasificate în funcție de tipul de inimă și de coloană vertebrală, ar ieși o treabă foarte serioasă – și, dacă e făcută cum trebuie, chiar indispensabilă. Un fel de taxonomie Linné, dar nu pentru plante, ci pentru poeme. Deocamdată, merită să reținem aici că ritmul vertebrează poemul, așa cum imaginea îl inervează și irigă.

În fine, în ce privește structura nervoasă a poemului – ea e strict deductibilă din raportul între ce spune și cum spune poemul. Din raportul acesta între ce și cum rezultă un anume ton care e indicatorul cel mai precis al nervilor sau al temperamentului poemului, sau chiar al tipului lui de structură nervoasă. Există poeme care-și țipă versurile, poeme care le șoptesc, poeme aprehensive, poeme extroverte, poeme megalomane, în fine, poezia acoperă, după cum era și normal, toate tipurile de umanitate imaginate și imaginabile. Însă structura nervoasă a poemului nu e asociabilă cu calitățile trupului poemului (inima sau coloana vertebrală, imaginea sau ritmul), ci cu tipul lui de asertivitate; nu se poate face, prin urmare, o poetică morfologică prin care să asociem calități formale ale poemului cu diverse tipuri de structuri nervoase.

  • Cînd începeți un poem – cînd începeți să îl scrieți -, știți unde veți ajunge? Sau doar unde vreți să ajungeți?

 

  • Cel mai adesea nu știi sigur nici măcar dacă ai început cu adevărat un poem, darmite să mai știi și unde va ajunge. Sunt profund convins că tot ce scrie Poe în Principiul poetic e o făcătură ludică în spirit borgesian, o anticipare genială a genialelor făcături ale argentinianului. Nu poate exista o proiecție raționalistă a unui poem, nici măcar a unuia de cincisprezece versuri, cu atât mai puțin a unuia de peste o sută de versuri, așa cum pretinde Poe; ce e atât de extraordinar și de epuizant la poezie e că nu știi nicicând ce va urma. Ești nevoit să cauți mereu, să fii mereu în alertă, să rulezi secundă de secundă variante din care să știi să o alegi pe cea mai bună; mai mult, imaginile, versurile, ideile vin când vor ele, nu când vrei tu, uneori la distanță de zile sau de săptămâni întregi una de cealaltă, încât trebuie să știi să recunoști cărui poem aparține o imagine și unde trebuie s-o inserezi. E o muncă epuizantă, deși din afară nu se vede așa, și am înțeles de prima dată câtă disperare e comprimată în acel vers final din The Lake Isle, unde Pound roagă zeii să-i dea orice altă meserie decât scrisul, „this damn’d profession of writing”, în care omul are nevoie de creierul lui tot timpul, „where one needs one’s brains all the time”. E epuizant să simți motorașul învârtindu-se mereu înăuntrul craniului, mereu la pândă, mereu la lucru, mereu supraîncălzit – și cel mai înțelept lucru e să te asiguri mereu că ai destule cooler-e pentru el. În ce mă privește, domesticul e cel mai bun cooler. Și se poate lesne verifica în istoria poeziei că nu e un caz izolat – atâta vreme cât au avut la îndemână plasa de siguranță a domesticului, poeții au mers mult mai departe în explorările lor riscante; au cartografiat cele mai sălbatice zone ale umanității noastre atunci când au avut la îndemână posibilitatea replierii în domestic. Când această posibilitate a dispărut, și poezia lor s-a diminuat – sau chiar a dispărut. Nu avem poezie din perioada sălbatică a lui Rimbaud; datorăm însă tot ce știm despre sălbăticia noastră interioară așa-zicândei lui perioade domestice. Așa cumințică și bleguță cum pare, poezia domestică e cel mai eficient instrument de sondare a umanității noastre – cu zonele ei de tenebră cu tot.

  • Poezie mică/minoră – poezie mare. În ce termeni așezați această, intuiesc eu că destul de complicată, relație?

 

  • Prefer, atunci cînd scriu despre poezie, să ocolesc dubletul acesta. Mi se pare și fals, și periculos. Din cel puțin două motive. Mai întâi, fiindcă fundamental în poezie e dacă e vie sau nu, dacă trupul și sufletul ei (despre care am vorbit până acum) sunt vii sau inerte. Acesta e criteriul esențial după care trebuie judecată poezia – iar el face nu doar inoperantă, dar chiar inutilă distincția major/minor. Este mai miraculoasă viața care animă pterodactilul decât viața care animă acarianul? Este oare minoră viața puișorului de koala prin comparație cu viața ce pulsează în inima triplă a unor imense creaturi marine? Eu aș zice că nu – esențial e că sunt amândouă vii, în mod egal de vii și de miraculoase, și între ele nu e posibil nici un raport de subalternitate. Tot astfel, un micuț poem viu la o sută de ani după ce a fost scris e la fel de miraculos ca o lungă baladă la rândul ei vie. Și prefer un astfel poem mignon, dar viu, unui poem monumental, dar mort.

Apoi, distincția major/minor funcționează într-adevăr în muzică, acolo unde ea diferențiază strict morfologic, nu axiologic. Între sol major și la minor nu e o distincție de valoare; pe când critica literară autohtonă, din comoditate, operează cu aceiași termeni în sensul unei judecăți de valoare. E una dintre deturnările semantice ale criticii literare. Mai amintesc doar două astfel de deturnări care mă irită la fel de mult ca aceasta: primo, folosirea peiorativă a epitetului „intimistă”, aplicat disprețuitor și minimalizant, când intim e de fapt un superlativ – anume superlativul lui intus, înlăuntru. Intimus desemnează așadar tot ce e mai lăuntric în noi, tot ce e mai apropiat de acea parte nevăzută despre care vorbește Horia-Roman Patapievici, și care nu înțeleg în ruptul capului de ce ar trebui tratată peiorativ. Secundo, mă irită aplicarea de asemenea peiorativă a etichetei de „poezie manieristă” – prin care criticul vrea să spună că poetul și-a confecționat o manieră pe care o aplică repetitiv și mecanic. Într-o astfel de înțelegere, manierismul e o formă de abandonare a inovației, a căutării fără de care poezia nu poate exista. Or, așa cum orice cititor cu o oarecare cultură artistică știe, manierismul e una dintre cele mai febrile forme de explorare a propriilor labirinturi interioare; nu e nimic mecanic la artiștii manieriști, dimpotrivă, totul la acești nevropați ai frumuseții e hipnotic și atașant, ceea ce face cu atât mai revoltător felul peiorativ și aproape insultător în care e deformat conceptul în critica literară autohtonă.

Pe scurt, așadar, nu există poezie minoră și poezie majoră – ci doar poezie vie și poezie moartă. Iar atunci când un critic folosește ca etichetă valorică acest dublet, putem liniștiți să nu mai citim nimic din ce scrie vreodată acel critic. Fiindcă, spus brutal, e limpede că nu știe despre ce vorbește.

  • Poezie & intuiție. Alți doi termeni care sînt strîns legați cînd vorbim despre “universul poetic”. Care e, care trebuie să fie proporția dintre ei, astfel încît, din combinația lor, să rezulte ceva clar, distinct, performant?

 

  • Intuiția e, într-adevăr, una dintre cele două facultăți esențiale ale poetului. Cealaltă fiind empatia. Ele sunt formele cele mai evoluate și eficiente ale atenției la celălalt – și, cum poezia e înainte de orice atenție la celălalt, așez intuiția și empatia drept qualités maîtresses ale poetului, înaintea inteligenței, lucidității, memoriei, a fanteziei chiar, care, în absența însușirii de a te pune în pielea altuia, nu pot face un scriitor bun. De unde cunoștea un cinic vicios ca Dostoievski puritatea lui Mîșkin atât de intim, încât s-o descrie cu precizia aceea neverosimilă și cumva neliniștitoare? Simplu – a intuit-o. Cum a putut un om practic fără biografie socială, precum Blecher, să scrie atât de exact despre viață? Cum au putut familistul Arghezi și cumințelul Brumaru să scrie anumite poeme erotice excesiv de psihologice ori fizice, dar atât de credibile și de en conaisseurs? Dar provinciala și quasi-sociopata Emily Dickinson, ea de unde a cunoscut atât de detaliat lumea? Sau domestica Emily Brontë – ea de unde a găsit resurse pentru un roman de o poezie atât de sălbatică, precum în cel mai demențial Dostoievski, așa cum e Wuthering Heights? La fel de simplu: au intuit toți. Oricât ar fi de inteligent, de lucid, de riguros, dacă-i lipsesc intuiția sau empatia nimeni nu poate imagina existențe atât de diferite de a sa cu o asemenea precizie și coerență.

Poezia e, înainte de orice, intuiție și empatie. Și, fiindcă tot l-am pomenit pe Mîșkin: în absența empatiei, frumusețea n-ar putea salva lumea. Frumusețea în sine e anevoioasă, spune undeva Ezra Pound; iar ceea ce o face salvatoare, aș adăuga, este numai empatia care e musai s-o însoțească. Dacă n-ar fi așa, atunci totul e în zadar.

  • Ați vorbit, la începutul discuției noastre, despre o anume dimensiune etică pe care o regăsim dacă nu în poezie, cu siguranță în preajma ei. Direct, abrupt: un poet trebuie să fie egoist sau altruist? Bun ori rău/disprețuitor?

 

  • Trebuie să fie empatic, ca să continuu cumva întrebarea anterioară. Altfel, când își pierde atenția la celălalt, și scrisul lui începe să decadă. Știu, pare o teorie naivă, discordantă în orice caz în raport cu doctrina comună după care eul artistic și eul biografic sunt adiabatic izolate; teoria aceasta, care originează în textul lui Marcel Proust îndreptat împotriva lui Sainte-Beuve, este de altfel infirmată de exemplul lui Proust însuși, la care eul biografic și eul artistic sunt practic coincidente. Iar istoria literară arată, cumva surprinzător, că scriitorii care au pierdut empatia au pierdut în cele din urmă și scrisul. Céline e exemplul predilect – nimic din ce a scris după mizeria numită Bagatelles pour un massacredin 1937 n-a mai ajuns la nivelul primelor lui două romane. Dar mai sunt destule alte exemple – Hamsun, să zicem, sau Drieu la Rochelle, sau Pound însuși, al cărui scris e distrus de experiența fascistă, cu enormele remușcări subsecvente. Avem apoi exemplele autohtone: Sadoveanu, înaintea tuturor, din rațiuni prea arhicunoscute ca să le mai repet aici; sau Eugen Barbu, care nu mai ajunge niciodată scriitorul extraordinar din Groapa; sau Petru Dumitriu, a cărui Cronică de familie ar fi putut fi colosală, dacă viciul de structură al propriului caracter nu i-ar fi erodat fundațiile; sau Ion Caraion, practic anulat ca poet după bălăcirea voluptuoasă prin infernul delațiunii. Din scrisul lor rămâne mai întotdeauna doar ce au scris înainte de pierderea umanității, de evacuarea empatiei. Într-un mod neașteptat, literatura e un moralist mai dur decât ne-am aștepta, în orice caz mai inclement decât pretind teoreticienii literari.

  • Lîngă cine ați vrea, dacă s-ar putea, să stați, eventual în tăcere, să scrieți poezie și să învățați despre poezie?

 

  • Aici răspunsul e lesne de dat, de vreme ce se află deja în arhiva biografiei mele, atâta câtă e ea. Am avut enormul noroc să stau câțiva ani, cam un deceniu (deceniul esențial dintre douăzeci și treizeci de ani), lângă Mircea Ivănescu. Mult-puținul cât îl știu despre literatură de la el l-am învățat; scrisul meu, atât cât e el, de la el l-am deprins. Rezumat într-o propoziție simplă, tot ce am înțeles de la Mircea Ivănescu e că, așa cum tot repet, poezia e individuație. El nu mi-a spus niciodată asta expressis verbis; era tot ce poate fi mai străin de tipul maestrului care vorbește în apoftegme, în ziceri sapiențiale, așteptând să fie scrise cu acul în colțul ochiului, cum se spune în Halima. Dar scrisul lui, și viața lui deopotrivă, ilustrează fără rest axioma enunțată mai sus – poezia a însemnat construcția sinelui, în exact aceeași măsură în care sinteza sinelui a implicat construcția poeziei. Niciodată n-am văzut un poet mai coincident cu scrisul lui. Aș da tot ce am scris până acum ca să mai pot sta lângă el încă o seară în tăcere, ascultându-i vocea fărâmicioasă și hipnotică depănând amintiri cu Matei Călinescu și Nichita Stănescu. După cum aș da tot ce am scris pentru o după-amiază cu tata. Inima mea de babă medievală e oricum convinsă că după-amiaza aceea, că seara aceea vor veni. Și vor fi infinite.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Interviu cu Ion VIANU

„Citirea, ca și rugăciunea este una din rarele condiții în care omul se surmontează pe sine, pătrunde, literalmente, în alt univers”

 

 Ion-Vianu-foto-Tudor-Jebeleanu

 

Iulian Boldea : V-aţi născut la București, la 15 aprilie 1934. Cum şi-a pus amprenta, asupra copilăriei dvs., spaţiul în care v-ați născut şi format, Bucureștiul?

­Ion Vianu: Zilele trecute am avut în fața ochilor o statistică; am descoperit că în anul nașterii mele  Bucureștii aveau puțin peste șase sute de mii de locuitori adică între un sfert și o treime din populația actuală; era totuși un oraș în plină dezvoltare, foarte dinamic, cum a și rămas. Aș putea spune că, dintr-un anumit punct de vedere, creșterea și formarea unui om este un proces de apropriere a lumii înconjurătoare. Dacă ai norocul să te naști la sat, limitele locuirii tale se învecinează în chip imediat cu natura („fiind băiet păduri cutreieram”). În ce mă privește, fără urmă de mândrie, mă definesc ca un citadin, descoperirea lumii mele trecând prin descoperirea orașului. Mai târziu, în special în primii ani de exil era de ajuns să închid ochii… prima margine care mi se înfățișa era un fragment din orașul meu, deseori fără o semnificație anamnestică sau simbolică deosebite: un colț de stradă anume, o anumită gaură în trotuar care-mi amintise harta Spaniei, sau intrarea într-o dugheană cum numeroase erau cele de pe bulevardul Plăcinții, rebotezat Radu Beller. De fapt, prima mea amintire nu este orașul, ci cartierul meu, care se numea pe atunci Parcul Filipescu. Era ceea ce a rămas și azi, un cartier elegant dar fiecare stradă avea statutul ei. Andrei Mureșanu, acolo unde se găsește casa în care m-am născut este în marginea parcului Filipescu. Casele sunt burgheze dar nu posedă nici luxul nici originalitatea arhitecturală a marilor vile din Modrogan, Aleea Alexandru sau Aleea Vulpache (azi: Venezuela). E strada unei burghezii medii, în timp ce „aleile” mai sus pomenite adăposteau oligarhia carlistă, pe miliardarul Malaxa, Prințul Nicolae, sau pe „madam” Lupescu (cum i se spunea, cu nuanța de dispreț pe care franțuzismul îl reprezenta). Un loc al Puterii… Se știa că regele Carol II era zilnic la orele prânzului la „Duduia”. Era un loc de întâlnire pentru cei care decideau sau aspirau… toate aceste locuri le-am perceput ca prime ținte ale plimbărilor mele libere… Mașinile fiind rare, foarte curând am avut voie să mă plimb cu bicicleta pe străzile cartierului.  Bucureștii, oraș torturat, incendiat, dărâmat de cutremure și de edili preazeloși în căutarea unei reputații dubioase de reconstructori, și-au pierdut multe repere… dar în cartierul meu aproape nimic nu s-a schimbat în afara pasului mai puțin vioi în care-l străbat. Nici casa Malaxa (azi Institutul Cultural Român), nici casa Bușilă (în stilul Frank Lloyd Wright, din cărămidă aparentă și proporții de aur, cum le-am identificat când am fost la Chicago unde a lucrat arhitectul), cu numeroasele case tip Bauhaus datorate lui Marcel Iancu (una din ele  adăpostește Institutul italian)… Cel mai mult mă mișcă, de câte ori trec pe strada azi Rabat o curte îngustă aflată în fața unei vilișoare modeste, cu cinci statui, cinci capete de proporții naturale așezate pe socluri la înălțime de om dintre care cel puțin trei i-am identificat ca scriitori cunoscuți, toți într-o postură zâmbitoare, epicurei surprinși întro-o clipă de complicitate, pe Ion Minulescu (cu o expresie de faun), Pe Cincinat Pavelescu (cu celebra chelie), pe Hortensia Papadat-Bengescu  (coafată în fel inconfundabil)… Cine va fi fost amatorul de litere care i-a pus în fața casei ca pe niște divinități protectoare ? Faptul că acele fragile opere au rezistat timpului (toamna acoperite de frunzele teiului care se pleacă peste ele, iarna cu inevitabila căciulă de zăpadă) mi se pare o minune și îmi dă un sentiment de continuitate pe care nici lumile succesive pe care le-am parcurs, nici revoluțiile nici propria mea îmbătrânire nu mi le poate răpi.  Totuși cartierul a avut de suferit; în 1944 cu deosebire, când au căzut o grămadă de bombe, unele la o sută de metri de casa noastră, distrugând  jumătatea unei frumoase vile cu nuanțe brâncovenești, în timp ce cealaltă jumătate, încă mare, este locuită și azi. Pe casa lui madam Lupescu a căzut din plin o bombă, pe teren s-a ridicat o destul de insipidă clădire oficială, succesiv sediu al CC al PCR, Sindicatelor, Ministerului de Externe… Oricum, circulând și azi pe acele străzi, loc favorit de plimbare, domină continuitatea. În timp au dispărut, aiurea în București, atâtea clădiri remarcabile, palate, case romantice, plopi fără soț.  În piața Victoriei se ridica o construcție incredibilă,  un palat neogotic cu trei etaje,  cu decorații bogate, cu turnulețe și mansarde… o arhitectură somptuoasă, de vis… și nu în mijlocul unui pustiu ci integrat perfect în trama străzilor… a dispărut peste noapte fiindcă acoperea un colț din perspectiva noului palat al Consiliului de Miniștri… așa au dispărut zeci de palate (nu exagerez), (Kretzulescu, Sturdza, A.G. Florescu…), în stil neoclasic, demn de cele mai prestigioase hôtels particuliers pariziene, muzee (Simu, Militar din parcul Carol). Edilii bucureșteni nu au avut ca prioritate integrarea clădirilor existente în spațiul public ci, mereu, crearea altor perspective, care nu s-au realizat, fiindcă au venit alte proiecte,  alte principii… Ciudată discontinuitate, un fel de ură față de trecut, atât de contrastantă cu duioșia mereu afișată, cultul romanței populare, al mititeilor și grădinei de vară, folclorul urban la care toată lumea aderă. Ei bine, eu fac parte, ca prin minune, din acea fracție infimă de bucureșteni  al căror spațiu imediat, cel asupra căruia au deschis ochii, s-a conservat… trec pe străzile copilăriei mele cu sentimentul că totul este la loc, ca altădată, numai eu sunt altul; îmi spun că și asta este probabil fals, că, pe semne, am rămas copil, scepticismul, îndoiala, așa zisa experiență de viață, durerile fizice fiind  doar iluzii. În nici un alt loc de pe lume nu mă încearcă acest sentiment de soliditate a timpului, de permanență a ce sunt și rămân…

– Ați iubit/ iubiți Bucureștiul?

– Descoperirea orașului care înconjura locul propriu zis al nașterii mele, parcul Filipescu, s-a făcut discontinuu… uneori patetic… într-un rând (nu sunt capabil să spun care fusese nemulțumirea mea) am decis să plec de acasă, să mă exilez. Am pornit pe strada Roma (și ea, azi, neschimbată) spre ceea ce era numit de ai mei, misterios, „Centru” (semnificația cuvântului nu mi-era cunoscută). Cred că nu mergeam încă la școală. Într-o curte erau doi băieți mai mari care m-au întrebat, ce căutam acolo, cum mă cheamă. M-am oprit, privindu-i în ochi, nu le-am răspuns… „Uite, ăsta e mut” a zis unul din ei, iar eu mi-am reluat drumul. Am traversat Șoseaua Bonaparte și am intrat pe Cometa. La un moment dat, un câine zbătându-se în lanț în spatele unui gard de lemn m-a lătrat cu furie, avea ochii roșii, mi-am zis că era turbat. Era prea mult pentru mine. Am decis să renunț la existența de vagabond, m-am întors. Băieții de pe Roma erau tot acolo și au spus „Uite-l iar pe mutu”. Curând eram acasă, fericit, cauza nemulțumirii mele am îngropat-o atunci atât de bine încât îmi este imposibil să o redescopăr, deși trebuie să fie foarte importantă pentru viața mea, altfel nu aș fi ales exilul.

– Care erau locurile frecventate mai des de tatăl dvs., Tudor Vianu?

– Tatăl meu avea obiceiul să iasă din casă de dimineața, pe la opt-nouă. Aflasem că mergea într-un loc numit „Nestor” pe care nu puteam să-l deosebesc de Nestor îmblânzitorul de cai, regele din Pylos cunoscut mie din epopeea  homerică într-o versiune pentru copii. Acolo, la Nestor,  ședea o oră, cel mult, apoi se întorcea, punctual, își schimba costumul de oraș cu unul „de casă”, se așeza la scris. În cursul vieții am avut prilejul să-mi dau seama ce important este să dobândești o minte proaspătă… mintea celui abia trezit poartă reziduurile somnului, este bolnavă de vise… contactul cu oamenii te trezește, te pune într-o stare optimă, mai ales dacă bei un șvarț. Odată, la Nestor, se petrecuse un incident… dar sfârșitul fusese fericit: făcând o mișcare bruscă a simțit că îi crăpase cusătura vestei , în dreptul umărului. Mâneca atârna ca un braț beteag. Nu putea decât să se ducă la dl. Hoffer, croitorul din blocul vecin, un omuleț palid ce nu părea să stea vreodată la lumina zilei, rugându-l să coasă mâneca. Dar asta lua totuși o jumătate de oră. Ca să nu stea în prăvălie s-a întors în cafenea, în cămașă… a înțeles din priviri  ce gândeau clienții, serveuzele: „Vianu a înnebunit”. Canoanele vestimentare erau mai rigide! Prin urmare, în clasa întâia primară, înscris fiind la școala „Sf. Iosif” situată în umbra catedralei catolice eram dus acolo în fiecare dimineață de tata, care trecea imediat la Nestor, în vecinătate. De mai multe ori, însă, am întârziat, din această pricină am avut prilejul nesperat să intru, eu un copil, la Nestor pentru a ajunge la ora a doua. Cofetăria a rămas neschimbată, cu mobilierul ei de piele roșie, până la cutremurul din 1977, când fosta clădire a societății „Mica” a fost distrusă. Printre clienții matinali, la masa la care ne-am așezat stăteau doi domni cât se putea de feluriți în ce privea înfățișarea și, cu toate astea între ei era ceva geamăn. Amestec acum diferitele straturi ale amintirii: unul din ei era totdeauna elegant, înalt, cu profil de medalie și  părul ondulat. Celălalt era  mai mic, de o slăbiciune neobișnuită,  cu tenul galben, cu un profil ascuțit, îmbogățit de o mustață aproape nietzscheană. Oamenii, de aceiași vârstă (împlineau patruzeci de ani) făceau parte din elita literară în devenire. Vladimir Streinu se numea cel falnic, Șerban Cioculescu cel bolnăvicios. Streinu era ușor pedant în exprimare, dar totdeauna complet, interesant. Cioculescu era de o mare vioiciune sarcastică și adept incurabil al calamburelor. Nu împlinisem șapte ani, dar am avut, prin ei, revelația că exista, în orașul nostru și în lumea întreagă, ceva care se numea „viața literară”. Adică era important ce se publica în reviste, ce scrisese cutare sau cutare, cum mai trăiau sau ce politică făceau scriitorii în București, dar și în Paris… era marele subiect, la Nestor. Alături de literatură stătea politica. Cu toții erau în același timp antigermani, antiruși și filoenglezi, nepăsători la contradicție. Cred că  vorbele de masă rostite de mai marii tăi, părinții și amicii lor, bunicii, unchii bătrâni devin lucrurile „cu adevărat importante”. Pentru mine literatura și politica au rămas aceste lucruri. Degeaba am făcut alte experiențe, unele răvășitoare, cu această ierarhie am rămas.

– Cum percepeți acest spaţiu acum? Aveți locuri favorite, de care va leagă amintiri mai intense?

– Bucureștii se schimbaseră chiar pe atunci.  Orașul-grădină, pe care-l rememorează deja ca o amintire a părinților săi Mateiu Caragiale, nu mai exista. Cum dispăruseră meandrele Dâmboviței și, o dată cu ele, pe maluri, numeroasele ocupații (tăbăcari, măcelari etc.) legate de prezența Gârlei. Eu am cunoscut un București regularizat, Dâmbovița fiind deja acel canal meschin. Mai târziu, prin plimbări amoroase, am descoperit poezia nocturnă a Splaiurilor, cu felinarele în ceața „de lapte covăsit”.

O bună inițiere era traversarea diametrală a Bucureștilor între casa din Mureșanu și Sanatoriul Filaret unde bunicul meu Șt. Irimescu, director al stabilimentului, își avea casa. Aceasta se făcea de obicei cu mașina trimisă de bunici, un vechi Packard care a supraviețuit mult timp în București, transformat în camionetă a unei cooperative de dulciuri. Traversam Calea Dorobanți, plină de dughene și spelunci. După Roata Lumii venea o alee mai chic cu casele boierești ale lui Carp, Stolojan, Dinu Brătianu… Răzbeam în bulevard. De când am amintiri, bulevardul nu s-a schimbat prea mult, dar clădirile erau noi, impresia fiind de eleganță, dacă nu de lux. Oricum, nu era locul pegrei, ca astăzi. Erau și statui, ale lui Lascăr Catargiu, Take Ionescu. Lahovary, și mai ales a lui Ion C. Brătianu, în principala intersecție a orașului, la Universitate. Orașul era, cum se zicea, „cochet”. Zona Pieții contrasta cu cea pe care o sfârșisem de parcurs. Apăreau iar dughene, mutre noi, oameni cu căciuli, opinci sau desculți, femei cu fuste înflorate și înfoiate. Piața de Flori își etala culorile, iar dacă ne opream o clipă descopeream tocmeala cu florăresele, iremediabil „hoațe”. Pe stânga apărea dealul Patriarhiei, adevărată acropolă, reședința celor sfinte. (În umbra catedralei se reuneau deputații, într-unul din palatele cel mai frumoase ale orașului, sortit să nu fie văzut de nimeni). „Regina Maria” se numea bulevardul care urma, neatins de modernizare, umbrit de copaci ce mi se păreau mereu prăfoși. Alt loc care nu s-a schimbat până azi, înțepenit într-un soi de urâțenie meschină era strada 11 iunie deși cartierul Principatelor Unite, la doi pași, era o mostră de București vechi, prebelic, mic burghez, negustoresc, de mare poezie, cu casele fără etaj, marchize și stucaturi ingenioase, curticele înflorate. Ajungeam la Parcul Carol, parcă oprit la momentul expoziției jubiliare din 1906. Începeam să urcăm. Packardul răsufla greu. Coteam în șoseaua Viilor, pentru a ajunge la Filaret.

Filaret, sanatoriul… loc mitic al copilăriei mele. Pavilioanele bolnavilor ocupau cea mai mare parte a parcului. Acolo nu aveam voie să merg. Bunicii mei locuiau în casa directorială. În jur, acareturi, fostul grajd transformat în garaj, o poiată (bunica avea o pasiune pentru curcanii albi), în fine, ceea ce era numit „poiana”, un câmp cosit de două ori pe an, cu câtva bănci și o masă unde se prânzea, vara. Era singurul loc unde simțeam un contact nemijlocit cu natura…

Acest traseu, ca și altele pe care le-am deprins cu timpul, m-au făcut să înțeleg că în orașul din ce în ce mai mult al meu schimbările erau recente. Mult mai târziu, ghidat în București de un cunoscător incomparabil al vechimii noastre, Virgil Cândea, am realizat că orașul are puține urme din secolul șaptesprezece. Vechime la noi înseamnă secolul optsprezece; mai sus, în timp, suntem reduși la aproape nimic. Solul parcă s-a deschis înghițind trecutul. Cu atât mai mult prefacerile, recente, dau un sentiment de accelerare a istoriei. Când am ajuns în Elveția, țară care nu a mai cunoscut invazii și războaie de secole (ocupația napoleoniană n-a adus cu sine distrugeri), am realizat și mai bine ceea ce mi se impusese, obscur, de copil: subțirimea timpului obiectiv în Valahia noastră. Arhitectura este recentă, ce nu arde la război, nu cade la cutremur, nu este distrus de un edil cu idei (oh, câte idei) este înghesuit și fără perspectivă (Camera Deputaților, actualul Palat patriarhal). Orice iubitor al orașului nostru (eu sunt unul din ei, pătimaș) este, de fapt, un arheolog; nu un observator, ci un „reconstituitor”. Și fragilitatea nemeritată nu privește numai arhitectura, arhivele au o ciudată înclinare către combustie sau înec. În Elveția orice țăran are o genealogie care urcă la anul o mie două sute. Hârtiile rezistă. Câți boieri pot spune la fel în România? Cu toate astea, chiar din pricina asta aș spune, ne este sete de trecut, îl căutăm, îl cultivăm, îl imaginăm când nu se mai poate face altfel.  Această experiență directă a unui timp subțire, unită cu nostalgia timpului adânc este iar o descoperire precoce, pentru care a trebuit să găsesc cuvintele. Despre felul cum orașul se pierdea în câmpie, am mai scris. Mahalaua, cu casele ei minuscule cu acoperișurile ruginite în variate tonuri de la cafeniu la oranj foarte repede se preface în sat, puțurile, casele fără electricitate, străzile chioare și desfundate apar. Noaptea e plină de lătraturi ca la țară, cocoșii cântă la ora cuvenită, trenul huruie. Nu aveam o adevărată periferie, câmpul apărea fără tranziție. Dincolo se întindea țara adevărată, „eminamente agricolă”.

Țară pe care eu nu am cunoscut-o, decât mult mai târziu. Bunicii mei aveau două moșii în Moldova, o vie la Odobești, vii și terenuri petrolifere la Țintea. Ștefan, bunicul meu (dintr-o familie de oieri din mocănime al cărui tată trecuse munții devenind comersant la Ploiești), medic, om de stânga în tinerețe, ateu și materialist, nu se prea interesa de „țară” și se ocupa prea puțin de administrarea averii. Elena, bunica mea, dintr-o familie de moșieri din Ialomița, tradiționalistă, mistică și romanțioasă iubea natura. Petrecea la moșii, la vie, bună parte din timp. „La țară” era viața adevărată. Cât putea să se entuziasmeze de o pereche de bouleni pe care-i tocmai îi cumpărase! Copilul care am fost  nu a mers la țară. Pricina va fi fost și hipocondria mamei mele care credea că acolo, din apa de la puț, din pricina țânțarilor sau din orice alt motiv m-aș fi putut îmbolnăvi. De altfel, nici ea, nici sora ei Monica nu făcuseră decât să treacă pe la „țară”. Viața mea se desfășura în oraș și numai în oraș, cu excepția verilor la munte, într-o natură domesticită, la Sinaia și Poiana Țapului. La mare am petrecut vacanțe abia ca student.

Casa plină de cărți, cartierul meu, descoperirea orașului în cercuri concentrice au constituit universul fizic al copilăriei mele. Mai târziu, când am ajuns în marile metropole ale lumii, Paris, Londra, New York le am simțit locuri firești, deși Bucureștii nu aveau astfel de dimensiuni. În schimb nu mă pot resemna că știu pe numele lor prea puține flori, buruieni, copaci, gâze. Am fost de atâtea ori fericit pe malul mării, în deșert… totuși erau cuceriri de ordinul doi. Am admirat luna plină, dar fără să-i simt „farmecul dureros”. Aș putea să explic simplu iubirea mea pentru acest oraș: la urma urmelor, revii prin prezență și gând la locul unde te-ai născut… dar mi se pare că mai este ceva de adăugat la explicația asta. Bucureștii (totdeauna la plural!) îmi evocă o suferință perpetuă care mă umple de revoltă și de milă. Din „Istoria” lui  Ionescu Gion afli că, între 1740 și 1840, orașul a fost neîntrerupt zguduit de cutremure puternice. S-au  ținut lanț incendiile, bombardamentele, ocupațiile străine, ca și autoocuparea de mai bine de patruzeci de ani din care mi se pare că abia am ieșit. Dar, peste toate, orașul a fost mereu contrazis în dezvoltare, discontinuitatea pare să-i fi fost legea. Când mă plimb prin oraș percep (asta o poate simți doar un bucureștean de baștină) curentele acestei contraziceri… așa cum, sub crusta de funingine, sub fațadele pătate sau descojite văd frumusețea pe care arhitecți anonimi ne-au lăsat-o. Există și restaurări fericite. Atunci, între terenurile virane și reconstrucțiile neinspirate ne este restituită o idee… o casă.

– Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta?

– Din Augustin și din alți autori antici știm că lectura a fost mult timp numai cu voce tare. Cititul interior, tăcut este legat de schimbarea mentalităților, care a avut loc odată cu creștinismul. Lectura devine ocupația solitară prin excelență, forma cea mai sistematizată a vieții interioare, vecină cu rugăciunea. Totuși, altădată în familii se citea cu voce tare. Televiziunea, Internetul au distrus acest frumos obicei. Între prieteni, în adolescență, recitam poezii, la fel după ce m-am însurat. Revenind la lectura tăcută și solitară, Matei Călinescu (a și devenit un subiect privilegiat între noi) observa că a citi nu înseamnă numai a „procesa” un text, adică a-l transpune, din paginile cărții, într-o formă aproximativă, în memoria noastră. A citi este un proces în care, pe de o parte, interpretezi, ceea ce a putut face pe teoreticieni să spună că există atâtea romane (de pildă) câți cititori. Scriitorul scrie cartea, dar textul este un pretext pe care se clădesc o sumă de versiuni subiective. Această „procesare” sui generis este dublată de o activitate mentală aș zice autoerotică: în orice clipă atenția este distrasă de tumultul vieții interioare și tinde la satisfacerea unor fantasme. Mintea nu se desprinde complet de text (lectura total neatentă nu mai este lectură) dar, pe firul asociațiilor, poate ajunge departe de text. Firește, există lectura atentă, lucidă, a criticului, sau, pur și simplu, a cititorului conștiincios. De ea ar trebui să se apropie orice cititor. Dacă însă suprimăm total subiectivitatea și „neatenția”, dacă neglijăm „paralectura”, scăpăm o dimensiune a ființei, pierdem un beneficiu, secundar, totuși esențial. A citi este un amestec, în  juste proporții, a asimilării unui conținut și a stimulării vieții interioare. Evident că domeniul științelor , filozofiei, etc. impune o lectură mai strict atentă și aici intervine un factor subiectiv, apăsăm pe anumite pasaje, teme, etc. în funcție de interesele noastre.

Când eram tânăr manifestam, împreună cu cercul nostru amical, un anumit dispreț pentru literatura secundară. Spuneam: „Trebuie citite textele originale, nu cele despre”… câtă îngâmfare ! Cum să-l înțelegi pe Dante fără comentarii?! În fine, Dante este un autor dificil, îndepărtat în timp, Divina Comedie este un rezumat al doctrinelor teologice, cosmologice ale evului mediu,  dar o bună carte de critică te ajută să-i înțelegi și pe contemporanii tăi: toată viața am citit Istoria… lui G. Călinescu; ea mi-a oferit, în primul rând, spectacolul delectării pe care i-o procură criticului textul. Lectura criticii literare întărește plăcerea  de-a citi. Dar o critică valorează enorm prin citare, căci există o artă a citării. Un citat este un tablou, o fragmentare a totalității unui peisaj și punerea lui în cadru. Nu rareori mă surprind citind mai atent citatul decât considerațiile cronicarului. De unde vine și răspunderea pe care o  implică alegerea fragmentului. Borges spune că a citi este mai greu decât a scrie – are dreptate, în sensul că lectorul este constrâns de un text deja existent, în timp ce scriitorul poate scăpa (regretabil) de rigoarea proiectului său.

– Dincolo de amprenta sa bovarică, are lectura capacitatea de a schimba lumea?

– Mă întrebați dacă lectura poate schimba lumea? Mulți au crezut că da. Este poate contribuția cea mai însemnată pe care a adus-o omenirii poporul Bibliei. În timp ce alte triburi adorau o piatră, un animal, o statuie, evreii au adorat un text, Tablele Legii. Pentru a le adăposti, au fabricat chivotul Legii, pe care l-au plimbat în deșert în timpul exodului. Chivotul exercita un fel de „radioactivitate” malefică pentru dușmani: filistinii l-au capturat, dar s-au îmbolnăvit grav și au fost siliți să-l restituie evreilor. Stabilizați definitiv, evreii au construit templul al cărui sanctus sanctorum adăpostea chivotul. Cu timpul, comentariile legii, comentariile comentariilor și așa mai departe au devenit adorabile. Tora este sacralizată dar și lungul comentariu care este Talmudul face obiectul unei venerații. Regele David, tot astfel precum hasizii din ultimele secole, dansează în prezența Torei. Ideea, poruncile sunt celebrate entuziast. A întreba, atunci, dacă lectura poate schimba lumea revine la a întreba dacă monoteismul a schimbat lumea. Ar fi greu de afirmat contrariul. Dar atitudinea sacrală există  și față de eposul homeric, și, mai ales, de tragedia greacă. La baza unei organizări umane dezvoltate stă o carte, după cum stă și o lege. Iată deosebirea dintre ele: legile sunt prin definiție scrise (altfel sunt numai obiceiuri, cutume). Trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva cărțile sacre nu sunt el înșile legi. Răspunsul „da” la această întrebare trădează o derivă primejdioasă. Șaria islamistă nu este altceva decât tendința de-a ridica la rangul de imperativ absolut recomandările coranice. Eu cred că textul sacru este, prin definiție, susceptibil de interpretare, de comentariu, într-o măsură mai mare ca legea (și ea interpretabilă: de aceea există magistrați, avocați). În timp ce legea, chiar interpretată, te duce la litera ei, cartea sacră te duce către spirit. „Litera ucide, iar duhul face viu” spune Pavel (2 Corintieni, 3,6). Litera este litera legii, duhul este duhul cărții, care înseamnă căutare și, în cele din urmă, apropiere. Acestei afirmații pauline i se poate da un sens profan: toate marile texte conțin îndemnul vivifiant, in nuce. Textele mari sunt texte sacre. Tragediile lui Shakespeare nu fac parte, ca ale lui Eschil, dintr-un corpus liturgic, dar au prestigiul necesar și binemeritat de-a  vehicula Duhul (să mă ierte Tolstoi care îl găsea pe marele brit imoral!). De mai multe ori am făcut experiența, la cinematograf, la teatru de-a vedea că toată lumea, absolut toată lumea, indiferent de condiția socială, culturală uita să respire când asista la un spectacol Hamlet sau Neguțătorul din Veneția. Acesta este privilegiul marii literaturi, să vină ea la tine, nu tu să te duci la ea. Cufundarea în opera de geniu abolește curgerea timpului. Citești, uiți de tine și de lume. Fericit cel ce a putut scrie măcar o pagină care să-l facă pe cititor să uite de timp! Această abstragere din fluxul timpului e foarte vizibilă la copii. Priviți un copil absorbit într-o carte, este un altul. Pe un adult este mai greu să-l surprinzi. Citirea, ca și rugăciunea este una din rarele condiții în care omul se surmontează pe sine, pătrunde, literalmente, în alt univers.

Rămâne întrebarea dacă nu asistăm la amurgul citirii, cu noile media, cu Internetul etc. Firește, nu există internaut analfabet, dar pot exista iliterați (illetrés). Literatura ca distracție este amenințată. Cât despre dispariția marii literaturi, mi-e greu să mă pronunț. Până azi elitele au făcut casă bună cu literatura. Chiar tiranii cei mai cumpliți erau amatori de literatură (Tamerlan, Stalin). Acum, ce se va petrece nu se știe. Deja suntem guvernați de oameni din ce în ce mai mediocri. Există o paralelă, chiar o relație, între rarefacția, dispariția „omului mare” și rarefierea „literaturii mari”? Sunt dispus să cred că da. Este acest proces ireversibil?  Mi-e teamă. De ce mă tem ? De barbarie. Distrugerile produse de barbarie sunt mai de temut decât cele produse de civilizație. Dar civilizația devine lesne barbarie. Germanitatea a produs pe Goethe și pe Hitler. În marea filosofie există sămânța libertății și cea a totalitarismului.

 

– Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului?

– Ridicați problema relației dintre citire și scriere. Mi-e greu să-mi imaginez un scriitor care nu a citit. Biografiile scriitorilor revelă o perioadă, în tinerețe, de citit intens. Luați corespondența lui Dostoievski, veți vedea că în tinerețe citise totul. Caragiale îl evocă pe tânărul Eminescu, fanatic al cititului. Citirea literaturii este universitatea scriitorului, deseori singura lui  universitate (Tolstoi se înscrie un an la universitatea din Kazan, înțelege că nu are de învățat acolo ceea ce caută, se duce la moșie unde face agricultură și citește). Cititul este o dublă învățătura pentru scriitor, a structurii operei literare, în primul rând: el caută să învețe cum se scrie; va fi mai sensibil decât un altul la scriitură, la trucurile inefabile care fac ca o povestire (de exemplu, dar poate fi vorba și de poezie, de teatru) să fie lizibilă, și mult mai mult. Există azi școli de literatură, creative writing, dar nu cred că pot înlocui beția autodidactică a scriitorului original. Raymond Carver iese dintr-o școală de creative writing, este un bun scriitor. Dar William Faulkner a citit singur, a devorat marea literatură de la Biblie la M. Proust, James Joyce (trecând prin Shakespeare) și a produs o operă imensă. În structura fiecărei opere mari se găsește toată literatura; fiecare operă mare, la rândul ei, fiind germenele literaturii care va  veni. Se va rupe acest lanț de trei mii de ani?

Și totuși, literatura nu este totul, nici pentru cititor, nici pentru scriitor. Cine citește, dar și cine scrie, trebuie să se plimbe, între literatură și viață. Trebuie, în anumite momente, să uiți cartea. Tolstoi a intrat în armată, s-a dus la război. Marcel Proust a intrat în vârtejul vieții mondene și în întunecate stabilimente sodomice. Shakespeare a fost actor. Literatura nu este un sistem închis, are o relație nemijlocită cu viața. Zarathustra îi spune ucenicului „acum, aruncă-mi cartea”. Acest dute-vino între citire și viață aparține oricărui om cultivat, creator sau nu, nu numai geniului.

Interviu realizat de Iulian Boldea

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]