Vatra-dialog cu Floarea ȚUȚUIANU: „mă zbat între a crede și a mă îndoi – fără să le amplific”

tutuianu

Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?

 

– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).

Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?

– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.

Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ioan MOLDOVAN: ”…te naști poet în măsura în care devii poet”

ioan-moldovan-foto-liviu-antonesei

 

Domnule Ioan Moldovan, ați publicat mai multe cărți de poezie, iar pentru unele dintre ele ați primit premii literare importante. Spuneți-ne, vă rog, ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

 

R: Era o vreme (îmi vine brusc în minte „distihul elegiac” dintr-o poezie a lui Emil Brumaru: „Era o vreme când vă spuneam și vouă/ Umila mea părere despre rouă”), când nu publicasem (prea) multe cărți de poezie, și când premiile țineau de un viitor prezumat ca generos, dar când, neîndoielnic, știam – sau credeam că știu – ce reprezintă poezia – pentru mine, cel puțin.  Vremea a venit, vremea a trecut (la fel operând și cărțile de poezie publicate) și, la acest moment, care e un prezent cu mult trecut în el, mă văd în situația similară celei oferite de un răspuns al Borges (păstrând, firește, toate proporțiile). Întrebat fiind, acesta, mai la senectute, ce consideră a fi poezia, mărturisi că, pe cât suie în vârstă, pe atât știe mai puțin ce este dânsa. Totuși, totuși, întrebarea fiind extrem serioasă, „mă risc” și zic că poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator, deopotrivă umil și orgolios (în sensul „ta twam asi”), capabil să se conecteze la miracolul spiritual al vieții, pentru a scoate un sunet din aceste întâlniri de care dau seama poeziile, ,,organe” a căror construcție și a căror funcționare sunt ele însele misterioase și provocatoare mereu. Probabil aici e de căutat una dintre explicațiile vitalității poeziei, ale conviețuirii poet-poezie și mult după ce, conform părerii larg răspândite, poezia se scrie la tinerețe. E un ,,mariaj” ce-și are taina sa.

 

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”

nora 1

– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.

Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.

 

– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?

Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Magda CÂRNECI: „…mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală”

????????????????????????????????????

  • Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?

Este dificil să posezi mai multe săgeți la arcul înaintării tale prin lume pentru că ceilalți vor întotdeauna să te eticheteze repede și comod într-un singur fel, simplu, dacă se poate… Și adesea nu se poate pentru că viața e cel puțin complicată, e o aventură cu episoade neașteptate, e o probă cu obstacole nebănuite, o încercare întortocheată, e o luptă cu tentații și cărări deschise și închise, e o provocare continuă, dar e mai ales o imensă iluzie și, din când în când, o trezire. Iar uneori, impenitent, e o irumpere miraculoasă pe verticală… În fine, am făcut multe de-a lungul timpului, nu doar publicistică și critică de artă, ci și cercetare de istoria artei, și traduceri, dar și management cultural și diplomație culturală. Cu toate acestea, în adâncul meu m-am considerat irepresibil poetă, poet, pentru că împărtășesc cu această specie minoritară de oameni un fel anume de a nu fi în întregime aici, prinsă în materialitatea grosieră a lumii, un fel de a naviga între lumi, de a sări între nivele de percepție și de realitate, un mod de a refuza închiderea în concretul irespirabil și a forța deschideri incredibile… Totuși, în ultima vreme, am ajuns să mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală, dacă pot spune astfel, întrucât realizez că fazele prin care am trecut, consemnate în jurnalele mele numeroase, au finalmente un numitor comun : o căutare la început disperată, apoi din ce în ce mai lucidă și mai liniștită, mai resemnată și chiar împăcată, a unei depășiri a condiției mele încarnate și terestre, prin tot felul de căi, metode și tehnici, nu neapărat poetice, ci de-a dreptul religioase, esoterice sau spirituale. Spuneam cândva că sufăr de prejudecata „trans” întrucât caut în toate transgresiunea, transcenderea sau transfigurarea.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ioan Es. POP – ”E o cunoaștere înfricoșată”

ioan es pop

  • Cum ar fi fost viața poetului Ioan Es. Pop fără poezie?

  • Probabil, ar fi fost mai simplă, dar, luându-mă după datele firii mele, n-ar fi fost nici mai lejeră, nici mai relaxată. N-aş fi fost mai bogat şi aş fi ratat tot ce se putea rata. Ratarea nu e un fapt pe care-l dobândeşti, ci unul cu care te naşti.

  • Ați spus, la un moment dat, că lumea – așa cum arată ea astăzi – este o lume care devorează. În acest context, este poezia o formă de armistiţiu?

 

  • Cât timp crezi în poezie, nimic nu te poate face să nu crezi în puterea ei de a sublima, ba chiar de a schimba şi a mântui. Este, până la momentul despărţirii de ea, religia ta. Aşadar, e şi o formă de armistiţiu. Asta până când vezi golul de dincolo de ea. Acel gol pe care nu-l vezi înainte de, ci numai după ea.

  • Mulți spun că scrisul e o formă de introspecție, pe dumneavoastră v-a ajutat poezia să vă cunoașteți mai bine?

 

  • Mai degrabă, m-a împins înspre nişte prăpăstii cu care omul nu vine prea des în atingere şi bine face. Cunoaşterea de felul acesta numai cunoaştere nu se poate numi. E o cunoaştere înfricoşată. Sau ceva şi mai rău.

  • Să înțeleg că poezia v-a schimbat?

  • Da, m-a schimbat. Dar, sub cosmetizările de tot felul, se află doar cicatrici.

  • Vă memorați poemele?

  • Nu cred că e nevoie şi n-o fac. Dar am memorat poeme sau versuri ale unor autori pe care i-am iubit şi îi iubesc.

  • Care e cea mai frumoasă amintire legată de scris?

  • Este o seară de primăvară sau de toamnă a anului 1990 sau 1991. Stau într-o mansardă de 2 metri pe 1,70 dintr-un bloc din Piaţa Lahovary în care locuieşte poetul Lucian Vasilescu. Sunt singur şi deodată mă trăznesc următoarele versuri: „aici nu stau decât doar cei ca noi/ aici viaţa se bea şi moartea se uită”.

  • Poetul lucrează cu o avalanșă de emoții. Vă consumă scrisul?

 

  • M-a consumat deja. Sunt un cimitir de lucruri trăite, imaginate şi puse pe hârtie.

  • Cum vă relaxați?

  • Beau cam mult.

 

 

  • Dacă v-aș ruga să vă descrieți într-un singur cuvânt, ce cuvânt ați alege?

  • Eşuat.

  • De ce eșuat, când vorbim de un poet cu notorietatea dumneavoastră?

  • Tot ce mi s-a părut cândva cert, compact, de neschimbat, de nezdruncinat, azi e o grămăjoară de praf pe care o răscoleşte vântul.

  • Dar soția dumneavoastră cum v-ar caracteriza într-un singur cuvânt?

  • Pierdut.

  • Ați spus, în repetate rânduri, că vă considerați un inadaptat. Este scrisul o încercare de adaptare?

 

  • Aşa am crezut pe vremuri şi cu această speranţă am trăit până în dimineaţa în care am găsit speranţa moartă.

  • A fi poet este un avantaj sau un dezavantaj?

  • Pentru cei care cred încă în poezie, a fi poet este un avantaj.

  • Ați spus că în tinerețe îi priveați pe scriitori ca pe niște zei. S-a modificat în timp această percepție?

  • Nu-i mai divinizez, dar continuu să îi admir.

  • Cum poate fi adusă cartea de poezie în atenția cititorului?

  • Multe cărţi de poezie se află deja în atenţia cititorilor, dar puţini poeţi îşi cunosc cititorii. Nu mă hazardez să vorbesc despre statistici acolo unde ele nu există, nici să dau scoruri iluzorii, dar m-aş putea opri asupra unui fenomen de dată recentă care dovedeşte şi că se scrie multă poezie, şi că se citeşte poezie multă, şi că poeţii şi cititorii interacţionează în chip aproape măsurabil. De câteva luni, poetul Călin Vlasie creşte şi animă pe internet un cenaclu intitulat Qpoem, a cărui activitate poate fi urmărită pe http://www.qpoem.com. Ce se întâmplă acolo este viaţă pur şi simplu, viaţă a autorului, viaţă a poeziei, viaţă a cititorului. Din (i)realitatea virtuală a acestui cenaclu sunt selectate cele mai puternice voci pentru a fi aduse în realitatea palpabilă sub formă de cărţi tipărite. Editura Paralela 45, pe care o conduce Călin Vlasie, va lansa, la Târgul de Carte Bookfest 2016, nu mai puţin de 12 volume reunite în colecţia QPoem. O altă formulă de descindere în realitate, de lectură şi de comunicare o reprezintă cele două lansări ale proiectului Qpoem la Târgu Mureş şi Bârlad.

  • Cei mai mulți vă cunosc în calitate de autor al volumului „Ieudul fără ieșire”. Cum ați descrie Ieudul cuiva care nu a fost niciodată acolo?

 

  • În vara anului 2015, am dat o fugă în Ieudul geografic împreună cu tânărul critic literar Cezar Gheorghe, pentru scurte filmări care, poate, într-o zi se vor regăsi într-un documentar. Am revăzut şcoala, fusese renovată, aproape că nu mi-a venit să cred că e cea în care am predat eu până în urmă cu 26 de ani, arăta ca o instituţie de învăţământ de secol XXI. Am recunoscut sediul primăriei, acelaşi de odinioară, dar adus pe dinăuntru la standardele de azi. În peisajul din centrul comunei apăruse între timp o biserică pe care n-aş fi avut cum s-o văd în urmă cu mai bine de un sfert de veac. I-am revăzut însă pe câţiva dintre oamenii cu care am interacţionat pe vremuri şi ne-am felicitat unii pe alţii pentru cât de tineri arătam, deşi nu era aşa. Pe bunul meu prieten şi coleg Viorel Hruşcă l-am vizitat la cimitir, unde doarme dus, deşi eu îl aud vorbind şi cântând şi astăzi. Când am ajuns în faţa birtului în care ne strângeam seara, am văzut că nu mai fusese deschis de ani buni: lacătul de pe uşa lui ruginise, iar buruienile din faţă astupaseră cărările. M-am aşezat pe una dintre cele două trepte care îţi arătau pe vremuri drumul cel mai scurt până la uşă şi am zis cu amar: „Aceasta e Cârciuma fără intrare din Ieudul fără ieşire.”

  • Anul acesta urmează să vă apară două cărți: o integrală de poezie și un nou volum de poezii, „Arta fricii”. Ce ne puteți spune despre aceste cărți?

 

  • Cea dintâi, botezată de editor Opera poetică, va apărea la Editura Paralela 45, ca parte a unei serii care, în acest moment, îi cuprinde pe Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe şi subsemnatul, dar acesta e doar începutul. Pe a doua, Arta fricii, am făgăduit-o Editurii Charmides şi, alături de poeme proprii de dată mai recentă, va include câteva desene „la temă” ale marelui artist vizual Aurel Vlad.

  • De ce acest titlu, „Arta fricii”?

  • Iată un răspuns care s-ar putea să nu satisfacă şi pe care l-am extras dintr-un poem din această viitoare carte: „ştiu de ce nu mai bate aproape nimeni/ la geamul revelaţiei: îndărătul lui,/ timpul se înjumătăţeşte, iar cutremurarea/ se dublează. de asta m-am străduit să deprind/ aspra artă a fricii, la care, cu totul,/ am lucrat cincizeci de ani.”

  • “Nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul”, spuneț Credeți că prin scris v-ați programat pentru nefericire? A devenit astfel nefericirea o profeție autoîmplinită?

  • Mă tem că da, însă eu nu lucrez cu adevăruri, ci cu iluzii de adevăr. Atâta mi s-a dat mie să pot face.

  • Spuneți-ne un loc inedit unde v-ar plăcea să aveți o lectură de poezie.

 

  • Într-o sticlă din care să nu mai simt nevoia de a bea.

Dialog realizat de Laura DAN

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Mircea Cărtărescu – Portret interior (1)

cartarescu 1

Argument 

Nu ştiu dacă Mircea Cărtărescu e cel mai citit scriitor român contemporan. Cărţile sale se plasează, însă, chiar de la început, în categoria celor mai vândute, mai comentate, mai discutate şi mai disputate apariţii editoriale de la noi. Aceasta pentru că nu sunt deloc cărţi comode. Ele au darul, poate chiar geniul contrarierii obişnuinţelor publicului, au calitatea de a lărgi şi deplasa orizonturi de aşteptare, de a revela resurse, strategii şi forme ficţionale noi, prin care fizionomia estetică a scriitorului se reconfigurează mereu, se reinventează cu fervoare imaginativă şi vervă lexicală. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu precizează că toate creaţiile, atât de deconcertante şi diverse (poezie, proză, diaristică, pamflet) ale lui Mircea Cărtărescu „fac parte din opera unui profesionist al literaturii, unul dintre rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI”. Mircea Cărtărescu, poetul, procedează, cu consecvenţă, la desacralizarea limbajului liric, dar şi a lumii reprezentate. Desolemnizarea resorturile propriului univers poetic se înfăptuieşte prin inserţia unui limbaj denotativ, cu termeni preluaţi din viaţa cotidiană, cu „obiecte” lirice de o irepresibilă banalitate. Proza lui Mircea Cărtărescu se situează la confluenţă cu poezia, scriitorul expunând aici un ton, o viziune şi o arhitectură interioară de incontestabilă unitate semantică şi simbolică, în ciuda dezarticulării arhitecturii epice aparente. Imaginea unui palimpsest cu irizări metafizice plurale se impune; un palimpsest din care se naşte instanţa ficţională paradoxală a unei fiinţe ambigue în căutare de sine şi în căutarea sensurilor unei alterităţi dominatoare. Proza consemnează aşadar metamorfoze subite, translaţii insolite între planurile naraţiunii, glisări între condiţii ontice antinomice, mai ales în Orbitor, roman al unei scriituri paradoxale şi torenţiale, roman al imaginarului reduplicat şi al legitimării identităţii fiinţei prin retranşarea salvatoare în vis, eros sau în straturile abisale ale imaginarului. În Solenoid, remarcabilă este revelarea halucinantă a unor lumi posibile, mixajul de identităţi ontice şi de referinţe textuale, din care se întrupează acest paradoxal, aluvionar mecanism ficţional, cu metabolism ambivalent, ce nu poate fi redus la vreuna din formele şi structurile sale singulare. Scriitorul imaginează poteci, căi de acces, inervaţii ale sordidului, amprente ale miraculosului, într-un univers ficţional cu mii de înfăţişări, de forme şi dimensiuni. De la spaţiul comunist, al damnării şi inerţiei, trasat în cerneală obiectivat-realistă, la teritoriile nesigure ale visului, cu tensiuni subtile şi regresiuni în infrarealitate, până la reprezentările fantaste ale redempţiunii prin accederea la sensul primordial, paradigmatic, se înfăptuieşte, în fond, arhitectura labirintică a acestei construcţii epico-poematice impresionante. Imaginile căderii, ale damnării şi disoluţiei, prin care sunt desenate bolgiile umanului se întrepătrund cu vibraţiile metaforice ale extazului, cu irizările unei posibile căi de acces spre mântuire, spre salvare purificatoare de sine.

Dosarul revistei „Vatra” Mircea Cărtărescu – portret interior îşi propune să redeseneze, la acest început de an (să nu uităm că, la 1 iunie 2016, Mircea Cărtărescu va împlini 60 de ani) cu acurateţe, cu acribie, cu obiectivitate, pe cât e posibil, fizionomia unuia dintre cei mai importanţi scriitori postbelici. Structura numărului este simplă şi eficientă: un interviu (la rubrica noastră consacrată, Vatra-Dialog), două texte autospeculare (puse sub titulatura par soi-meme), o dedicaţie a Magdei Cârneci şi un set consistent de interpretări şi evocări. La rubricile Tolle lege şi Carmen saeculare se regăsesc câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Cărtărescu. Le mulţumesc, şi pe această cale, tuturor colaboratorilor noştri pentru efort, dedicaţie şi implicare în configurarea acestui dosar tematic.

                                                                                   Iulian Boldea

 

***

 cartarescu 3

Mircea CĂRTĂRESCU – Poeme

 

Caravelă pufoasă, galion putred

 

toamna e vremea halucinării, a dubiului

a ceţii, a egocentrismului

a crizantemelor, a glosolaliei

cînd sub galaxiile care sînt crizanteme

pielea devine transparentă ca sticla

şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare…

prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare

modelate în platină şi trefla craniului de perlă

şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei.

lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne

globii oculari, ouă scînteietoare

nervii din carnea limbii sînt fire de sidef

cartilajul traheei e de pirită…

şi apoi corpul e tot lucrătură, caligrafie

înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură

sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe

încape inima cu arterele coronare de jad

scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală

cu catifeaua plină de boabe…

nasturi de diamant cusuţi pe intestine

sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina

două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul

sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale

şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.

tîrziu sub apa groasă a toamnei

omul e putred ca o corabie

dar pîntecul său e plin de comori.

cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei

nici nu bănuieşte milionul de sori

de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme

roiurile de meteoriţi, cometele care mişună…

e toamnă şi omul cu vertebre de peşte

încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.

Îmi amintesc

1

stradă putrezită în amurg

gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări

cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă

nori curgînd înspăimîntător de repede

şi spaima, spaima fără leac, fără sfîrşit

corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului

case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe

şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice

în vechea alimentară, acum ruinată

într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei

un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart

mîngîie muşcata ferfeniţită

sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene

frica făcîndu-te să orăcăi

o faţă necioplită lîngă faţa ta

degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna

şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde.

te cheamă, îţi întinde bucata de rahat.

verde-transparentă, cu zahăr pudră.

coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre.

mama plutind prin camera schimonosită

fierul de călcat mai mare ca lumea

şi totul urlă ca-n chinurile facerii

şi casa trozneşte şi mama ţipă.

2

oriunde merg pe zăpadă

mă-mpiedic de mîna neagră a mamei

iese ca un ciot dintre şinele de tramvai

se-ntinde din zidul policlinicii vechi

scormone prin ruine

oriunde calc printre ruinele galbene

dau de mama ridicată în capul oaselor

pe patul ei cu tăblii de fier.

un mare copac negru arde lîngă o fabrică

fabrică veche, de cărămidă.

o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte.

toată viaţa am trăit înfundat

în toracele negru al mamei.

printre coastele ei am văzut lumea.

soarele şi luna sînt sfîrcurile ei,

norii sînt măselele ei uriaşe.

şi ce nori curgeau peste atelierul de geamuri

şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai,

mamă! ce faţă mare şi galbenă!

stăpîn al ruinelor,

al ruinelor în amurg!

îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară

şi muguri negri de primăvară te ning

şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.

3

bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu

şi singurătatea mea din preadolescenţă

strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben

scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă

bloc cu un salcîm chinuit lîngă el

la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt

huietul singurătăţii în urechile

de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite.

faţadă spartă mînjită cu litere –

HG, parcă un J portocalii violent, murdare

ca urmele de degete de pe pereţii closetului

şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi

acolo intrară părinţii mei

înghiţiţi de esofagul de piatră

zăbreliţi în liftul dat cu păcură

traşi de cabluri de păcură murdară

nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras

pe culoarele verzi-murdar, cu leandri

i-a storcit între pereţii clocotitori

le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri

de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul

şi mai chinuit

balconul, cînd cerul musteşte de sînge

musteşte şi el de urechelniţe.

4

îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului

ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori

şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc

înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori…

ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant

înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică

stelele, umplutura de crizanteme tocate,

de artere tocate, de heleştee…

revăd: te revăd îngenunchiată, ţîţe căzute, părul clocotitor

braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa

uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul

muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei.

draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată!

îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată!

mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero

în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular

mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile

repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o –

scoţîndu-mă de acolo

scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă,

şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.

ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi

şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau,

cînd eu, curat ca laptele şi cuminte

îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.

Meditaţie de 14 iulie

este libertatea bunul nostru cel mai de preţ?

atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea

cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan

„trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie

să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie

să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce

ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare

dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea?

e libertatea înţelegerea necesităţii?

este ea steagul negru al anarhiei?

poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule?

când te surpi asemenea cetăţii Baliverna

dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor

într-o lume ce va dispare?

citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot:

pe tronul său, Darius împărat

priveşte cu ochii în lacrimi

defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi

în straiele stirpei lor – şi Darius plânge

căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni – şi el, stăpânul lor, singurul liber –

aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă

sfinţi şi păcătoşi

iar eu

las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran,

merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici

şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea,

mă-ntreb dacă sunt liber,

mă-ntreb dacă sunt.

este libertatea compatibilă

cu egalitatea?

ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi

fără să fii interşanjabil?

sunt nord-coreenii

identici între ei asemenea electronilor?

cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează?

şi-apoi: masificarea culturii

nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul

lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul

lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr

e în cuvântul egalitate?

ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare

(dar mi se pare doar) că ele

răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis

că „adevărul vă va face liberi”

şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern

ca să ne facă liberi, în singurul fel

în care poţi fi liber: să scapi

în fine, în fine –

de tine însuţi.

e fraternitatea mai mult decât o utopie?

e multiculturalismul mai mult decât un vis

din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus

să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne?

e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali

cum scrie pe steagul francez, care e steagul

civilizaţiei noastre?

e încă posibilă civilizaţia noastră?

e binele încă posibil?

e realul încă posibil?

e viaţa încă posibilă?

e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon

mai mult decât o adicţie?

privesc pe fereastră spre nori

cu ochii mei organici: exist?

am existat vreodată?

Pe marea pietruită, pe oceanul pavat

anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene

treceai pe strada albastră, printre polistirene

ca un pachebot pe-o mare pietruită.

părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal

fusta ta cadrilată conversa cu un şal

despre amortizoare, deşee, ispită.

deasupra norii erau nişte locomotive sticloase

apoi iar carne, inimi, cefe şi oase

înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză

şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,

în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră

şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră

o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.

incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe

grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe

dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.

te revelai abia după.

de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi

îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,

te întrebau: femeie cu gîndul departe,

de ce duhneşti atît de tare a moarte,

eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,

de ce supurezi la gît şi la coate

precum caroseriile în cimitire?

porumbeii de piatră în haine de mire

se aureau în amurgul de brom.

statuetă de ojă cu inimi sub coastă,

fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă

pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.

şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare

părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare

cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.

cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,

ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,

cine mai încalecă fără zăbală şi şa

pe dumneata

între giulgiuri şi perne, sub peisaj?

treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi

pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi

într-o curte făcea viermi un lămîi

şi făcea viermi în marele sentiment de venin.

lîngă spiţele de tomberon cu scînteie

cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree

atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee

în care ghemuită doarme-o femeie

cu obraji verzi şi buze ultramarin.

doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri

cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă

cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor

cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite

cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.

are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon

încolăcite, scriu un nume în burta ei,

un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare

un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,

coroziv, fictiv, visător, cariat…

deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase

roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase

aruncînd umbre peste oceanul pavat

unde, pachebot de muselină şi oase

odată ai navigat.

 (1982)

Podul Elefterie

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă după paişpele stacojiu

plin cu lume care o ştiu,

să văd cum norii se-ncheie la sîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se duce şi iulie, mi-am privit în oglindă faţa nebărbierită:

ăsta eram acum zece ani? acum cinci?

ăsta eram acum trei ani, cînd a ieşit „aerul cu diamante“?

cînd combinam emoţii chimice, cînd vedeam sincer femei de tablă, maşini de ţesut

 adipos,

cînd ronţăiam aisberguri?

am mai trecut pe la locomotivele alea cu aburi, m-am mai căţărat în ¬ cabinele lor, mi-am mînjit pantalonii noi de tercot de păcura de pe trepte, bare, uşiţe

am mai împins de manivelele ruginite

dar unde sînteţi, TRAIAN, FLORIN, NINO, JEBE?

unde eşti, MIRCEA, unde îţi sînt pletele, unde ţi-e subţirimea?

am plîns mult acolo, de unul singur, lîngă lopata fochistului.

s-a dus tinereţea… stilul… au rămas norii

în care suflu cît pot ca să rămînă umflaţi.

ah, singur, străin printre locomotive, sub paharul cu bere al soarelui

gîndindu-mă la postere vechi.

acum suflu în viitor ca să rămînă umflat

şi suflu în fiecare piatră din borduri ca să rămînă umflată

şi suflu în pasarela înnegrită de peste şinele Gării de Nord ca să rămînă ţeapănă, în

 picioare

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

fără bani, fără femeie, fără macat

doar aşa, un tip ofticat

că se vede în apă bătrîn.

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se învîrteşte afurisita asta de lume

şi ne suceşte gîtul, ne trozneşte atlasul şi axisul, ne rupe jugularele…

ah, moartea trebuie să fie o femeie frumoasă

de vreme ce suceşte gîtul tuturor… trec zilele

zilele calde de iulie… va veni toamna…

ţin minte toamnele din Universitate

cînd scările rulante ale pasajului mergeau zbîrnîind

ridicînd din abis o singură femeie multiplicată în sute de exemplare

cînd tot oraşul devenea o sticluţă de ojă de unghii

şi înotam prin ea, de mînă, prin magazinele de parfumuri şi sticlărie de la coada

calului.

am mai trecut pe acolo, am mai privit perucile şi deodorantele

am cîntărit din ochi porţelanuri, am mîngîiat ficuşi

dar TU? dar EU? au rămas numai norii

în care suflu din răsputeri ca să rămînă umflaţi

şi le pun apoi, la fiecare, dopul de cauciuc.

ah, singur, străin printre porţelanuri, sub stelele ca nişte uzine

producînd postere vechi.

acum suflu în troleibuze ca să rămînă umflate

şi suflu în cinematografe ca să nu se turtească

şi suflu în ţeasta şi în inima şi în pielea mea ca să pară că au viitor

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă şi-n gol

şi la tramvaiele care trece domol

şi la norii de fier şi de fîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

Războiul stelelor

mi-am început şchiopătarea, înfăşat în cearceaful de plumb,

şiroind bromură şi sînge, lipit cu leucoplastul de solzi al mării,

pe sub pietrele ochioase ale şoselei, pe sub ţevile de canalizare,

făcînd piele de găină, scuipînd la presimţirea acră a stelelor.

şi stelele ieşeau înnegrind străzile, ruginind blocurile, rînjindu-şi colţii suciţi ca

burghiele

întinzînd arípi de păianjen, pocnind troleibuzele

ca pe nişte pungi de hîrtie, proliferînd ca aricii de cuarţ

mitoză, meioză, acuplîndu-se sub zdrenţele colorate.

stelele îşi întindeau carnea peste oraş, umplîndu-l de colici

lăsînd licheni orbitori în patul hotelurilor, în chiuvetele din care curge tifon

făcînd să sclipească schelete subţiri de pisici

în faţa vitrinelor cu pînzărie putredă.

barbare, măţoase, deformate de sarcini, cu ciocuri de porumbel,

stelele ocupau cartierele, parcurile, mîncau statuile,

răsăreau din aceleaşi grăunţe cu frigul şi encefalita,

fantome în scutece de bazalt.

era o dictatură perversă a stelelor:

pe fiecare balcon zvîcnea un torace de stea

în fiecare cutie de poştă se ghemuia cîte-o stea într-un rumeguş de scrisori

şi grămezi sucite de stele blocau intrarea în baruri.

eu înotam printre ţevile unse cu smoală şi plastic albastru

sprijinindu-mă în cîrje de chit,

îmi sfîşiam buzunarele gurii în crînguri de cîrtiţe

şi, încercînd să străbat tunelul de pieliţă,

m-am chircit, mi-am resorbit în osul feţei nasul şi buzele

mi-am tras degetele în carnea pălmii, coastele în şira spinării

mi-am înfundat ochii în creier şi, gogoaşă de ganglioni,

m-am tîrît prin zăpada fierbinte.

vara m-a pieptănat, toamna m-a alăptat, iarna m-a plimbat de mînuţă

acolo, printre sîrme de la betonul armat al fundaţiilor.

în primăvară am spart abcesul şi am ţîşnit orăcăind în oraş.

oraşul sluţise, paralitic strîngînd în braţe o stea.

stelele grase ca porcii tăiau cicatrice

pe mucoasa linguală a străzilor

stelele mişunau ca fluturii de mătase, ţesînd fire între copacii de la televiziune

molfăiau bicicletele din vitrine,

rodeau depourile ca pe napolitane. stelele se prăjeau

sticloase în lumina halelor de peşte, în bazarul lipscanilor

tone şi tone de stele.

cu ţeasta moale ca o burtă de crab

m-am proţăpit în moartea plină de stele.

răcnind am smuls asfaltul, jupuind o stradă întreagă. stelele mă priveau

ca nişte sarcopţi cu ochii inexprimabil de trişti

cu nările îngropate în untura obrajilor.

cu strada în mîini, am început căsăpirea.

tăiam fălci de flacără, sternuri de sloi, sfinctere de cristal

rinichi de cerneală roşie, sfîrtecam femure şi bazine de jar

zdrobeam carii fosforescente, plămîni, beregăţi de lumină

retezam ligamente, copite cu potcoavă cu tot, inimi bicamerale

scalpam degete, ferestruiam tibii, nervi de sifon, terciuiam pleoape

iar spre zori am cărat morţii într-o căruţă de brad,

piftiile pîlpîind.

galben de sînge, gîfîind, m-am împleticit pe şosea.

m-am ghemuit din nou cu capul între genunchi

şi strîngînd din măsele, rostogolindu-mă în susul lifturilor

am răsărit deodată peste acoperişuri.

din gură mi se prelingea lumină albăstruie de zi

din subţiori îmi ţîşneau raze, puteam să văd cu toată gloria pielii mele

cum sub focul roşu al vieţii mele, sub lumina dinţilor mei

oraşul se trezeşte la viaţă.

Toamnă cu lună anii ’60

Toamnă cu lună

cînd porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeaună

cînd ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti

printre taxiuri nefireşti.

Toamnă cu lună

cînd cabinele de telefon scînteiază

cînd ştii că nimic nu durează

cînd pînă şi vitrinele graseiază

şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamnă de sticlă

cînd magnetofoanele se fac zob

cînd mixerele de plastic pălesc

cînd aspiratorul asudă rece

cînd trusa de şurubelniţe hohoteşte

cînd maşina de spălat cu ochiul rotund

şi coniacul cu patru stele

se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele

şi toamna de vermut se crede tînără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.

N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rîsetul.

Noi n-o să ne căsătorim,

n-o să avem copii

şi n-o să îmbătrînim împreună.

Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum.

Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate

ci scurte, haotice.

Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte

august, decembrie, aprilie…

Toamnă cu lună

aş vrea atît de tare să fim acum împreună

să privim vitrinele împreună

să numărăm taxiurile împreună

şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Viaţa mea se aglomerează

cîte imagini făceam cînd viaţa mea era goală!

era o deprivare senzorială, o nebunie ca a şahistului lui Zweig.

cînd scriam „Poemele de amor“

nimeni, nimeni nu era-n viaţa mea.

umblam de nebun pe Magheru fluierînd Lennon

„sînt doar un tip gelos“, dar nu eram gelos pe nimeni

căci nu exista nimeni. Jebe nu dădea telefoane

cu Traian mă certasem.

vroiam atît de mult să am o femeie a mea, o casă a mea

(seara intram la cinema „Volga“ şi-mi dădeau lacrimile la orice – tîmpenie)

i-am spus o dată lui Emil la „Cartea românească“: „Ştii,

eu sufăr foarte mult de singurătate“. A părut mirat

iar eu mă-ntrebam cum o fi să nu suferi de singurătate, din clasa

a zecea nu mi se mai întîmplase

de vreun an viaţa mea se aglomerează. totul e realist

şi tern ca o fotografie. am femeie.

am casă. am (dacă nu prieteni) amici.

citesc toate nopţile. alerg la slujbă cu 21.

dar nu sînt fericit şi sînt gelos pe cei singuri.

singurătatea mea – mă-ntîlnesc uneori cu tine

cum te-ntîlneşti pe stradă (lîngă un lactobar) cu o veche prietenă

care a fost odată totul pentru tine

şi de care viaţa te-a despărţit.

ce pot să-ţi spun? ai rămas la fel de frumoasă

dar mi-eşti străină şi nu te mai pot avea

şi nu-ţi mai pot lipi faţa de-a mea decît prin geam, ca Delon şi Monica

                                                                        Vitti-n „Eclipsa“

acum eşti singurătatea altuia

iar eu sînt un bărbat fără singurătate.

 

***

 

VATRA-DIALOG

 cu

 MIRCEA CĂRTĂRESCU

 cartarescu 2

„Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza.”

Iulian Boldea: – Stimate domnule Mircea Cărtărescu, aş vrea, mai întâi, să vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să răspundeţi la întrebările mele. Prima întrebare nu poate evita momentul începuturilor: când aţi început să scrieţi ceva care să semene cu literatura şi care a fost resortul ce a declanşat nevoia de a scrie? Aţi avut o copilărie fericită? Ne puteţi dezvălui cea mai pregnantă amintire din copilărie?

Mircea Cărtărescu: – M-am născut în 1956 şi mi-am petrecut primii ani într-o lume populară, muncitorească, foarte pestriţă. Mama era ţesătoare, tata lăcătuş. Amândoi veneau de la ţară. Îmi amintesc bine cum îmi citea mama, cu mine-n braţe, din cărticele pentru copii, cele mai multe ruseşti. Pe la 3-4 ani aveam, se pare, o memorie neobişnuită a versurilor. „Adunai copiii în jurul tău şi le recitai poezii”, îmi spune câteodată mama. Până azi reţin cu mare uşurinţă tot ce e versificat. La nouă ani am început să scriu din proprie iniţiativă: am început mai multe „romane” din care-am scris cel mult câte zece pagini. Părea că am mai mult voinţă decât talent. Am început să scriu versuri, foarte naive, prin clasa a şaptea, am umplut mai multe caiete. I-am imitat, pe rând, pe Blaga, Bacovia şi Marin Sorescu. Fiecare poet nou descoperit mi se părea zenitul poeziei. Am scris cam tot pe-atunci şi proză, povestiri SF. Interesante, întrucât apar încă de-atunci câteva teme pe care am tot scris până azi: sunt un fel de prototexte semnificative. Nu ştiu ce mă-mpingea către literatură. Poate că lectura: cititul era de pe-atunci cea mai mare şi multă vreme singura mea preocupare şi plăcere. Nu ştiu decât că voiam să scriu, pentru mine însumi, în afara oricărei dorinţe de-a publica şi fără să mă gândesc să ajung vreodată scriitor. Din liceu am mers la un cenaclu unde-am învăţat mult de la colegi mai avansaţi literar decât eram eu. Nu eram nici pe departe printre poeţii-vedetă ai cenaclului. După ani de zile, conducătoarea lui mi-a spus: „N-am crezut în tine nici o clipă.” Ironic, sunt singurul autor ieşit de-acolo, după ştiinţa mea.

Copilăria mea a fost difuză şi neatentă. Mă interesau ceilalţi copii, dar eu însumi eram un fel de absenţă. N-aveam nimic deosebit. Stăteam într-un colţ şi-i priveam pe ceilalţi. Eram şi eu printre ei. Alţii erau cei care dădeau tonul la joacă, alţii erau cei interesanţi, inteligenţi, memorabili. Habar n-am dacă am fost fericit pe-atunci sau nu. Probabil că n-aveam timp să-mi pun asemenea întrebări. O amintire? Sunt în reţeaua de canale săpate în spatele blocului 15 de pe Ştefan cel Mare, aflat încă în lucru, cu schele pe faţade, încă fără lifturi, dar în care se mutaseră deja mai multe familii. Umblu printre malurile de pământ unde urmau să fie aşezate ţevile, dau un colţ şi mă trezesc deodată în faţa unui monstru bizar. Era un copil cu o mască oribilă de carton peste faţă şi cu un băţ în mână. Din spatele lui au apărut alţi cinci-şase mascaţi care m-au făcut prizonier şi m-au ţinut până seara încuiat într-o scară de bloc. Aşa am aflat despre jocul care mi-a marcat ulterior copilăria, Vrăjitroaca.

Formarea dvs. literară e legată de Cenaclul de Luni. Cât şi ce anume datoraţi, ca scriitor, acestui cenaclu, acelei ambianţe? Cum percepeţi, astăzi, prin vitraliile amintirii, epoca, poeţii, prietenii, criticii de atunci?

– În liceu devenisem un adolescent bizar, asocial, schizoid. Credeam sincer că aveam să dispar repede din lume. Nu făceam decât să citesc, citeam toată ziua şi bună parte din noapte. Literatura devenise adevărata mea realitate. Am descoperit atunci familii întregi de scriitori, cărţi pe care-aş fi vrut să le citesc doar eu şi care mi se păreau scrise de supraoameni. Scriam foarte multă poezie, din care n-am păstrat nimic. De asemenea, povestiri, deşi aveam mari dificultăţi în scrierea prozei: nu aveam destulă imaginaţie, nu ştiam cum gândesc şi vorbesc oamenii… Apoi am fost luat în armată, unde mi-au băgat minţile-n cap. Cred acum, sincer, că dacă n-aş fi avut şocul stagiului militar aş fi ajuns repede la o reală boală mintală, căci mă desprindeam tot mai evident de realitate. În armată n-am citit şi n-am scris nimic, şi asta m-a salvat. A fost îngrozitor de dur pentru mine, un tânăr care nu fusese trimis pân-atunci nici să cumpere o pâine.

Fiind în armată, primeam scrisori de la un coleg care intrase deja la Litere, şi aşa am aflat că existau acolo două cenacluri, „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, şi „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu. Când am devenit şi eu student, anul următor (după ce, în vara lui 1976, am scris „Căderea”, primul meu poem adevărat), am mers întâi la „Junimea”. Abia din anul al doilea am ajuns şi la Manolescu. Eram deja într-un fel de război cu poeţii din facultate, mai ales cu Coşovei şi Iaru, fiindcă eu scriam cu totul altfel de poezie pe-atunci. Ne atacam şi ne ironizam reciproc. Ceva mai târziu am început să scriu şi eu ca ei, căci spiritul ludic şi ironic al poeziei din Cenaclul de luni era foarte molipsitor, şi-am devenit prieteni foarte buni. Cred că am citit apoi de zeci de ori la Cenaclul de luni, devenisem stâlp al cenaclului. Am fost extrem de apropiat de Traian, care mi-a fost cel mai bun prieten în facultate, de Mariana Marin, colegă de an cu mine, şi de Tudor Jebeleanu. M-am înţeles foarte bine cu Iaru, cu Bogdan Lefter, Ghiu, Romulus Bucur, Matei Vişniec şi Magda Cârneci. Am avut însă o mulţime de neînţelegeri cu Stratan şi mai ales cu Muşina, oameni mai dificili, dar pot spune că i-am iubit şi pe ei ca pe toţi ceilalţi.

Poeţii de luni erau extrem de uniţi, era o emulaţie extraordinară între ei şi o admiraţie pe măsură. Anii 80 au fost cei mai mizerabili pe care i-am trăit, dar noi trăiam în poezie în asemenea măsură încât, când epoca a trecut, eu, cel puţin, am refuzat să mai scriu versuri. Cu timpul, am ajuns să-i cunoaştem şi pe cei din provincie, aşa că Ion Mureşan sau Stoiciu ne-au devenit apropiaţi, mai târziu i-am cunoscut şi pe poeţii germani de la noi, care-au emigrat apoi cu toţii. M-am simţit foarte bine în climatul generaţiei 80, dar ea a durat doar cât tinereţea noastră. După ce-am trecut de 30 de ani, mi-a devenit limpede că optzecismul trebuia depăşit. Din anii 90, fiecare dintre noi a mers mai departe pe cont propriu.

Scriaţi, într-o pagină de jurnal din anii ’90, că „poezia vremii noastre este romanul postmodern”. Mai susţineţi o astfel de opinie, acum? Ce aţi simţit atunci şi ce simţiţi acum în legătură cu această glisare a creativităţii dvs. de la poezie la proză? Deşi, pe de altă parte, aţi recunoscut că proza pe care o scrieţi „iese din poezie şi este poezie”.

– Poate că am spus şi asta cândva, când „postmodern” însemna pentru noi, pur şi simplu, „noua literatură” (în opoziţie cu modernismul învechit), dar azi practic nu mai folosesc acest cuvânt. Nimic nu mă plictiseşte azi mai mult decât să fiu numit un autor postmodern. Cum mergeam în perioada facultăţii şi la cenaclul „Junimea”, pe care colegii mei lunedişti nu-l frecventau, am reînceput să scriu proză. Fiindcă „Junimea” îi adăpostea pe prozatorii generaţiei: Nedelciu, Crăciun, Cuşnarencu, Costi Stan, Sorin Preda… Pe ei îi admiram aproape mai mult decât pe poeţii de dincolo. Ei m-au încurajat să scriu proză, şi pentru ei am scris „Nostalgia”, pe când aveam 23-24 de ani. Scriam, pur şi simplu, ca să citesc în cenaclu, fără vreo dorinţă de publicare. Abia când am avut cartea aproape terminată m-am gândit s-o public. Am dat-o în 1985 la „Cartea românească” şi mi-a apărut, mutilată de cenzură dar încă lizibilă, în 1989, foarte puţin înainte de evenimentele din decembrie. Aveam atunci deja trei volume de versuri publicate şi două în sertar, iar pe de altă parte scriam „Levantul”, pe care l-am citit de asemenea la „Junimea”, spre deliciul colegilor mei. Am continuat să scriu şi poezie în acei ani, până prin 1993. Volumul „Nimic” era altceva decât poezia optzecistă (abia azi se scrie aşa) şi am renunţat să-l public atunci. „Levantul” mi-a apărut în 1990. Din 1993 am încetat cu desăvârşire să mai scriu versuri. Eram liber pentru proză şi asta am făcut până azi. Proza e o altă viaţă. Ea îţi deschide spaţii largi şi te lasă să spui lucruri pe care, pur şi simplu, nu le poţi exprima în poezie. Mi-am propus, de la-nceputul anilor 90, să scriu texte pe cât de ample, pe-atât de concentrate despre viaţa mea interioară. Am încercat întâi cu „Travesti” şi-am crezut că am eşuat. După „Nostalgia”, „Travesti” părea „un regres din toate punctele de vedere”, cum mi-a spus redactorul cu care lucram. Şi totuşi în romănaşul acela despre adolescenţă era in nuce toată proza mea ulterioară. Şi azi îl consider cartea mea cea mai vizionară în privinţa găsirii unui drum propriu în literatură. Cu „Travesti” începe a doua etapă a scrisului meu, care cuprinde, pe lângă el, „Orbitor” şi „Solenoid”. E o lume comună în ele, oricât de diferite ar fi. Dacă mă uit în urmă, am scris la acest triptic vreo 23 de ani.

Şi, da, evident, în toţi aceşti ani am continuat să scriu poezie în formă de proză. Căci poezia, înainte de-a fi un gen literar, e un fel proaspăt, oblic, de-a vedea lucrurile. Meditaţia, speculaţia parabolică şi metafizică, viziunea subîntind proza mea cum o făceau şi în poemele ample de altădată. „Orbitor” e un poem rizomic, întins mai ales pe orizontală, asemenea aripilor de fluture care sunt emblema lui; „Solenoid” e un turn, o întindere verticală spre ceea ce tânjim cu toţii să atingem, cerul platonic, absolutul, Nirvana, poala de aur a Dumnezeirii.

„Visul e a doua viaţă”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenţei pentru dvs.? Irealitate imediată? Intruziune a transcendentului în subconştientul nostru? Invazie a unui miraculos indescifrabil altfel decât prin scenariul oniric? Ce este, în această ordine, mai important, pentru creaţie? Visul sau realitatea? Visul şi realitatea?

– O spun a milioana oară şi-am s-o spun şi mai departe: visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dat simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracol a lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate astea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, „burgheză”, ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a-nvăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura se reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.

Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru „realist”, glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru alte transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magic şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine. Eram la pagina 700 din „Solenoid” şi nu vedeam încă semnificaţia cărţii. Ştiam doar că mintea mea avea să m-ajute s-o termin cum trebuie.

Cum percepeţi raportul dintre viaţă şi text, dintre viaţa vieţuită şi cea nevieţuită încă, dintre textul scris şi cel nescris încă? Este universul, cum spunea Valéry, „o eroare în puritatea nefiinţei”? Sau, cum scriaţi în Jurnal I, „nefiinţa este însăşi fiinţarea”?

– Sensul vieţii mele a fost scrisul. Mi-am reproşat-o de nenumărate ori, iar „Solenoid” e reproşul suprem pe care l-am adus acestui autism straniu în care mi-am dus viaţa. Aş fi vrut să trăiesc mai mult şi mai liber. Mi-am reproşat mereu asocialitatea, recluziunea, orbirea la aşteptările celorlalţi. Deşi nu sunt un autor profesionist ci doar unul vocaţional, m-am detestat chiar şi în ipostaza asta oricum mai bună. Măcar atât am făcut bine mereu: n-am trăit între scriitori. Am ajuns la o oarecare înţelepciune abia după 50 de ani, când am început să mă bucur mult mai intens de „viaţa care se vieţuieşte” (în opoziţie cu cea „în spirit” sau „în literatură”): de călătorii, de zilele de primăvară, de forma norilor, de gesturile copiilor mei, de Ioana, de pisicile mele, de Facebook, de prieteni, de un vin bun. Reversul e depresia. Când nu scriu sunt la pământ, dovadă că scrisul e pentru mine, din păcate, necesar ca un drog.

Timpul, scrie Borges, e substanţa din care suntem alcătuiţi. În ce raporturi sunteţi cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, al gândirii, al trăirii interioare? Ce anume şi cât din această substanţă temporală folosiţi în/ pentru creaţie?

– Voi avea curând 60 de ani, şi asta mi se pare o glumă. O şi iau ca atare. Dar ceilalţi o iau în serios şi asta mă întristează în cele din urmă. Deodată vezi că tinerii se poartă cu tine deferent, că nu-i mai poţi face să-ţi zică pe nume. Apoi observi că nici ei nu mai sunt aşa de tineri. Iar cei de-o vârstă cu tine ţi se par uneori nişte bătrânei. E ciudat să înaintezi în vârstă. Nu-ţi vine să crezi, e ca în vis. Mă gândesc adesea că mai pot conta cel mult pe vreo două decenii de viaţă, asta dacă lucrurile merg bine…

Nu am simţul pentru timp prea bine dezvoltat. Pentru mine timpul e o succesiune de spaţii, ca feliile subţiri ale unei tomografii. Lumea mea de la cinci ani, cea de la cincisprezece şi cea de la treizeci nu sunt pentru mine legate prin cauzalitate: sunt lumi distincte şi autarhice ca nişte perle dintr-o casetă. De aceea, n-am nici o problemă să amestec cronologiile, cum ai amesteca o salată: lumea mea e heterotopică în bună măsură, deşi tinde cu toate puterile ei spre utopie.

Multe fragmente autobiografice, din etape cronologice diferite, mărturisesc, explicit, existenţa unor crize ale scrisului, existenţa anumitor blocaje, care se întretaie cu o febrilă voinţă sau nevoie de a scrie. În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Dumneavoastră scrieţi poemele sau prozele, sau ele vă scriu? Vă simţiţi locuit de o forţă ocultă, în momentele favorabile ale creaţiei? Oferiţi credit inspiraţiei?

– Sunt un autor foarte instinctiv, dependent periculos de mult de inspiraţie. Sunt dominat cu totul, nu de scrisul, ci de mintea mea. Îmi vin în minte, uneori, idei de cărţi, mai degrabă senzaţii puternice legate de un cuvânt, o imagine, o amintire. Pot trece zece ani, apoi, înainte să mă pun pe lucru în jurul lor. Mă apuc într-o zi de scris împins de o nevoie interioară, de credinţa că a sosit momentul. Scriu două pagini, iar a doua zi mai scriu două. De multe ori ajung la cuvântul sau amintirea de la care-a pornit totul după o sută de pagini, după două sute, uneori nu mai ajung până acolo niciodată. Dar ştiu că mintea mea nu poate să mă lase de izbelişte, am credinţa asta. Încerc s-o las cât mai liberă, sunt ca un jocheu care pluteşte deasupra calului său, ştiind că el va câştiga cursa cu atât mai sigur, cu cât îmi va simţi mai puţin greutatea. Mă distrează să scriu de mână, meticulos şi ordonat. Manuscrisele mele au foarte puţine ştersături: par scrise după dictare.

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Care au fost (şi care sunt acum) cărţile dvs. „de căpătâi”?

– În adolescenţă citeam spre opt ore pe zi, ajungeam la 150 de cărţi pe an. Le-am notat pe toate în jurnale. Erau mai ales cărţi de versuri, şi tot poezie am citit, în principal, şi în perioada facultăţii. Mâncam, cum se zice, poezie pe pâine. Din fericire, în anii ’70 şi ’80 s-a publicat foarte multă poezie la noi, şi autori români – Nichita Stănescu, Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu au fost poeţii pe care i-am citit cel mai intens în facultate – şi străini, în traducere. T.S.Eliot, Ezra Pound, Frank O’Hara, W.S. Merwin, Wallace Stevens, dar şi Rilke, Trakl, Valèry, ca şi antologii masive de poezie britanică şi americană erau hrana mea cotidiană. Apoi am citit mai ales romane – clasicii modernităţii, autorii latino-americani, postmodernii nord-americani. Au avut pentru mine o importanţă extraordinară, formativă, câteva cărţi masive, din care am învăţat că marea proză e întotdeauna mare poezie: „Ulysses”, „Doctor Faustus”, „Omul fără însuşiri”, „Valurile”, „V”, „Un veac de singurătate”, „Despre eroi şi morminte”, „Şotron”, „Terra Nostra”. Am citit în paralel multă literatură clasică străină, din antichitate şi până în secolul al XIX-lea. De asemenea, cred că ştiu bine, la fel de bine ca oricine, literatura română din toate vremurile. În ultimele două decade am citit tot mai puţină literatură. Interesul meu a mers tot mai mult spre non-ficţiune: filozofie, ştiinţe, matematică, medicină, chiar istorie… Mă interesează acum să înţeleg lumea în care trăiesc, şi care e fabuloasă, inepuizabilă. Vreau să ştiu totul despre tot, sau măcar „din toate câte nimic”…

Citesc în pat, cu voluptate, lectura mea n-a fost niciodată una profesională. Citesc în strânsă legătură cu scrisul meu, fiindcă amândouă sunt, de fapt, legate de interesele obscure ale minţii mele. Nu sunt un erudit, ci un artist care foloseşte tot ce are la dispoziţie ca să-şi satisfacă viciile scrisului şi cititului. Cu speranţa că, dacă nu se-amestecă prea tare în lucruri care-i depăşesc competenţa, s-ar putea să şi iasă ceva bun din asta.

Aţi avut cumva sentimentul că, alegând să scrieţi o anumită carte, aţi renunţat, implicit, să scrieţi o alta, poate mai împlinită, estetic şi spiritual?

– Am renunţat până acum la doar două proiecte care mi se conturaseră, foarte vag, în jurnal. Ar fi fost romane „adevărate”, foarte diferite de scrisul meu obişnuit, atât de diferite, de fapt, încât nu m-am putut hotărî nici să le încep măcar. Unul a fost „Brusli”, care pleca de la povestea unui copil al străzii, iar celălalt, „Bright Eyes”, era o poveste de dragoste. Niciunul nu m-a preocupat prea mult. De fapt, dacă stau să privesc în urmă, am fost destul de eficient: mi se pare că am scris chiar cărţile mele care meritau scrise. N-o regret pe niciuna, nici pe cele care par sau chiar sunt minore. Am mai spus-o: degetul mic pare neînsemnat, dar cine-ar accepta să-i fie retezat cu cuţitul? Nu simt că, în aceşti 40 de ani de când scriu literatură, aş fi putut scrie o carte „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă” decât ce-am scris cu adevărat. N-ar fi avut de unde să apară, fiindcă totul, fiecare nucleu psihic, poetic şi narativ pe care l-am folosit vreodată, porneşte din jurnalul meu. Şi, într-un fel, se-ntoarce tot acolo.

Ce înţeles are credinţa, nevoia de sacralitate, de transcendenţă pentru dumneavoastră? Aţi resimţit, vreodată, înfiorarea unei prezenţe care nu părea să fie din această lume?

– Eu sunt un om plin ciucure de ciudăţenii, în ciuda aparenţei mele banale şi conformiste. Aş prefera să nu simt atâtea prezenţe din alte lumi în jurul meu, să mă mai lase-n pace. Bineînţeles că mintea noastră e o unealtă, un fel de cric metafizic, făcută pentru ascensiunea deasupra experienţei cotidiene pe care-o numim „realitate”. Putem imagina un număr oricât de mare, infinit la puterea infinit, de pildă, ceea ce-nseamnă că suntem în stare să spargem, virtual măcar, realitatea fizică a lumii noastre. Frumoasa frază a lui Wittgenstein: „Nu există nimic miraculos în lume, miraculos e doar faptul că lumea există” ne face să ne gândim că miracolul începe cu lumea noastră, dar că el continuă-n alte lumi, tot mai înalte, la nesfârşit. Eu nu caut o supra-realitate, ci vârful incandescent al şirului nesfârşit de supra-supra-supra-supra-realităţi dezvoltate asimptotic una din alta. Da, miracolul este lumea, cu stratificarea ei infinită. „Solenoid” este până la urmă o meditaţie despre sensul cuvântului „realitate”.

Dincoace de scris, există meditaţia, interioritatea care aspiră să se exprime. Dincolo de scris, literatura înseamnă şi instituţionalizare, campanii de marketing, reacţii şi polemici. Care dintre aceste ipostaze ale pre şi post-creativităţii propriu-zise vi se pare mai greu de suportat?

– Cum v-am spus, eu nu mă simt un scriitor. Sunt membru al USR, dar singura mea legătură cu instituţia asta e plata cotizaţiei. Nu m-a văzut nimeni între scriitori, în vreo funcţie cât de mică, în vreun juriu, la vreo întrunire sau şedinţă. Viaţa literară mi-e aproape cu totul străină. Da, mă văd cu trei-patru autori de cărţi, dar asta fiindcă-mi sunt prieteni, şi mi-ar fi fost şi dacă n-ar fi scris nimic. Nu mă preocupă soarta cărţilor mele, ştiu că are cine să vadă de ele şi că o face bine. Relaţia mea cu editura „Humanitas” e de perfectă încredere reciprocă. Marketingul unei cărţi abia apărute e o necesitate a editurii, nu a autorului. E bine să vinzi multe cărţi, asta înseamnă să dai cărţii tale şansa să întâlnească adevăraţii ei destinatari. Dar campaniile nu trebuie să fie nici agresive, nici venale. Cărţile mele sunt mereu pe rafturi de librărie, dar stau acolo decent, prin propria lor greutate. Nu cred că au nevoie de prea multă publicitate. Polemica şi reacţiile din jurul cărţilor mele nu-mi mai spun nimic. Nici nu le mai urmăresc. Ştiu că sunt şi voi rămâne mereu un caz. Asta nici nu e aşa rău, până la urmă: împiedică o clasicizare prematură.

Cele mai recente premii obţinute confirmă notorietatea şi prestigiul operei dvs. Cum priviţi, de fapt, aceste premii? Ce înseamnă ele pentru dvs. şi pentru vizibilitatea operei dvs.?

– Nu-mi dau singur premiile astea. Nici nu mi le dau prietenii sau cei cu care lucrez. Le primesc de la alţii, oameni necunoscuţi care mă apreciază. Cele mai multe au venit ca mari surprize pentru mine. Premiul de Stat al Austriei, de pildă, e poate cel mai însemnat premiu literar european. Un mare premiu de anul acesta a fost şi cel de la Leipzig. L-am primit pentru scrisul meu literar şi pentru nimic altceva. Tot de curând am primit, cu aceeaşi surpriză şi bucurie, două premii locale, al oraşului Bistriţa şi al revistei „Euphorion”. Fiindcă au fost acordate ca o reală apreciere pentru scrisul meu, au pentru mine aceeaşi importanţă ca marile premii. Un premiu te onorează şi se onorează el însuşi prin tine în aceeaşi măsură. Marea grijă a celor ce dau premii ar trebui să fie să nu le dezonoreze prin alegeri nedemne. Cum, din păcate, s-a tot întâmplat la noi.

Cum resimţiţi starea de solitudine, pe care o înregistrează nu puţine pagini ale jurnalului dvs.? Este expresia unei intimităţi cu propriul sine care covârşeşte dorinţa de socializare? Este un necesar acord cu propriul sine? O nevoie de libertate sau de evaziune în intimitatea supremă, eul?

– Ca om care scrie, am fost şi sunt, fundamental, un om singur. Practic, tot ce-am scris s-a hrănit din anii de totală şi chinuitoare singurătate din adolescenţă, perioada de infern a vieţii mele, dar şi cea care mă defineşte deplin. Un iglu în centrul Antarcticii e şi azi unul dintre cele mai persistente visuri ale mele. Nici în viaţa obişnuită nu sunt prea sociabil, dar îmi iubesc enorm familia şi trăiesc cu mare plăcere între cei câţiva prieteni pe care-i am. Am, prin urmare, un complex dragoste-ură faţă de singurătate, o doresc şi mi-e teamă de ea în aceeaşi măsură. Important e să fiu total singur atunci când scriu, izolat de univers printr-o uşă închisă. Dacă sunt mulţumit de ce fac în singurătate, încep să mă gândesc la petreceri…

Românii au câteva obsesii ferme. Una dintre ele este Nobelul. Există clasamente, cote la case de pariuri în care sunteţi creditat cu şanse reale de a obţine acest premiu. Ce anume credeţi că a determinat o astfel de plasare a dvs. în primele rânduri ale literaturii mondiale? Cum priviţi această şansă pe care o are, împreună cu dvs., literatura română? Care sunt scriitorii străini de azi care ar merita acest premiu?

– Habar n-am ce obsesii mai au românii, cred că mai curând nu mai au niciuna. Nu cred că absenţa unui premiu Nobel îi zgândăre prea tare (li se pare, de fapt, că au deja vreo patru). Eu mă simt stânjenit de asocierea mea, în ultimii ani, cu subiectul ăsta. Oameni care habar n-au despre ce este vorba zâmbesc batjocoritor în fiecare an: „Ia uite, iar n-a luat Cărtărescu Nobelul!” Prefer ca oamenii să-mi aprecieze ei înşişi cărţile, nu să aştepte verdicte internaţionale despre ele. Am ajuns pe listele premiului Nobel pentru că scrierile mele au fost traduse extensiv şi competent în mai multe spaţii culturale, între care şi cel suedez, astfel că juriul de la Stockholm a putut să le citească şi, poate, să le aprecieze. Nu există nici o altă explicaţie. Cât despre şansele de a primi acest premiu vreodată, nu-mi bat capul cu ele, fiindcă procesul este incontrolabil şi aproape incomprehensibil. Oricum, se poate trăi şi fără premiul Nobel, o mulţime de scriitori, chiar dintre cei mai mari, o fac foarte bine. Nu faptul că n-avem un Nobel e problema naţiunii (sau literaturii) noastre. Avem din păcate o mulţime de probleme reale.

V-aţi simţit vreodată nedreptăţit de critica literară? V-aţi simţit vreodată dezamăgit de cititorii dvs.? Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului la literatură, acum, când se citeşte atât de puţin?

– Critica literară a fost adesea neonestă şi resentimentară faţă de mine. Cititorii – niciodată. Ei au fost mereu de partea mea, prin ei am rezistat campaniilor şi atacurilor împotriva unor cărţi ca „Orbitor”, „Postmodernismul românesc”, „Jurnal” sau „De ce iubim femeile”. Ei au înţeles că nici afilierile mele literare, nici cele politice n-au legătură cu cărţile mele, care nu trebuie judecate resentimentar, ideologic sau politic. Cărţile sunt lucruri fragile, ajunge să nu le citeşti sau să le citeşti cu aversiune pentru autorul lor ca să spui „e o prostie”. Pe de altă parte, nici eu nu cred că mi-am dezamăgit, de patru decenii încoace, cititorii.

Au fost, de asemenea, de partea mea critica noastră onestă şi critica din străinătate, neutră prin forţa lucrurilor. Ştiu că „nimeni nu e profet în ţara lui” şi că mulţi oameni – şi surprinzător de mulţi critici literari – refuză să creadă că poate ieşi ceva bun de lângă ei, din spaţiul nostru cultural. De multe ori m-am gândit cu amărăciune că decizia de a rămâne în România a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Am fost expus aici unei culturi a urii, resentimentului, geloziei literare, lipsei de empatie şi generozitate critică. Oameni pe care nu-i cunosc şi cărora nu le-am făcut vreun rău vreodată (în afară de simplul fapt că exist) au scris texte deformate de resentiment despre cărţile mele. Pot ierta toate astea, dar mi-e greu să le uit…

„Orbitor” este, cu certitudine, cartea dvs. cea mai importantă şi cu parcursul cel mai prestigios. O carte născută din rememorări, din racursiuri biografice, din labirinturi onirice, dar şi din inserturi livreşti şi ludice. Cum percepeţi, acum, această carte, cum percepeţi alcătuirea şi destinul receptării ei?

– „Orbitor” e o carte care nu poate fi depăşită de mine în direcţia ei. Nu pot scrie mai bine decât am scris acolo. La fel este şi „Levantul”, poate şi „Nostalgia”. De fiecare dată, şansa mea a fost să caut o cale nouă, alături de aceste cărţi, fără să-ncerc să le umbresc. Zilele acestea sunt fericit că am mai publicat o carte adevărată, „Solenoid”, care e, din punctul meu de vedere, comparabilă cu cele trei de mai sus. Cu cât par la prima vedere mai asemănătoare, cu atât „Orbitor” şi „Solenoid” sunt mai diferite. Pentru mine, ultimul roman publicat e aproape un miracol, nu speram să mai ajung vreodată la limita limitei puterii mele de a scrie. Prin „Solenoid” cred că am reuşit străpungerea zidului estetic al altor cărţi ale mele şi ieşirea spre domenii care nu mai ţin cu totul de literatură. E echivalentul tăierii pânzei tabloului de către Fontana. „Orbitor” a fost cea mai completă cartografiere a minţii mele, cu pagini pe care eu nici în vis nu sper să le pot egala, dar „Solenoid” e spargerea ţestei în ţăndări, e marea evadare. Bineînţeles, critica şi publicul vor trebui să spună dacă e o reuşită sau un eşec, dar din punctul meu de vedere cred că am reuşit să fac ce mi-am propus. În acest moment nu pot mai mult.

Există şi cărţi scrise, cum ziceţi, în ton minor, „Frumoasele străine”, „De ce iubim femeile” sau „Ochiul căprui al dragostei noastre”. De unde, din ce s-au născut aceste cărţi ce surprind nu doar prin naturaleţe, prin arabescurile ludice, dar şi prin luciditatea viziunii?

– Adaug la ele „Enciclopedia zmeilor”, una dintre cele mai simpatice cărţi ale mele, din cât pot eu să apreciez. Toate mi-au fost reproşate ca abateri de la literatura în game majore a celorlalte cărţi. Mai ales „De ce iubim femeile” a fost văzută ca o alunecare venală a mea către literatura de consum, numai pentru că s-a vândut foarte bine. A fost o campanie-ntreagă împotriva ei. S-a spus că este „o carte periculoasă”, pentru că îndeamnă scriitorul român să câştige bani abătându-se de la adevărata literatură. Lucrul ăsta mi-a provocat multă suferinţă, pentru că nu era adevărat, pentru că era tot o expresie a invidiei şi resentimentului. Nu am mai căutat absolutul în aceste cărţi, dar nici n-am coborât cu ele în „văile triste ale literaturii”, cum scria Kafka. Sunt cărţi oneste, cu o voce a lor proprie, scrise cu multă plăcere, cărţi în care m-am odihnit după efortul mare cerut de scrierile „majore”. Cititorii le cumpără şi azi, sunt prezente tot timpul pe standurile librăriilor.

Ce este scriitorul în primul rând, pentru dumneavoastră? Un estet, un martir, un martor al istoriei, un erou inspirat, un revoltat? 

– Mai curând un ins antipatic cu un ego monstruos, care la petreceri vorbeşte numai el şi numai despre el. Nu-mi plac scriitorii, mă feresc de ei cât pot. Lumea literară e pentru mine Sodoma şi Gomora. Eu scriu literatură în mod privat şi neinstituţionalizat, aş scrie şi dacă aş fi sigur că nu mă citeşte nimeni. Numai faptul că public mă include în definiţia largă a scriitorului. Nimic altceva, slavă Domnului.

Citiţi literatura tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea?

– Tinerii pe care-i citesc nu mai sunt nici ei chiar aşa de tineri. N-am ştiinţă de ce se mai scrie după „douămiişti”. Dintre aceştia, unii îmi plac, alţii nu. Eu nu citesc direcţii literare, ci poeţi sau prozatori. Pentru mine, literatura e literatură, citesc la fel clasicii antichităţii şi pe cei mai tineri poeţi. Mi s-a părut mereu atât de bizar că, de pildă, la noi e înălţat mereu câte-un autor prin diminuarea celorlalţi. Sau că o direcţie a literaturii e absolutizată împotriva celorlalte. Pentru unii poezia e suferinţă, pentru alţii e joc, pentru alţii spontaneitate, pentru alţii cultură. Dar toţi aceştia pierd mult limitându-se doar la o zonă a poeziei, care e toate acestea şi mult mai mult. Eu iubesc întreaga literatură şi mă interesează întreaga cunoaştere. Un singur lucru particularizează de fapt literatura tinerilor: nevoia lor de a fi ajutaţi. Am încercat întotdeauna să ajut oamenii tineri, după cum am fost şi eu ajutat la vremea mea de alţii.

Cum credeţi că este percepută, în general, în Europa cultura românească? Are literatura română, acum, în străinătate, ecoul meritat? Ce s-ar putea întreprinde pentru a se obţine o imagine mai bună, mai favorabilă, adică mai aproape de adevăr, pentru noi?

– Lucrurile nu stau cu adevărat aşa. Nu există cineva care să perceapă de undeva o cultură naţională şi, eventual, să-i dea note. Nimeni nu spune: „Ce bună e literatura maghiară!”, de pildă, dar mulţi cunosc numele lui Esterházy sau Nádas. Criticii şi publicul mai cultivat de oriunde au în memorie câţiva autori internaţionali, unii clasici şi canonici, alţii contemporani. Cei contemporani, oricât de mari, nu au aceeaşi cotă pretutindeni. Unii sunt mai cunoscuţi în Europa, alţii în America, iar din Europa, unii în Franţa, alţii în Germania. Pe de altă parte, memoria aceasta colectivă în literatură e de foarte scurtă durată. Celebrităţi dispar peste noapte, apar alţii mereu. Toţi autorii traduşi în lume au această frustrare: că o iei de la-nceput cu fiecare carte nouă, cum un bolnav fără memorie îţi spune „bună ziua” şi de zece ori pe zi. Există deci, în circuitele internaţionale, doar autori. Naţionalitatea lor e secundară şi, de multe ori, prilej de confuzie. Toţi portughezii scriu ca Pessoa? Şi nu cumva Pessoa seamănă mai mult cu Ezra Pound (să zicem) decât cu oricare dintre contemporanii lui portughezi?

Nu cred într-o entitate coerentă numită „literatura română de azi” care să fie promovată de cineva în bloc şi percepută de altcineva tot în bloc. Cred doar în autori. Autorii din spaţiul nostru cultural au nevoie, dimpotrivă, să scape de cea mai evidentă marcă naţională: limba. Au nevoie să fie traduşi şi apoi publicaţi în alte zone culturale. Toţi plătim taxe la stat inclusiv pentru ca statul să facă asta. Pentru statul român, datoria faţă de autorii săi nu e facultativă, ci obligatorie, intră în sarcinile sale. Instrumentele sale sunt instituţiile specializate în promovarea artiştilor noştri în străinătate. Ne e proaspăt tuturor, încă, în memorie, un ICR profesional şi performant. Nu trebuie să reinventăm roata.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

– Îmi doresc două decenii (cât e rezonabil să mai sper) liniştite. Vreau să mă bucur de viaţă în singurul fel care mi-e propriu: trăind şi scriind, alternativ. Nu ştiu ce cărţi mi se vor mai da de scris. Sper doar să-mi aducă tot atâta bucurie ca şi cele dinainte.

Vă mulţumesc foarte mult!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 [Vatra, nr. 1-2/2016]

 

 

Vatra-dialog cu Bogdan GHIU: Despre Mariana Marin şi altele…

????????????????????????????????????

– În ce împrejurări aţi cunoscut-o pe Mariana Marin?

În facultate, unde i-am cunoscut pe toţi (trebuie să spun că eu sunt cel mai mic, eram limita ultimă, într-un fel, a zonei nucleului de la Bucureşti). Pe cei mai mari i-am cunoscut foarte rapid, după aceea (cei născuţi în ’50), pe Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Iova. În facultate, când am intrat, erau aşezaţi aşa: în anul IV (deci urmau să termine) erau Coşovei, Iaru şi Sandu Muşina, în anul III era Stratan… şi-atât, din cât îmi amintesc eu, literaţi, care ne-am găsit imediat pentru că apăruse Cenaclul de Luni şi era simplu să ne întâlnim; în anul II, colegi, deci cu un an mai mari ca mine, erau Madi şi cu Mircea Cărtărescu (trebuie precizat că Mircea avea un an în plus, eu nu făcusem armata, am făcut-o după facultate, imediat după liceu am intrat la facultate. Pe atunci, băieţii pierdeau un an în armată, toţi erau cu un an mai mari decât arată acest raport între anii universitari). Deci, cred că la cenaclu, pe facultate, se aduna lumea, toamna… Şi a mai fost ceva determinant, era un fel de efect pozitiv pervers; faptul că în anul acela ne-au trimis pe toţi la Cochirleni, despre care au scris toţi… şi Eugen Simion şi Horia (acolo l-am cunoscut şi pe Horia Roman Patapievici), pentru că toată universitatea era trimisă atunci în Dobrogea, aproape de malul Dunării, la struguri. Cei din anul IV trebuiau să stea să-şi lucreze lucrarea de diplomă… acolo ne-am cunoscut, de fapt…  probabil… după aceea am rămas nedespărţiţi cu toţii… aşa… am trăit împreună practic.

– Ce a însemnat personalitatea poetei pentru Cenaclul de Luni? În ce măsură şi-a pus amprenta asupra activităţii cenaclului?

Da, sigur că da… o să rezum pe mai multe planuri. În primul rând feminitatea ei însemna în acelaşi timp graţie şi vorbire fără oprelişti, vorbire sinceră, politic vorbind… în acelaşi timp, ceea ce se regăseşte şi în poezia ei… un anumit alint foarte feminin şi o anumită rectitudine…când avea ceva de spus, spunea … Şi, stilistic vorbind, ea făcea într-un fel puntea cu nucleul de la Cluj era o poetică mai vie faţă de poetica Cenaclului de luni – o poetică dominantă care era mai degrabă ironică, staţională, mai propriu-zis postmodernă. Ea era mai degrabă o voce (aşa, între paranteze, clujeană), era mai moralistă, vocea ei este expresionistă, cum să zic… ea făcea legătura cu Ion Mureşan… şi ca temperament.

– Cum a evoluat această prietenie cu Madi? Ce a reprezentat pentru d-voastră?

– Madi locuia în apartamentul lăsat de mama ei, ,,la betonieră,” cum îi spuneam noi, departe, la un capăt de Balta Albă, unde începea şi un lan de porumb; nu departe, stă şi în ziua de azi, nu s-a mutat de acolo, Nora Iuga… deci la Valea Oltului, dacă mi-amintesc bine, capătul troleibuzului 84 (pe vremuri, pe-atunci nu exista încă metrou); casa aceea era o gazdă pentru cei care veneau din provincie, era un loc de nesfârşite chefuri şi întâlniri, în care se putea rămâne cu zilele… era uşa deschisă la Madi acasă… asta conta foarte mult pentru socializarea noastră. Cum spuneam… noi trăiam unii cu alţii, împreună, ne vedeam zilnic şi hălăduiam aşa, împreună, cum probabil sper să mai facă tinerii şi acum. Noi ne vedeam oricum şi la cenaclu, mergeam de la unul la altul, ne vedeam aproape zilnic. Ajunsese facultatea să fie loc de întâlnire, era aşa-numita şi asta era o glumă născută în cercul de prieteni din anul ei de colegi care nu erau şi scriitori – ,,ai lui Madi”, catedra de holistică (adică de pe hol). Pentru mine, Madi a fost întotdeauna un reper moral. Ce ar spune Madi dacă scriem asta sau dacă nu reacţionăm într-o anumită împrejurare? Madi reacţiona foarte uşor. Reacţiona atunci când erau nedreptăţi, reacţiona politic. În casa ei m-am întâlnit cu Dan Petrescu; ea era un fel de nucleu între zonele mai dizidente, mai politizate decât eram noi la Bucureşti… grupul de la Cluj (cum am spus), mai degrabă ca poezie, dar era foarte prietenă cu grupul de la Iaşi, în principal cu Dan Petrescu şi Tereza Petrescu (sora lui Ioan Petru Culianu). Eu i-am cunoscut pe Dan şi Tereza Petrescu în casă la Madi unde, după instaurarea legii marţiale în ’80, dacă nu mă-nşel, în Polonia, noi am făcut la ea un Crăciun polonez, adică un brad gol, neîmpodobit. De ce? La ea se unifica mai bine decât se putea vedea la Bucureşti partea etică şi partea estetică. Noi, poate eram mai estetizanţi sau poate partea etică nu era atât politică… Era poetul cel mai politizat dintre noi.

Chipul poetei, privirea ei, atitudinea în viaţa de zi cu zi concordau cu structura ei lirică, dominată de tristeţe, revoltă, angoasă, chiar disperare?

– Nu erau atât tristeţe şi disperare… Era mai degrabă melancolică şi serioasă. Era o fiinţă serioasă. Nu că râdea greu, dar nu chicotea aşa cum chicoteau, de exemplu, tot timpul Traian, Nino (adică Stratan) şi Florin Iaru. La noi era o etică a râsului într-o altă zonă faţă de care ea era mai marginală… era o fiinţă eminamente serioasă şi oarecum melancolică.

 

A reuşit omul Mariana Marin să reziste presiunii exercitate la un moment dat de cenzură? V-amintiţi vreun episod semnificativ?

– Practic, n-a reuşit până la urmă. Cu foarte mult consum… care a terminat-o. Ea a zis: ,,Sus viaţa!” Avea o viaţă autodistrusă într-un fel, tocmai pentru că se expunea foarte mult şi rezista cum rezista… moartea ei prematură dovedeşte că n-a rezistat. Ea este una dintre sacrificaţii generaţiei mele şi, în special, a grupului de la Bucureşti. Se vedea, ea era urmărită, era obsedată că este urmărită şi probabil că era cea mai urmărită dintre noi, pentru că era şi cea mai provocatoare. Cum spuneam, ea nu se împiedica să spună ceea ce e de spus. De asta, ea era foarte bună prietenă, cum eram şi noi, dar ea printr-o afinitate aparte, cu Virgil Mazilescu, care era la fel. Era un revoltat… ori, cum să se vadă mai mult decât se vedea la noi? Da… fapt e că a rămas singură, până la urmă a murit singură. Ce să vă spun mai mult? La ea se vedea. Ea era urmărită. Cenzura? S-a văzut şi nu s-a văzut. De cenzură au beneficiat toţi, în moduri absurde. Faptul că deja fusesem pe o listă, cea a Cenaclului de Luni (după anii ’85 s-a închis)… indiferent că, prin absurd, ne-am fi apucat să lăudăm partidul (glumesc), tot  nu ne-ar fi publicat nimeni, devenisem oricum suspecţi. La Madi lucrurile astea erau cele mai avansate. Noi le mai ignoram, noi ne făceam că nu suntem cenzuraţi. Ea vorbea, ea lua în serios această dramă, pe care noi, poate, o bagatelizam… ea îşi învârtea cuţitul în rană, ca să zic aşa… ţinea de structura ei morală şi de structura ei de fiinţă care se expune riscului.

Pentru generaţia ’80, eterogenă de altfel, au fost trasate mai multe direcţii: poezia cotidianului, neoexpresionistă, a metafizicului… Mariana Marin unde ar putea fi încadrată, pentru a-i putea defini, la un moment dat, crezul artistic?

– Cred că se ştia de-atunci… la confluenţa dintre etic şi vizionar, deci neoexpresionist… ea era o combinaţie (eticul – de asta a dat titlul cu Anne Frank )… pe de altă parte, poetul ei preferat era Sylvia Plath (cu destinul pe care îl ştim)… ea se identifica destinal mai ales cu femei-poete, ca destin şi poziţie în viaţă… fără să fi fost neapărat… poate s-ar fi dezvoltat, dar nici mai târziu, după 2000, nu era neapărat o feministă, o militantă. Deci era o sensibilitate dură, o sensibilitate etică ce provoca şi reacţii dure la adresa celor care agresau această sensibilitate… umană… ea era omul căruia i se spunea mama răniţilor, ea sărea în ajutor, ea dădea telefoane, ,,Bătrâne, am aflat de cutărelul că e…” (noi n-aflasem)… ,,Şi ce să facem?” ,,Păi, să strângem bani”; ea se mobiliza, ne mobiliza şi pe noi, pentru diverse cauze, mici sau mari (însemnând să semnăm scrisori de protest)… şi a plătit cu singurătatea. A fost măritată de mai multe ori, n-a rezistat… ultima dată cu un francez tânăr, Samuel Tastet, care i-a publicat poeziile în Franţa. (M-am cunoscut cu Samuel Tastet exact în ’90. Madi era pe drum, cu trenul, imediat după mineriadă, 13-15. Ajunsesem de două săptămâni la Paris, noi lansasem cartea Atelierele morţii, parcă într-un atelier al unei graficiene, împreună cu Sebastian Reichmannn şi cu editorul cu care Madi nu se cunoscuse. Eu şi cu Radu G. Ţeposu eram înainte la Paris, şi cei care ne făcuseră s-ajungem repede acolo erau soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca… pe Samuel Tastet l-am cunoscut la această lansare de carte, în absenţa autorului care era pe teren, pentru că nu aveam bani de avion – o cursă Bucureşti-Paris costa 2-300 de dolari. Or, ea era pe drum. Pe Samuel Tastet l-am cunoscut ca editor al ei, parcă am asistat la momentul când s-au îndrăgostit, la multele întâlniri pe care le-am avut acolo şi pe urmă… până de curând, el a fost aici.) Vizionarism etic şi vizionarism neoexpresionist; lucrurile erau, într-un fel, clarificate între noi, încă din timpul cenaclului. Era foarte clar că ea face o punte, o dată politică, spre grupul de eseişti şi de filosofi de la Iaşi, grupul ,,Dialog”, ,,Opinia studenţească,” şi estetică, înspre Cluj – Ion Mureşan; în acelaşi timp, ca generaţie, ea făcea legătura cu promoţia ’70 (fiind mai prietenă decât ceilalţi cu Virgil Mazilescu, prieten literar, desigur; el era nesmintit de la masa lui, de la Uniunea Scriitorilor). Estetic vorbind, ea avea mai mult decât noi ceilalţi din poetica şaptezecistă, mai multe chestii moral-metafizice, vizionare. Ea făcea legătura, era un fel de nod de reţea între această poetică pur/mai degrabă avangardistă, într-un fel neoavangardistă, a grupului de la Cenaclul de Luni (cu discurs lung, ironic) şi această fibră mai evident etică, mai clasic-vizionară a Marianei Marin.

 

La publicarea volumului Aripa secretă au apărut unele articole în care se considera că narativitatea poemelor sale şi o anumită teatralitate reduc tensiunea lirică. Care este opinia d-voastră?

– Aş putea fi de acord cu acest argument, dar nu dacă este interpretat ca un reproş etic. Da… tensiunea în care trăia Madi, ştiind-o acum, era atât de mare încât în poeme se exprima şi se şi relaxa acea tensiune care ar fi dus la explozii, la sinucidere. Vă daţi seama, în ea era un protest atât de mare încât a scrie poezie era o cale a protestului, dar inevitabil şi o relaxare a tensiunii. Nu se putea, poemul nu putea să ducă mai departe ceva ce oricum era la cote înalte. Pentru mine e o poetică inevitabilă, ea îşi comunica tensiunea, protestul ei, revolta, tristeţea, umorile negre… inevitabil putea să le amplifice… dar nu erau foarte teatrale; ştiind-o şi pe ea, având-o în memorie… eu închid ochii şi o văd, şi o aud aşa cum îi aud pe toţi prietenii pe care nu-i mai avem pe lângă noi… era alintul ei, cum s-avem o mică glumă… un mic alint pe culmile disperării? Asta era… în tonul negritudinii, al cumulului de negativitate, ea îşi permitea o mică vorbă, o mică întorsătură, o mică graţie, era graţioasă… ea începea foarte simplu poemul, ea nu se amplifica prin poem, poemul trebuia, inevitabil, să diminueze ceea ce era deja foarte sus. Sunt perfect convins că, din punctul meu de vedere, am dreptate.

 

Există ludic în poemul Marianei Marin? Sau binomul luciditate/ludicitate?

– Ea căuta, totuşi – poate asta-i o marotă – să ţină un balans estetic, nu să-şi spună protestul, nu confunda faptul că partea etică sau politică trebuie făcută cu alte păpuşi, şi-atunci arta consta în această punere în ludic, în acea mică teatralitate, în această mică retorică, pentru că altfel ar fi fost protest pur sau strigăt pur… sau poate n-ar mai fi fost nimic artistic. Acolo este voinţa (poate greu de realizat) a oricărui artist, a oricărui poet – de-a face artă din suferinţă. Cum s-o faci?… nu poţi s-o pui ca atare în pagină. Asta e una dintre lecţiile Cenaclului de Luni. Asta venea aşa… şi în învăţăturile lui Nicolae Manolescu: ,,sinceritatea nu face artă”, ,,autenticitatea prost înţeleasă nu face artă”, arta e tehnică, e ştiinţa de a pune în pagină, ori despre asta e vorba în modul cel mai greu… ea nu are ludic, ea se forţa… tot dintr-o grijă de a pune în pagină artistic, estetic suferinţa, de a o traduce… nu era o fiinţă ludică. Ea era într-un punct-limită, dar foarte sensibilă… şi eu, într-un fel, am început a mă închide; ea se închidea altfel. Cum continui să rămâi poet, când tu, de fapt, eşti pe culmile disperării? Când pentru tine lucrurile sunt clare, când protestul este atât de mare… şi în acelaşi timp să rămâi om şi poet? Ea ştia, poate, printr-o înţelepciune non-discursivă, că poziţiile-limită politice sau etice riscă să ucidă. Şi-atunci cum faci să rămâi şi etic, relevant, treaz şi estetic funcţional? Ea a încercat, uneori îi iese, alteori nu-i iese… e pe muchie de cuţit, dar ea nu evită jocul acesta, ea nu se face că această tensiune nu există, ci într-un fel încearcă s-o rezolve… nu e niciodată pentru totdeauna o soluţie… e un fel de a declanşa tot fluxul de imagini… într-un fel de a-şi găsi un fel de acasă al ei… de a-şi regăsi identitatea, cât de cât, pentru că ea trăia foarte expus, prin atitudinea dreaptă. Era un om care se expunea, şi-atunci poemele nu puteau să avanseze, să meargă mai departe, şi căutau de fapt în sine… încet-încet, ea începuse să caute această simbolistică de sine, în aceste mici regresii… un echilibru.

 

Dihotomia masculin-feminin rămâne un subiect permanent de dezbatere. Lirica feminină are metamorfozele ei (de la suavitate, dulcegărie, alint la un stil anticalofil, antiretoric). În versurile Marianei Marin se poate surprinde o permutare a liricii feminine materializată într-o tendinţă de masculinizare a feminităţii?

– N-aş spune… ea a rămas toată viaţa feminină. N-a fost o feministă din punctul ăsta de vedere. Era o feministă clasică… pentru drepturile femeilor, dar nu pentru înlocuirea bărbaţilor. Ea era… şi o să spun acum foarte clar… şi o persoană foarte erotică. A încercat să-şi găsească, într-adevăr, multă vreme perechea… era greu cu ea… era greu de trăit cu Madi în aceste tensiuni, dar era o persoană care iubea să iubească. Există o erotică a Marianei Marin în poezie. Foarte sentimentală, idealistă, foarte feminină, mai mult feminină decât feministă. Da… era o latură de fată îndrăgostită, care caută… pe care ea a ţinut să nu şi-o piardă şi bine a făcut. De-acolo alintul ei… ea încerca să şi cucerească, încerca să fie şi o seducătoare… să nu devină o persoană politică. Avea un instinct, o înţelepciune a instinctului care-i spunea că feminitatea trebuie păstrată şi poate fi pierdută prin nişte poziţii politice sau etice foarte avansate. Nu voia să devină o Rosa Luxemburg, deşi discutam de multe ori… inclusiv despre Rosa Luxemburg, de marile figuri feminine care au fost sau au devenit actori politici şi care, într-un fel, au fost nevoite să-şi sacrifice feminitatea. Poeziile ei sunt încercări de a ţine în balans aceste laturi: de a fi în acelaşi timp ca un bărbat luptător, rămânând femeie, păstrându-şi capacitatea de a se îndrăgosti. Ea nu se înăsprise, nu îmbătrânise nici o clipă, din punctul ăsta de vedere … îşi păstrase toate iluziile… dar, vedeţi, este un sentimentalism refulat, care îi dă toată această feminitate… alinturile ei sunt strategii pur feminine. Asta-i formula ei. Puţin narcisism… cochetărie, alint, astea nu trebuie pierdute, căci ţin de feminitatea ei… Cum să devenim şi feministe fără a înceta să fim feminine?

 

Poeta se înfăţişează ca un alter ego, se ascunde sub o mască, Anne Frank, se dedublează. Credeţi că manipulează discursul liric? De ce mizează pe aceste tehnici retorice?

– Este chiar nucleul ei… de-aici începea totul, este chiar misterul ei. Dacă am intrat pe linia mea de interpretare (chiar vă mulţumesc, vă daţi seama… despre prieteni… nu-i mai analizez, aproape nu mai pot să-i citesc, sunt în memorie, eu i-aud în mine)… Scindarea de sine e tocmai ca să faci posibil un spaţiu de joc al poeziei, e o scindare nu atât dramatică, cât mai degrabă ca tehnică, încercarea de a fi mai mult în acelaşi timp, de a le avea pe toate, de a fi eroul revoltat, revoluţionar, dar de a rămâne şi femeie, şi-atunci deja este o structură schizoidă, e o dramaturgie (puţin controlată) care vine tocmai din încercarea de a ţine în echilibru, de a face poezie din revoltă… la noi încă mai e marota asta… a esteticului. Cum să facem etic şi politic şi metafizic din estetic? Ea cita foarte des, era chiar şi clasică, într-un fel… şi cred că apare în poeme, Maiorescu, de-a dreptul… avea lecturi imprevizibile din acest punct de vedere… Nu pot să uit… o dată recita Maiorescu. Nu trebuie confundat eticul cu esteticul. Scindarea ei… e într-un fel a încerca marea rezolvare. La ea este o căutare etico-tehnică, să nu uităm că în antichitate etica, arta erau tehnici de constituire de sine. La Madi era o asceză. Cum să faci din sine o tehnică de viaţă?… Şi o încercare de a nu-şi sacrifica memoria profundă, de a o codifica, de a o ţine cumva sub control. A nu pierde nici legătura cu sinele profund, dar a nici nu lăsa să fie înecat.

 

Şi-atunci a reuşit poeta, în volumele publicate, să realizeze un echilibru între sensibilitatea morală şi cea estetică pentru a rămâne în spaţiul poemului sinceră şi autentică?

– Dacă e să ne luăm după influenţe… originalitatea nucleului de la Cenaclul de Luni şi, prin extensie, al generaţiei ’80, a fost importul de beatnici. (A fost foarte clar şi prin diploma pe care şi-a dat-o Traian T. Coşovei, pe beatnici – Ferlinghetti, Gregory Corsoera un subiect nu foarte uşor de impus). Eu am fost judecat mai degrabă prin prisme textualiste… or Madi mai degrabă făcea legătura, o dată spre expresionism, dar şi spre moralismul expresionist de tip german. De aceea, ea era foarte prietenă cu nemţii, cu Rolf Bossert… şi-a fost o mare dramă când Rolf s-a sinucis la Frankfurt, era căzută la pământ, mai ales că ea nu putea să călătorească acolo, nu puteam să ne ducem acolo… Ea era ,,pata” nemţească, dacă e să ne luăm aşa, în mare, după linia poetică.

În volumul Ateliere au fost nişte poeme care au fost rescrise în Aripa secretă – din cauza cenzurii altfel. Este epuizat subiectul poemelor cenzurate?

– Corpusul lui Madi nu ştiu unde există… Nu se ştie ce a mai scris… a dispărut… Nu ştie nimeni unde e… Ştiam de la ea anumite lucruri… şi era un prilej de mare suferinţă… (Eu m-am certat şi cu Ion Stratan pentru o chestie de autorescriere)… Erau lucruri foarte dure la noi, etic vorbind, să nu accepţi… Madi s-a lăsat rugată, cumva a fost un şantaj prietenesc… Ea şi-a scos cartea cu Florin Mugur. Eu am apucat să debutez în ’89 şi mi-am scos cartea tot cu Florin Mugur. A ţinut să-i publice această carte şi a reuşit s-o convingă (ea era prietenă cu evreii, era sensibilă la antisemitism şi această tematică a holocaustului revenea la ea; era o suferinţă pe care ea o trăia la propriu). Eu cred că aceea a fost o reuşită, perversă sau nu, a lui Florin Mugur, pentru că la fel a făcut şi cu mine. Eu aveam poemele acelea foarte scurte, şi în manualul autorului, cât a apucat să apară în ’89, el m-a convins la un fel de cenzură, prin adăugare. (,,Hai să le facem poeme de dragoste ca să nu se teamă cenzura încotro baţi”… sau le dădea câte un titlu. Ale mele nu aveau titlu. Se chemau Poem… Şi spunea: ,,Hai să spunem Pastel. Peisaj, ca să le umanizăm”). El ţinea să debutăm, să nu ne blocăm la debut într-un refuz ca să ne acrim, să stăm, să rămânem autorii unei singure cărţi, până putem merge mai departe. E aproape probabil că aşa ceva s-a întâmplat. Nu ştiu dacă nu mi-a spus chiar ea. Prin împăciuitorismul acesta al lui Florin Mugur… de care şi eu am avut parte… a trebuit, când mi-am republicat poemele, să le redau forma lor… eu am dispus de cenzură prin adăugare, adăugăm o chestie să-ndulcim percepţia, să abatem atenţia cenzurii. Da… chiar ea mi-a spus. Se pare că este chiar o informaţie: ,,…m-a convins Florin…”; nu era nici ea foarte convinsă că-i bine… Florin era o persoană foarte specială şi iubitoare… cu dragoste te înconjura… cred că asta s-a întâmplat… o supoziţie faptică, anecdotică, pe care cred că mi-o indicase chiar Madi… ea se scuza într-un fel. Eu am rămas prieten cu nişte colegi de-ai ei, care nu sunt scriitori, sunt editori. Vorbeam cu ei şi separat despre Madi; ea era foarte îndoită cumva, dar a lăsat să treacă, voia să-i apară cartea… Şantaj prietenesc. Asta e… acum… a fost dintr-un travaliu avansat, un fel de mici rescrieri, pe alocuri, ale textelor.

 

Dacă ar fi trăit, ce fel de poezie credeţi că ar fi scris pentru aceste vremuri?

– Cine ştie? Într-un fel, era foarte mobilă. Putea să lucreze, cum se spune astăzi, pe proiecte… Putea să-i vină o idee, să încerce o idee, să scrie un soi de elegii. Ea putea să-şi propună intelectual, foarte lucid, un proiect. Nu era un poet care să scrie aşa, văzând şi făcând, cum iese, cum vine… ea lucra, cum se zice astăzi, pe proiect. Puteau să iasă lucruri şi să plece din tot acest joc pe care-am încercat să-l descriu (şi-l descrieţi şi d-voastră)… avea mai multe căi pe care să plece. Nu-mi dau seama: poate-ar fi scris proză, poate s-ar fi apucat să publice un jurnal. Habar n-am. Se putea exprima în multe feluri. Văd viitorul deja imposibil. Posibilul… foarte deschis încă.

Interviu realizat de Angelica STOICA

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]