La 40 de ani de la dispariția poetului (și la 90 de ani de la naștere), revista „Vatra” își propune să redeschidă „dosarul Nichita Stănescu” prin reevaluarea poziției sale în istoria literaturii române. Demersul nostru pornește de la premisa că, deși Nichita Stănescu rămâne una dintre figurile importante ale canonului școlar, receptarea sa critică a intrat în ultimele decenii mai degrabă într-un con de umbră. Toate bătăliile canonice ale generațiilor post-șaizeciste – fie că e vorba despre optzeciști sau despre douămiiști – au vizat delimitări canonice față de opera lui. Mai mult, seria revizuirilor „est-etice” post-nouăzeciste, dacă nu și-a făcut o țintă predilectă din deconstruirea imaginii scriitorului (așa cum s-a întâmplat în cazul lui Marin Preda), nici n-a contribuit la menținerea „mitului Nichita Stănescu”, în condițiile în care civismul n-a reprezentat o miză centrală a operei sau a conduitei poetului.
Sandu Călăianu, fost profesor de română și scriitor mediocru, de curând pensionat, era de-a dreptul distrus. Nu pentru că ajunsese la pensie, așadar la o vârstă destul de înaintată, nici din cauza mediocrității sale literare, întrucât niciun scriitor din lume nu va recunoaște asta vreodată. Domnul Călăianu era distrus fiindcă i se stricase laptopul. Iar laptopul său nu era un simplu calculator portabil pe care să-ți pierzi vremea cu prostii; era însăși atelierul său de creație, unde își scrisese toate cele nouă cărți, plus alte zeci de articole, cronici și eseuri. Am putea spune chiar că laptopul acela era prietenul său cel mai bun de cincisprezece ani încoace. Cincisprezece ani în care fusese sănătos tun, în ciuda faptului că nu beneficiase de nicio revizie tehnică, nici măcar de o simplă curățare interioară, așa cum s-ar fi cuvenit în fiecare an, doar ce-i actualizase de vreo două ori antivirusul. Și acum prietenul său murise subit. Murise din vina lui; în fond, o mică neatenție.
În acest an, criticul şi istoricul de artă, eseistul, filosoful, profesorul universitar Andrei Pleşu, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti, împlineşte 75 de ani. Cărţile sale sunt mărturia unui parcurs exemplar, de la teoria şi istoria artei, la etică sau teologie. Reflecția asupra artei plastice (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile), reflecţia etică (Minima moralia), examinarea temelor esenţiale ale religiei (Parabolele lui Iisus, Despre îngeri), interpretarea convulsiilor unei societăţi neaşezate (Chipuri şi măști ale tranziției, Comedii la porțile Orientului) rezumă unitatea în diversitate a unei conştiinţe în mod fundamental interogative şi dubitative. Există un farmec indiscernabil al omului şi al scrierilor sale. Un farmec provenit din mobilitate şi disponibilitate, din amenitate şi vocaţie a dialogului, din subtila carismă a prezenţei purtătoare de sens şi de bunătate şi din disciplina rafinată a unei inteligenţe empatice. Esenţială pentru destinul lui Andrei Pleşu este vocaţia fondatoare, concretizată în înfiinţarea institutului de studii avansate „New Europe College”, remarcabilă instituţie de educaţie şi de cultură autentică şi a revistei „Dilema veche”, una dintre publicaţiile noastre de anvergură şi prestigiu. Andrei Pleşu a fost ministru al Culturii şi ministru al Afacerilor Externe. A primit premii şi distincţii importante. Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi româneşti şi străine, dovezi certe de recunoaştere, este deopotrivă grav şi ludic, este empatic, relaxat, bine dispus în arhitectura unei lumi complicate. Într-un autoportret sumar regăsim toate aceste contraste din care e făurită alchimia unui destin singular: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «rețeta» mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”.
Memoria mainstream trasează deșteptarea civică românească în ultimul deceniu, fie, mai rar, cu protestele anti-austeritate din 2012, fie cu momentul 2013 cu protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Alteori trezirea e marcată în urma tragicului accident de la Colectiv din 2015, ori la protestele anti-corupție de mare amploare din 2017.
Dar prea puțini comentatori înclinați spre dreapta spectrului politic văd protestele sindicale din anii 1990 și începutul anilor 2000 și, în general, demonstrațiile sociale muncitorești drept proteste legitime ale societății civile, inclusiv cele din criza economică din 2008-2012, când la un moment dat sindicatele mobilizaseră într-un singur protest peste 100.000 de oameni la București.
După Originea postmodernității (Idea, 2012) și Politica externă americană și gânditorii ei (Fractalia, 2021), la care putem adăuga și dezbaterea cu Wang Chaohua despre revoluțiile rusă și chineză, tradusă și publicată în volumul Revoluții în oglindă (Tact, 2016), o nouă traducere din Perry Anderson – Considerații asupra marxismului occidental (Tact, 2023, traducere de Ionuț Văduva) – lansată în această primăvară constituie un nou eveniment editorial. Cu atât mai mult cu cât e vorba de una din cele mai importante lucrări ale lui Anderson, primul volum (apărut inițial în 1976) din trilogia pe care acesta a dedicat-o teoriei marxiste din secolul 20, și care a fost completată prin Arguments within English Marxism (1980) și In the Tracks of Historical Materialism (1983).
Surprinzător de ignorat de comentariile critice a fost până acum Crisalidă, volumul de debut al Mădălinei Căuneac, care scrie aici o poezie greu de confundat; despre biografie & avatarele ei de rigoare nimic nou, poezia contemporană și-a tot prelucrat-o și o face în continuare fără rezerve. Biografemele astea de aici, însă, trasate cu multă grijă (un gest definitoriu pentru tot proiectul, ăsta al prelucrării cu grijă a datelor din jur), au o consistență rafinată, iau naștere prin suprapunerea pe un filtru afectiv educat, îndrumat cu atenție în economia generală a textelor.
Studiile moderniste și corpusul modernist, astăzi, nu ar fi arătat la fel fără modelele de lectură furnizate de practicile pluridisciplinare din ultimii ani, care mobilizează studii culturale, (post)feministe, coloniale, sociologia sau antropologia, și fără ca, prin aceste practici, definirea modernității să nu parcurgă trasee din perspectiva unor noi cartografii. Nu numai că o astfel de lectură a modernismului, la întretăierea dintre drumuri, e una care contemporaneizează și deci vitalizează un segment literar și artistic care părea clasicizat până la finalul secolului trecut, dar ne învață că fragmentele – textuale, materiale – din trecut pe care le privim astăzi sunt formele unei vieți ale cărei pulsații nu le-am perceput multă vreme.
Odată cu debuturile Roxanei Cotruș, Gabrielei Feceoru, Hristinei Doroftei și al enigmaticei Marion Bold, se poate vorbi de conturarea unei generații poetice târgumureșene tinere, una deja bine integrată în direcțiile noi din ansamblul românesc, stimulată fiind din plin de instituțiile literare cu relevanță națională Al. Cistelecan și „Vatra”. Acestor poete li se adaugă Flavia Adam și o putem observa venind promițător din urmă pe Georgiana Olaru. Nominalizările la premii importante din țară, prezența la cele mai relevante festivaluri și întruniri ale creatorilor români, precum și publicarea textelor în reviste prestigioase sau la edituri selective confirmă ideea închegării unui grup târgumureșean polifonic, unul până acum feminin, după cum se vede. La Târgu Mureș putem deci vorbi de existența unei „generații” în care poetele s-ar putea plânge în primul rând de lipsa „concurenței” masculine, nicidecum de faptul că poeții le-ar putea eclipsa injust ori le-ar putea confisca pe nedrept laurii. În acest context, local, îi revine lui Andrei Vornicu rolul de poet printre poete, căci prin volumul Scurtmetraje* el se adaugă grupului mureșean care revendică locuri bine situate printre poeții tineri din ansamblul național.
În volumele sale (Peisajul metaontic, Tărâmurile ceții), Horia Al. Căbuți prezintă vectorii estetici ai gândirii artistice din spatele teoriilor științifice, în termenii limbajului și ai puterii lui de semnificare, respectiv ai calității literare a expunerii discursive, realizând o punte între științele umaniste și cele exacte. Dacă sensul cu care ne-a obișnuit era acela dinspre știința tare înspre estetică și/ sau poetică, ba chiar înspre esența științelor umaniste, și anume generatorul culturii în toată fragilitatea sa, Omul și umanitatea lui, Contratemele 1 ne conving că avem mai degrabă un sens dublu, uneori interconectat, între „viziunea imaginativă din mai multe ramuri artistice și exigențele conceptuale în marele concert al creativității umane” (p. 8). Putem spune că Horia Căbuți ne propune o decelare a diverselor teorii științifice care apar în opera unor Musil, Broch, Kafka, Borges, Sábato, Eco, Bellow, Eliade, Proust și Céline.
Răul e unica certitudine în romanul Repetiție pentru o lume mai bună, scris de Mihai Radu (Polirom, 2022), un rău care plutește deasupra lumii și deasupra personajului Paul Negrescu (55 de ani), un tip intransigent căruia îi place să lipească etichete, un tip cu un cod moral destul de solid, care își „repetă” rolul în spectacolul vieții în tentativa de a-l face „mai bun”, de fapt rolurile – cel de fiu, de soț/fost soț, de tată, de frate, de iubit, de prieten, de angajat.
