Pentru consumatorii de cultură din Tg. Mureș, numele lui Andrei Vornicu nu e necunoscut sau anonim, ci e unul din ce în ce mai vizibil și prezent, mai întâi prin activitatea sa jurnalistică, de cronicar teatral sau de film, din cadrul unor cotidiene locale, dar și de pe platforme online sau din reviste literare de aici sau din țară, prin activitatea de coordonator, alături de Valentin Covaciu, al proiectului ”Scriitori la școală”, prin cea de PR al Teatrului Național din Tg. Mureș. Deși a cochetat cu poezia de mult timp, publicând un prim grupaj liric încă din timpul liceului, scurtmetrajele apărute în 2022, la Editura Charmides, pot fi considerate adevăratul său debut în volum.
În Mare nostrum1, ultimul volum de poeme semnat de Romulus Bucur, tonalitățile iau o turnură irenică, mottoul volumului fiind un vers din Cimitirul marin: „Et quelle paix semble se concevoir / Și ce pace pare a se zămisli!” (Paul Valéry). Desigur, cunoscute fiind resursele ironice, parodice și uneori chiar cinice ale lui Romulus Bucur, aproape fără excepție dublate de umorul de calitate, tendința este aceea de a-l suspiciona pe poet (tot) de strategii agonice, tranșări ale idealismului și sentimentalismelor fără nicio milă. Să ne amintim numai de câteva versuri din penultimul volum de poezii, despre prieteni și singurătate (2020): „problema ta e că-ți dai / prea multă importanță / dacă bunică-ta și maică-ta / ar fi fost ucise în timpul / războiului & aruncate / în groapa comună ne-ai / fi scutit de lamentații de / depresiile unui tip fără de care lumea ar fi fost / în cel mai rău caz / la fel și dacă mă asculți pe mine / mai bine ascunde-te în colțul tău / ca o jucărie abandonată de / un copil plictisit plânge-ți / de milă sau și mai bine / fă economie de efort mimează / detașarea non-atașamentul / și alte chestii de soiul ăsta / că se poartă” (p. 16). Regăsim și în Mare nostrum aceeași adresare la persoana a doua, precum și o (auto)dedicație: „lui romulus bucur cel din vremea când a aflat cât cântărește cu adevărat cerneala pe hârtie: totul. sau nimic”. Această (auto)dedicație / explicitare nu vine, sub nicio formă, ca o surpriză. Surprinde, în schimb, asocierea „hiperrealistului” „calculat”2romulus bucur cu onirismul.
Omul lui Adrian Schiop e un produs exclusiv al mediului, sufocat de condiționări de tot felul. Să ne fie la toți la fel de rău – Polirom, 2021(ca-n China comunistă, unde se împarte echitabil sărăcia și faptul că „ne e la toți la fel de rău” e o formă de dreptate) e genul ăla de roman pe care-l citești cu lanterna sub plapumă și care trezește voyeuristul din cititor, la un moment dat îți vine să-l arunci ca să scapi de el și de adevărurile lui, dar nu te înduri, mergi mai departe, nu-ți recunoști nici ție însuți că vrei să-l citești pe tot, îți spui că o lume ca aia nu există, că e doar literatură, și totuși…
Cartea Daianei Gârdan reunește elementele unui instrumentar teoretic anunțat în paginile revistelor literare transilvănene deja de câțiva ani: cutia cu unelte a cercetării cantitative. Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern* ne arată cum putem citi literatura, în primul rând, apoi modernitatea literară românească, cu „metodă”. Este vorba, pe de-o parte, despre o metodă democratică − World Literature este astfel curățată de -ismele prin care ne-am învățat să înțelegem istoria literară −, iar, pe de alta, despre o metodă pentru care socialul și economicul, pe linia marxismului și a materialismului cultural, sunt recalibrate pentru a accentua „valoarea literară” (i.e. esteticul).
Tot în 1933, după poemul Ulise, B. Fondane publică în Franța eseul său inovator despre Rimbaud, intitulat Rimbaud golanul (Rimbaud le voyou). În paranteză fie spus, sunt de acord cu Corin Braga că titlul ar fi fost mai relevant și poate chiar mai subtil de tradus în românește prin Rimbaud derbedeul. Cartea îi este dedicată de Fondane magistrului său Lev Șestov și nu în zadar: este un eseu monografic despre disperarea existențială a poetului francez, despre neresemnarea sa lăuntrică, despre questa sa iluminată atipic, dar eșuată. Fondane percepe în viața lui Rimbaud o tragedie antică redivivus, în care personaje precum Oedip (dar fără psihanaliză) sau biblicul Iov sunt asumate și recognoscibile.1 Fondane este captivat de pasiunea pentru Necunoscut a lui Rimbaud, care l-a determinat pe acesta să concretizeze o formă de ură și respingere alergică hic et nunc față de umanitate. Rimbaud este golan (sau mai exact derbedeu, după cum am nuanțat, anterior, traducerea titlului) pentru că a vagabondat (a călătorit, a fugit, a gonit) toată viața, străbătând mai întâi Europa, apoi Africa și Orientul, iar teoria vizionarului este aceea a unui derbedeu vagabond, care nu are casă, nu se poate limita la o casă și nu găsește sens într-o singură casă, căci derbedeul e liber, vagabondează fără limite. Rimbaud a fost tranșant mai ales în chestiunea acestei libertăți sălbatice, de a nu se supune niciunei necesități, autorități ori instituții. Această impetuozitate în vagabondaj și răzvrătire, această agresivitate dublă și categorică (față de lume și față de sine) consacră, paradoxal sau nu, o formă de sfințenie, în sensul de puritate ca reacție extremă (dincolo de bine și de rău) și devine un simptom al modernității (în cultură, gândire, filosofie și literatură, în artă în general). Astfel, Rimbaud și-a depășit, spiritual (în sens complet și radical) epoca la nivel spiritual, tocmai întrucât puritatea sa era non-conformistă, extremă, non-dogmatică sau a-dogmatică. Iată-l pe Fondane explicând cu pasiune (răscolit chiar), într-o amplă desfășurare demonstrativă și ideatică:
După întoarcerea de pe frontul european al celui De-al Doilea Război Mondial, unde a trecut prin momente cumplite, marcate și de o spitalizare la Nürnberg, cauzată de o cădere psihică, J.D. Salinger se retrage definitiv din viața publică autoexilându-se pe o proprietate personală achiziționată la Cornish, New Hampshire și se dedică textelor sapiențiale indiene, frecventând regulat Centrul Ramakrishna-Vivekananda, care funcționează și azi în zona de nord-est a New Yorkului. El continuă să scrie, dar se abține să mai publice după Hapworth 16, 1924, publicat în revista NewYorker în data de 19 iunie 1965, motivația de profunzime constituind-o o idee preluată din Bhagavad-Gita, unde Krishna îi explică eroului Arjuna că una dintre condițiile înțelepciunii este aceea de a făptui fără să te bucuri de consecințele faptei. Se realizează, astfel, o „negativizare” existențială propice „despărțirii” de lume și „renunțării”.
Un roman ce transcrie, în regimul stringenţei şi clarităţii etice, datele unei realităţi precare, paupere, lipsită de sens ontologic şi axiologic, recompunând totodată avatarurile propriei deveniri interioare şi ale propriei scrieri este Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana. Incipitul romanului conturează un spaţiu de convergenţă al intenţiei narative cu realizarea epică propriu-zisă, într-o dimensiune a conjuncţiei dintre realitate şi ficţiune. Relevant este modul în care autoarea, fără precizări fastidioase, întreprinde sumar, în câteva rânduri, o concentrată poetică şi poietică a prozei, circumscriind acel punct iniţial, tensionat şi emergent, când realul în concretitudinea lui brutală, agresivă, se metamorfozează în imaginar, capătă aspectul ficţiunii: „«Am început să fug înainte de a mă întreba dacă sunt mai laş sau mai curajos decât ceilalţi, fugind».
setări avansate de lumină e un debut în care Diana Cornea lucrează cu multă notație diafană și detalii captate cu subtilitate, pe care le circumscrie unor insta-story-uri care prind, în glisajul lor, multă fragilitate. Nu e nimic pastelat, sau romantizat aici, însă, ci mai degrabă o vibrație discret-stilizată ce străbate poezia asta de la un capăt la altul, o fragilitate a perspectivei, a felului în care poeta jonglează cu ea, decât o fragilitate propriu-zisă. Cu toată „inflația” de imagini ale unei materialități vaporoase, însă, textele au aerul unor emisii mai degrabă puternice, care vorbesc pe un ton pe cât de minimizat, pe atât de hotărât și precis despre lucrurile pe care cade privirea poetei, sunt o colecție de glitch-uri construite cu multă forță, chiar dacă nota lor generală trimite, mai degrabă, spre o poetică a sensibilității.
Nu o dată am reflectat asupra politicilor de gen în literatura română, cu atât mai mult atunci când m-am oprit asupra douămiiștilor, care păreau că au o conștiință destul de pregnantă asupra sexualității feminine și masculine, asupra misoginismului sau asupra convențiilor sociale privind femeia și bărbatul. În fond, doar Elena Vlădăreanu și-a consolidat proiectul feminist militant, angajat sociopolitic, pe care îl începuse mai degrabă exhibiționist decât conștientizat la începutul anilor 2000. Despre homosexualitate, queer, queerness nici nu prea putea fi vorba atunci. Nu e de minimalizat, desigur, deschiderea și radicalitatea douămiiștilor, însă ce vreau să subliniez este alura încă masculinizată, cu rădăcini în patriarhat, a douămiismului. Nici mai târziu literatura nu stă foarte diferit. Într-adevăr, în poezie, apare Floarea de menghină (2008) a Svetlanei Cârstean, iar, în proză, abia în deceniul al doilea, Interior zero (2016) de Lavinia Braniște. În cazul ambelor există reflecții asupra ambiguităților de gen și asupra felului în care e privită femeia. Evident, Soldații. Poveste din Ferentari (2017) a lui Adrian Schiop e prin excelență romanul relației gay și a dublei marginalități. Era mai mult decât așteptat să avem și un roman despre o relație homosexuală dintre două femei.
Preocuparea lui Marius Chivu pentru proza scurtă și pentru modulațiile acesteia este una susținută, pe termen lung, atât din calitatea de autor, cât și din cea de editor. Amintesc Best of proză scurtă a anilor 2000 (2013), Sfârșit de sezon (2014), cele două antologii Kiwi (2021/2022) și, desigur, activitatea din cadrul revistei de proză scurtă Iocan, alături de Florin Iaru și Cristian Teodorescu. Pentru Marius Chivu, proza scurtă nu este un simplu exercițiu de formare a flerului de prozator, un „antrenament înaintea marii curse”, ci este „o cursă de viteză dificilă și spectaculoasă”, observație probabil justă, acuitatea și penetranța necesare concentrării în spațiile limitate fiind mai degrabă o probă/dovadă a experienței decât a începuturilor.
revistavatra.org 