O mică pasă de cititor capricios m-a separat, de aproape trei ani de la apariție, de romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci*: știam că e un roman cu imaginar situat în mediul rural și mai știam – din cărțile anterioare sau din alte bucăți de proză publicate – că dacă Bogdan Coșa scrie o carte rurală, își va asuma imersiunea în universul ei până la capăt, fără fasoane intelectualiste sau falsificări livrești. M-am lăsat în voia acestei pase cu riscul că greșesc, dar cu promisiunea că voi reveni la un moment dat asupra restanței.
Teodor Dună face parte din artileria grea a douămiiștilor, din micul (tot mai mic) grup al poeților pentru care realul devine spontan fantasmatic iar fantasmaticele – reale, ba chiar și realiste. Erupția imaginativă alimentează în rafale electricitatea vizionară a poemelor iar administrarea ei ritualică, pe suporturi epice, mută vedeniile catastrofice în parabole cu pulberea existențială gata aprinsă. Dumitru Chioaru a zis despre poezia lui (în Noi developări în perspectivă, Limes, 2010, p. 107) că e „un continuu recviem” iar Octavian Soviany, cam tot pe-atunci, l-a calificat (în Cinci decenii de experimentalism, II, Casa de pariuri literare, 2011, p. 169) drept „cel mai apocaliptic” dintre douămiiști. Așa a fost, așa a rămas. Diploma de Patmos l-a acreditat definitiv ca reporter de agonii și martor la escaton.
Pe cât de gingașă dimensiunea protoscenariului pe care-l propune Eugen Negrici, pe atât de gravă, de intensă și poate chiar necesară este povestea Omului din Castranova1. Opțiunea pentru formula epică bizară, un (pre)scenariu, este motivată de autor printr-o adecvare la spectaculosul poveștii reale a lui Victor Măceșanu, mai precis experiența acestuia de pe front, „făcută pentru un film”. Trebuie spus însă din capul locului că, deși își asumă deschis rolul modest de evocator / ilustrator / scenarist care nu e tocmai familiarizat cu tehnicile și mecanismele / industria producției de film, reușitele estetice și, în același timp, altitudinea perspectivei etice și existențiale angajate în expunerea de față depășesc cu grație limitările și funcționalitatea de bază ale unui scenariu. Pentru că la o primă lectură cartea lasă o amprentă puternică asupra cititorului, intenția inițială a acestei introduceri a fost o analiză care ignoră constructul teoretic și imaginea criticului și istoricului Eugen Negrici, tocmai pentru a acorda o șansă corectă unei narațiuni care se susține singură. Încrâncenarea luptei pentru supraviețuire, grozăvia vieții și a morții, fețele, impredictibilitatea și inconsistența naturii umane supusă situațiilor-limită sunt redate cu atâta suplețe stilistică încât efectul este acela de maximă concentrare iar gesturile personajului devin momente absolute. Zona profundă a ființei umane este explorată fără niciun fel de menajamente și iluzii.
În volumul publicat în 1977, Expresivitatea involuntară (volum considerat de Cornel Ungureanu „o carte inaugurală”), Eugen Negrici își concentra în mod deosebit atenția asupra operei și a intenției/intențiilor acesteia, mai puțin asupra autorului, convins fiind că în procesul creației intențiile autorului și tot ceea ce este realitate anterioară și exterioară textului finalizat contează prea puțin sau aproape deloc. „Limbajul” ia inițiativa, trădând în mod creator aproape orice intenție a autorului și marcând o anumită infidelitate față de acesta, înainte așadar ca interpretul să se dovedească infidel față de ceea ce pare să fie creația. Eugen Negrici subliniază că, odată apărută, opera dobândește o existență autonomă ca univers, motivând libertatea comentatorului de a refuza o singură și definitivă lectură: „Este o naivitate în pretenția cititorului interpret, ca și a aceluia obișnuit, de a avea «sub control» opera, când opera însăși, odată apărută, dobândește o existență autonomă, liberă de posibilitatea autorului de a urmări impunerea unei anume(singure) interpretări. Textul grăiește sponte sua” (Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, București, Editura Cartea Românească, 1977, p. 11).
Cărţile mai recente ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002-2003, Iluziile literaturii române, 2008, Simulacrele normalității, 2011, Emanciparea privirii, 2014) se remarcă printr-o schimbare de ton faţă de cele dinainte. Tonul e mai radical, mai deziluzionat, mai puţin tehnicist. Uneori (ca în Emanciparea privirii), se disting reverii hedoniste asupra literaturii. Literatura română sub comunism relevă ruptura de tradiţia interbelică, prin impactul alienant al ideologiei comuniste, chiar dacă există în această carte, cum observă Nicolae Manolescu, o inadecvare: între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, se realizează o demistificare a „miturilor” ce au alimentat, cu aura lor idealizantă, tectonica literelor româneşti.
După destrămarea platformei existențiale constatată de George Steiner (comentate de noi într-un număr precedent al revistei „Vatra”), sesizând dezorganizarea câmpului respectiv, deformările survenite la nivelul conștiinței, mentalității, gândirii, atitudinalului etc., al filozofiei și, mai ales, la al filozofiei culturii, unde accentele avansate au devenit, uneori, chiar agresive. Și vom întâlni, din nou, desfășurări pe diferite zone, unele mai ușor captate, altele mai rezistente, ușor închise, acestea din urmă sprijinite pe linii de forță care au făcut posibilă vorbirea despre homo religiosus, cum scria Mircea Eliade, semnalând că rețeaua conștiinței nu afirmă doar un mecanism, ci este ea însăși un proces, cum susținuse și psihiatrul și filozoful francez Henri Ey (v. studiul Conștiința, trad. Dinu Grama, Buc., Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983), dar și medicul psihiatru și filozoful Corneliu Mircea (v. vol. Etica tragică (Ediția a doua, revăzută și adăugită, Buc., Ed. Eikon, 2019). Pentru cel dintâi, dezvoltarea conștiinței a însemnat plasarea acesteia pe pragul de pe care operează ca „organizator al ființei psihice”, iar pentru Corneliu Mircea, mai radical, însă corect în ceea ce consemnează: „Dar a putut fi alungată religia – și, prin religie, dimensiunea sacră din cetate? Nicidecum. Homo sapiens e, simultan, homo religiosus. Conștiința nu poate exista fără reperul suveran ce face posibilă sesizarea de sine și de altul. Valorile religioase sunt consubstanțiale ființei umane. În ciuda luptei disperate a celor puternici împotriva instituției religioase, Spiritul divin este deasupra tuturora și în fiecare. Nu poate fi izgonit din cetate.”
În acest moment de bilanţ a iniţiativelor teoretice şi de critică literară ale lui Eugen Negrici, îmi pare evidentă complexitatea relaţiilor sale cu opera, „asediată” din puncte de atac de o varietate ce se regăseşte la foarte puţini interpreţi români ai scrisului autohton. S-a vorbit chiar despre „contradicţiile” sale, admise totuşi ca expresie a dinamicii viziunii şi atitudinilor faţă de literatură şi viaţa literară. Căci scrierile teoreticianului şi criticului nostru atestă deopotrivă o cunoaştere aprofundată a perspectivei structuraliste şi semiotice asupra textelor, care pot trăi şi cumva independent de autor ‒ mod de a afirma, în fond, primatul lor, cu „gramatica” specifică fiecăruia ‒, ca şi încercarea de a aproxima „figuri ale spiritului creator” implicat în moduri şi grade diverse în raporturile cu lumea din afară, într-un context social-istoric dat. Şi, nu mai puţin, atenţia acordată receptorului, cititorului care stabileşte, la rândul său, legături individualizate cu ceea ce citeşte. Numele lui Roland Barthes este, fireşte, citat în mai multe rânduri, cu accente asupra avertismentului făcut de francez privind permanentul pericol al căderii literaturii în convenţionalitate, în starea de supunere faţă de „doxa” dominantă, de opinia curentă, conservatoare şi dogmatică. Umberto Eco nu lipseşte nici el din referinţele lui E. Negrici, tot ca semiotician, şi nu e singurul. Unui asemenea soi de disciplină conceptuală, ostilă improvizaţiei impresioniste, el îi ataşează însă şi un însemnat procent de relativizare a sensurilor „tari” pe care orice sistematizare teoretică le-ar putea implica. O anume dezinvoltură stilistică mărturiseşte, de asemenea, nevoia sa de evadare din „sistem”, de relaxare a situărilor teoretice ale poeţilor în rubrici cu linii prea ferm trasate. Numai că, în 1988, va publica un concentrat eseu despre… „sistematica poeziei”…
În romanul lui Claudiu M. Florian1, e urmărit modul în care un copil de cinci-șase ani descoperă, înțelege și interpretează lumea unde trăiește (România anilor ʼ70). Întâlnirea cu Occidentul, prin bunurile materiale sau produsele culturale cu care intră în contact protagonistul, jalonează și orientează procesele de familiarizare și „defamiliarizare”, deopotrivă, ale copilului cu România epocii ceaușiste. Pe de o parte, prin intermediul acestora, copilul primește explicații „pe limba” lui despre lipsurile și anormalitățile lumii din jur. Eroul nu poate internaliza carențele regimului (surprinse, în detalii semnificative, în discuțiile adulților, și receptate pasiv de către copil), dar observă „bătălia” pierdută de lumea comunistă cu cea de Dincolo, la nivelul obiectelor sau produselor culturale. Întrucât bunurile de Dincolo sunt superioare celor din lumea comunistă, eroul stabilește ierarhii între cele două lumi, alegând-o pe cea a căror obiecte/produse îl fascinează. Pe de altă parte, contactul recurent cu obiectele din RFG îl înstrăinează pe copil de lumea unde trăiește, motiv pentru care spațiul de Dincolo (în special, obiectele și bunurile acestei lumi) devine centrul de greutate în imaginarul infantil al protagonistului.
Cu un discurs al ornamentelor stridente, debutul lui alexandru adam din stilizări, ap. n-are cum să fie unul comod și nici nu vrea asta, ba dimpotrivă. E aici o poezie lipsită de eleganță și belicoasă în toată regula, care se construiește gradual, de la particular – ce înseamnă să fii gay, iar experiența personală a lui alexandru adam recuperează, în sensul ăsta, în detalii clare, un „tablou” extrem de expresiv –, la general, sau, mai bine, zis, teoretic, într-un final al plachetei de o maturitate neașteptată pentru un debutant.
Nu am încă o evidență a cărților inspirate din istoria noastră foarte recentă, având ca referință pandemia, dar cu siguranță ele vor continua să apară. Deși, paradoxal, cel puțin la nivel de presă audio-vizuală, e un subiect deja epuizat, aproape complet dispărut după izbucnirea războiului din Ucraina, pentru un scriitor veritabil de-abia acum se pot lua distanțarea și detașarea necesare pentru a scrie și a-l face inteligibil, mai întâi pentru sine, apoi pentru ceilalți. Că a fost o criză majoră, care ne-a afectat profund în cei doi ani și ale cărei efecte vor mai continua să apară în următorii, nu mai e un secret pentru nimeni. Că, din nou, realitatea bate ficțiunea și e mai surprinzătoare decât și-o poate imagina scriitorul, nu mai e o surpriză. Totuși, scriitorului îi rămâne posibilitatea de a surprinde prin felul în care integrează aceste date ale realului în universul său ficțional, luminând una sau alta din fațetele realului. Este exact metoda de lucru a Gabrielei Adameșteanu din ultimul său roman, Voci la distanță. Ia un eveniment de cea mai acută actualitate și-l folosește ca pe un reflector care se oprește asupra unui singur personaj la început, pentru ca apoi raza sa de acțiune să se extindă, să capete amplitudine și să lumineze o felie destul de consistentă de istorie. Istorie individuală, istorie familială, istorie colectivă – iată cele trei dimensiuni pe care romanciera le împletește din nou în ochiurile plasei sale romanești.
revistavatra.org 