II. Poezie
BENKE András
Odă pentru șapte surori
prețul benzinei crește zilnic
se vede de la geam cu toate că nu-i acea
pompă care merită observată
mă gândesc că-i direct proporțională
să zicem cu o altă pompă
Citește în continuare →Argument
Când am propus un număr tematic dedicat scriitorilor maghiari actuali din spațiul românesc – intitulat „Ce sau cum scriu maghiarii din România” – am avut în vedere, în primul rând, continuitatea cât se poate de firească a interesului revistei Vatra pentru literatura scrisă în limba maghiară, manifestat cu consecvență pe întreg parcursul seriei noi, din 1971 încoace. De-a lungul anilor, rubrici cum sunt vecinătăți, biblioteca babel sau ce scriu ungurii au devenit repere de neevitat pentru toți cei interesați de literatura maghiară de dincoace și dincolo de granițe. Lor li s-au adăugat numere întregi sau calupuri tematice dedicate avangardei maghiare, la fel ca interviuri și texte ale unor scriitori de primă mărime ai minorității maghiare. Și nici nu putea fi altfel din partea unei redacții cu buni cunoscători ai limbii maghiare și traducători ca Romulus Guga, Dan Culcer și, mai apoi, prolificul Kocsis Francisko.
Citește în continuare →
Cosmina TIMOCE-MOCANU
Folclorul. Cum se poate citi cu bucurie și folos
„În «lada de zestre» a neamului care e folclorul, activiștii culturali au răscolit, neobosiți, de-a lungul deceniilor de comunism. Și au pus în vitrină numai «piese» eroice: ciobani și haiduci exemplari, cântări aseptice, basme pentru copii. Ba chiar au inventat ridicole strofe lăudând prezentul harnic și mărețul viitor. Rezultatul e că multor români li se face gura pungă numai auzind cuvântul «folclor»…” Nu știu câți dintre colegii de breaslă s-ar încumeta să scrie cu atâta luciditate despre felul cum s-a construit receptarea actuală a folclorului, darămite să vâre o asemenea frază sub ochii potențialilor cititori, pe coperta a patra a unei cărți care are drept obiect… folclorul.
Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – Folclorul. O perspectivă postmodernă
În contextul etnologiei româneşti actuale, Otilia Hedeşan este, fără nicio îndoială, o voce de autoritară prestanţă ştiinţifică şi academică. Continuând activitatea etnografică a folcloristului Vasile Tudor Crețu la Universitatea de Vest din Timişoara, Otilia Hedeşan a colaborat cu mari etnologi români contemporani (Mihai Pop, Nicolae Bot, Ion Cuceu, Nicolae Constantinescu etc.), dovedind spirit de iniţiativă, energie şi dinamism în proiectele pe care le-a coordonat. Un exemplu concludent este Research Center for Heritage and Cultural Anthropology (RHeA) în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea tineri cercetători din domenii înrudite (antropologie, etnologie, studii literare, arhitectură, muzicologie etc.), angrenaţi în proiecte ce valorizează patrimoniul cultural regional. Adevărata ţintă a cercetărilor Otiliei Hedeşan este reprezentată de istoria recentă a fenomenului etnologic, perceput din perspectivă postmodernă, fiind evaluate totodată cu simţ al nuanţei şi subtilitate unele toposuri exemplare ale etnologiei, de la fenomenul povestitului, la sfera complexă a mitologiei populare, la orizontul ritualităţii sau la mecanismele etnografice ale sărbătorii. Cărţile Otiliei Hedeşan sunt ilustrative în privinţa redefinirii etnologiei din perspective inovatoare, postmoderne: Șapte eseuri despre strigoi (1998), Pentru o mitologie difuză (2000), Folclorul. Ce facem cu el? (2001), Lecții despre calendar: curs de folclor (2005), Mă razumești, fata mea? Note de teren pe Valea Moravei (2007), Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu (2015). În câteva observaţii sintetice, Ion Şeuleanu relevă cu acuitate profilul autoarei: „Otilia Hedeşan ni se înfăţişează ca o excelentă cunoscătoare a realităţii etnofolclorice anchetate pe care o «citeşte» cu o pătrundere de-a dreptul lăudabilă. La fel de familiarizată pare a fi şi cu ceea ce ţine de reliefurile de mentalitate şi de psihologia comunităţilor folclorice şi tradiţionale, ca şi de traseele pe care aceste colectivităţi tind a evolua în noile contexte configurate de o multitudine de factori socio-economici ori numai culturali, caracteristici unui prezent supus schimbărilor de tot felul.”
Citește în continuare →
Narcisa ŞTIUCĂ – Despre una dintre provocările post-decembriste ale etnologiei
În ultimul deceniu din secolul XX, disciplinele a căror sarcină era studiul culturii tradiţionale / populare româneşti s-au aflat într-o situaţie paradoxală: pe de o parte aveau deja delimitate teritoriile epistemice şi asumate metodologii şi instrumente de lucru, arhive riguros şi bogat constituite, din care rezultaseră deja o sumă de lucrări academice de sinteză, pe de alta, specialiştii constatau – chiar dacă nu întotdeauna şi recunoşteau – că lumea satului tradiţional se transformase „pe negândite”. Prin urmare, existau două căi corelative de urmat: aplicarea principiilor şi metodologiei cercetării pe realitatea pe care o oferea terenul şi adecvarea acestora la lumea rurală şi urbană în schimbare.
Citește în continuare →
Nicolae CONSTANTINESCU – Etnologia, încotro?
Îmi aduc foarte bine aminte că în vara lui 1978, revenind în țară după o bursă Fulbright la Portland State University (Oregon, S.U.A.), colegii din colectivul de folclor mi-au relatat cu îngrijorare faptul că Profesorul Mihai Pop „o cam luase razna”, susținând, la ședința festivă din Consiliul Facultăți, cu ocazia pensionării sale la împlinirea vârstei de 70 de ani, că „vremea folclorului s-a dus, e timpul să orientăm studiile noastre către etnologie”.
Citește în continuare →
Argument
Revista Vatra promovează, se ştie, noutatea, originalitatea, valoarea, ilustrând şi susţinând tineri creatori, noi orientări literare, dar este, în acelaşi timp, ataşată şi de valorile tradiţiei, ale spiritualităţii naţionale. În acest context, un dosar tematic dedicat etnologiei româneşti de azi se legitimează printr-o logică a firescului, ilustrând dinamica fluidă a continuităţii şi noutăţii, a tradiţiei şi inovaţiei. Cu toate indeciziile epistemologice, taxonomice, sau de valorizare a trecutului, cu toată relativa discreţie a manifestărilor sale publice majore, etnologia românească şi-a format, timid la început, tot mai decis mai apoi, un cadru sistemic de organizare, asumându-şi, totodată, o mare diversitate de manifestări, strategii şi modele, instituţionale sau informale.
Citește în continuare →
Cornel MORARU
Tentația rescrierii
Romanul Întâlnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008) e rescrierea unei proze mai vechi de mari dimensiuni, cu titlul omonim. Povestirea, ea însăși un microroman, n-a mai fost reeditată împreună cu celelalte proze din vol. Vară-primăvară (1989), unde a apărut prima și ultima oară. Semn că noua variantă, sub formula de „roman poematic” (la început), o transformă în mod substanțial. Contrar aspectului de roman experimental, din primele variante, textul (față de cel din nuvelă) câștigă în transparență. Se simte o relaxare (poate și un sentiment al datoriei împlinite), o decomprimare a tensiunii acumulate, scrisul e mai puțin crispat. Unele pagini par scrise într-un fel de transă, de euforie auctorială, în funcție de starea de spirit a personajelor. Este momentul eliberării – cum afirmă într-o confesiune prozatoarea – de constrângerile cenzurii și autocenzurii. În schimb, se acutizează cumva decalajul tot mai vizibil dintre timpul scriiturii și timpul istorisit (în povestire aproape se suprapun). Acum realitatea și discursul sunt două entități care nu se mai sincronizează.
Citește în continuare →
Maria HULBER
Sculptură în suflet
În cronica dedicată romanului de debut al Gabrielei Adameșteanu, publicată în revista 22 cu prilejul unei reeditări ulterioare a cărții, Tania Radu scria: „Dincolo de revelația că Drumul egal al fiecărei zile e o carte foarte frumoasă, cu adevărat uimitor e cât de bine se regăsește în fibra ei tot ceea ce astăzi știm despre Gabriela Adameșteanu”. Succesivele revizuiri ale volumului, ajunse până la cea de-a șasea ediție, definitivă, apărută în 2015 la Editura Polirom, mărturisesc despre un laborator de creație artistică, de continuă prelucrare și modelare a textului inițial. Dacă volumul păstrează în paginile sale cam tot ceea ce știm până acum despre remarcabila scriitoare, atunci el nu poate fi doar o carte a adolescenței, așa cum a opinat o parte a criticii literare de-a lungul timpului, căci la o lectură atentă observăm că trei vârste se distilează în structura sa tripartită: franjuri de copilărie se întrețes cu anii adolescenței și cu tinerețea fragedă, urmărită sub o lentilă mereu schimbătoare.
Citește în continuare →
Dan ȚĂRANU
Despre memorie, prin„ambiguitatea sceptică și consolatoare a literaturii”1
Memoria este antidotul nostalgiei, susține Christopher Lasch în The True and Only Heaven: Progress and Its Critics, un eseu despre pericolele fetișizării ideii de progres. Obsesia progresului teleologic, care nu admite abateri și erori, ci doar inamici și indivizi incapabili să înțeleagă mersul istoriei, are drept contrapondere idealizarea trecutului. Nostalgia, crede Christopher Lasch, îngheață trecutul ca model al perfecțiunii sau măcar sub forma unei alternative superioare în fața unui prezent derutant sau degradat, dar, simultan, îl desubstanțializează. Spre deosebire de această mișcare regresivă a nostalgiei, paralizată, de multe ori, de un set de reprezentări doctrinare, memoria are și o funcție integratoare și recuperatoare: „it sees past, present, and future as continuous. It is less concerned with loss than with our continuing indebtedness to a past the formative influence of which lives on in our patterns of speech, our gestures, our standards of honor, our expectations, our basic disposition toward the world around us”2. Astfel, nostalgia șterge tensiunile, alternativele, posibilitățile care compun și colorează țesătura lumii, elimină ce nu îi convine, fiind o construcție utopică. În schimb, memoria implică un traseu cu dublu sens între prezent și trecut, descoperă în prezent ramificațiile bănuite și nebănuite ale trecutului și în trecut potențialitățile actualizate în prezent, respectiv eșecurile, blocajele, corelațiile fără cauzalitate evidentă, disparițiile misterioase ale unui discurs / comportament sau resurgența altora. Nostalgia este o proiecție puternic emoțională, compensatorie, hrănind o interpretare unică a trecutului. Memoria ‒ un proces afectiv-intelectual, care colectează și zgura realității și ceea ce în exercițiul nostalgiei este zgomot de fond.
Citește în continuare →
revistavatra.org 