Alex. Cistelecan – Noblesse oblige
De la „în căutarea adevăratului Marx” la „autorul unuia din ultimele sisteme filosofice”: titlurile capetelor de sumar din recenta carte a lui Nicolas Tertulian despre Lukács* rezumă perfect atât evoluția gândirii filosofului maghiar, cât și, mai general, destinul istoric a ceea ce s-a numit „marxism occidental/Western Marxism”. Un curent1 născut să facă revoluția (sau măcar să o însoțească filosofic), dar care a sfârșit făcând Cultură, altfel spus articulând ultima mare filosofie burgheză, ultima expresie sistematică și totalizantă a spiritului occidental. Acest destin paradoxal al marxismului occidental – de filosofie ce se naște din imediata vecinătate a istoriei, dar care supraviețuiește tocmai grație rupturii de aceasta – este, în fond, expresia interiorizată și mediată filosofic a propriei sale origini istorice și a contradicțiilor acesteia. Cum spune faimoasa deschidere a Dialecticii negative, „filosofia, care părea odinioară demodată, supraviețuiește tocmai pentru că momentul realizării sale a fost ratat”. Născut între două revoluții (cea prematură și, implicit, incompletă, din Rusia, și cea comunistă din Vest, condiția întârziată de posibilitate a celei dintâi, dar care, cum se spune, a murit speranță și a lăsat astfel fără speranță inclusiv încercarea bolșevică), și ca atare marcat profund de această așteptare escatologică a unei revoluții parcă iminente, deja declanșate, și totuși neîncetat ratată, „marxismul occidental” a întreținut cu moștenirea lui Marx și cu istoria mișcării socialiste un raport cu totul aparte. Citește în continuare →
Nina Corcinschi – Eugenia Bulat, reverii din (auto)exil
„– Această carte va fi altceva, Alter” este prima frază din dialogul lui Alter cu Donna, dialog cu care începe cartea Eugeniei Bulat Piatra de Ca̓ Vendriamin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter*. Este cea de-a treia carte a autoarei despre condiția imigrantului și prima care dilată contururile poeziei spre spațiul prozei, conținând fragmente de dialog dintre Donna și Alter, în care confesiunile, întrebările, reveriile fac corp comun cu poezia, într-un lirism molcom, clipocitor, acvatic. Citește în continuare →
Denisa Bud – Cultura românească între comunism și globalism
Sistemul cultural românesc din ultimele decenii a fost pus adesea sub interogare tocmai din pricina schimbărilor istorico-politice. Cum bine se știe, în perioada comunistă, cultura a fost adesea utilizată ca instrument de propagandă, astfel încât nu s-a putut vorbi de o evoluție a acesteia. Începând cu 1990 și cu instalarea democrației, s-a sperat la o regândire a domeniului cultural, însă a devenit segmentul cel mai puțin favorizat la nivel economic și nu numai. Volumul Angelei Martin, Ascensiuni interioare*, cuprinde o serie de interviuri care subliniază tocmai această criză a culturii române. Autoarea reunește o serie de interviuri apărute, majoritatea dintre ele, în revista Cultura, a unor intelectuali români și a câtorva oameni de cultură străini. Citește în continuare →
Florina Lircă-Moldovan – A citi și a scrie. Bărbații sau femeile…
„Cum citesc bărbații cărțile femeilor”? Iată întrebarea… și totodată cartea… publicată la editura Polirom, în 2017, din – cel puțin – curiozitatea Liei Faur și a lui Șerban Axinte. Care nu s-au lăsat până nu și-au convins colegii de condei (destul de mulți, se vede din cele câteva zeci de răspunsuri) că literatura merită o dată în plus dezbătută, chiar dacă, în cazul de față, mai mult din perspectiva lectorului decât a scriitorului. Și, mai concret, dinspre bărbați înspre femei. Citește în continuare →
Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (II)
Data trecută am evocat împrejurările în care a fost creată, la București, prima școală românească de teatru, Școala de muzică vocală, declamație și literatură din cadrul Societății Filarmonica (1834-1837); am vorbit despre modul său de funcționare și despre profesorii și cursanții, dar mai ales cursantele acesteia. Acum a venit momentul să le cunoaștem pe elevele Filarmonicii mai îndeaproape și o să începem cu cea mai faimoasă dintre ele:
Frosa (sau Eufrosina) Vlasto (n. 20 oct. 1821, București – m. 3 nov. 1900, București)1, poate cea mai talentată dintre cursantele Filarmonicii, era fiica boierului Alexandru Vlasto, pare-se de origine grecească, și a soției sale Maria, nepoată, susținea ea, a căpitanului Pârvu (pesemne cel din neamul Câmpinenilor), „de a cărui vitejie se vorbește în istorie”2. Citește în continuare →
Amalia Cotoi – Regimul monumentalității în literatura română
Fabrica de geniu e un fenomen de două ori important în literatura română. În primul rând, gândit ca un sequel al momentului eminescian, conținutul reușește să producă istorie și miez acolo unde discursul public și retorica omagială livrează, cel puțin o dată pe an, un înveliș. Odată cu Adrian Tudurachi și cu analiza mecanismelor de aureolare a unor personalități literare fondatoare, Eminescu nu mai e o culme a genialității privită în abstract, ca o consecință a unei literaturi supusă tentativelor nereușite, ci un rezultat aproape organic al tendinței spre „genializare” proprie oricărei culturi emergente. „Geniul e soluția literaturilor care nu dispun de un patrimoniu literar și care capătă conștiința propriei precarități prin comparație cu o literatură mai bogată.” În al doilea rând, prin asumarea unei literaturi văzută ca „uzină al cărei principal scop rămâne mărirea producției” și prin înlocuirea, în termenii lui Jan Baetens (din Une défense „culturelle” des études littéraires), noțiunii rigide de obiect (literar) cu conceptul dinamic, de practică culturală, studiul lui Tudurachi devine un must read și ca abordare metodologică. Citește în continuare →
Mihaela Vancea – Manifeste resemnate
Să vorbim puțin despre bani./ Să vorbim puțin despre muncă./ Să vorbim puțin despre timp. O invitație la șuetă ar părea de la prima pagină noul volum de poezii* apărut în colecția Vorpal. Dar lucrurile sunt mai serioase de atât, căci, așa cum și-a obișnuit cititorii, Elena Vlădăreanu rămâne o ,,autoare cu program”, după cum o numea Octavian Soviany în Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, Volumul II. Bani. muncă. timp liber rămâne în aceleași grafice ale stilului autoarei: nu lipsește factorul biografic, nici spiritul feminist, de frondă, manifestat în poeme de tip monolog și mai ales, nu lipsește atenția la detalii care denunță nedreptăți și incompatibilități de zi cu zi. Estetica sa distinctă vine la pachet cu un discurs mai direct decât cel utilizat în volumele precedente.
Senida Poenariu – Cu Andrei Bodiu despre viață și despre moarte
Antologia Oameni obosiți*, editată la Cartier de Claudiu Komartin, își atinge scopul și prezintă „o imagine de foarte bună rezoluție” a poeziei lui Andrei Bodiu. Selectând poeme din volumele Pauză de respirație (1991), cursa de 24 de ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000), Oameni obosiți (2008) și Firul alb (2014), Komartin vede „multă primăvară în poezia lui Andrei Bodiu”, o poezie „întocmai cum a fost și omul”, în timp ce Al. Cistelecan îl cataloghează pe poetul brașovean drept un „poet al infernului, al asfixiei cotidiene”. Selecția lui Komartin, ilustrativă cum spuneam pentru poetica lui Andrei Bodiu, confirmă fără drept de apel încadrarea lui Cistelecan, așa că nu putem să nu ne întrebăm, totuși, cât de adecvată, cum ar spune Mircea Martin, este „imaginea” pe care încearcă programatic editorul acestei antologii să o contureze. „Primăvara Bodiu”, cum își numește de altfel antologatorul nota introductivă, respectiv poezia „debordând de vitalitate”, lipsește cu desăvârșire. Citește în continuare →
Ioana PAVEL – Punct şi de la capăt
revistavatra.org 