Alex CISTELECAN – Practica imediat metafizică
În 1999, Verso publica Ghostly Demarcations, un volum colectiv coordonat de Michael Sprinker ce cuprindea lucrările unui simpozion pe marginea cărții lui Jacques Derrida, Spectrele lui Marx. În cea mai strălucită intervenție din volum, Terry Eagleton susținea că pretenția lui Derrida de a continua, ba chiar de a radicaliza, moștenirea marxistă implică, de fapt, o evacuare a oricărui conținut din marxism, din care nu mai rămâne decât forma goală a unei „mesianicități fără mesianism”, o „Nouă Internațională”, dar una „fără statut, fără titlu și fără nume… fără partid, fără țară, fără comunitate națională… fără organizare, fără ontologie, fără metodă și fără aparat”. În răspunsul său la critici din finalul volumului, Jacques Derrida, după ce promitea furios că nici nu are de gând să ia în discuție intervenția ireverențioasă a lui Eagleton (sau a lui Aijaz Ahmad – într-adevăr excelentă și ea), încheia totuși revenind asupra acestei obiecții – de „marxism fără marxism” – și exclamând: „yes, that is exactly the point!”: altfel spus, acest „marxism fără marxism” nu este nicidecum o eroare sau fundătură filosofică, ci exact rezultatul dorit al operației de deconstrucție, de evacuare a oricărei pozitivități esențialiste, metafizice, și supraviețuire spectrală a indeconstructibilului astfel rămas. Citește în continuare →
Terry EAGLETON – Marxism fără marxism
Nu încape vreo îndoială că deconstrucția derridiană a fost un proiect politic de la bun început, sau că Derrida însuși, într-un mod oarecare, convenabil de nedeterminat, a fost întotdeauna un om al stângii. Nici unul din cei care sunt conștienți de natura profund ierarhică a sistemului universitar francez n-ar putea rata forța politică a deconstrucției care a înflorit la sânul neprimitor al acestuia, precum glumețul în interiorul unei găști de raționaliști de elită. În interior, dar și în exterior, căci Derrida însuși este un algerian (post)colonial de origini evreiești sefardite, ale cărui contacte timpurii cu înalta și glaciala cultură pariziană au fost, din câte putem deduce, unele extrem de alienante. Filiera algeriană, printre altele, l-a apropiat de cercul faimos al lui Louis Althusser din rue d’Ulm, și astfel de un marxism atrăgător în anti-umanismul său, chiar dacă încă prea metafizic pentru gusturile sale. Dar Derrida a insistat adesea pe caracterul instituțional, mai degrabă decât doar textual al deconstrucției, astfel încât nu e cu totul surprinzător că întâlnirea sa cu marxismul, pe care, acum câteva decenii, o anunțase sec în Positions ca fiind încă una „ce va să vie”, a sosit în sfârșit, într-un sens. Citește în continuare →
Giordano ALTAROZZI – O epopee pontică
Cartea Sabinei Fati reprezintă un demers bibliografic greu de catalogat; ar fi poate mai simplu să spunem ceea ce nu este, decât ceea ce este. Deși autoarea este ziaristă de meserie, cartea sa nu reprezintă un simplu reportaj jurnalistic. Deși conține multe analize de tip geopolitic, nu este o carte de geopolitică; de asemenea, nu este o carte de istorie, în ciuda nenumăratelor trimiteri și analize care o aproprie de acest domeniu; nu este o carte de sociologie, deși volumul conține elemente de analiză sociologică; nu este o carte de antropologie, deși în multe pasaje ființa umană este studiată din punctul de vedere al comportamentelor sale sociale, culturale, artistice, chiar filozofice. De asemenea, volumul nu constituie nici un jurnal de călătorie, evenimentele trăite de-a lungul periplului în jurul Mării Negre fiind folosite ca fundament al unor analize care sunt în același timp sociologice, istorice, geopolitice, antropologice. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Puncte de vedere şi voci
Urmărit încă de la debutul său literar, Anatol Moraru este unul dintre puţinii prozatori basarabeni de influenţă barthesiană, remarcându-se drept un artizan al limbajului şi gurmand al stilului. Limbajul prozei sale este felin (ca să preiau un cuvânt cu care Eugen Simion îl caracterizează pe Barthes), în sensul în care face iscusite piruete intertextuale şi mişcări voluptoase prin şotronul de cuvinte. Hedonist al discursului, lasă totuşi biografemele (tot barthesiene) să contureze veridic şi spaţiul social al oraşului Bălţi. De altfel, Anatol Moraru este unicul scriitor care a adus Bălţiul în proză şi i-a conferit demnitate literară. În romanul său Turnătorul de medalii şi în cărţile de proză scurtă, campusul universitar, studenţii şi profesorii întemeiază un topos literar distinct. Forfota pitorească a acestora, intrigile picante, nesfârşitele combinaţii erotice constituie sâmburele epic, din care Anatol Moraru face un subiect artistic spumos, plin de (auto)ironie, umor şi vervă discursivă. Un discurs care se (auto)savurează în voluptatea propriului joc de cuvinte. Citește în continuare →
Andreea POP – Metodica scenariilor
Expansive și cu mult nerv, poemele din Ea e Matilda cu care debutează Teodor Sinezis au aerul unor „acrobații” erogene. Două sunt zonele lor preferate de speculație. Odată, discursul senzual, care oscilează, mobil, între obsesie (2 mai babies), observație machistă (mall du siecle) și mecanică a încriptării erotice în limbaj cibernetic (andante and ante) și care traversează în mare viteză volumul de la un capăt la altul. Citește în continuare →
Amalia COTOI – Romanul kafkaesque
Aclimatizați în proza milenariștilor, aerisită, fără prea multe veleități de construcție, cu rezistență cvasi-nulă la o primă lectură, privim orice roman cu pretenții de re-lectură ca pe un Englishman in New York. Or, despre Scriptor sau cartea transformărilor admirabile*, proza de debut al lui Codrin Liviu Cuțitaru, se poate spune că e tocmai asta: un roman al ițelor încâlcite și al supraaglomerării duse până la nevoia unei neîncetate re-întoarceri la capitolele anterioare. Citește în continuare →
Florina LIRCĂ-MOLDOVAN – Visând la Elisa
Uite-o pe Elisa, nu mai e Elisa! Departe gândul de a reduce singurul roman publicat în țară al lui Mircea Teorean (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017) la un simplu joc de cuvinte – nici măcar în joacă nu se cade –, deși literatură fără cel puțin o pornire ludică nu cred să fie posibilă, fie ea vizibilă și numai în jocul de-a imaginația. Dar cine e Elisa? Prea bine nu știe nici autorul, măcar că îi împrumută numele în cartea sa. Sau, dacă știe, nouă nu ne-o spune explicit nici în final (unul enigmatic, învăluit în mister, ca, de altfel, aproape întreaga „poveste”). Până la urmă, pentru cine ar conta atât de mult cine este, cât timp ea este! Și poate e chiar ce și-a dorit scriitorul. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Investigările realismului socialist. O problemă de literatură română recentă?
Al doilea volum al seriei Studii de literatură română recentă coordonate de criticul Gheorghe Perian, Contribuții la istoria realismului socialist*, încearcă să modifice perspectiva canonică istoriei literare asupra unui subiect revizitat frecvent de cercetători, realismul socialist, mai cu seamă în contextul unor mișcări teoretice care pun în discuție tot mai des și în forme diverse relațiile de putere, prin identificarea unor momente alternative în desfășurarea fenomenului. Citește în continuare →
Ovio OLARU – Disecții cu drujba
revistavatra.org 