Ioana ȘERBAN
Vrăjitoarea
Locuiesc în lume de ceva vreme –
mai sălbaticele cântece mai negrele vrăji de dinainte
oare nu ele-mi dădeau o conștiință morală?
Acum stau într-o poză – îmi vine bine –
dar nu mai bine decât suferința
în care de fapt nici nu te vezi unde în locul chipului
ai o descărcare de fulgere
care spală orice tic orice grimasă
pe orice cuvânt îl coboară în pântec și-l azvârle în cer
de trei ori trei
Dar acum stau și văd că și poza a învățat să bată ca o inimă
s-o falsifice cu atâta precizie încât trebuie s-o supun la un test
le pun una lângă alta – poza mea și inima mea –
cea adevărată cedează
Eu sunt fiara care n-a fost dresată să câștige orice joc
încap în lucruri simple:
în frunze în coasta unui bărbat în alergarea mea
precum strămoșii mei huni nu văd decât stepa întinsă dinaintea mea
propria mea femeie
deposedându-mă acolo de sexul meu
până ce din nou devin eu însămi femeie și apoi mă cuibăresc în coasta unui bărbat
ca un vârf de suliță mă cuibăresc
să-l străpung să-i țâșnească apă și sânge
și miere
Dragul meu
Prea degrabă se termină omul pentru inima lui
peste vârful capului ar trebui să mai aibă un copac un ou
ochii celuilalt
mai negrele vrăji mai rapidele descărcări
timpul nu le-a înregistrat dar lumina da
atunci lumina să curgă –
Aleph
Scriu un poem din nimic –
lâncezesc printre oameni și fum până ce greutatea propriului chip
mi-i face mai apropiați
îi aud cum povestesc:
„Era un poster alb doar cu un dreptunghi pe el și dedesubt scria
că aceasta e lama unui cuțit fără mâner”
Mă strecor printre ei și fața mea e undeva în urmă admirând acel cuțit –
atât de liber de mânerul său
liber de mâna care l-ar copleși cu o întreagă cosmogonie de eșafod și aur
dintr-odată imponderabilă strălucirea lamei lui cuprinde
toate remarcile noastre de-a lungul tăișului
fără să le oglindească înapoi în lume –
Aleph al insinuărilor,
cât de pură strălucire
cât de pur cuvintele noastre se odihnesc pe lama ta
cuvintele noastre pe care noi nu le ascultăm niciodată acum ascultă tăcute de
propria lor îmbrățișare –
aceasta nu e despre noi
nici despre pierderile noastre
nici despre a șaptea amintire a celei de-a șaptea amintiri limpezite din cupa noastră
Cuțit-fără-mâner, Aleph al sinucigașilor,
împlântă-ți strălucirea
în ochii mei
adânc în somn
deasupra imaculatului nimic luminat de lună.
Vărsătoare
Cine este cel pe care-l iubesc? De secole îi torn chipul
în acest vas fără fund
trebuie c-am fost blestemată să-l umplu
condamnată la umbra lui fără capăt
Explicațiile au secat – la fel și privirea
verific zilnic horoscopul unde conjuncțiile Soarelui cu Venus vin și trec
vin și trec
să treacă de la mine vasul acesta
Dar tot aici rămân cu ulcioarele mele să-l umplu în fiecare zi
cu timpul acest gest a devenit atât de cald
mă îmbracă-n blana unui leu – strig cu vocea unui leu:
Vă rog, să nu treacă de la mine vasul acesta!
Acum sunt atât de aproape:
și atât de goală această profeție care dă pe din-afară
și atât de lacomă pentru ulcioarele mele și visele mele și blestemele mele și
frustrările și gemetele
sângele crăpăturile palmelor strigătele din cercurile degetelor
și niciodată nu e de-ajuns!
Pesemne că lumea din capătul celălalt al vasului s-a preschimbat într-un potop
înghite orașe și instalații
și haina unui trecător
înecându-l
și primenind încă o dată totul –
Continui să torn
planetele sparg puritatea în mii de bucăți
eu sparg planetele între degetele mele.
Descântec
Nu-mi mai e teamă când ceilalți îmi spun că sunt singuri
pot să-i ascult oricât –
învârtind între degete colții descleștați ai leului
(n-am salvat dintre ei nici adevărul nici minciuna)
fețele mele în lume se schimbă se inflamează devin puncte care mârâie
le pictez buzele în roșu
nu au între ele nici adevărul nici minciuna
doar linia subțire a compromisului –
M-am născut prea târziu ca să-i întâlnesc pe cei cărora aș fi putut să le șoptesc toate astea
din păcate sunt fie prea bătrâni fie prea reci
în mormântul lor verde din Père Lachaise –
Feți-frumoșii mei morți vă trimit aceste șoapte
ca pe un cântec de leagăn
o operație estetică ce fixează pe oasele voastre
în loc de picioare descărnate o coadă de sirenă
sau un corp de centaur
în loc de craniu un cap de Minotaur
Hai s-o ștergem împreună înapoi în labirint să găsim ieșirea
din nenorocita asta de singurătate grețoasă
între buzele noastre
în loc de linia subțire a compromisului
cu sămânța care ne-ar renaște în lume pe toți
simultan
să ne înmulțim să descântăm pământul.
***
Le-am spus prietenilor
că o să plec departe o să mă izolez
poate o să mă las de scris – a șaptea și ultima chakră a izolării
prietenii mei nu m-au judecat
mi-au dat în schimb un rânjet un căscat o sprânceană încruntată
în țara îndepărtată pe ele mă culc
deasupra capului îmi înflorește
lotusul negru cu o mie de petale
al celei de-a șaptea chakre
a izolării.
***
Cândva îmi depozitam demnitatea în lucruri
apoi pierzând-o mi-am depozitat imaginile în lucruri
apoi pierzându-le – nici măcar pe acelea –
ci nimicul meu până când nici pe el nu l-am mai avut
dar continuam să depozitez să pompez în lucruri
ceva – ce? –
iar ele începeau să fie din ce în ce mai rumene mai frumoase
să-mi dea înapoi totul – talentul imaginile demnitatea
suferința
de-atunci am devenit o țintă vie într-o
lume prea frumoasă atât de frumoasă.
***
Leo BUTNARU
Început şi final de spici
În memoria lui Ioan Flora
Onorată audienţă
onorată insistenţă
poezia se cam ascunde de lume
sau
aşa ar trebui să fie
unde şi unde
de loc
de timp
şi electromagnetice unde
şi unde
în discreta s-ar părea răspândire
până peste infinit
până peste fire
de om sau de mac
sau peste simplul raţei mac-mac
mereu ca un atac eşuat
întru comunul acord
dar şi atac de cord
al tău la propria ta persoană
încât
până a iscăli aici
iluzoria poezie
chiar ai putea muri
firea-ar să fie… – ea
poezia poezie…
Dragoste şi memorie
Noaptea ne interzice chipurile.
Noaptea e un fel de cenzură.
Noaptea ne interzice chipurile.
La un moment dat, definitiv.
Ar trebui să avem memorie bună
pentru ca să ne iubim chiar şi atunci
când nu ne vedem.
* * *
După ce trag adevărul de păr
unii umblă cu zulufi blonzi sau negri în gură;
după ce au tras adevărul de păr
faţa adevărului devine oarecum alungită
elipsoidală
încât despre unul
sau despre altul dintre oameni se spune
că el ar fi tras la faţă
mai că stil Modigliani.
Liniştea şi chiorăitul
Mai de mult
undeva prin Moldova
Eminescu auzea cum iarba creşte;
cu decenii mai târziu
în nopţi transilvane
de atâta linişte revărsată-n jur
lui Blaga i se părea că aude
cum se lovesc de geamuri
razele nimbului lui Dumnezeu
(aşa ceva);
cam tot pe atunci
altfel zis concomitent cu nopţile de la Lancrăm
uneori
în preajma Ploieştilor
de atâta linişte
se auzea cum chiorăie petrolul în
burta pământului flămând
încât
îl făcea să izbucnească-n hohote de râs pe Mefisto
sau
pe mai că discipolul său
Caragiale.
Ceva din august 2013
Era august (mai este încă)
şi pe ţărmul mării
dar şi în valurile ei era frumos
sub soarele generos
în bătaia vântului soros (nu George
adjectivul venind de la soare …).
Chiar aşa era
precum se întâmpla
la Vila „Stancu” unii poeţi declamau versuri
uşor sentimental-postmoderniste
adică ironice despre rujul de buze
cu care să picteze meduze
cu periuţele genelor fine
cu care să bage în design delfine
până în după-amiaza în care se află
că murise voievodul ţiganilor (sau
precum scrisese Strauss Der Zigeunerbaron)
şi acolo la Neptun deja vedeam
cum piraţii îşi coborau în bernă steagurile negre
cum veneau condoleanţe dinspre Berna
şi cum (cu gândul la viitoarele voturi)
la priveghi se produceau preşedintele ţării şi
oarecine dintre şefii de partide
ţiganii fiind apolitici
drapelele piraţilor politice fiind
în acel final de comândare
ce putea fi unul dual – sau ca altă mâncare de peşte
sau – sfârşind în coadă de peşte.
Descrierea situaţiei
1
Dacă mai suport cât de cât
o piatră pe inimă
pe creier nu suport nici barem
un fir de nisip – cu toate că
probabil în scoica craniului
s-ar putea zămisli o perlă – dar
repet: nu suport nici firul de nisip
pe dunele circumvoluţiunilor.
Hei, tipule!
I-aţi dracului negreaţa de sub unghie
de pe creştetul meu!
2
Dacă mai suport cât de cât ca destinul
ca vinul
să mi se urce la cap
nicidecum nu pot suporta
chiar propriul destin
de încearcă să mi se urce
în cap – aici
e tronul libertăţii mele.
3
Cu alte cuvinte
să rămânem la descrierea situaţiei
fără să ajungem la
descreierarea ei.
Balerina
Moartea i-a fost atât de liniştită
chiar lină
de parcă de pat i s-ar fi apropiat o balerină
iar în lipsa nevoitei asedieri
moartea e fix la timp
şi fără de pierderi
nu ca în cazul celor
când de neplăceri
morţii mai că-i vine s-o ia îndărăt
dar în fine
nici în atare cazuri nu poate fi vorba de retenţie
pentru că după ceva tevatură
şi infimă întârziere
moartea nu renunţă la intenţie
doar că în această situaţie e ceva mai puţin artistism
precum atunci – vă spuneam –
când moartea e atât de lină
de parcă după ultima suflare a omului
vine o balerină
ba mai mult
în graţioasa-i mişcare
balerina pare a fi plutită
pare a fi înălţată chiar
de acea ultimă suflare.
Între
Între pedeapsa capitală
şi
recompensa capitală
sau invers
pentru cel vinovat că a iertat o vină
sau gratulat că a uitat o vină
uneori morala şi legea omului sunt
hiene hăitaşe şi hoitaşe
sau zeiţe ce încunună cu lauri;
chiar aşa
morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală
şi
recompensa capitală
sau invers
în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări
fie a celui încoronat
sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat
cu tot cu coroană.
Perpetuum
Totul se repetă. Chiar şi ceea ce
nu a avut loc – îşi repetă
absenţa.
***
Lucia NEGOIȚĂ
Poeme
***
Alesesem duhovnicul aspra lui dojană
să-ngenunchez pe cojile de nucă
și nu pe cel care ofta cu apăsare
iertare dând prin sărutarea pe frunte
știam că sunt dar nu știam să fiu
slujbaș la TVR zile în șir așteptând
cu ochii spre cer îndărătnica ploaie de vară
ca pe harisma vorbirii în limbi
camera merge indignați-vă
nu pierdeți filmele
tot mai ingenioasele cafturi sângele pe pereți
extratereștrii cu cel de-al treilea ochi
lăsați să zburde indecența micilor detalii
dramoletele cotidiene cu aurolaci
inocentare nurii tăi sunt călcați în picioare
în geanta mea cu femeiești nimicuri
primite-n dar de la elfii poznași
ce lesne trecură prin porțile visului
avec leur robe humide au bord
o scrisoare din celălalt veac
vocea e singura care ne definește
rămân al dumneavoastră devotat
Constantin Noica
sună șefu`
iar umbli fată prin văile morții
când viii te așteaptă ay ay
***
La atingerea ta acest plaur îmbălsămat
cu rădăcinile-n cer
primește darul vederii
precum orbul
prin mângâierea cu tină
apa de tânăr trup nu ține minte
robia nici drumul întoarcerii
prea repede povara funerară
își așează răsplata
peste chipul unei patrii pierdute
mereu exaltată
intri în saloanele cu paturi
și dulăpioare colorate naiv
pe care stau tolănite
jucăriile made in China
lângă valizele cu citostatice
(surâsul mecanic al fondurilor europene)
câteva planșe pe care pensula
întinde o pată apoasă
un soare pleoștit și îngerul
cu o aripă stă învelit
în părul Mitrodorei risipit ca ploaia
printre neguri spini și vrejuri încâlcite
dinții păcatului cad retezați
prin gura lui ah dulce rotunjită
abandon
expiere
înfricoșare
***
Peste o apă neînsorită prin putreziciune
se târăște orgoliul prin umilință
feminitatea își dibuie hrana
precum un pește vorace
bucatele pământești
templul zidește din ziuă în noapte
profeții despre zilele regelui
jurăminte ale sărăciei în duh
gata să prindă între coapsele reci
deocheate obiceiuri postmoderne
cine să mai spună soarta mea e poezia mea
nouă condamnare la viață
mâl luminos eliberat de trufie
cu bătăliile pierdute
frunzele milei urzind
un rău și mai mare
o cumpănă între răul de afară
și somnul mocnit dinăuntru
ce sufletul a risipit rămâne risipit
cădere pe pământ
prin lujere urcând
la Înviere
***
Mă pândește iar copilul necunoscut
care ar vrea să se-nchidă
în temnița somnului
fără nume ca zeul
îl apără Îngerul Sfântul îi dă suflet
fără cuvinte curge rugăciunea
fecioară și maică
***
Lui Șerban Foarță
Despre mâinile gemene n-am scos o vorbă
în trupul același
streașină leagăn potir
se roagă se-nalță la cer
legate una de alta
străine de-odată
atunci intrasem în luptă
sprijinită pe trupul firav ca de sticlă
o dinastie veche a ținut să-mi vorbească
pianul aproape dispărut Bösendorfer
clapele oraculare albe și negre
tresar înainte să fie atinse
de urletul gros al femeii de la Maternitatea Avrig
exerciții de Czerny canonul
vremii pe loc îndârjirea
o molie ca o petală
țese sigilii de tutun și tămâie
peste placa de bronz
dreapta mea binecuvântată și zboară
întoarce pagina pe portativ precum
bobul ascetic de chimen
(peste el cantorul lăsase câțiva stropi de salivă)
iar stânga a zeului pedepsitoarea
suflă peste degete abur matern
iertarea a toate
dalbe flori ale Dalbei
florile Lunii
***
Scurtă e viața noastră băieți
cât paza luciolelor printre studenții săraci
sau unduirea lanceolată a grozamelor
din păduricea de pini a lui D’Annunzio
aliniați-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor
Gaudeamus cântecul tragerii pe roată
a păcatelor tinereților noastre
e loc în cazanul vrăjitoarei
pentru peștii de pradă dar și
pentru lascivele undițe
rupeți filele din calendar
cu zilele călugăriței de nuntă
și înmormântarea – mi-a spus Mitrodora
scuturați praful
de pe sandaua Galileanului
trecând prin Samaria
poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie
abandon maculare sfidare
dictatură inocentare discurs
o hojmelie în jurul căreia
am șezut și am plâns
pe nimeni nu lăsați
să vă batjocorească tinerețea
(Epistola către Timotei)
***
Zamfira ZAMFIRESCU
***
e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre
împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile
când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină
***
când dormi
în lumina lunii
uneori
sufletul se destramă
şi suie tăcut
până în palma mare a lui Dumnezeu
făcută căuş
apoi se pogoară
ca praful în odăi neumblate
se aşterne în trup
dimineaţa îl găseşti
mai alb
mai curat
şi te simţi tulburat fără pricină anume
ca atunci când îţi treci mâna
prin blana unei vulpi
împuşcate în inimă iarna
***
e vremea culesului
iau fricile vechi
pe care praful nu se așterne niciodată
le așez în sertar
una câte una
pun între ele flori de lavandă
în timp ce tăcută
dâra albă a unui avion
împarte cerul în două
***
camera se luminează de fiecare dată când trec pe stradă maşini. farurile lor proiectează desenul din perdea pe tavan. ce înserare frumoasă astăzi. zic. ce înserare frumoasă în fotografiile tale. îți zic. mă uit invers, dinspre fotografii înspre tine. văd blocul gri, balconul gri, cu sticle goale, cutii de carton, mucuri de ţigară şi praf. văd fereastra, perdeaua dată-ntr-o parte, pe tine te văd în̶c̶ăr̶u̶n̶ţi̶t ţinând în mâinile ridicate aparatul de fotografiat argintiu. și inima sub cămaşă. te ţin minte. să ştii. eu te ţin minte păşind fără zgomot pe scările învelite-n mochetă. bătând la uşă după miezul nopţii. ”ţi-am adus cartea”. atunci am zâmbit şi tu ai zâmbit. oraşul dormea încolăcit ca o pisică. astăzi, după foarte mulţi ani, scrisul tău de mână e tot acolo. pe prima pagină. la fel de cuminte. înduioşător de cuminte.
***
în primăvara în care a plouat câteva zile la rând, fără oprire, pe râul umflat și tulbure care curgea prin dreptul grădinii, au trecut plutind crengi, frunze, pene, cutii de carton, bucăti de lemn, stârvuri de ciori, pești morți și o bancă verde, care s-a oprit încurcată în sălciile pletoase de pe mal. Era o bancă mare, din lemn, cu spătar și mânere frumos arcuite, de asemenea din lemn, ca acelea care se găseau pe aleile din parcul central, înainte să mă nasc eu. V. a scos-o din apă, a curățat-o de mâl și, după ce ploaia s-a oprit, a lăsat-o o vreme la soare, în curte, să se usuce. După ce s-a uscat, a cumpărat un bidon de vopsea verde, o pensulă, o sticlă de diluant, a vopsit-o cu grijă și apoi a așezat-o la poartă.
Vara care a urmat a fost neobișnuit de caldă și banca s-a dovedit foarte folositoare.
De câte ori se așeza cineva pe ea, deasupra ei începea numaidecât să plouă.
***
Când am ajuns pe mal, m-am așezat în iarbă, mi-am șters cu degetul arătător praful de pe sandale, le-am verificat cataramele, mi-am netezit părul și-am început să o aștept pe mama. Ziua era luminoasă și mirosea a duminică dimineața, cu toate că era joi după-amiază, frunzele plopilor sclipeau, apa râului forma vălurele ce se fugăreau la vale. Singura mea teamă era că, în timpul ce avea să se scurgă așteptând, o să cresc și, când va sosi, mama va trece pe lângă mine ca pe lângă o străină, asa cum trec prin pădure căprioarele pe lângă puii lor mari, fără a-i mai recunoaște vreodată.
***
Își scutura îndelung de zăpadă bocancii în faţa ușii, apoi intra împreună cu o pală de aer rece. Se așeza pe scaunul din bucătărie și astepta sfios, întunecat și tăcut ca o taină. Purta un surtuc gros din pănură, cu revere tighelite, buzunare adânci şi nasturi mari, lucioși, cusuţi pe două rânduri cu o aţă spălăcită, petrecută în cruce prin cele patru găuri. Avea mâna dreaptă vârâtă într-o mănuşă din piele de miel. O mănușă specială, croită pe măsura mâinii lui cu două degete lipsă. Privirea lăcrămoasă i se așeza pe toate lucrurile din încăpere și era aidoma cu cea a iedului cel mic în așteptarea caprei, după ce fraţii lui au fost mâncaţi de lup. Când se ridica să plece, pe podeaua bucătăriei lăsa în urmă o băltuţă de apă noroioasă, și, prin colturile mai întunecate, ca niște pânze fine de păianjen, rămâneau agăţate oftaturi sure. Se îndepărta pe strada străjuită de felinare neaprinse, fără grabă, aplecat, însoţit îndeaproape de un îngeroi bătrân şi zgribulit ale cărui aripi, din cauză că și el mergea aplecat, lăsau în zăpada proaspătă două dâre adânci. Ca de sanie.
La mare
Eu prima oară la mare am fost cu trenul împreună cu tata în vacanța de vară dintre a zecea și a unșpea mama ne pusese pe drum pâine brânză ouă fierte roșii și castraveți din grădină sare într-o cutiuță de medicamente tata era în costum și cu pălărie de parcă mergea la biserică și el ca și mine urma să vadă prima oară în viața lui marea pe care până atunci o văzuse doar în vederile pe care ni le aducea poștașul cu bicicleta în tren îmi era rușine că el intra în vorbă cu toată lumea zicea compartament în loc de compartiment controlorului domnu’ cheferist avea un ceas de mână pe care îl ținea în buzunar pentru că îi era ruptă cureaua când am ajuns dimineața buimaci după o noapte întreagă nedormită ne-am dus pe plajă eu eram neagră era august pe sfârșite și mă bronzasem în grădină întinsă la soare ca șopârla între stratul cu pătrunjel și tufa de leuștean tata era alb ca un iaurt când a ajuns pe plajă a fost atât de uimit încât și-a făcut cruce cu mâna lui mare cât o lopată tulai doamne apără și păzește ce de lume strânsă laolaltă niște tineri care jucau volei au început să râdă unul l-a arătat cu degetul ha ha ha moșul și-a făcut cruce ha ha ha tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi a intrat în apă și a rămas imobil ca o statuie din insula paștelui uitându-se lung în zare dincolo de geamandură trecea un vapor ce părea de jucărie nesfârșirea albastră ne-a copleșit pe amândoi o vreme nici eu nici el n-am mai zis nimic fiecare cu gândurile lui a fost nevoie să treacă o grămadă de ani să vină ziua în care să îi povestesc mândră doamnei j. în curte sub vița de vie la o cafea cum era tata când era viu ea femeie cochetă cu mărgele la gât și unghiile vopsite rujată ca petalele florilor din parcul central să lăcrimeze și să îmi spună ce tătic minunat ați avut a fost rândul meu să râd tătic? să-i spui tatei tătic ar fi fost ca și cum i-ai fi spus amazonului râuleț. Tata și punct.
***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure
***
nu văzusem niciodată o balalaikă adevărată
până atunci
doar în filme în fotografii şi în câteva cărţi
fumul ţigărilor un roi de lăcuste albe
plutea deasupra meselor de lemn vechi
chelnerul a golit scrumierele
s-a urcat pe un scaun a deschis
ferestruica de sub tavan
în ochiul ei de catifea ningea
cei trei bărbaţi cântau romanţe ruseşti
unul dintre ei semăna cu tata
înainte de-a o cunoaşte pe mama
când am plecat
strada se făcuse lungă şi albă ca trena unei mirese
cerul îngheţat se lăsase foarte jos
atât de jos încât
puteam să fac în el o gaură cu răsuflarea caldă
prin care să văd
cum dorm cei din lumea cealaltă
în cuiburi moi ca păsările
pe scările acoperite de zăpadă
care duceau spre lac
erau urmele paşilor de pisică
am intrat în casă fără să aprind lumina
soba de teracotă era rece
mi-am azvârlit ghetele m-am culcat îmbrăcată
hainele miroseau a balalaikă a fum a ninsoare
mâinile a lapte îndulcit cu miere
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
în noaptea aceea
dacă aş fi urmat
paşii pisicii desenaţi în zăpadă
aş fi fost vindecată
***
către dimineață
s-a așezat o pâclă albastră
peste dealuri până departe
dincolo de pădure
văzduhul s-a umplut
de cântec de păsări
sub pământ
adânc
adânc
sub pământ
către dimineață
o cârtiță oarbă
și-a alăptat puiul
***
Îl privesc de când a venit
cu mâhnire
îmi acopăr gura cu mâna
cum fac țărăncile
când trece mortul pe uliță
e înalt și tânăr și zvelt Dionis
cu plete ca un apostol
din cina cea de taină
poartă blugi Lee
cămașă albă din pânză de in
vorbește mănâncă și bea
fără să-i pese că dimineața
nu se luminează de ziuă
lângă el
într-o cutie căptușită cu catifea
e clarinetul din lemn de granadilla
cu clapete argintii
de care are grijă
c̶a̶ ̶de̶ ̶o̶c̶h̶i̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶c̶a̶p ca de moaște
când mi-a atins părul obrazul bărbia umerii
am închis ochii
când i-am deschis am văzut
dinaintea mea cerul
reflectat în lentile negre
Dionis are mâinile calde
mă spionezi – zice el și râde
cu capul dat pe spate
cum poate să râdă orbul când
în scăldătoarea Siloamului nu mai e
nici o picătură de apă?
***
Silvia BITERE
Sentimente, idealuri, minciuni
despre ce mai scriu
despre nimic doamna mea
adun așa ca o nebună de prin viață
îndes totul în mine
sentimente idealuri minciuni
moarte nu
am doar morții din partea părinților mei
e bine să ai ceva din partea cuiva
în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum
mă închin la ea și ei îi dau lacrimile
e de la vopseaua proaspătă îmi spun
iarba nu se ia pe degete așa ușor
icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni
nu nu plâng
ce-ți veni doamnă cu batista
mai bine saltă-ți genunchii la gură
poate ai rămas grea cu mama
am fost în cimitir azi noapte
și era atât de bucuroasă
de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare
vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge
Poetul e de admirat
așa cum o zi nesocotită în calendar și totuși o zi
dusă cu vorba
la masa unde stau cu prietenii mei poeții – alcoolici prin alint i-am numit
vor a se ridica de pe carourile unei fețe de masă
paharele cu vin
evident și eu
mă aflu!
mă aflu în treabă cu primăvara asta
ce să fac
mi-a înflorit deodată în minte
le spun iubindu-le mâinile cerneluite
nu degeaba nu în van v-au fost trimise
mâinile astea
și apele mi-au invadat irisul
când paharele nici măcar nu apucaseră a se ridica
de pe carourile unei fețe de masă
iar asta era de admirat
Nemuritorii poetului
i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul
tot ce vine din tine ca și din mine sunt lucrurile care ne împlinesc
spațiul interior al obârșiei noastre
de aceea crezi tu că ești nemuritor precum sean connery
desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust
însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supușii unei noi iubiri
a globalizării sentimentelor
adunate cum stau ele între femeie și bărbat
vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeți
și iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ
ca femeie și bărbat
însă poeții vezi tu prietene
întrebările noastre izvoare de înțelepciune sunt
cu grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc
pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină
precum la steaua unui mare mare poet identificat și după moartea luminii
apoi suflul ăsta viu din care suntem moșmondiți
veșnici în ale noastre simțiri
uite dragul meu poet și draga mea cafea
vă beau cu poftă și nu mă mai satur de viață
Noi suntem ce nu suntem
Doamne poți să mă cerți tu cât vrei
că uneori minte nu am
și nici la cap nu-mi vine
însă tot Doamne mai știi că am luciditate pentru semenii tăi
că sunt în toate facultățile mintale când nu fac poezie
mărturisesc am rău de înălțime și avioanele sosesc cu întârziere
pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată?
vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul
mă doare Doamne
mă doare până la coastă
de ce mi-ai făcut coastă și mai cu seamă de ce m-ai trimis aici
ca să fac poezie când știi bine că ea nu există decât în mintea
semenilor tăi
aici se trăiește din amintiri din altă viață
și nu mai știm dacă tu chiar trăiești acolo
sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi
că nu mi s-a arătat niciodată mulțumit de salvarea lui de la moarte
Marile iubiri
am scris o seamă de poezii proaste
despre suflete și alte chestii
m-am gândit adesea la nemurirea sufletului și la alte chestii
și nu am ce să vă spun ca să vă liniștesc setea de cunoaștere
am sucombat în suflet și el nu mi-a dat o cafea
că nu are că viața e tristă
și a început
că iubirea e legată de suflet
că băutura întunecă mintea
și de aici poezia
că nu credem în el destul și nu-i dăm ofrandă
adică iubire
adică orbire adică durere
de unde i-am spus
pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului și alte chestii
nici marile iubiri nici marile războaie
când și cum s-a murit de-alungul timpului
pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om
el să nu mă certe
[Vatra, nr. 12/2015]
revistavatra.org 