carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard
bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce
colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor
Colina de clorofilă
Femeia întinde brațe lungi
Vine din zare
Deschide orizonturi
Cascade de gânduri
Mișcări de stele în dezechilibru
Ling și consolează
Obrajii fetei nedezbrăcată
Lipită de plaja rece
Deschide pleoapa simțurilor
Cheamă licorile nopții
Balsamuri pe buze
Își spune că nu mai suportă
Îngropată de vie
Sub fustele vieții
In poziție fetală
Desculță și dreaptă
In picioare
În casa aerului ușoară
Un mesaj roșu, incandescent
Se rostogolește-n imensitatea de azur
Incendiază colina de clorofilă
pieptul roșu al argilei din vie
Numără transpirat
Ciorchinii dulci ai luminii
păpușa de cârpă
numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine
Sentimental girl
Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri
Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)
Să nu mă viziteze nici-un duh masculin
Nici inspirația vlăguitore
Rădăcinile uscate-ale patului
Par icoanele clipelor tulburi din zori
Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților
Pieptul tace, alteori prea vorbește
Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe
Istovitoare închipuiri
Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc
Mai fii pentru o clipă alesul meu
Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd
Al încleștării de clipe!
19 ani, punerea la zid
femeia scrutează cu ochi de vultur
dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,
virgină ori nu
cu scârbă, printre dinți, șuieră
„virgină pe dracu”
pipăie, palpează sâni mici,
întreabă flegmatică
când ați început viața sexuală
pudică, goală, se simte cântărită
ca o bucată de carne
în niște fălci primitive ,
mănuși reci de cauciuc
împing trupul fin la stâlpul infamiei
unde dinți de crocodil
mestecă bruma de fericire
recapitulează (ca să rămână în fire):
iubirea este aer este vulcan
un „nu știu ce” interpus
între soare și lună
lumină și întuneric
între somn și trezie
palmele iubirii enorme și calde
peste pielea de sirenă
este
țipăt de pântec , urlet de prunc
podul dintre lumi și patria
extazului –
voalul acela învăluitor
aruncat
peste frontierele fricii
cusătoreasa de pietre
artei naive
miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor
artă modestă
culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare
Liricale
nu mă tem să-mi arăt entuziasmul
ori zelul de oricare fel
căutarea austeră a puterii cuvintelor
împotriva stării de grație
e barbarie curată
sunt cam terestră
impregnată de realitatea concretă
muncesc să-mi câştig existența
imaginea vie a cotidianului
n-are nimic monoton
ea declanșează motoarele poeziei
cu două sute la oră
fără frâne fără reguli fixe
nu mă refuz realității
din jur
încerc sudura dintre real
și sensibil
cuvintele devin telegrame
roșii
secționate de gând
port bagajele spintecate-ale vieții
reînvăț vocalele respirației
mă sufoc, mă trădez
dar nu mă vând
smochinul
smochinul uriaș şi neliniştit
scutură mierle lacome
umbre zemoase
parfumează aerul greu și uscat
al caniculei
rădăcinile noduroase
spintecă argila
la încrucişări de ape
sapă drumuri
camere intermediare
păsări cu ciocul albastru
zboară încet peste târgul străin
vânzători ambulanți sunt
hoții de aripi de zbor
incendiază casele fără ferestre
cu făclii în mâini
strigă pe nume pruncii
plecați în voiaj
vând pe un preț de nimic
la talcioc
scheletele noastre
îngenunchiate
şi fardate strident
pe planeta-mamă
în scrum
bovaric again
fug de zumzetul plânsului
ridic chiar privirile
brațele încordate în neantul așteptării
trupul și gândul atacate agonic
dureri, o dureri
metaforele frumuseții iubirii, încrederii
mor ferfenițite de buzele arse
trist monolog bâiguit de clapele
otrăvite-ale sufletului furat
de dorința să se identifice
cu darurile cerului
și-ale pământului
prin ochiul zăpezilor trece fluidul
cuvântului meu
blând melancolic
spălând împietrite oglinzi
unde se surpă vizibil
omătul visării
saga
o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre
***
Denisa DURAN
(foto: Daniela Ulieriu)
Ești în mine, în stomacul meu,
plat și arzător ca un soare
decupat de-un copil;
un boț de aur
aplatizat de ciocan;
o foiță strecurată sub carne.
(O foiță strecurată sub carne)
De fiecare dată când sparg ceva
zic “Ducă-se cu răul!”
și mă gândesc la tine.
Ești răul meu,
ești mereu cu mine,
nu mă părăsești nici măcar
lipit de farfuriile sparte –
ca o ultimă gură de mâncare.
(Ești răul)
Să fim acolo, față-n față,
cu răsuflarea într-o răsuflare,
și să ne povestim cum ne-am iubi –
cu sâni calzi,
cu mâini goale…
Dimineața pătrundea în noapte
ca vorbele tale în corpul meu.
(Dimineața)
Vorbeai despre moarte
(RIP…)
dar ochii îți zâmbeau
îndrăgostiți.
(Dar ochii)
Iubesc ușile,
iubesc tăcerea,
iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap
ca o apă.
Și tu ești atât de bun,
și atât de generos,
bunătatea ta risipită pe jos
ca mațele unui animal tăiat
pentru hrană.
(Iubesc)
Când vreau să…
mi-e atât de teamă
că nu voi reuși să mor,
încât încerc să trăiesc.
Au fost miracole
și știu că,
aruncată chiar de la etajul patru
sau cu venele fărâmițate,
s-ar putea să mai am o șansă,
o mică șansă –
de care mi-e frică,
de care mi-e o frică de moarte.
(O frică)
Numai tu,
când mă săruți
te cobori în iad,
și mă tragi:
ca un lanț,
un scripete,
un înger cu aripi din plastic,
rezistente.
(Numai tu)
Tăcerea e o plapumă udă
care te sufocă.
Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,
te ascunzi,
te ghemuiești
ca un copil mic, speriat de bătaie,
sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,
gol,
te ascunzi în tăcere,
gol,
și crezi că tăcerea ascunde mai mult,
dar nu e nimic,
e nimic.
(Te ascunzi în tăcere)
Când iubești pe cineva
îl pui în rugăciune
chiar dacă-i un străin.
(Chiar dacă)
Dimineața merg la biserică
și seara parcă am un diavol în mine.
Putere și înțelepciune!
Putere și înțelepciune!
Putere și înțelepciune!
Tăcerea ta,
ca o otravă,
scurgându-mi-se din gură.
(Putere și înțelepciune)
Când tu ieși din casă
și atingi aerul
cu fața
(iar respirația ta formează cercuri mici,
ca niște cuiburi de colibri)
mă iei de mână și mă tragi după tine,
în viață…
Îmi arăți vrăbiile,
îmi arăți cățeii…
(Mă iei de mână)
Corpul meu nu e doar al meu,
e și al vostru,
care mă sunați insistent să vedeți
dacă n-am murit –
tu, mama, tata…
Îmi simt organele plutind în mine, haotic,
niște gunoaie pe o apă
murdară de ele.
Mă doare inima,
dar în partea dreaptă.
Un sfârc mușcat de tine mă ustură
și nu știu dacă e de la dragoste
sau de la boală.
Genunchii îmi alunecă, pășesc –
corpul meu e un corp abandonat.
Mă uit în oglindă,
firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –
peste noaptea albă, redusă la nimic,
sfărâmată, umilită,
ca un pumn de nuci sparte.
Îmi acopăr firele albe
cu fire negre.
Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,
și cândva voi fi doar a voastră –
ca un lucru primit drept amintire
cu care nu știi ce să faci.
(Corpul meu nu e doar al meu)
Țin ochii strânși & încerc să adun
lacrimile înlăuntrul meu,
să le deturnez,
să-mi alunece încet de-a lungul
gâtului
și să-mi pice în corp
silențios,
niște picături într-o peșteră.
Pe oasele mele, stalagmite,
răsar flori
dureroase &
ascuțite.
(Țin ochii strânși)
***
Maria PILCHIN
Zara în rochia alb-aurie
Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă
păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată
şi murdară are un ochi închis altul deschis iar
gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână
aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce
să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte
păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.
Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase
e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu
deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa
terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu
mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce
în linişte de parcă există o înţelegere între ele
de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.
Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara
păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel
şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul
păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi
pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut
a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o
a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.
Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste
le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe
anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi
zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele
visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi
umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos
dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.
Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care
zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o
a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie
zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă
din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă
cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se
joacă anteea mama cea mică mama cea bună.
Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte
au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi
anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele
şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam
frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că
nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită
la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.
Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă
vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o
adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit
răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai
o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros
urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz
de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.
Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune
se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde
o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se
îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege
că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă
ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu
terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.
Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari
ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o
strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge
lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele
dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface
braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o
eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.
Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez
se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe
spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme
pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare
strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor
a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele
tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.
Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica
de plumb merge mult merge greu merge încet câinele
doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade
secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult
plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde
mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi
copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.
Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.
***
Adriana BARNA
Portret cu om în trecere
Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.
Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde
foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita
întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună
asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat
în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate
că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și
mari;
Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:
Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au
viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea
ta și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău
din oglindă,
Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.
Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri
și stau la vedere puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii
la-începutul acesta de zi infernal?
Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.
portretul unui spânzurat
In memoriam Dan Socina
vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.
Top of Form
Portretul artistului adolescent
El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?
Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.
(Portret)
Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.
Portret al unui moment anume
n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!
***
Marina POPESCU
Pe măsura ce îmbătrânesc
oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii
Sunetul
fâşului frecându-se de fâş,
mirosul
roţilor frecându-se de şine,
îmi ridic clapele căciulii de pe urechi
mă prefac că te ascult
cu privirea dincolo de geamul îngheţat,
al naibii
nu mă aşteaptă în staţie
nici azi,
de o lună ziua tot creşte
pentru ca noi să ne putem vedea.
Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,
vezi bine cât interes,
spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei
şi nu pot decât să-mi imaginez
sângele lor cald
alunecând prin zăpadă.
Telenovela
Dacă Jose o place pe Maria
care îl iubeşte pe Armando care
nu poate trăi fără Bettina
şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian
plus nişte partide de sex, trădări şi
câteva morţi dubioase
pentru ca la final să rămână fiecare
cu cine şi-a dorit,
te gândeşti că şi el ar putea fi
în curând doar al tău,
strângi telecomanda în palmă până când
plasticul negru trosneşte,
apeşi Off, îţi netezeşti bluza,
pui mâna pe cuţit.
Obsesiv-compulsiv
Oamenii mor când începi
să te plictiseşti de ei,
vin mici excavatoare, încarcă mormanele
în camioane care dispar,
în urma lor ştii că poţi bea
toate sticlele de vodkă ale Rusiei
şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,
nici scenele de sex tot mai deviante
nu mai stârnesc excitaţie
fiindcă în doze mici şi consecvente
anormalul devine banalitate
şi simţurile tot mai uşoare
– ca fulgii –
vin mici excavatoare, încarcă mormanele
în camioane care dispar,
în urma lor noaptea rămâne
ca un câine pierdut pe marginea străzii,
priveşti lung şi rescrii cu mici modificări
acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare
că dacă te opreşti
vei muri.
Pui căştile pe urechi şi aştepţi
Te înghesui în spatele vagonului
aproape de geamuri, cât să
fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii
pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.
Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa
fără să dai drumul la muzică
inspiri şi expiri într-un ritm perfect,
numeri în gând bătăile inimii,
eviţi să observi cât de mult
s-au apropiat de tine şi asta îţi dă
liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune
un paravan de rigips între tine
şi vecinul de birou
şi prin el se aude cum apasă pe mouse,
cum trage o coală de hârtie din imprimantă
şi îşi sună nevasta,
cum mângâie fusta de mătase a secretarei
tot mai sus spre coapse,
iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,
atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul
între tine şi vecinul de birou,
dar spaţiul s-ar îngusta prea mult
până când în urechi încep pocnituri şi
sunete distorsionate venite dintr-un tunel
de rezonanţă magnetică nucleară
şi atunci pui căştile pe urechi,
fără să dai drumul la muzică şi aştepţi
să treacă ziua de muncă şi oamenii,
aştepţi până ţi se face o cumplită frică
de aşteptare.
Citeşte spamul şi apasă Delete
Surprindeţi momentele esenţiale din
casa dumneavoastră folosind un smartphone
şi o cameră de supraveghere cu IP
de ultimă generaţie,
cea mai bună metodă de a şti permanent
ce se întâmplă la dumneavoastră acasă
atunci când lipsiţi
ce face copilul, câte fursecuri fură pisica
din farfurie,
vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,
în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,
veţi creşte progresiv intensitatea până se va simţi
ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,
camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,
monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet
chiar şi la celălalt capăt al Pământului
ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume
spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum
dar nu, credeţi-ne pe cuvânt
nu asta a fost intenţia noastră,
noi am trimis un simplu mesaj publicitar,
vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră
o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,
Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.
Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic
nu îţi
e.
* * *
Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?
* * *
Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,
vânare de –
scrum şi dej
ecţi
i?
Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,
cu care de-aproape e neam
* * *
(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în
palpitul acela ultim, afară din apă; tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,
teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:
logos spermatikos…
Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).
* * *
Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.
Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun
ajutor.
Corpul iubitei se face humă chiar
în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.
Unghiile tale mor deodată cu carnea
din care-s desfipte, deodată cu pletele
care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi
prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul
d-eclipsă.
* * *
Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;
deşi nici unul nu veţi mai fi,
amintirea unghiilor care
prefiră amintirea pletelor ei
va mai rămâne o vreme aici.
Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.
* * *
Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.
Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,
să nu se lase nici ei amăgiţi.
Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu
prins în montură
secvenţă&secvenţă
nud coborând scara
ce sunt, într-o lume de copii – originalul!
* * *
Ce credeai, muiere?
Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni
şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă
în stand by mode
lipsă duce poporul?
Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?
Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?
De ce-ar fi surprinderea o calitate
şi rămânerea – ceva de dorit?
De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)
ceva odios?
Cine spune că trebuie să mai adăstăm?
În vederea a ce?
În vederile
Cui?
* * *
Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.
Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris – cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;
prin spaţiul dintre lucruri şi tine.
Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt
decât iscălitură
acolo unde nu eşti;
de unde ai plecat;
în locul tău.
***
Crista BILCIU
Capitolul 21: Labirintul
21.1 LA INTRARE
La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:
– Numele, domniţă! Buletinul
şi destinul.
– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,
Fusta12, Jumătate-de-câine
şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…
…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,
mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.
– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru
nu intră dobitoace!
– Ya yedinorog! se revoltă bidiviul
– Nu am ce-ţi face!
Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!
– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.
– Teatrul Reveria!
Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete
Avem nişte spectacole… jos pălăria!
– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?
Eu sunt miliardară în vise…
– Nu e nevoie, Portarul îi zise,
poftim o invitaţie pe numele dvs.
– De la cine?
Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:
„Invitaţie de la Lilith,
Femeia din vis…”
– Lăsaţi geamantanul,
iar Fusta şi Calul în cuier,
la garderobier.
Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.
– Sunt jumătate de potaie,
mârâi Câine,
iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”
– Vă las aici o vreme, trebuie să intru
să văd ce-i cu Lilit.
Mă întorc negreşit,
vă iau la plecare…
Şi Laura intră în Teatrul Reveria,
iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…
Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:
în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii
acolo am mâncat pentru prima dată parmezan
mult parmezan,
şi capere cuminți îmborcănate în ulei;
Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;
Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;
Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi
bibelouri perfect aliniate spre nord;
Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,
Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,
cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală
Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,
căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste
vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,
până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale
până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne
până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot
până când „acasă” a devenit doar “eu”
pur şi simplu eu:
melcul
omnia mea melcum porto
Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.
După ce trecu de uşile de sticlă,
Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu
ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,
scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.
Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare
cotind-o hotărât spre dreapta.
Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului
şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu. Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.
Laura simţea că-i respiră sub picioare
sau poate i se părea,
în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.
O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile
în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.
Se auzeau voci din altă lume
instrumente şi vocalize,
zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru
care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.
Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,
cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele
care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii
demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”
„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,
„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,
un castel postmodern,
castelul meu de prinţesă
pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”
N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,
dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale
un cub supraetajat atât de roşu
încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,
păsări albe şi negre se roteau deasupra
iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia
până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.
Înăuntru,
culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,
tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă
ci şi realitatea
căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.
Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate
unele pluteau pur şi simplu în aer
altele erau pe jumătate îngropate în pământ.
Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,
printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,
care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,
că în teatru se ştie tot)
acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă
ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.
Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura
tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.
Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,
viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,
în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,
peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,
o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.
Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,
i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului
printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer
epava aproape că ocupa întreaga curte.
Era o operă de artă groapa aia de gunoi
expusă în vintrele teatrului,
în vitrinele ferestrelor,
printre mieunături de pisic şi clavecin.
***
Alexandru POTCOAVĂ
eminescu
deci bădie treaba stă cam aşa
am venit la casa ta din ipoteşti am
urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată
o boxă din care ţi se aud poeziile am
intrat în casă totul în ordine
într-o cameră dau peste un telefon un
radiator şi un roman de agata christie
în rest nişte mobile şi fotografii de familie
afară e o toamnă frumoasă ies la ea
în curte şase pui de câine prin
iarba înaltă lângă sculptura care arată
ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi
parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva
ca un radio vechi din anii ’20 cu
un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi
care în loc de pupilă are un sfârc
chestiunea se numeşte semn – eminescu
data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi
să-ţi spun acum de bisericuţa familiei
eminovici ştii e construită înainte de anul 1800
uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc
în jur mormintele satului aduse la zi
rămân fără tutun în faţa casei tale
în staţia de autobuz e caşcaraveta satului
găsesc pall mall şi ies de la
asociaţia familială petean
lângă cutia de tablă au pus o cruce
antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001
cerviceşti
lângă cruce un stâlp de iluminat
îmi aprind o ţigară mă uit în jur
la doi paşi văd încă o coşmelie
cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc
telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21
în geamuri mişună o colonie de muşte
care fac puncte puncte pe anunţ
la trei paşi găsesc o foaie de tablă
pe care scrie cu vopsea scorojită
codrul eminescian
dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute
marcajele turistice spre lac spre izvor spre
iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca
stearpă – asta unde apare
în poeziile tale? am înţeles nu apare
dar ai fost tu pe-acolo
pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti
într-o curte un moş strânge merele
are o gaură în gât nu poate vorbi dar
i s-au făcut nişte ionatane superbe
anul ăsta
nu merg o sută-două de metri spre lacul
nuferilor şi intru la sc jupiter srl
birtul satului unde oamenii merg la ramona
asta-i chelneriţa la ea vin localnicii
treişpe mii sticla de bere suceava clasic
televizorul din colţ e pus pe taraf tv
nu vreau să-ţi rămân dator
sunt un simplu muritor
zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon
intră o babă cu batic şi o plasă galbenă
de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu
vă mulţumim
bea un rom şi pleacă
acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu
de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda
nu mai e la fel
şi intră gelu veterinarul comunei
îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că
se aşează la masa mea şi-mi spune
– comuna mihai eminescu are opt sate
ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti
cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi
cătămărăşti deal
sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul
poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut
în botoşani pe strada maxim gorki
îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi
– te duci degeaba că-i departe şi
domnişorul nu cutreiera el atâta
pădurile pe când iazul meicii e mai
aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul
din poezia lui
şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul
ce s-a apucat să-i prade pe boieri în
al doilea război mondial s-a dus
la unul i-a legat un cartof după gât
i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori
a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte
când au venit comuniştii l-au luat
pe coroi la securitate şi l-au făcut
mare că ştia cum să-i ia pe bogătani
l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el
să-l vadă la faţă la sfârşit
coroi a vrut să dea un telefon acasă
dej i-a zis a doua pe dreapta coroi
a intrat la a treia pe dreapta acolo
era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa
l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?
– nu zice coroi n-am putut
la ipoteşti plouă
lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă
răspunde – ce să fac sunt la ramona
cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum
gelu se ridică de la masă
– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec
fată vaca lui amariei
omul îşi pune casca pe cap iese urcă
pe scuter şi-o şterge în praf
o şcolăriţă trece prin faţa birtului în
trening roz cu un trandafir roz în mână
am pornit mai departe spre lac ajung spre
seară trestii nuferi peturi de bere trec
podul pe insuliţă în mijloc un bloc
de beton armat ca un altar numai bun
să o întinzi şi să-i ridici fusta
veronicăi sub clar de lună
bădie treaba stă cam aşa deci
petre stoica
simt cum îmi crapă lemnăria capului
ca unei case bătrâne podul sub greutatea
porumbeilor morţi
găinaţul adunat ani de-a rândul se
prăbuşeşte în camere scheletele cu
oase aeriene mai plutesc un timp
care nu interesează pe nimeni
simt cum în mine plămânii
se desfac ca două aripi violete de înger
când prind sub ele fumul ţigării
şi zboară fără să ştie una de alta
de înger când eu mă aşez în fotoliu
şi-mi văd de moarte şi simt
chichere
a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în
oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit
şi a căzut mort sub chiuvetă
l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei
la aceeaşi înălţime cu apartamentul
de la etajul zece în care
rezemat pe masa din bucătărie
printre arsurile rotunde ale oalelor
a scris
orice femeie în negru este mama mea
iar eu sunt mortul ei drag
şi bătrâna l-a dus la groapă ca
orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit
să fie deja acolo să pregătească pământul
pentru ca fiul plecat pe ultimul drum
să nu ajungă la casa pustie
peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea
în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat
ca să se scrie undeva că nu l-au rupt
în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea
la patru că a sărit un gard şi şi-a spart
totul în el când s-a prăbuşit dincolo
noaptea la cinci
şi toată lumea să fie liniştită
groapa a respirat oarbă câteva zile
înainte să închidă ochii asemenea unei
ferestre în care îţi uiţi
muşcatele pe pervaz
mai ţii minte ioane cum alergau femeile
după tine
mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile
pe unde te apucau
mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru
mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul
mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea
tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii
le scutură morţilor capul să fie siguri că
tot sufletul a ieşit din ei
mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele
când te-ai apucat să spargi lemne
şi ţi-a sărit o aşchie în gât
mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum
să ţii minte?
doar mormântul tău ca o cameră strâmtă
pe care maică-ta o va lumina cândva
pentru ultima oară înainte să închidă
toate florile pe dinafară
şi gata
komartin
ia uite-l acum a ridicat o vâslă
şi ne face semne
stăm pe mal şi-l aşteptăm
doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca
iar el s-a înţepenit de o oră
în mijlocul lacului
ciudată şi balta aceasta născută
în cărămidăria de la ghioroc
din loc în loc din apă ies insuliţe
cât un stat în picioare de om
şi komartin care ne face semne cu vâsla
prin aer
pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă
perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept
o ţigară fata cu care am venit mă irită
c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva
n-are nicio treabă
numai komartin cu vâsla
în zare se profilează munţii zarandului
fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape
doar barca şi vâsla ca un catarg
de care nu s-a legat nimeni
s-au înţepenit între ape
***
Diana IEPURE
arta de a mânca sănătos
mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică
le întoarce de pe o parte pe alta
toarnă apă în rezervor
„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”
în ultimele două săptămâni mama a fost
mai mult decât o cloşcă
n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni
iar eu am visat-o
cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul
din dealul nostru
peste Nistru
ea încerca să le reţină
iar păsările s-au smucit spre cer
şi mama începu să plutească în aer
atât de frumoasă şi diafană
ca femeia
din picturile lui chagall
printre aburi
am trăit zile nenumărate
în care uitasem cu desăvârşire
ce înseamnă liniştea
aşteptam, aşteptam
în timp ce
în pieptul meu tot fierbeau
cartofi în coajă
colţunaşi cu cartofi
ciorbă cu cartofi
un piure de cartofi, la urma urmei,
şi de sărbători
cartofi cu carne
viitorul se întrezărea incert
printre aburii calzi
de bucătărie
valiza
elegant şi un pic rotofei
când ai intrat prima oară pe uşă
nu semănai deloc a vameş
iar eu îmi făcusem atâtea speranţe
în schimb purtai ochelari
şi o valiză din piele galbenă
pe care o ţineai solemn în mână
valiza mi s-a părut cam demodată
am înţeles pe urmă
că nu era aşa
ba chiar aş spune
dimpotrivă
a fost sau n-a fost
de când suntem împreună
o singură dată te-am surprins
uitându-te după o altă femeie
într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă
ce mai contează
erai la volan
dar
bineînţeles
n-ai recunoscut niciodată
modă
o joacă de-a veşnicia
în ultimul timp mare modă
ruşii au o vorbă: prinde clipa
şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre
ţac! ţac!
şi uneori chiar ţi se pare
că ai prins-o
fierărie
tu ţii minte lăptăreasa
care umbla printre blocuri:
laptili, laptili
eu ţin minte canistra verde
în care duceam gaz lampant
de la şerărie
magazinul cu mărfuri de uz casnic
trebuie că
suntem cam bătrâni
***
Friedrich MICHAEL
Revenire
Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană
de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,
cu aripi în ceruri răsfrânte molatic
sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,
ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare
te-ai prăbuşit în genunea de culoarea
căruntelor ape ale mării!
Cânt tânguit de sirenă rănită
răsunând prelung sub stânci ascuţite ce învolbură valul;
căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,
a celui ce zboară semeţ printre astre
e doar obsedantul recurs
la aducere aminte a tainei obscure
ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,
despre locul cel sacru, anevoie de-atins –
acvatică, maternală lacră albastră,
în care răsar printre oase albite maci roşii,
străveziu plutind ireală –
în vuietul surd al înserării fecunde
ce adie sub genunea de tulbure ape.
Cetatea pustie
Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile
cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.
Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,
ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,
chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.
Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,
unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –
desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie
îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.
„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,
de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,
bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului
o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte
moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp
presărat cu praf argintiu de stele.
Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,
cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat
musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,
glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă
prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde
ale gliei, aproape de miezul pământului,
un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.
Transcendenţa plină
Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna
dacă stingher ca steaua singurătăţii
să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană
de piatră bazaltică neagră,
sau să-şi accepte cu seninătate destinul
de a fi doar o treaptă din marea scară
ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se
apropie etern de punctul fix: absolutul –;
mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,
că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,
o aceeaşi persoană, aflată
pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,
apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu
pentru ca, dublura de paloarea strigoilor
ce-mi este de drept spiritul meu,
să fie în lume, în loc să nu fie deloc,
cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,
veşnic, de neclintit şi negru.
Dat mi-a fost să cunosc că doar
persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,
din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,
în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind