1. Critica fascinans sau înspre o fenomenologie a influenței
Când un studiu de critică literară devine o carte pe care, asemeni unui foarte bun roman, nu o poți lăsa din mână până nu o termini, ca apoi să reverbereze și să-ți dorești să revii asupra unor pagini, capitole, subcapitole cu admirație, înseamnă nu doar că autorul a reușit să te seducă, ci și, sau mai ales, că el însuși a fost sedus de obiectul cercetării sale, captând cu suplețe, în cadrele limbajului de specialitate, o dinamică a ideilor, devenită, la lectură, cuceritoare, incitantă și fascinantă.
Pentru consumatorii de cultură din Tg. Mureș, numele lui Andrei Vornicu nu e necunoscut sau anonim, ci e unul din ce în ce mai vizibil și prezent, mai întâi prin activitatea sa jurnalistică, de cronicar teatral sau de film, din cadrul unor cotidiene locale, dar și de pe platforme online sau din reviste literare de aici sau din țară, prin activitatea de coordonator, alături de Valentin Covaciu, al proiectului ”Scriitori la școală”, prin cea de PR al Teatrului Național din Tg. Mureș. Deși a cochetat cu poezia de mult timp, publicând un prim grupaj liric încă din timpul liceului, scurtmetrajele apărute în 2022, la Editura Charmides, pot fi considerate adevăratul său debut în volum.
Nu am încă o evidență a cărților inspirate din istoria noastră foarte recentă, având ca referință pandemia, dar cu siguranță ele vor continua să apară. Deși, paradoxal, cel puțin la nivel de presă audio-vizuală, e un subiect deja epuizat, aproape complet dispărut după izbucnirea războiului din Ucraina, pentru un scriitor veritabil de-abia acum se pot lua distanțarea și detașarea necesare pentru a scrie și a-l face inteligibil, mai întâi pentru sine, apoi pentru ceilalți. Că a fost o criză majoră, care ne-a afectat profund în cei doi ani și ale cărei efecte vor mai continua să apară în următorii, nu mai e un secret pentru nimeni. Că, din nou, realitatea bate ficțiunea și e mai surprinzătoare decât și-o poate imagina scriitorul, nu mai e o surpriză. Totuși, scriitorului îi rămâne posibilitatea de a surprinde prin felul în care integrează aceste date ale realului în universul său ficțional, luminând una sau alta din fațetele realului. Este exact metoda de lucru a Gabrielei Adameșteanu din ultimul său roman, Voci la distanță. Ia un eveniment de cea mai acută actualitate și-l folosește ca pe un reflector care se oprește asupra unui singur personaj la început, pentru ca apoi raza sa de acțiune să se extindă, să capete amplitudine și să lumineze o felie destul de consistentă de istorie. Istorie individuală, istorie familială, istorie colectivă – iată cele trei dimensiuni pe care romanciera le împletește din nou în ochiurile plasei sale romanești.
Un călător perpetuu, scriitorul este în permanentă căutare a locuirii în cadrul unei limbi pe care și-o apropriază și o reface, o recreează. Pentru Péter Esterházy romanul este mereu inventare de lume, este mereu o aventură de natură extractivă, cum ar spune Gheorghe Crăciun, la nivelul limbajului. Poezia prozei are la acești doi mari romancieri ai secolului trecut natura unei explorări dincolo de experiența cu lumea sau la marginea lumii și a memoriei, căci propriile lor preocupări sunt mai degrabă călătoria explorativă prin literatură și dincolo de ea, prin limbaj și dincolo de acesta, în căutarea unei stări a adevărului.
În ansamblul operei lui Petru Cimpoeşu, Simion Liftnicul (2001) ocupă un loc central, cu un dosar impresionant al eceptării. S-a spus deja de multe ori că romanele lui Cimpoeşu se situează într-un registru epic divers, policrom, situat la limita dintre figurativ şi transfigurativ, reprezentările narative fiind focalizate pe detalii insolite ale cotidianului, dar şi pe resurse ale autoreferenţialităţii. Percepţia prozatorului se orientează asupra reliefului propriei alcătuiri textuale, de aici decurgând ispita fragmentarului, relevarea fisurilor referenţialităţii ca dominante ale edificării ansamblului narativ, scriitorul fiind, cum remarcă Radu G. Ţeposu, „un desăvârşit radiograf al stărilor confuze, al comportamentului latent, în care ochiul percepe degrabă semnele crizei, ale degringoladei”.
Ultimii 15-20 de ani au fost cu adevărat explozivi în materie de producție literară, mai cu seamă poetică, purtând semnătura unor tinere autoare. E o constatare de bun-simț pentru oricine a urmărit cu oarecare interes dinamica tabloului literar autohton. Fie climatul socio-politic a fost prielnic, fie s-au mai schimbat niște mentalități, fie a fost nevoie de această revanșă a femininului, oprimat și controlat, forțat să încapă în paturi procustiene în epoca anterioară, fapt este că, odată cu fracturismul, se impune o generație de poeți și poete care sparg tiparele conformiste, scriu o poezie dezinhibată, liberalizează limbajul cu voluptate, impun o atitudine de frondă față de modelul poetic optzecist și, fapt cu adevărat revoluționar, chestionează establishment-ul oficial, cel al unei culturi puternic amprentate patriarhal.
Din sentimentul irealității lumii se năștea ultimul roman al lui Nichita Danilov, afirma, pe bună dreptate, Nicoleta Cliveț în cronica din 2021 dedicată ”Omului din eprubetă”. Incomplet spus, căci cam toată literatura lui Danilov, fie că vorbim de creația poetică sau de proză, își trage sevele din această intuiție primordială. Ultimul volum publicat de Danilov*, o culegere de 11 proze scurte, explorează diverse piste de transgresare dinspre real spre ireal, realul fiind asimilat materiei iar irealul – spiritului. Specificul acestor proze și al viziunii profesate de Danilov este alunecarea aproape imperceptibilă dinspre real spre ireal, insinuarea acestei celeilalte realități, frisonante și neliniștitoare, cât se poate de firesc în aceasta cunoscută, newtoniană. Efectul final obținut este de fluidizare și ambiguizare a granițelor dintre cele două lumi, ca și cum lumea pe care o numim de regulă realitate, ghidată de legile cunoscute, ar fi doar o pistă de pe care se decolează grațios spre una de o altă natură, aparținând unei alte dimensiuni, dar la fel de reală, poate chiar mai consistentă decât lumea noastră cea de toate zilele.
Flavia Adam, poetă discretă, dar harnică, vădind o certă evoluție de la un volum la altul, revine în 2022, la cinci ani de la ultimul volum de versuri, cu Anotimpuri impare. Ea sublimează poetic, într-o poezie deopotrivă de emoție și cerebralitate, mici fapte cotidiene, accidente ale universului domestic, dansul subtil al energiilor în cuplu, singurătățile și fragilitățile feminine, dependența de ceilalți. Cum totul e vibrație, iar Flavia e un detector al celor mai mici variații vibratorii emise de tot ceea ce o înconjoară – de la cele neînsuflețite, la complexele relații umane –, mai cu seamă al celor de joasă frecvență, ca o veritabilă melancolică, poezia ei devine înregistrare de spaime frisonante, neliniști și angoase existențiale. Poeta însăși se transformă din observator, în detectiv aflat în căutătoarea unui interlocutor, căci monologurile ei par să se adreseze cuiva, din moment ce pronumele „tu” reapare cu obstinație aproape în fiecare poem: ar trebui să îți spun multe lucruri / și totuși decid să le țin pentru mine // tu nu înțelegi / oamenii nu sunt obiecte / au și ei neputințele lor (…) (oamenii nu sunt obiecte, p.16); tu știi cum stă treaba cu noi / cum ne privim din două baloane / de spumă / fiecare în locul lui cald / fiecare încercuit de brațe străine // tu știi am devenit / aproape singuri aproape reali / poate de-aceea / viețile noastre vor exploda / în finaluri celebre (…) (frunza, p.17).
Demersul narativ din ultimul volum de proze scurte semnat de Kocsis Francisko, Atelierul de pipe și tutun1, este unul, așa cum deja ne-am obișnuit, cu cheia ascunsă la vedere: „Oamenii au feluri foarte ciudate de a înțelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înțeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar și atunci când este vorba despre lucruri de neînțeles, oamenii nu se lasă până nu reușesc să le dea măcar o pojghiță de înțeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârșește cu admirabilă ușurință restul arhitecturii, adică substanța narativă. Chiar și atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînțeles, oamenii caută, pentru propria lor liniște, înțelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor” (p. 192).
O arheologie poetică, în care straturile de civilizație sunt îndepărtate unul câte unul, cu cea mai mare precizie și migală, până la cel mai vechi os, la descoperirea strămoașei noastre comune, hominida Lucy, este ultimul volum al Teodorei Coman. Ca și în Soft guerrilla, poeta are nevoie de un reper, de o structură tare care să iradieze suficientă forță ordonatoare, încât să oprească o lume tot mai fluidă, mai inconsistentă, tot mai aproape de buza unei prăpăstii. Presimțind o apocalipsă după colț și riscul ca la capătul atâtor milenii de civilizație, să ne prăbușim într-un vertij entropic, Teodora Coman își fixează borne, asemeni alpinistului care înfige pioletul pe versatul stâncos și aproape vertical al unui munte, fentând, temporar, prăbușirea în hăul colectiv.
revistavatra.org 