Etichetă / cronica literara
Nicoleta SĂLCUDEANU – Lumina care nu se stinge
„În literatura lumii există pagini scrise tactil, dictate vocal sau imprimate cu ajutorul unei voci artificiale, fără vreun aport al ochiului” – scrie Radu Sergiu Ruba referitor la o antologie de literatură a nevăzătorilor din România, pe care el însuși a alcătuit-o și îngrijit-o din toate punctele de vedere (Constelația Homer, acum la a doua ediție*). Piesele din cuprins sunt numite „secvențe din penumbra literaturii române”. Îmi dă de gândit sintagma „fără vreun aport al ochiului”, o întorc pe toate părțile, încerc să o interiorizez și irizez. Oricât aș încerca o transpunere, întreprinderea e ca și zadarnică. Am strâns pleoapele peste vederea mea. Nu se poate, oricât de empatic ai fi. Nimeni nu cred că poate imagina, cu atât mai puțin simula absența totală a luminii. Și nici ce se petrece de partea cealaltă a ochiului. În romanul de tinerețe al lui Mircea Eliade e vorba de lumina interioară. La Radu Sergiu Ruba se stinge cea exterioară, treptat, făcând loc ochiului dinlăuntru. Citește în continuare →
Călin CRĂCIUN – Uite de unde sare… literatura!
Viorel Ilișoi e un nume binecunoscut în presa românească, impunându-se prin reportaje realizate din perspectiva sau cu mijloacele unui „ziarist pe stil vechi”, după cum se autodefinește pe site-ul personal. Într-adevăr, o lectură fie și pe fugă a articolelor sale, adunate în recent apărutul volum, Cele mai frumoase reportaje*, relevă imediat trăsături aproape dispărute în presa prezentului, acaparată ba de tentația senzaționalului golit de profunzime, ba de mize absconse, printre care stă la loc de frunte manipularea mafiot-politicianistă sau, în cel mai bun caz, propaganda ideologică. În scrisul lui Viorel Ilișoi se remarcă însă apetența pentru teme care pot alcătui, luate împreună, bineînțeles, o frescă a societății românești contemporane, compusă cu atenția acordată detaliului semnificativ și cu răbdare acordată documentării amănunțite, care permit aproprierea subiectului până în măsura în care devine eveniment relatat ca trăire autentică. Nu miră atunci că reporterul procedează similar unui antropolog cultural ce urmează calea lui Bronislaw Malinowski, aplicând investigația participativă, perspectiva insider-ului. Reporterul se infiltrează realmente ca „acoperit” în mediile sociale în care își realizează investigația. Trăiește efectiv situația de bolnav internat în spitalul de obezi, devine controlor „acoperit” în mijloace de transport în comun din București sau muncește și locuiește cot la cot cu zilierii cei mai săraci ai României în ferma unei stațiuni de cercetare falimentare. Poveștile unor orfani, boschetari, bolnavi, cerșetori, drogați, țigani nomazi, zilieri săraci de tot, săraci cu duhul, medici, geniali, gunoieri, ologi și alți semeni le scrie dintr-o perspectivă surprinzătoare, care relevă umanitatea și miracolul vieții în infernul ce ne înconjoară și cu care omul din afara unor astfel de medii, acoperit de platoșa indiferenței, s-a obișnuit într-atât încât i-a devenit inobservabil. Tocmai de aceea, nu despre tehnicile investigației jurnalistice, oricât de interesante sunt, voi vorbi acum, ci despre calitatea literară a scriiturii lui Viorel Ilișoi, responsabilă în cea mai mare măsură de impactul emoțional și de revelarea existenței umanității chiar și în mediile sociale pe care le suspicionăm deseori lipsite cu totul de o astfel de valență. Citește în continuare →
Florina MOLDOVAN-LIRCĂ – Playback existențial în trei acte
În viziunea lui Marian Ilea, „întâi a fost dudul” și… Eva – pe numele ei întreg Frederica Eva Mittemberg. Adam, mai puțin ispitit aici, mai degrabă ispititor, își face și el apariția două-trei pagini mai încolo, fără a fi însă în vreo relație matrimonială cu aceasta și neavând curățenia morală și spirituală a Primului om. De fapt, în opinia celor mulți, el nu e nici măcar om…, ci o „Necurată godină” (pe cei interesați de motive îi încurajez să le afle, căci nu mică le va fi plăcerea lecturării lor). Departe de a fi o parabolă biblică, deși nu lipsesc numele cu rezonanță creștină și nici învățămintele inspirate din Scriptură, ori vreun roman erotic – cum ne-ar putea induce titlul: Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise –, opul lui Marian Ilea, apărut în 2017, la Editura Cartea Românească, e mai mult decât proză. Și mai puțin decât „cartea facerii”, dacă a scrie cu artă și stil despre geneza și devenirea unei comunități – prin toate datele ei, alese – nu e îndestulător. Citește în continuare →
Senida POENARIU – Cum se lecturează un oraș
În ultima sa carte1, Andreea Răsuceanu își propune să ne convingă, a treia oară2, că și orașele pot deveni obiectul lecturii, așa cum reiese cu limpiditate chiar din titlul studiului, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului. Caracterul inovativ al studiului rezidă în metodologia adoptată: geografia literară cu variațiile sale, psihogeografia, geocritica, geopoetica, geografia senzorială etc. – introdusă în spațiul literar românesc de Cornel Ungureanu în 2003 prin Geografia literaturii române, azi, metodă explorată până în punctul uzurii de Andreea Răsuceanu în cele trei studii publicate până în momentul de față. Citește în continuare →
Ioana BOȘTENARU – Tristețea ca mod de a fi
Prima jumătate a anului literar 2017 s-a bucurat de apariția unor volume remarcabile, Cățărarea în cer al lui Petre Barbu* fiind un exemplu concludent. Cartea nu e nici pe departe una ce marchează debutul scriitorului, căci Petre Barbu este un nume cu tradiție atât pe scena literară, cât și pe ce jurnalistică. Cu un debut editorial înregistrat în 1993 prin volumul de povestiri scurte Tricoul portocaliu fără număr de concurs, scriitorul și-a continuat ascensiunea în plan literar, fiind vizibilă apetența sa pentru dramaturgie și pentru proză, cea din urmă reprezentând și șablonul celui mai recent volum.
Cățărarea în cer reunește 93 de povestiri scurte, care se vor a fi individuale, dar care eșuează în această încercare, căci, în mod indubitabil, avem de-a face cu un roman în toată regula, un roman-ansamblu de proze scurte, în care instanța naratorului funcționează ca liant. Petre, alintat Pierre sau Petrișor, dialoghează perpetuu cu trecutul în fiecare dintre acestea, dând frâu liber amintirilor și gestionând în felul acesta dramele prezentului, un prezent în care naratorul muncește „ca toată lumea”, dar nu în domeniile în care lucrează toată lumea. Citește în continuare →
Amalia COTOI – Literatura scriitorului arhitect
Deși primită cu surlele și aplauzele lumii literare, cartea de debut a lui Tudor Ganea* a fost facil expediată în zona călduță a romanului polițist. Cu evidente elemente marca stilului detectivist (morți inexplicabile, construcția suspansului, progresia acțiunii, inserția detectivului incognito), Cazemata amintește, însă, în primul rând, de afinitatea optzeciștilor pentru compoziție și de plăcerea obsedantului deceniu de a cartografia comunitatea care dizolvă individul.
Fragmentat în: (1) comunitatea de la barul lui Borhot (fosta cazemată), corespunzătoare personajelor care spun povestea-nucleu (Olube, Belgine, Marinuș, Borhot), (2) comunitatea subiecților-actanți în narațiune (nea Baban, Coco), care continuă, dialogic, însă independent unul de celălalt, să adauge detalii noi rumorilor deja existente, chiar și atunci când cadrul poveștii e schimbat temporal (Coco), și în (3) comunitatea satului de femei, evocat (exlcusiv) prin intermediul actului narativ, romanul lui Ganea pare să confirme teoria lui Jean-Luc Nancy, din Comunitatea absentă, a „comunității care se dezvăluie în moartea celuilalt” − prima întâlnire de la barul lui Borhot e justificată prin moartea lui Lițoi, a doua are ca focar al dialogului decesul lui nea Baban, tatăl celui dintâi, începutul capitolului doi, plasat după 10 ani, se focusează pe dispariția a trei muncitori care participau la ridicarea unui bloc pe construcția cazematei, în vreme ce, în ultimul capitol, situat la 20 de ani distanță, legătura dintre Olube și comisarul Petrovici e stabilită prin amintirea lui Radu Adamescu, inginerul-detectiv. Citește în continuare →
Mihaela VANCEA – Poezia pasiv-agresivă
Odată cu proxima B, Ovio Olaru* își păstrează stigmatul de „băiat rău” pe care i-l atribuie Claudiu Komartin în analiza volumului său de debut din 2014. De data aceasta, poetul vine cu noi experimente în sfera propriei poetici. Niciun poem nu este scris fără a releva un conținut interior sub asediu. Resursele lingvistice pe care Ovio Olaru le folosește provin în special din mediul astrofizicii și al tehnologiei. Cu ajutorul lor creează un limbaj comun, o punte de legătură între științele raționale și sentiment.
De altfel, miza lui este aceea de a deschide mai multe uși deodată pentru a lucra simultan cu informația pe care o preia din fiecare sferă: „caut un punct de convergență, ceva să unifice/ informațiile disparate care mă bombardează”. Matricea în care Ovio Olaru își creează poemele surprinde un schimb constant între materia externă și cea internă, o continuă cauzalitate între acestea. În poemele sale experiențele individuale fuzionează cu cele la scară largă, cele din realitatea concomitentă, dar îndepărtată: „oamenii au ajuns pe lună și eu n-am ajuns decât la baie/ îngrețoșat și extraterestru, singur ca tine, singur ca mama,/ singur ca ecoul împușcăturii tăind fiordul în două”. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEȚ – De la sevraj la fleacuri
Totul a început cu un Sevraj, în 2006, când textele convulsive ale Ritei Chirian lansau o voce cu potențial, cu apetență pentru extreme și sincope, o voce de o negativitate destul de abil contrapunctată de exaltări, așa încât viziunea „negru pe negru“ era, pe moment, evitată. În 2010, cu Poker face, lucrurile se mai schimbă; construite pe angoasă, trăind din visceralitate și sarcasm, imaginile devin de o brutalitate voit excesivă și, odată cu ele, crește miza pusă pe sintaxa poetică și pe o anume teatralitate a disperării. Acestea sunt și verigile ce fac legătura cu Asperger-ul din 2012, probabil cel mai bun volum al Ritei Chirian de până acum; într-o dicție mai eliptică, este declanșat războiul împotriva „normalității“, a adaptabilității tâmpe, a conformismului atroce, atacul pornind de la un nucleu de traume și obsesii a căror malignitate spulberă, destructurează tot. Dar este o toxicitate pe cât de diabolică, pe atât de bine controlată și pusă în scenă de o inteligență poetică planificat excentrică și seductivă. În cel mai recent volum, Casa fleacurilor, Rita Chirian* alege să-și continue experimentul, însă pe un singur palier – cel al discursului; aceeași inteligență poetică se mobilizează, de această dată, pentru a nu mai ceda angoasei, pentru a nu mai cădea atât de lesne în sarcasm, pentru a nu mai monitoriza convulsii și mutilări. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Fotografie cu singurătate
revistavatra.org 