Categorie / Eseu
Alexandru VLAD – Rudolf
Există împrejurări în care constatăm că am uitat numele celui cu care tocmai stăm de vorbă. Aproape că ne uităm disperaţi după un ecuson pe care să-l poarte în piept, ca la conferinţele internaţionale. Asta ne-ar scoate din situaţie. Adică există oameni cărora le uităm numele, şi când avem nevoie de ele ni se refuză, şi omul ne apare în memorie nebotezat. Chiar dacă stă de fapt în faţa noastră în carne şi oase. Şi indiferent ce vorbeşte aproape că nu auzim, chinuiţi de un singur gând: Şi cum îl cheamă?
Să fim înţeleşi, nu e vorba neapărat de cineva cu care ne întâlnim din an în paşte, suntem într-o relaţie care nu ne permite să întrerupem şi să spunem „Scuză-mă, dar nu-mi vine în minte numele tău.” Ar lua-o drept o glumă proastă, o ofensă premeditată chiar, o obrăznicie, o mitocănie.
Ion MUREȘAN – Pre-literatura și pre-scriitorul
Toamna îmi aduc aminte de lucrările de primăvară ale mamei. Primăvara mă gândesc la „mama de toamnă”. Oricum, ea trăieşte la ţară, singură, iar eu, înglodat în literatură (să-mi fie ruşine!), merg tot mai rar pe-acasă. Acum, în toamna asta târzie, îmi vine în minte, ca şi cum ar fi o urgenţă, că la primăvară trebuie neapărat să fac melegarul, adică răsadniţa: un strat de bălegar, un strat de pământ, un strat de bălegar, un strat de pământ. Se udă totul cu apă, din belşug, se răsădesc plantele semănate din timp în muşcate şi se acoperă cu folie de plastic (sau, cum era cazul că eram mic) cu sticlă, cu ferestrele de la casa veche, demolată. Pentru mama, se pare, a ocroti începutul vieţii e un act de mare importanţă. Dar, de plivit în răsadniţă nu mă lăsa, pe motiv că „tu nu vezi bine”. Eu, acesta-i adevărul, am fost surprins pe când smulgeam planta şi lăsam să crească buruiana. (Între noi fie vorba, buruienile sunt mai interesante ca formă şi culoare).
Pre-literatura este vârsta cea mai fericită a literaturii. Pre-literatura este copilăria literaturii. Nimic nu este în literatură care să nu fi fost înainte în pre-literatură. Pre-literatura e Paradisul literaturii. Pre-literatura e bâlba genială. Riscând, aş spune că pre-literatura e adevărata literatură.
Ana BLANDIANA – Libertatea invizibilă
Libertatea ca fericire nu e posibilă decât sub forma vectorială a eliberării. Nu te simţi liber decât atunci când te eliberezi sau când îţi simţi libertatea ameninţată de o interdicţie sau de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în măsura în care este mărginită de negaţia ei sau este locuită de valorile interdependenţei. Atâta timp cât nu e contrazisă de nimic şi nu e negată de propriile ei excese, libertatea este invizibilă, insesizabilă, o descoperim doar în momentul în care dispare, există aureolată doar în nostalgii retroactive şi în vise de viitor.
Mihai-Dan CÎRJAN – O altă Europă: internaționalismul fascist al celui de-al doilea război mondial
„Ne adresăm prietenilor noștri suprarealiști, dispersați în lumea întreagă și, ca în marile naufragii, le indicăm poziția noastră exacta: 44º5′ latitudine nordică, 26º longitudine est.” (Gherasim Luca și Trost, Dialectica Dialecticii: Mesaj adresat mișcării internaționale suprarealiste, 1945)
Acestea vor rămâne printre cele mai dramatice cuvinte ale mișcării suprarealiste românești. Scrise în 1945, la o primă privire ele par a anunța perioada de izolare culturală de după instalarea primului guvern comunist, ruperea legăturilor cu mediul cultural european, desprinderea de marile dezbateri europene. Naufragiul. Ar fi o perspectivă ingenuă: așa cum remarcă chiar Trost și Luca, perioada de izolare nu începuse deloc atunci, ci odată „cu războiul imperialist când, separați de prietenii noștri, nu am mai auzit nimic de ei”. Pentru cei doi, ruperea legăturilor culturale avusese loc cu mult înainte și aparent nu avusese deloc nevoie de instaurarea comunismului. La fel de important, însă, cu greu se poate găsi în acest scurt text al suprarealismului târziu vreo nostalgie europeană, vreo ambiție spre Europa ci cel mult un internaționalism acut întrerupt brutal de fascismul european: „cerem o poziție anti-naționalistă excesivă, de clasă la modul concret și scandalos de cosmopolită.” Cosmopolitismul scandalos, cu apetențe globale, venea însă și din faptul că Luca și Trost trăiseră perioada lor de izolare chiar sub semnul Europei, o altă Europă decât cea care apare în cultura românească de azi. Nu atât Europa liberală a recentelor proteste românești, sau cea a „integrării europene”, nu Europa drepturilor omului, ci o Europă a prieteniei inter-fasciste, trâmbițată de organele de propagandă antonesciene, dar regăsibilă în tot atâtea contexte, de la Lisabona la București. Și oricât de scurtă durată, această „Nouă Europă” a internaționalismului fascist, poate fi esențială în decelarea rolului social pe care acest imaginarul geopolitic european încă îl are astăzi. Citește în continuare →
Mihai IOVĂNEL – România față cu Europa după 1989
La ieșirea din proiectul comunist România privește cu speranță către Europa, din care simte că face parte. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea sociopolitică. Cantitatea discuțiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române” trădează un complex, având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar” balcanici sau nu suficient de europeni, dar și dezinteresul pentru vecinii prea „periferici” de felul Ungariei1 sau Bulgariei. Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă unul dintre punctele de rezistență care traversează întregul câmp cultural postcomunist, de la naționaliștii primitivi2 până la elita intelectuală proeuropenistă. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semicoloniale) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona protocronist-naționalistă, dar nu numai – Constantin Noica lansase deja în anii ’80 expresia „Germania untului”, prin care înțelegea depreciativ Occidentul materialist, opus României în care, după Noica, se putea face cu adevărat cultură3). Însă poate fi observată și o mai constructivă lipsă de complexe, manifestată – uneori fie și la modul utopic – prin diferite strategii de străpungere a pieței globale. Aici pot fi distinse două poziții: cea categorială, care își reprezintă – cumva pe linia interbelică – globalizarea culturală a României ca valoare colectivă; și cea individuală, care gândește penetrarea globală în termeni de indivizi. Citește în continuare →
Dan UNGUREANU – Laicitatea franceză sau sângeroasa istorie a anesteziei
Laicitatea franceză subsumează trei entități diferite :
un concept vechi, din sec. XIX, separarea tranșată între Biserică și stat.
un termen care apare timid în anii 1930, și care devine tot mai frecvent și mai popular, a cărui frecvență se dublează la două decenii.
un model de relație dintre stat și Biserică, care a făcut obiectul a numeroase studii politologice.
Laicitatea franceză, laïcité, e o anestezie. Cetățenii francezi sunt în mare majoritate laici. Puținii care sunt religioși trebuie să-și păstreze religia acasă. Purtarea unor semne religioase (kippa, baticul islamic, cruciulițe la gât) e descurajată. În vremea în care eram bursier român la Paris, o colegă bursieră din România a trebuit să-și facă altă poză de identitate : pe cea din România purta o cruce de lemn, mai mult de podoabă decât ca semn al pietății. (În Rusia, în schimb, toți poartă un lanț cu cruce, pe care rușii îl poartă și la plajă). Citește în continuare →
Dan UNGUREANU – Americanii apocaliptici
irub ana ilippima pihi babka.
Intră în arcă şi închise uşa.
Ghilgameş
O creştinare superficială
Popoarele germanice au fost creştinate tardiv şi cu forţa. Invaziile barbare din Scandinavia au adus o pătură conducătoare germanică în Galia, francii, în Spania, vizigoţii, şi în Italia, longobarzii. Regii germanici din Europa s-au convertit strict din motive practice: populaţia era deja creştină, apăreau posibilităţi de căsătorii – alianţe dinastice – cu Bizanţul creştin. Iar Biserica – episcopii, preoţii, abaţii, călugării – folosea drept birocraţie, era utilă ca administraţie.
În nord, în Scandinavia, creştinarea a fost şi mai tardivă, şi a fost făcută de regi pentru a crea sau a menţine alianţe cu regii germanici din Europa continentală. Ea a fost o creştinare superficială şi strict ceremonială. Olaf al Norvegiei a creştinat ţara distrugând temple păgâne şi idoli, torturând şi ucigând oponenţii păgâni. E evident că o religie impusă prin teroare nu poate cuceri conştiinţele. Trecerea scandinavilor de la invaziile ucigaşe vikinge în Europa de sud la o existenţă paşnică nu se datorează creştinării, ci datorită faptului că toate ţările Europei de apus au sfârşit prin a fi conduse de alţi scandinavi. Citește în continuare →
Bernie TAFT – Testamentul lui Georg Lukács
Era la doar şase săptămâni de la invazia Cehoslovaciei de către cele cinci state ale Tratatului de la Varşovia*. O a doua întâlnire pregătitoare a partidelor comuniste şi muncitoreşti fusese convocată la Budapesta, în încercarea de a organiza adunarea internaţională planificată. Impactul imediat al intervenţiei militare asupra partidelor comuniste europene a fost de aşa natură încât tot ce s-a putut stabili la această întâlnire a fost să fie reconvocată din nou peste şase săptămâni.
În această atmosferă am sunat la domiciliul lui Georg Lukács din Budapesta ca să-l întreb dacă aş putea avea o discuţie cu el. I-am explicat că sunt un delegat din Australia la întâlnirea partidelor comuniste de la Gellert Hotel, şi am menţionat numele unui prieten comun care era la vremea respectivă şeful unui partid comunist din Vestul Europei. „Desigur”, mi-a răspuns. „Îmi va face plăcere să vă văd. Ce ziceţi de mâine dimineaţă?”. Citește în continuare →
Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte şi imaginarul istoric al democraţiilor liberale (Partea a II-a)
revistavatra.org 