Născut în 1933 la Oelsnitz, Reiner Kunze este unul dintre puținii scriitori care s-au opus regimului comunist din RDG. Dezavuarea invadării Cehoslovaciei de către armata sovietică în 1968 i-a atras interdicția de a mai publica. Alăturându-se, mai târziu, în 1976, protestelor împotriva expulzării lui Wolf Biermann, a fost nevoit să părăsească la rândul său țara și să se stabilească în RFG, unde a dobândit curând o mare notorietate ca poet. Heinrich Böll a desemnat creația sa drept „exemplu de persistență a poeziei, a poeziei germane în realitatea germană”. Și, într-adevăr, chiar și după stabilirea lui în Vest, el nu a încetat să pledeze pentru libertatea conștiinței și a creației, să se ridice împotriva tuturor ingerințelor străine în artă și să denunțe tendințele malefice pe tărâmul politicii și pe acela al vieții spirituale. Pentru el, poezia, deja trecută prin experiența subversiunii în vremea „socialismului real”, rămâne un fel de bilet secret strecurat de către un deținut „sub suprafața comunicării cenzurate”, adică un mod de a „străpunge mereu absurdul”, cum spune Milan Kundera caracterizându-l. Citește în continuare →
În noaptea asta, ea pe toţi i-a înnebunit,
sub lampioane era atîta pustiu,
cît nu încape nici o viaţă,
alcoolul era regele nostru imparţial,
pe toţi ne privea ea, pe toţi ne-a înnebunit,
era în noi o lene străveche din care se uitau amanţi
la pulpele ei magnifice, la sînii ei crescuţi
dintr-o mare neruşinare, cam pe atunci,
în clubul nostru şi-a făcut intrarea
maestrul cu privirea verde de după fiecare oră,
iar ea, tăvălită sub lampioane, sub grele priviri
spunea şoptit o poveste imposibil de ascultat,
imposibil de spus, fără să auzi legiuni de voci,
venite din linişti de după toate întîmplările,
de după toate poveştile
Pe sfârșit de an 2006, România fu acceptată ca membru „cu drepturi depline” al Uniunii Europene, prilej de euforie națională care, vreme de aproape un an, ținu loc de o veritabilă pregătire pentru integrarea meritată și demnă în acest superstat pe cât de tare în principii, pe atât de inconsecvent în punerea lor la lucru.
În virtutea dreptului la liberă circulație, românii se răspândiră peste tot, cu precădere în sudul iberic și italic și, inițial, integrarea în țările lor de adopție păru un succes. Europa păru să-i vrea pe români tot pe atât pe cât românii voiau Europa. Citește în continuare →