Alexandru VLAD – Guraliva
Seara razele soarelui se îmblânzesc, devin lumină pură, lungesc umbrele arborilor din vale până la casa mea, intră prin toate geamurile mele şi scaldă pereţii albi transformându-i și pe aceştia în surse de lumină. Parcă simţind relaxarea ce pluteşte în aer, în aceste momente îşi face apariţia Guraliva, încercând, ca de obicei, să facă o mică afacere. Ştiu că le vinde tinerilor şi beţivilor alcool la orice oră din zi sau din noapte. Mai ales din noapte – ziua sunt deschise şi cele două localuri. Pentru mine are caşcaval de oaie muced şi acru sau ouă stătute, adunate din toate cuibarele pe care le scapă din vedere. Apărea în portiţa mea îngustă şi se strecura în curte, cu basmaua trasă pe ceafă, zâmbindu-mi cu cei doi dinţi care i-au mai rămas. Nu mă las dus de nas: ştiu ce negociator redutabil poate fi când îşi pune în cap că eşti omul potrivit s-o scape pe ea de ceva ce-i prisoseşte. Se aşează pe zidul meu de granit care terasează curtea pe la jumătate, şi pietrele se dizlocă de la loc sub greutatea ei zdravănă de ţărancă. Citește în continuare →
Ion MUREȘAN – Despre Inexplicabil
E foarte simplu: prin inexplicabil se înţelege ceva ce nimeni nu-şi poate explica. Mai mult, inexplicabilul e ceva ca un fel de „scutire medicală” de explicaţii. Inexpicabilul este ceva ce toată lumea acceptă, după ce a făcut vizibile încercări de dezlegare a nodului, cum să-i zic, „cosmic” (broboane de transpiratie pe frunte, ochii închiși „a meditație”), că este… inexplicabil. Am constatat că omului (în cazul în care se nimererşte ca omul să fie român) îi place să lenevească în inexplicabil ca bivolului în tău. Ştie el din experienţa sa îndelungată că inexplicabilul cum vine aşa se şi termină: inexplicabil.
Reprezentarea mea plastică despre noțiunea de inexplicabil la români este următoarea: „Gânditorul de la Hamangia” își ridică capul din palme, își îndreaptă spatele, bineînțeles că se aud gemete și pârâituri de oase anchilozate de stat în aceeași poziție de opt mii de ani, privește spre cer (nu în zadar o comisie UNESCO l-a desemnat ca fiind unul din cele zece artefacte cu care ar trebui să ne prezentăm la o întâlnire cu extratereștrii) și rostește cu o voce gravă, limpede și oarecum îndurerată: INEXPLICABIL! Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Admiratorul meu din Franța
M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce ar merita povestit.
Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească o carte bună.
Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din literatura română stă cam așa: Citește în continuare →
Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)
Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii. Citește în continuare →
Aurel PANTEA – Poem
Până la limita a ceea ce mă face om,
până la adormirea trupului,
până la trezirea lui,
pînă la punga de sânge,
adunată cu fiecare rugă
în răsăririle şi părăsirile
de dimineaţă şi seară,
mai mult decît poate să te imagineze
limbajul meu,
fă-mă, Doamne Isuse Hristoase,
o scamă în prezentul patimilor tale,
să mă bucur de Învierea ta
cu partea din mine ce doare
şi cu partea din mine ce învaţă să-Ţi cînte
laude
Alex GOLDIȘ – Ce romane mai citesc computerele
„Cartea despre literatură” (nu-mi vine să-i spun nici volum teoretic, nici volum de critică literară sau de hermeneutică, veți vedea de ce) care a stârnit cea mai mare senzație peste Ocean anul trecut este The Bestseller Code, semnată de Jodie Archer și Matthew L. Jockers*. Ea își propune nici mai mult nici mai puțin decât să spargă codul bestseller-urilor mondiale, pretinzând că poate să prezică, prin analiză computațională, în proporție de 80% dacă un roman va deveni blockbuster. Textul scris la patru mâini reprezintă rezultatul unei cercetări de cinci ani, în care cei doi autori au supus investigației informatice aproximativ 5000 de volume, pornind de la premisa fundamentală că trebuie să existe un „ce” care distinge romanul citit de milioane de cititori de cel citit de câteva sute. Experiența profesională a celor doi în domeniul lucrului cu cărțile și cu cifrele nu e de neglijat: Jodie Archer a fost editor al Penguin Books pentru a deveni apoi doctorand la Stanford University și consultant la Apple în studii statistice legate de literatură. Matthew L. Jockers, profesor la Universitatea din Nebraska-Lincoln, e deja un nume în domeniul Digital Humanities: pe lângă multe contribuții punctuale, el a scris în 2013 un volum de sinteză (Macroanalysis. Digital Methods and Literary History) în care demonstrează utilitatea noilor metode în studiul literaturii: ele nu înlocuiesc close reading-ul, era concluzia lui Jockers, însă pot oferi acces la zone ale fenomenului literar imposibil de sesizat prin hermeneutica clasică (pentru detalii, v. recenzia mea din Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/digital-humanities/). De numele lui Jockers se leagă și un mic scandal legat de demonstrarea, cu probe de laborator lingvistic, a auctoriatului multiplu în „Cartea mormonilor”.
Vladimir PASTI – Florin Poenaru: „Locuri comune – Clasă, anticomunism, stânga”
Iată o carte care nu doar merită, dar chiar trebuie citită. Nu doar de specialiști, dar mai ales de nespecialiști. De orice om preocupat să înțeleagă lumea în care a trăit și trăiește și care se simte deja supra-saturat de clișeele explicative ideologico-propagandistice a căror producție de masă domină publicațiile cu pretenții eseistice și/sau științifice ale „elitei intelectuale” românești post-comuniste. Cele construite după scenariile hollywoodiene în care „băieții buni”, tineri, frumoși, inteligenți și dornici să salveze omenirea, se luptă cu „băieții răi”, bătrâni, urâți, proști, conspiratori împotriva întregii lumi și a ceea ce are ea mai sfânt, și care trag atât de prost cu armele lor încât nu-i nimeresc pe „băieții buni” niciodată. Iar aceste scenarii șablon, după care sunt construite la Hollywood filmele pentru puberi – categoria dominantă de spectatori plătitori din cinematografele din întreaga lume – sunt utilizate în România în discursuri politice, editoriale, eseuri, lucrări cu pretenții academice ale intelectualității autohtone și a unei părți semnificative chiar din lumea științifică, pentru a descrie și a explica aproape un secol de istorie națională și pentru a-i „educa”, pe cei care încă se mai uită cu respect și chiar admirație la elita intelectuală și academică a țării, cu privire la modul în care trebuie înțeleasă lumea în care trăiesc și propria lor viață. Citește în continuare →
Alexandru Vasile SAVA – Lupta de clasă în „societatea fără clase”
Ruptura produsă de evenimentele revoluției din ’89 pune următoarea problemă oricărei analize care ia în considerare clasa ca un vector important al fenomenelor sociale: cum anume poate o societate ce pretinde a fi lipsită de clase să producă stratificarea pe bază de clasă a corpului său social și cum s-a desfășurat acest proces, cum a fost el complicat laolaltă de către particularitățile societății românești cu mișcarea globală a capitalului și cu interesele diferitelor puteri geopolitice? Întrebarea promite mult în măsura în care propune o cheie de interpretare a evenimentului care se desfășoară prin toate aspectele istoriei noastre recente, de la antagonismele din interiorul socialismului stalinist și post-stalinist, la procesul privatizării și la complicațiile economiei românești în economia globală, atât înainte cât și după revoluție, și până la ecourile locale ale dinamicii claselor în societățile dezvoltate. Citește în continuare →
Ștefan GUGA – Sfârșitul începutului
revistavatra.org 