Emanuel MODOC – Acești noi patricieni
Spuneam, cu o altă ocazie, că estetismul unor autori debutați târziu în literatura contemporană constituie o paradigmă cu totul deosebită în contextul ultimilor ani. Insuficient extinsă, afirmația ar putea părea, totuși, suspectă. În primul rând pentru că, socio-economic vorbind, avem de-a face cu prima generație (biologică, nu literară) de middle-classeri apărută în România post-comunistă. Neavând posibilitatea de a trasa o linie evolutivă previzibilă a apariției acestei pături sociale (așa cum, în Statele Unite, începând cu secolul al XIX-lea, clasa middle-to-high a apărut în urma imixtiunii dintre fosta aristocrație engleză și noul upper class industrial), noii „patricieni” (nu în sens etimologic cât, mai degrabă, în sensul adaptat contemporaneității) ai Europei Centrale și de Est au apărut pe fondul unei tranziții post-comuniste lente și a unei stabilizări sociale și mai lente.
Această pătură socială, mi se pare, e cea care apare creionată cel mai pregnant în romanele unui Horia Corcheș sau Vlad Roman, ambii lansați anul acesta cu câte un roman. Numai că, dacă în Partaj, avem de-a face mai degrabă cu o nișă profesională provincială, fără mari pretenții, însă colorată în palete generoase și realiste, în Cât mai aproape de tine*, romanul de debut al lui Vlad Roman, apărut la editura Univers, toate personajele sunt din sfera elitei profesionale (specialiști în marketing, ithiologi, lingviști specializați în limbi moarte etc.). Senzația de roman pretentious pe care o lasă aceste personaje e cu atât mai contrastantă cu cât progresia discursivă se desfășoară într-o manieră elegantă, lipsită de stridențe. Citește în continuare →
Călin CRĂCIUN – Un debut în forță
Surprinzător romanul de debut al Doinei Jela*. Și spun asta având în vedere nu faptul că e vorba de un debut realizat la anii care nu se spun; astfel de date e bine să rămână periferice, de nu chiar simple ingrediente de șuetă în cazul discernerii critice. Este surprinzător mai întâi prin calitatea lui estetică, în sine, în contextul în care debuturile pe care am avut destinul să le citesc în ultimii doi-trei ani, din câmpul prozei în general, din cel al romanului în special, mi-au lăsat impresia insuficienței, a improvizației sau a concepției bâjbâite, marcate de semnele meditației precare asupra resorturilor estetice interne, ale gestiunii artistice mai mult intuitive decât temeinic chibzuite, în ciuda faptului că nu le lipsește autorilor talentul, ceea ce m-a și determinat să vorbesc de o literatură free jazz. Poate că n-am avut norocul, inspirația ori știința de a pune mâna pe cele mai reușite, sau, la fel de posibil, de a le analiza judicios și a le înțelege. Mai sper deci că impresia insuficienței nu e neapărat din vina cărților, a autorilor, ci a mea, cu atât mai mult cu cât un inventar exhaustiv nu pot spune nicidecum că aș fi făcut, nici măcar pe-aproape. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Suprafețe potrivite
„Nu din imagini se încleia [poemul], nici din emoții, ci din volume, din suprafețe potrivite, din conjugări de echilibruri, din contacte precise, din ponderi măsurabile. Nici într-un caz realitatea, oricare ar fi fost dânsa, nu prima inspirația sau tehnica poemului. Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut, un fel de alfabet Morse…”, acesta era principiul strategic, constructivist & înnoitor al lui B. Fundoianu. Critica noastră, destul de setoasă de taxonomii și de expedieri fără drept de apel, l-a așezat repede pe Fundoianu în linia tradiționaliștilor, fiindcă vorba venea cam des despre priveliști provinciale și cornute mari. Chiar și Călinescu se arată iritat de punerea lui Fundoianu laolaltă cu Pillat și Radu Gyr, dar nu-și duce gândul până la capăt și-l păstrează în seria tradiționaliștilor. Deși admite că, în interbelic, ei rămân să facă servicii unei oarecare forme de modernism, că cei mai mulți dintre poeții de bucolice vin din simbolism – din mantaua lui Baudelaire – și că au păstrat „obicinuința îmbrățișării universului”, pentru Fundoianu chiar și cămașa asta e mult prea strâmtă. Până la urmă, și un singur poem, citit de la început până la sfârșit, din Fundoianu frapează prin modernitatea viziunii și a dicției insolite: nimeni care să se fi aruncat cu atâta voluptate în elementare și nimeni care să fi plonjat cu aceeași beție în senzorialitate – nimeni, poate, cu excepția unui Max Blecher, alt moldovean hipersenzitiv, față de care-l mai apropie, deopotrivă, tragicul de biografie. Deși e aproape indecent să spui că, în ceea ce-i privește pe Fundoianu și Blecher, destinul e la fel de spectaculos ca opera. Citește în continuare →
Alex GOLDIȘ – Pentru o critică umanistă
Nimeni n-ar fi fost mai potrivit decât Radu Vancu să facă arheologia anti-umanismului, pledând, în același timp, pentru umanism. Deși nu și-a ascuns niciodată idiosincraziile politice și/sau diferențele de opinie față de un scriitor sau altul, Radu Vancu a făcut, în viața literară românească, figură de instanță coagulantă. Vancu este nu doar mentorul cenaclului și al revistei de poezie „Zona nouă”, ci o conștiință vie a vieții literare, care se activează de fiecare dată când faptele depășesc limitele principialului. Adică, în medie, cam de 12 ori pe an. Poziționările recente împotriva derapajelor instituționale ale Uniunii Scriitorilor din România l-au transformat, pentru conducerea acesteia, într-o persona non grata. Și mai specific personalității lui Vancu este, însă, exercițiul de a privi întotdeauna partea plină a paharului. Nu pentru că n-ar sesiza disimetriile, antipatiile sau doar simplele diferențe de poziționare din lumea literară autohtonă, ci pentru că le sublimează în consensuri, impunându-și să creadă cu încăpățânare în dictonul dostoievskian „Frumusețea va salva lumea”. Puterea lui ieșită din comun de a sublima disensiunile de dragul principiilor l-au transformat într-una dintre cele mai relevante voci ale spațiului intelectual românesc, pe teme literare și non-literare. Nu sunt, nu pot fi întotdeauna de acord cu el, însă îi caut întotdeauna opiniile și argumentele. Citește în continuare →
Domenico MELIDORO – „Italia face primii pași spre conștientizarea propriei multiculturalități”
Ce-i nou în politica italiană din ultimul an?
Dezbaterea politică italiană din ultimele luni a fost dominată de referendumul constituțional programat pe 4 decembrie. Se va vota pe niște probleme complexe de natură constituțională (abolirea parțială a Senatului, eliminarea bicameralismului paritar, reducerea numărului de parlamentari, redefinirea raportului dintre stat și regiuni etc.). Cu toate astea, întrucât Președintele Consiliului de miniștri Renzi a investit foarte mult în victoria lui „Da” (adică în aprobarea reformelor propuse), referendumul s-a transformat într-un vot în privința Guvernului. Dacă va câștiga „da”, guvernul Renzi va fi întărit și Renzi însuși își va consolida conducerea atât la nivel intern, cât și internațional. În caz contrar, Guvernul ar putea să cadă și s-ar deschide o criză politico-instituțională foarte gravă. Lui Renzi i-ar putea urma un Renzi-bis (desigur, ar fi vorba de un guvern mult slăbit) sau un guvern de unitate națională cu misiunea de a conduce țara până la viitoarele alegeri generale din 2018. În orice caz, va urma o perioadă de instabilitate care va face greu de gestionat grava criză internă și internațională.
Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale (Partea I)
1. Un zombie istoriografic – totalitarismul și momentele sale
În ultimele decenii foarte rare sunt acele ocazii în care dreapta să fi pierdut vreo dezbatere ideologică. Iar ghinionul lui Ernst Nolte a fost acela de a fi amintit, analizat și discutat numai precum cel aflat de partea învinșilor în una din aceste rarisime situații: faimoasa Historikerstreit (Cearta Istoricilor) a Germaniei anilor optzeci. Firește, acest „ghinion” nu a împiedicat deloc o carieră confortabilă la Universitatea Freie; și nici nu a deranjat o bătrânețe pavoazată de premii și onoruri, de la premiul Gerhard Löwenthal la cel al fundației Konrad Adenauer. E greu, însă, să privești faima sa de mare perdant ca pe o simplificare nemeritată, ca pe o schematizare înșelătoare a unei traiectorii intelectuale altfel mult mai vaste și mult mai interesante. Munca de istoric a lui Nolte nu a fost niciodată răscolitoare intelectual, el însuși identificându-se fără îndoială cu silueta simplistă de luptător anti-comunist proiectată de-a lungul Historikerstreit: un anti-comunism ce nu de puține ori ducea, fără prea multe scuze sau regrete intense, în apologia fascismului. Așa cum își amintea cu nostalgie în 2003,1 primul său text (scris la vârsta de șapte ani chiar) era un mic tract anti-bolșevic. Iar de-a lungul următoarelor opt decenii Nolte nu a părut deloc să renunțe la acest anti-comunism născut în atmosfera turbulentă a Republicii de la Weimar, în care „ciocnirea de ideologii” pe care Nolte a vrut să o analizeze2 se întâmpla de multe ori pe stradă și nu doar în analize docte.
Fiind emblema uneia din puținele înfrângeri ideologice ale dreptei, moartea sa în luna august a dus la o avalanșă de necrologuri în presa de stânga și de centru-stânga: singurele spații culturale ce insistă să mai menționeze o stranie victorie a stângii dintr-un război cultural uitat al anilor optzeci. Astfel, comparația dintre nazism și comunism promovată de Nolte a apărut din nou în presă, la fel ca și teoria sa totalitară și straniile nuanțe revizioniste ale discursului său istoric. De la The Guardian3 la Jacobin4 sau blogul editurii Verso,5 un ton oarecum festiv a marcat decesul celui care în lumea academică a devenit un simbol al faux-pas-ilor ideologice, al lui „nu așa!” pentru oricine ar vrea să atingă subiectul fascismului/comunismului în secolul douăzeci. Stângiști și mai ales liberali cu nuanțe de stânga și-au reamintit că Nolte nu avea dreptate și, forțând o ușă deja deschisă, au repetat pas cu pas toate argumentele pentru care fascismul sau comunismul nu trebuie privite în felul în care a făcut-o el. În acest entuziasm comemorativ, puține au fost articolele care să renunțe la aerul festiv sau la virulența tonului critic, îngăduindu-și să privească cu o oarecare doză de suspiciune presupusa „victorie” de stânga care a fost Historikerstreit.6 Căci, într-adevăr, dacă a fost o victorie, a fost o victorie care a contat extrem de puțin. Iar următoarele pagini vor încerca să descrie de ce această victorie a fost, din păcate, mult mai minoră decât ne-am fi așteptat.
Daniel LAZARE – Răzbunarea lui Ernst Nolte
Ernst Nolte, apologetul lui Hitler care le-a provocat istoricilor liberali germani un atac de cord colectiv în anii 1980, a murit în această vară, la Berlin, la vârsta de 93 de ani.
Pentru o vreme, Nolte a părut să fie marele învins al faimoasei Historikerstreit, sau disputa istoricilor, care a aprins scena intelectuală germană pentru câteva luni începând din iunie 1986. Ostracizat pentru eforturile sale abia deghizate de a scuza crimele de război naziste, s-a retras într-o viață de exil interior, ignorat de colegi și uitat de presă.
În acest timp, principalul său oponent, sociologul Jürgen Habermas, a devenit eroul zilei, modelul însuși de intelectual public care apără democrația atunci când nu ține prelegeri în sala de curs. Nu se întâmplă prea des ca stânga să iasă victorioasă, dar asta a fost una din aceste rare ocazii. Citește în continuare →
Domenico LOSURDO – Evoluția lui Nolte
În ochii lui Nolte, ororile celui de-al Treilea Reich joacă rolul de răspuns și măsură profilactică față de ororile care vin dinspre Uniunea Sovietică. Și totuși, ideologul revizionist, care pretinde a vedea în Octombrie 1917 sursa primă a catastrofei secolului XX, intră în contradicție cu istoricul, care e nevoit să admită că deportarea armenilor e cea care marchează „debutul marilor exterminări din secolul XX”1 – o deportare care se produce înainte de această dată fatidică, și tocmai în cursul războiului împotriva cărora se ridică bolșevicii. Dar nu e singura oscilare sau inconsecvență pe care o întâlnim la Nolte, asupra evoluției căruia merită să ne oprim. Citește în continuare →
Al. CISTELECAN – Între reverii și spaime
revistavatra.org 