Amalia COTOI – Bestia de zahăr
Olga Ștefan e o apariție dilematică în poza de grup a generației douămiiste. Cu o revenire în poezie la 10 ani după debut, tânăra poetă pare să ignore orice tentativă de subsumare în ceea ce s-ar putea numi trend literar. Într-un teritoriu în care rezistența în timp se calculează prin trademark-ul identitar, Olga Ștefan rămâne tributara unui mod de a scrie ancorat în încercările adolescentei din toate ceasurile de a-și explica lumea prin poezie. Deși desuet la o privire grăbită, demersul poetic al autoarei are meritul de a fi totuși (credibil) autentic.
Trecerea de la o poezie intimistă, a blamării (în toate ceasurile, editura Vinea, 2006), la una în care subiectivitatea e filtrată prin învelișul coroziv al materialității, poezie a unor deziluzii natural asumate (în Saturn, zeul, editura Charmides, 2016), nu e programatică. Saturn, zeul poate fi încadrat într-o antologie a poeziei douămiiste cu eticheta sterilă a biografismului sau/și a neoexpresionismului, însă nu e un volum ofertant ca discurs al asemănărilor, deci al unității, ci, mai degrabă, ca joc al așteptărilor înșelate. Citește în continuare →
Daniela SITAR-TĂUT – Reveuri bovarici, dame nesăţioase, neveste infidele, parohi-vampirişti etc.
Volumul lui Marian Ilea, Herina (Cartea Romȃnească, 2016) e greu ȋncadrabil ȋntr-o singură specie narativă. Prin tehnica palimpsestului, colaj, reluarea cinematografică a cadrelor, ironie, de-mitizare, polifonie şi pluriperspectivism, melanjul deconcertant ȋntre un jadis imperial şi un acum contemporan, palpabil, cu tentacule din biografia recentă a prozatorului, l-aş include ȋn tagma textelor tributare postmodernismului. Deşi autorul ȋnsuşi mi-a infirmat apelativul de roman, eu tot roman ȋi voi zice. Tomul este compartimentat ȋn două cărţi distincte, care au ca liant Herina, cronotop situaţional. Cea dintȃi aduce ȋn prim-plan istoria Osimei şi a Berăriei Luther, ȋn vreme ce cartea a doua se aurolează legendar sub mantia Cronicilor de la Herina, a căror istorie ne este relevată abia ȋn paginile finale. Apelul la cronică nu cimentează veridicitatea evenimenţială, ci, din contră, o dislocă, prin ȋntorsături deconcertante de frază sau de situaţie. Cronografii lui Marian Ilea sunt subiectivi prin excelenţă, relatȃnd nu povestea a ceea ce a fost, ci a ceea ce ar fi vrut/trebuit să fie. Caietul cu file ȋngălbenite, descoperit ȋn camera pensiunii din Solotvino, dedicat de anonimul cronicar „Domnului Robert Maxwell, cu adȃncă veneraţiune” şi tradus ulterior de „bătrȃnul arhivar maghiar din Baia-Mare” re-compune, ȋn sens invers, Cronicile de la Herina. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Mulțumiri lui Troțki
Salutări lui Troțki (Univers, 2016) de Dumitru Crudu continuă linia spectaculosului și a autenticului neverosimil/exacerbat din celelalte cărți de proză ale sale. Firele de biografie, trase și din țesătura prozelor anterioare, dau impresia vieții dublate de scris. Ca să fie o completare senzațională, să compenseze deficitul de realitate, prozatorul apelează din belșug și la resursele imaginației. Titlul, dar și proza care a dat numele volumului, ilustrează această poetică a mixajului realității – una dintre cele mai fruste, o realitate basarabeană, pe care o recunoaștem și noi (aici, prin redescoperire) – cu o doză de imaginație copioasă, un jeleu exotic și aromat care dă culoare și consistență continutului. În proza amintită, personajul, care, de obicei, nimereste doar în belele, ajunge pe mâna unor cheflii într-un bar și e salvat doar de referința pe care o face la Troțki („dacă mă atinge măcar unul din voi, o să aveți de-a face cu Troțki”). Bătăușii se risipesc speriați și personajul scapă, gândindu-se oare cine-o fi acel Troțki, care i-a venit spontan pe limbă și s-a dovedit salvatorul său miraculos. Citește în continuare →
Andreea POP – Psihologia feminină hardcore
Debutul Alexandrei Văcăroiu din Prezență sau absență e, în linii mari, un exercițiu premeditat de survolare intimă malignă. Tensiunea vine aici, într-un fel, din stilizarea dramei erotice, a cărei coregrafie negativă e regizată prin derularea unor secvențe ale alienării afective.
Tot acest „proiect” contorsionat e desfășurat de poetă sub forma unor misive pe alocuri cinice adresate in absentia, în succesiunea cărora se concurează reciproc bună parte din stereotipiile senzuale actuale (internautice ori ba). Ele vizează un proces de reconstrucție interioară expozitivă, funcționează, adică, mai mult ca demonstrații hristice, decât ca o terapeutică propriu-zisă. Cu atât mai evidentă e această „destinație” cu cât poemele „deconspiră”, din loc în loc, o recuzită ușor trivializată, ce revizitează repertoriul deja epuizat al retoricii amoroase. Ea dovedește, simultan, și o preocupare (aproape) obsesivă pentru căutarea efectelor, pe care poeta o explorează și dincolo de schița intimă, la un palier ceva mai existențialist, cu bătaie mai largă, pe care aproape că îl trivializează: „e puțin ciudat cum se probează orice sentiment în oglindă ca o rochie nouă de la h&m” vs. „îmi arunc biletul pe geam și aștept controlorul/ viața e așa de frumoasă că am senzația că trebuie s-o plătesc”. E forma cea mai accesibilă de confesiune, dar nu și unica. Citește în continuare →
Alex CISTELECAN – Utopii la promoție
Fredric Jameson et. al., An American Utopia. Dual Power and the Universal Army, Verso, Londra & New York, 2016
O utopie pe măsura realității americane, a celei de astăzi mai mult ca oricând – ceea ce nu o face însă o utopie neapărat mai „realistă”. În același timp, și din perspectiva tiparelor obișnuite ale contextului și genului în care se înscrie, o utopie destul de insolită, chiar provocatoare, al cărei rol declarat e tocmai acela de a tulbura consensul idilic al reveriilor comunarde, localiste și escapiste ale noii stângi. „Acolo unde utopiile anilor 60-70, în spirit anti-instituțional și anarhist, și influențate de teoria foucauldiană a „puterii”, visau la societăți eliberate de „putere”, adică de orice formă de organizare politică”, revendicând mai degrabă expresia imediată a comunității și a subiectivității, utopia lui Jameson e una voit anti-locală și universalistă, organizațională, instituțională și impersonală chiar până în punctul de a fi antipolitică. Citește în continuare →
Claudiu GAIU – Fără urmare. Pe marginea lecturii lui Günther Anders, Obsolescenţa omului II
Abandonul solidarităţii
Simone Weil, lucrătoare pe o freză semiconcavă la Renault, avea obiceiul să le recite camarazilor de uzină versuri greceşti:
ἀργὸς γὰρ οὐδεὶς θεοὺς ἔχων ἀνὰ στόμα
βίον δύναιτ᾽ ἂν ξυλλέγειν ἄνευ πόνου.
„Niciodată leneşul, chiar dacă gura lui e plină de numele zeilor, nu poate să-şi câştige traiul fără muncă.”1
Aşa zice plugarul din prima scenă a Electrei lui Euripide, lăsându-şi princiara consoartă să deretice prin casă, în timp ce el pleacă spre îndeletniciri câmpeneşti rar pomenite de tragici. Subiectul piesei va fi aşadar răzbunarea sângeroasă clocită de odraslele Clitemnestrei şi nu truda mereu reînnoită a lucrătorului pământului. Putea interesa auditorii? Şi cum? La fel cum Dalas-ul seducea prin intrigi de soap-opera texană terna realitate socialistă a anilor 80? Prietena filosoafei, Albertine Thévenon spune că ceilalţi se bucurau de bucuria ei. Mai ştim din corespondenţa dintre Simone Weil şi inginerul Vincent Bernard, directorul turnătoriei de a Rosière, că ea redactase pentru buletinul fabricii articole de vulgarizare a tragediei eline, pe care o considera mai apropiată înţelegerii populare decât literatura clasică franceză. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Poezia artificialului și formele trupului-obiect
Ultimul volum al lui Teodor Dună, obiecte umane, forțează la maximum pedala neoexpresionismului douămiist. Aglomerările de obiecte fragmentate în manieră suprarealistă, teribilismul mizerabilist și epuizarea oricărei potențialități salvatoare construiesc noile valențe de poeticitate ale unei formule stilistice, de altfel, cunoscute. Recognoscibil ca scriitură și prin zona obscură, grunge, din care își selectează imaginile, Dună alege să remonteze direcții ocolite în literatura recentă tocmai prin riscul clișeului și al desuetudinii pe care acestea le presupun.
De pildă, spațiul încărcat de obiecte, dezumanizarea și artificiosul existențial pătrund în orizontul literar românesc odată cu proza lui Blecher. Or, a repune în discuție o astfel de temă nu într-o poezie, ci într-un volum ce mizează încă din titlu pe răsturarea raportului dintre uman și obiectual înseamnă, de la bun început, o asumare a scriiturii și o reinventare a modelului de autoritate. Mai aproape de intertextualitatea optzecistă și de construcția pe dos a lumii date, poezia de față contează prin felul în care descalifică asocierea cu o poetică complet tranzitivă și afirmă nevoia de reliricizare, de abstractizare a literaturii. Citește în continuare →
Roxana COTRUȘ – Îmblânzirea dracului/ urcarea în Rai
Că lumea lui George Bălăiță gravitează la granița dintre Domestica și Infernalia nu mai e o enigmă, iar acest aspect devine tot mai nuanțat pe măsura publicării scrierilor sale. Bineînțeles că de la această – hai să-i spunem – marcă a autorului nu se sustrage nici volumul Învoiala*, apărut în 2016 la Editura Polirom, categorisit de Nicolae Manolescu drept posibil scenariu cinematografic, la fundamentul căruia stă vădit binecunoscuta Povestea lui Stan Pățitul de Creangă.
La o primă vedere, acest scenariu, spre deosebire de celelalte proze mai ample ale lui Bălăiță, pare a cunoaște o lejeritate în discursul narativ; e drept – fragmentarismul nu impune atâtea piedici în pătrunderea în lumea romanescă a lui Bălăiță precum e cazul Lumii în două zile ori al Ucenicului neascultător. Cu toate acestea, nici scriiturii acestui volum nu îi lipsesc acroniile (analepsa, prolepsa sau fragmentarismul discursului). Astfel, după cum ne-a obișnuit până acum, lumea personajelor lui Bălăiță este și aici una în care se îmbină banalul cu insolitul, grotescul cu sublimul, în centrul evenimentelor aflându-se cunoscutul personaj al lui Creangă, drăcușorul Chirică Samca, ce intră în slujba lui Stan Ipate, tocmeala urmând a se împlini după trei ani. Întâmplările prin care trec cei doi protagoniști sunt similare celor din povestea lui Creangă: Chirică mănâncă boțul de mămăligă lăsat de Stan în pădure, drept urmare primește pedeapsă de la Întunecimea Sa, dracul Scaraoțchi, să-i slujească pământeanului trei ani, urmând a se întoarce cu ceva folositor iadului. Chirică se dovedește a fi priceput în toate treburile gospodărești și în cele ale pământului, ba mai mult, îl convinge pe de mult holteiul Stan Ipate să o ia în căsătorie pe fata morarului Lomură cel Șchiop, căreia, la împlinirea celor trei ani de ucenicie, îi scoate „coasta drăcească”, revenind pe fundul iadului cu Baba Hârca drept ofrandă. Citește în continuare →
Ioan PÂNZARU – Între „radicalitate și nuanță”
revistavatra.org 