Mariana CODRUȚ – Poeme
pulsul e o lentilă care narează
pulsul e o lentilă care narează.
mă izolez să-i aud povestea mirabilă
– el nu poate fi minimalist, doar vorbeşte
despre atîtea lucruri majore: iubire,
singurătate, noapte, zi…
la o palmă de coama dealului Galata,
soarele străluceşte disperat
în falia verticală dintre armatele de nori
– ce negre, ce înspăimîntate se-apropie
una de alta! apoi vîntul răbufneşte
şi, tranc!, închide uşa aceea. porumbelul
împiedicat în ghetrele albe ţîşneşte razant
deasupra nisipului, cu inima-n flăcări.
11 sept. 2015
Alexandru VLAD – Petre
Imediat după ce mulţimea a început să iasă din capelă, unii luând din coroanele de flori ce se ridicau într-un morman uriaş, alţii praporii sau crucea, alţii ieşind fără să ştie ce să facă cu mâinile, vârându-le în buzunare şi după aceea scoţându-le imediat, unii şoptindu-şi câte două cuvinte, aşteptându-se ca să se înşire în convoi, formând convoiul în urma preotului şi familiei şi au luat-o pe aleea cimitirului, imediat după aceea, cum spuneam, am dat colţul şi l-am găsit pe Petre. Fuma.
– Gata? mă întrebă el.
– Gata, i-am confirmat eu. Citește în continuare →
Christian Ferencz-Flatz – Cinemaul direct față cu istoria. Câteva note despre Sieranevada
1. Într-o cronică apărută de curând pe blogul său, Andrei Gorzo vedea în Sieranevada un simptom al „clasicizării” cinemaului lui Puiu, care ar bate de la o vreme „magisterial pasul pe loc” în vreme ce gustul publicului larg l-a ajuns din urmă1 – de aici și succesul aproape nesperat al filmului. Gorzo se referă în cronica sa în primă instanță la tematica filmului, considerând că Puiu s-ar fi „instalat confortabil” într-un „mod de a vedea lumea” pe care literatura, teatrul și cinemaul l-au demonetizat de mult, dar judecata sa are deopotrivă și o dimensiune stilistică, sugerând că Puiu – spre deosebire de Jude, după cum consideră Gorzo – a încetat să mai fie inovator în egală măsură și la nivelul expresiei cinematografice. Formulată în acești termeni, judecata sa își găsește, păstrând proporțiile, un precedent teoretic grăitor într-o cronică scrisă de André Bazin la sfârșitul anilor 1940 despre unul dintre filmele lui Dreyer. Bazin scrie aici: „Precum contemporanul său, Ivan cel Groaznic, acesta este un film care nu e în acord cu prezentul, un fel de capodoperă anacronică și fără vârstă. Poate că o artă mult mai evoluată cum este literatura îi permite scriitorului să rămână toată viața fidel unui anume stil și unei anume tehnici, dar cineastul nu se bucură de o atare independență. S-ar putea spune că în cinema nu există valoare intrinsecă. Dimpotrivă, geniul personal nu poate lucra aici decât în măsura în care împinge înainte frontul cinematografiei însăși. Căci, oricât de frumos ar fi el altminteri, un film care nu face să avanseze cinemaul nu e cinema până la capăt, nefiind în acord cu sensibilitatea actuală a publicului.”2 Tocmai de aceea, conchide Bazin, „Carl Dreyer e în continuare la fel de mare, dar opera sa, care a intrat de 15 ani în istorie, nu iese de acolo prin Dies Irae”. La fel, Puiu este, potrivit lui Gorzo, „cea mai importantă figură din istoria filmului românesc”, dar a încetat cu toate acestea să mai fie un înnoitor, instalându-se momentan „în poziția de clasic în viață”. Citește în continuare →
Ion MUREȘAN – Să nu-ţi zideşti grajd în jurul calului
M-am îmbrăcat după televizor. Nu ascuns, pudic, în spatele televizorului, nu m-am lăsat influențat de vreo emisiune de la Fashion TV. M-am îmbrăcat după indicaţiile meteorologilor. M-aş fi supărat iremediabil pe breasla asta, dacă nu aş fi ajuns astfel să-mi lămuresc o expresie pe care o purtam în minte de ceva vreme, ca pe o nucă. M-am procopsit cu expresia asta din cartea Martei Bibescu, „Jurnal din 1915” (Editura Compania 2001): „Cutare şi-a făcut grajd în jurul calului”.
Iluminarea mea s-a produs în patru etape, fiecare fiind marcată de o aversă de ploaie. Ploaia e un fel de certificat pentru iluminări. Se înţelege că nu aveam umbrelă.
Petru CIMPOEȘU – Jurnale și memorii
Încă din fragedă copilărie am vrut să-mi scriu memoriile. Însă au apărut mereu tot felul de probleme. Mai întâi, nu știam să scriu. Pe urmă, după ce am învățat cât de cât să citesc și să scriu, am constatat că nu prea am despre ce. Nu mi se întâmpla nimic care să merite efortul de a scrie. Căci, să ne înțelegem, a scrie presupune un efort, sau chiar două: intelectual și fizic.
Despre asta discutam mai zilele trecute cu cineva, nu spun cine. De ce nu am ținut niciodată (nici eu, nici el) un jurnal. Și am ajuns în deplin acord la următoarea concluzie: din cauză că nu ni se întâmplă nimic semnificativ. Trăim printre oameni banali și ni se întâmplă doar întâmplări banale sau, în orice caz, care nu merită consemnate, posteritatea nu ar avea ce face cu ele. După ce ne-am îmbătat – sper că ați înțeles, discuția despre Jurnale și Memorii nu avea loc pe uscat –, am putut defini și ce este aceea o întâmplare. O întâmplare este întotdeauna abia amintirea unei întâmplări. Natura ei temporală o face să existe abia din momentul când nu mai există, când e plasată în trecut, ca o suită de prezenturi epuizate. O întâmplare este, așadar, o capcană a timpului, ceva care îl ține captiv, esența ei rezidă în geometria ideală, în cercul închis și izolat, pus la conservat undeva în memorie. Nu vă lăsați manipulați, aceste observații atât de juste și precise au fost formulate și redactate după ce m-am trezit! Citește în continuare →
Ana BLANDIANA – Posteritatea sau încrederea în timp
Nu-mi mai amintesc când am descoperit definiţia estetică a noţiunii de „instalaţie”. Nici dacă m-a tulburat din prima clipă şi, cu atât mai puţin, din ce moment a început să mă obsedeze. În orice caz, nu cred că m-a speriat de la început şi sunt convinsă că – în măsura în care am înţeles-o – mi s-a părut mai apropiată de joc decât de artă. Şi asta nu pentru că instalaţiile nu ar fi nişte lucrări de artă, ci pentru că – oricât de frumoase, de sugestive, de pline de idei şi de magice – aceste lucrări de artă nu pot deveni opere pentru simplul motiv că din compoziţia lor lipseşte timpul. Nu faptul că sunt perisabile le împiedică să devină opere (la urma urmei şi statuile greceşti au putut fi ciobite şi chiar sfărâmate), ci faptul că sunt programate să fie perisabile, că în mod intenţionat şi chiar teoretic, timpul este exclus din discuţie. Exclus, nu eludat, nu marginalizat, nu uitat pe dinafară întâmplător, ci interzis pur şi simplu în mod formal, prin definiţie. O instalaţie este o lucrare de artă gândită în aşa fel încât să nu dureze, programată să dispară cât mai curând, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, lovită de interdicţia perenităţii. Şi de unde la început, cu ani în urmă, asemenea lucrări apăreau ca nişte trăznăi în căutarea cu orice preţ – chiar şi cu preţul dispariţiei imediate – a originalităţii, încet, încet dispreţul faţă de durată s-a întins, a molipsit tot mai mult tot mai fragila încredere în posteritate şi a devenit o formă de artă majoritară. Citește în continuare →
KOCSIS Francisko – Dragă patrie
dragă patrie, îţi aduc la cunoştinţă în scris că-mi merge prost, ca să nu te poţi preface mai târziu că n-ai ştiut, că nu ţi s-a spus (nici n-ar trebui, tu ar trebui să te interesezi); îţi spun că mi se face o mare nedreptate chiar într-unul din palatele tale de justiţie, dar mi se spune să-mi văd de lungul nasului, pentru că n-am habar de treburi atât de sofisticate, mi se spune flegmatic, de parcă aş merita să fiu scuipat în faţă, că mă pricep numai la poezie, sună de parcă aş fi acuzat că am săvârşit cine ştie ce ticăloşie; pentru asta ţie ar trebui să ţi se tragă o mamă de bătaie, ca să ţii minte măcar o dărabă de veşnicie; dar acum nu vreau decât să afli şi să-ţi pese că nu-mi merge bine; că deplâng să simt cum mi se scurge dragostea de tine;
dragă patrie, toată viaţa m-am rugat să nu fiu nevoit să aflu cât pot îndura, să nu fiu nevoit să aflu unde şi cu ce gânduri mi se sfârşeşte răbdarea, să nu-mi meargă atât de prost încât să simt mâncărime de răzbunare, dorinţă de a scălda nişte entităţi în fiere; cum-necum, m-ai adus în pragul acesta, sunt periculos ca un cutremur devastator, ca o explozie nucleară;
se spune, dragă patrie, că fiecare nedreptate se oblojeşte odată şi-odată şi cel vinovat va plăti, dar asta nu mă încălzeşte, am o singură viaţă, acum şi aici (ştiu şi latineşte vorba asta!), şi nu-s dispus cu nici un chip s-o transform în chin, nici un argument nu-i destul de întemeiat ca să cunosc iadul cu arvună; de aceea îţi vorbesc atât de frumos, ca să afli că m-am înfuriat şi pot fi declanşat în orice clipă; adevărul e că nici eu nu ştiu ce dezastre sunt în stare să provoc şi ar fi bine să evităm să le cunoaştem împreună; şi crede-mă, tot ce-am spus e rugăminte, nu ameninţare
[Vatra, nr. 11-12/2016]
Isaac Ionescu – Memetastază. Un studiu critic despre contracultură în umorul internautic românesc
„Opera mea se subminează pe sine: toate justificările teoretizate
sfârșesc negate sau ironizate de execuția lucrării.”1
revistavatra.org 