Doina RUȘTI – Ciptoreanca și ultima ei dorință
Sfârșit de secol al 18-lea. O femeie se hotărăște să facă o faptă bună. Viața ei este pe sfârșite. A fost măritată de două ori și a cunoscut bucuriile vieții. Tocmai de aceea, ar vrea să lase în urmă o amintire de neșters și multe lumânări aprinse. Numele ei este Casandra Ciptoreanca.
Într-o zi de ianuarie a anului 1786, acesta cheamă acasă câțiva popi, ca martori ai hotărârii ei, și iartă de robie trei țigani, împreună cu progeniturile lor1.
Ca să nu fie nicio neînțelegere, Ciptoreanca insistă să se scrie în actul dezrobirii că țiganii respectivi sunt aduși de-acasă, de la părinții ei, fiind moșteniți din vremuri vechi. Sunt „bunurile” ei din copilărie, prin urmare, menționate și în actul de zestre. Probabil s-au jucat împreună, au visat împreună. Este vorba despre un cuplu (Gheorghe și nevasta lui, Chița Țiganca) plus un bătrân (Neagu), acesta din urmă mort imediat după aflarea veștii. Bineînțeles, există și o dorință în contul acestei filotimii. Casandra Ciptoreanca notează în actul de eliberare că sloboziții sunt datori „să dee și ei la biserica unde e îngropată stăpâna lor câte două oca de ceară pentru pomenirea ei”. Iar ca să fie sigură că cei trei se vor ține de cuvânt, adaugă: „iar cine se va încumeta să-i strămută pomenirea să fie sub blestem”. Chiar și fără anatemă, cererea era cât se poate de rezonabilă, având în vedere că oamenii scăpau de sub jug, într-o perioadă în care încă nu se vorbea despre desființarea robiei. Citește în continuare →
Interviu cu Ioan GROȘAN: Un mare prozator a luat un premiu pentru… critică literară
Marian Ilea: Titlul interviului ar fi ludic (uşor) dacă n-ar fi serios! Ioane, ai primit un premiu pentru critică literară al Fundaţiei „Archeus”! De ce sau pentru ce? Şi-ntr-o primă „anexă”, cum se simte prozatorul în noua-i calitate?
Ioan Groşan: Sunt un „veteran” al manifestărilor „Archeus” şi nu cred c-am lipsit la mai mult de două ediţii din tabăra de la Ocoliş. Evident, premiul mă bucură fiindcă e singurul pe care l-am luat în calitate de „critic”, deşi am avut destule „antecedente” în acest sens. Eu m-am format la şcoala exegetică a „Echinox”-ului clujean, sub oblăduirea acelui formidabil triumvirat Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, aşa că sângele critic, atâta cât îl am, apă nu se face. Iar timp de doi ani, din 2012 până în 2014, când n-aveam slujbă nicăieri, am trăit efectiv din critică, scriind recenzii, articole, prefeţe, postfeţe, prezentând cărţi pe unde se nimerea. Şi chiar şi azi fac la fel în revistele „Viaţa Românească” şi „Luceafărul de dimineaţă”. Şi stai să vezi ceea ce tocmai am scris despre romanul tău, „Herina”… Revenind la întrebare, vreau să precizez că în fiecare seară i-am avut alături pe George Ţâra şi pe inimitabilul Lucian Perţa, cu parodiile lui, iar de-a lungul anilor ni s-au alăturat nume precum Ion Mureşan, regretaţii Augustin Frăţilă, Constantin Stan, Alexandru Vlad, plus criticii locali din cenaclurile băimărene. Şi am avut de fiecare dată bucuria rară să (re)descopăr la Ocoliş poeţi adevăraţi, de mare valoare, precum Gheorghe Pârja, Ioana Ileana Şteţco, Adela Naghiu, Elena Cărăuşan, nemaivorbind de o prozatoare de cert viitor, Anca Goja. Iar pentru toate astea trebuie să-i mulţumesc lui Ioan Marchiş şi impecabilei sale echipe organizatorice, în frunte cu Dănuţ.
Poeme de Nicolae Popa, Leo Butnaru, Ion Dumbravă, Andreea Voicu și Alexandra Pârvan
Nicolae POPA
Mitrofan, plângăciosul
La Porţile Oraşului
Plângăciosule, nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate.
Când te învăluie plânsul, când te sufocă lacrimile,
ridică-ţi fruntea şi îndreaptă-te spre Porţile Oraşului.
Treci pe lângă Biserica din Lemn,
pășește direct în direcția lacului,
scufundă-te şi plângi mai departe.
Nu-ţi face griji, nimeni nu va vedea
nicio lacrimă pe faţa ta. Toţi vor vedea
doar suprafaţa apei şi chipul Bunului Dumnezeu
oglindit în ea, mai zâmbitor ca niciodată.
Of, Mitrofane, Mitrofane, ia aminte:
Dumnezeu a făcut să fie pe pământ
mai multă apă, totuşi, decât lacrimi,
că de-ar fi procedat invers,
tu ai fi fost demult un înecat
adus de valuri la Porţile Oraşului
împreună cu ultimele scânduri ale Bisericii din Lemn.
Andrei Gorzo și Veronica Lazăr – „Toni Erdmann”: Luînd clasa de mijloc în serios
Acest text este în parte o replică dată unei cronici la filmul german Toni Erdmann, publicată recent de David Schwartz în Gazeta de artă politică (http://artapolitica.ro/2016/11/02/toni-erdmann-perspectiva-salbaticului/). El provine atît dintr-un interes față de filmul Toni Erdmann, care ar fi rezultat în mod normal într-o cronică de sine stătătoare (de dimensiuni mult mai reduse), cît și, în această formă, din nevoia de-a clarifica niște probleme legate de modurile de-a face artă politică, respectiv de-a vorbi sau scrie politic despre artă. (Avînd aceste obiective, textul comite un număr de spoiler-e.)
Filmul regizoarei-scenariste Maren Ade poate fi descris ca o comedie neo-chapliniană în care inumanității capitaliste i se opune subversivitatea blîndă a unui erou clovn. Capitalismul este, desigur, updatat față de al lui Chaplin: nu mai e vorba despre „timpurile noi” ale uzinelor Ford, ci despre timpurile acestea – ale capitalismului global financiarizat. Personajul titular, un profesor de școală generală în vîrstă de vreo 65 de ani, care se numește de fapt Conradi (Peter Simonischek), sosește la București cu intenția de a-și reface legătura afectivă cu fiica sa, Ines (Sandra Hüller), care e consultant de management la o multinațională. Jobul ei, în acel moment, este să dea afară cîteva mii de muncitori de la o companie petrolieră locală, luată în primire de un cumpărător internațional. Tatăl ei, căruia Ines îi reproșează la un moment lipsa de ambiții, e un excentric format în anii ’60 și un practicant de farse elaborate, care cer peruci, dinți falși, machiaj, nume de împrumut etc. Eforturile lui de a-și recupera, de fapt reumaniza fiica, iau forma unei serii de intruziuni clovnești în viața ei – la serviciu, la recepții, în barurile în care petrece alături de colegii de firmă –, sub numele (la fel de fals ca proteza lui detașabilă și claia lui neagră de păr ondulat) de Toni Erdmann. Aceste sabotaje comise de el cu gentilețe îi precipită nevroticei Ines o criză, care se manifestă prin două ieșiri: mai întîi într-o vizită la o familie bucureșteană, în timpul căreia, la cererea tatălui (care o acompaniază la pian), ea cîntă „The Greatest Love of All” al lui Whitney Houston („A lonely place to be / So I learned to depend on me”) unui public românesc în parte amuzat, în parte înmărmurit; și apoi la o petrecere de firmă despre care ea decretează din senin că trebuie să fie în pielea goală. Urmează un epilog plasat în Germania, în care Ines pare mai afectuoasă cu tatăl ei, deși se pregătește să plece din nou, cu o altă multinațională, de astă dată la Singapore.
Marius POPA – Postmodernismul românesc în poezie
Antologiile de poezie publicate în ultimele trei decenii (şi care au reuşit să atragă, în repetate rânduri, reacţia ferventă a criticii) se instituie, cu certitudine, ca documente autentice ale istoriei literare, „autorizate“ nu doar de calitatea estetică a textelor restituite (ea însăşi probantă), ci şi de tendinţele lor de a selecta şi de a sistematiza, teoretizând, nu o dată, direcţiile programatice ale generaţiilor şi participând la procesul – activ încă – de definitivare a canonului literar. Nu întâmplător, în acest interval, a fost înregistrată o serie întreagă de nume (devenite) celebre care au intuit, în această opţiune de „a ieşi“ pe scena literară cu o „nouă“ antologie, una dintre soluţiile cele mai eficiente de afirmare în cadrul dificil al fiecărei decade. Ne limităm la a aminti, bunăoară, faimoasele Aer cu diamante (în care au semnat Mircea Cărtărescu, Traian Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan), Cinci (cu poeme de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina), ambele publicate în anii ’80, dar şi câteva dintre antologiile semnificative ale douămiiştilor: Generaţia 2000 (sub coordonarea lui Marin Mincu, apărută în 2004), Poezia antiutopică (realizată de Daniel D. Marin şi publicată în 2010) sau Compania poeţilor tineri în 100 de titluri (editată, în 2011, de Dan Coman şi Petru Romoşan). O altă antologie notorie şi, fără îndoială, importantă de reţinut este cea coordonată de Dumitru Chioaru, Noua poezie nouă (Limes, Cluj-Napoca, 2011), care îşi propune să recupereze – în chip „reconciliant“ – autori din promoţii diferite, de la un Andrei Bodiu sau Leo Butnaru, de pildă, la un Daniel Bănulescu ori Teodor Dună. Citește în continuare →
Cosmin BORZA – Ficțiuni
Antologia Ficțiuni (1992) se sustrage, în bună măsură, unei evaluări estetice, de vreme ce caracterul programatic, iar nu valoarea literară, pare să fi fost principalul criteriul de selecție a textelor. Vădit demonstrative, prozele și poemele semnate de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu și Ara Șeptilici, cu toții membri ai cenaclului bucureștean Clubul literar, compun mai degrabă un amplu manifest artistic. Cel teoretic fusese publicat în „România literară” (nr. 29, 18 iulie 1990) și conținea preponderent principii și atitudini specifice frondei adolescentine, deci lipsite de o deschidere conceptuală propriu-zisă: respingerea „rețetelor”, „înserierii”, recuzarea oricăror filiații generaționiste, promovarea „onestității, francheței, intransigenței”, a „cerebralității” menite să garanteze că „percutanța” constituie „o calitate obligatorie a textului literar”, susținerea implicării politice, considerată „un act de igienă intelectuală şi o «reparaţie morală»”, pledoaria pentru „un nou concept global al literaturii, în cadrul căruia relaţia cult/trivial, trecut/prezent, rutină/inovaţie, realitate manifestă/realitate latentă să devină una de acomodare reciprocă”. Mult mai consistentă rămâne, în schimb, postularea unei noi sensibilități estetice, născute din apropierea literaturii de artele vizuale. Din perspectiva autorilor „nouăzeciști”, combinarea „experienţei şi timpurilor psihologic, real şi cultural” ar produce o „dilatare a-perceptivă” având drept rezultat „regăsirea identităţii, prin integralism şi sincronicitate”, anume o reorientare a „pulverizării entropice dinspre distrugere, deconstrucţie şi negaţie (criza postmodernismului) către o coerenţă afirmativă”. Mai precis, în termenii lui Ion Manolescu din două eseuri ulterioare cu valoare de program literar (Mersul romanului, în „Contrapunct”, nr. 8, 13 martie 1992, respectiv Un manifest postmodernist, în „România literară”, nr. 5, 7 februarie 1996), literatura anilor ʼ90, spre deosebire de aceea dezvoltată de predecesorii optzeciști, este cea dintâi pe deplin îndreptățită să reflecteze trăsăturile distinctive ale lumii postmoderne, înglobând, în structura sa fracturată, „videoclipată”, inspirată de „teoria fractalilor”, „sinesteziile simboliste, onirismul suprarealist și fantasmele Pop-art”, „pentru a recompune universul într-o totalizare vizuală hipnotică”. Citește în continuare →
Adriana STAN – Pauză de respirație
De la presa întoarsă într-o actualitate multă vreme ascunsă sub preș, la scriitorii înșiși, grăbiți să profite de redeschiderea instituțiilor, anii ’90 au început, inclusiv literar, sub semnul reinserției în real. Asta era însă o veste foarte bună pentru programul poetic al cvartetului brașovean lansat în volumul Pauză de respirație din 1991. Căci Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea au vederi consonante despre coborârea poeziei în stradă și împărtășesc entuziasmul unor noi Beatleși de a face versuri sincere, care să stea aproape de inima omului și să vorbească, pe cât posibil, în limba celor mulți. „Credința” lui Andrei Bodiu în „puterea vieții de zi cu zi de a sugera ceea ce este esențial pentru om”, dorința (altfel, hipereruditului) Caius Dobrescu de a reda în discursul literar „situații reale de comunicare” sau numeroasele încercări ale Simonei Popescu de a deconstrui limbajele „înalte” în profitul „vieții” și-al „simțirii” – exemplifică opțiunile creatoare ale tinerilor poeți, opțiuni sincrone și stabile, de vreme ce au fost formulate în mod asemănător de la finele anilor ’80 până în decursul anilor 2000. Citește în continuare →
Lucia ȚURCANU – Generația ’80 din Basarabia
Optzeciştii alcătuiesc, probabil, generaţia care a intrat cel mai spectaculos în scena literaturii române. Vădind o pregnantă conștiință a apartenenței la grup încă de la debut (în 1982, apare volumul colectiv Aer cu diamante, prefațat de Nicolae Manolescu), autoomologându-se drept generație (Alexandru Mușina, el însuși poet optzecist, publică, în 1993, Antologia poeziei generației ’80, cu o prefață având titlu de manifest, O poezie pentru mileniul III), formulându-și, din interior, conceptele și inventându-și uneltele metatextuale (în 1994, Gheorghe Crăciun, unul dintre capii generației, editează antologia Competiția continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice), optzeciștii s-au impus ca cel mai lucrat și mai cu bătaie lungă proiect generaționist.
Situația e oarecum diferită în cazul optzeciștilor din Basarabia, autori prin care, s-a afirmat de mai multe ori, se produce sincronizarea formulelor poetice din stânga Prutului cu cele din Țară. Optzeciştii de la Chișinău au debutat pe cont propriu şi nu s-au remarcat la început printr-un spirit generaţionist la fel de puternic precum cel al colegilor lor de la București, nici nu au fost propulsaţi de critici-mentori care să-i formeze în cenacluri (cum a fost Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni, Ovid. S. Crohmălniceanu la Cenaclul Junimea, Mircea Martin la Cenaclul Universitas), ei fiindu-şi sieşi critici şi teoreticieni (la câţiva ani de la debutul celor mai mulţi dintre optzecişti – Nicolae Popa, 1983; Lorina Bălteanu, 1984; Emilian Galaicu-Păun, 1986; Teo Chiriac, 1987; Eugen Cioclea, 1988 –, apar câteva articole, semnate, în mare, de aceiaşi autori, care anunţă schimbarea de paradigmă: Emilian Galaicu-Păun – Anul literar 1989, în „Tinerimea Moldovei”, 1990, şi Poezia la Post-Restant, în „Literatura şi arta”, 1990; Nicolae Popa – Momentul poetic-90, în Supliment la „Sfatul Ţării”, 1991; iar puţin mai târziu, Vasile Gârneţ – Generaţia ’80 – schiţă de portret, în „Contrafort”, 1994, Nicolae Leahu, Feţele şi măştile optzecismului din Basarabia, în „Semn”, 1995). Citește în continuare →
Anca CHIOREAN – Generația ’80 experimentală
revistavatra.org 