Călin TEUTIȘAN – Generaţia ’80 în proza scurtă
Mai toate obsesiile (teoretice, stilistice, chiar politice şi sociale) ale optzecismului/ postmodernismului românesc se regăsesc în volumul Generaţia ’80 în proza scurtă1, alcătuit de Gheorghe Crăciun şi de Viorel Marineasa. Promoţia (ca să folosim un altul dintre termenii predilecţi ai comentariilor dedicate acestui fenomen literar) pare a fi caracterizată de un etern şi insaţiabil „desantism” polemic, îndreptat mai ales în contra vârstei literare precedente, a modernismului târziu al anilor ’60-’70. Ca reflex al unor politici culturale, gestica polemică e, în general, justificată de caracteristicile epocii. O opţiune culturală care a provocat multe glose critice cu privire la „cearta” dintre moderni şi postmoderni şi care determină un discurs aproape narcisiac de autolegitimare/de autodefinire al optzecismului, mai insistent decât al altor etape literare româneşti. Poate doar simbolismul, prin glasul unui Macedonski, sufocat de presiunea contemporană a modelului eminescian, sau avangardele, prin politica generală profund contestatară, mai egalează verva autocaracterizantă a optzeciştilor.
S-a vorbit în critica literară despre natura neo-avangardistă a literaturii optzeciste, iar optzeciştii au refuzat în genere conceptul, din teama de a nu le fi relativizată sau chiar negată apartenenţa la postmodernism, care era conceptul tare şi dezideratul absolut al vremii, pentru ganeraţia tânără de atunci. Postmodernismul însuşi a fost pus sub semnul întrebării, nu o dată, ca posibilitate/ipoteză culturală românească (în teoriile occidentale, el e caracteristic societăţilor postindustriale). Optzeciştii răspund, mai ales prin glasul lui Ion Bogdan-Lefter, cu ideea specificităţii postmodernismului românesc, non-postindustrial, în condiţiile în care acceptăm mereu să vorbim, în istoria literară autohtonă, despre specificul romantismului românesc, al simbolismului românesc etc. Interogaţiilor teoretice cu privire la postmodernism (este el o epistemă transcontinentală, care depăşeşte limitele artei, sau doar un curent artistic?) optzeciştii le răspund prin postularea unui statut privilegiat al artei, în speţă al literaturii, mai ales în contextul unei societăţi totalitare, unde arta e menită să rostească nu atât adevăruri politice, în chip direct, cât mai ales să constituie o imagine fidelă şi autentică (fie ea realistă sau fantasmatică) a existenţei cotidiene, deci un denunţ implicit al presiunii pe care experienţa realului o exercită asupra subiectului uman. Citește în continuare →
Anca URSA – Generația ’80 în poezie
În 1993, când Alexandru Mușina decide să publice o colecție de poezii optzeciste la editura colegului de generație, Călin Vlasie, gruparea discutată era deja dizolvată de ani buni, iar membrii ei aleseseră evoluții literare individuale, care se desprindeau mai mult sau mai puțin de emulația de poetici noi ale deceniului precedent. Victime ale istoriei literare sau ale propriei lipse de pragmatism, optzeciștii au știut prea puțin cum să-și promoveze și să facă rentabilă cultural propria marcă, deși nu se poate nega că au creat un moment major în literatură pe de o parte, iar pe de altă parte, istoria mare, devenită în ’90 mai prietenoasă, ar fi permis nu numai o „branduire” profitabilă, ci și o așezare corectă a grupării în percepția publicului literaturii din secolul trecut. Neexistând o „etichetă” valorizantă clară, se perpetuează în receptare o dinamică dramatică: fie se vorbește de „generaţia hi tech care a schimbat faţa literaturii/culturii române din ultimele decenii”, fie de „o grupare minorǎ sub raport valoric (cu cîteva excepţii fericite), mǎrunt-tehnicistǎ, dar lucrativǎ, (…) alexandrină, ratatǎ şi sectarǎ”1.
Așadar, în loc să însemne o formă obiectivă de redeschidere a interesului autorilor/publicului pentru idelogia creată în urmă cu 10-15 ani, antologia lui Mușina este doar un prilej de nostalgie timpurie și un sfârșit simbolic al coerenței creative de grup.
Citește în continuare →
Eliza DEAC – Vânt potrivit până la tare
Republicarea antologiei poeţilor germani din România, Vânt potrivit până la tare, realizată de Peter Motzan în colaborare cu Ioan Muşlea în 1982, primul în calitate de autor al notelor bio-bibliografice şi al postfeţei, al doilea – ca traducător, reclamă atât o reexaminare a impactului în epocă al primei ediţii, cât şi o evaluare a modului în care aceasta se prezintă într-o nouă versiune treizeci de ani mai târziu. Cea dintâi deosebire se observă în subtitlu: dacă volumul din 1982 preciza numărul autorilor – Zece tineri poeţi germani din România, cel din 2012 renunţă la numeral, întrucât reinclude două nume eliminate din antologia iniţială în cursul pregătirii acesteia, în condiţiile în care cei doi poeţi, Klaus Hensel şi Werner Söller, au emigrat în Germania de Vest. În mod explicit, ediţia a doua este, după cum se anunţă şi în prefaţă, o ediţie restitutivă, „fără intenţia de a completa imaginea fenomenului” (p. 24), pe care o lasă în seama unor cercetări ulterioare mai aprofundate. În afara poemelor semnate de cei doi poeţi din addenda 1, ea mai recuperează două serii de documente de epocă: una dedicată dezbaterilor ce au acompaniat activitatea aşa-numitului Grup de acţiune Banat între 1972-1974, iar cealaltă cuprinzând ancheta din 1983 a revistei Neue Literatur, republicată în traducere românească în revista Transilvania, cu privire la opiniile despre antologie ale colegilor români de generaţie. Este reintrodus aici şi răspunsul lui Dan Petrescu, cenzurat în versiunea românească a anchetei. În plus, notele despre autori au fost completate cu date despre evoluţia lor ulterioară. Citește în continuare →
Gheorghe PERIAN – Desant ’83
Cenaclul și antologia
În 1971 a existat o decizie oficială a Facultății de limba și literatura română din București de-a înființa un cenaclu literar, numit Cenaclul Junimea, a cărui coordonare i-a fost încredințată profesorului Ovid S. Crohmălniceanu. La întâlnirile de duminică, în Clubul Universității, au participat la început doar câțiva studenți, nucleul stabil fiind format din Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene și Ioan Flora, constituiți într-o grupare autointitulată „Noii”. Autorii (cei mai mulți născuți după 1950) au fost descoperiți și aduși să citească în cenaclu de către membrii vechi care și-au asumat și obligația de-a planifica lecturile. O alegere mai potrivită decât a lui Ovid S. Crohmălniceanu pentru funcția de coordonator nu s-ar fi putut face atunci. Trecut prin multe, pe deplin integrat în sistemul literar și politic, criticul știa pe ce butoane trebuie să apese pentru a înlesni reușita tinerilor săi cenacliști, de care se atașase și de al căror talent nu se îndoia. Mijloacele puse în joc pentru a forța debutul lui Sorin Preda sunt ale unui strateg desăvârșit, capabil să evite susceptibilitățile de tot felul, apărute în rândul factorilor implicați. Ori de câte ori a fost chemat la partid să dea socoteală pentru vorbele nesăbuite, căci anticomuniste, ale unor cenacliști, Crohmălniceanu a avut tactul necesar pentru a-i tempera și pe unii, și pe alții, asigurând astfel supraviețuirea cenaclului vreme de aproape două decenii. Cu spiritul său prevenitor, criticul a izbutit să facă din Cenaclul Junimea o „instituție” acceptată și recunoscută de forurile de atunci, atât de cele politice și universitare, cât și de cele literare. În plus, pentru a cimenta legătura dintre membrii cenaclului și pentru a consolida conștiința de grup a acestora, i-a încurajat să se angajeze în două întreprinderi colective, cum au fost scrierea în comun, după reguli dinainte fixate, a unui roman (rămas în manuscris) și publicarea, într-o antologie, a câtorva din prozele scurte citite în cenaclu. Citește în continuare →
Iulia RĂDAC – Cinci
Prima ediție a antologiei Cinci apare în 1982, la Editura Litera, şi cuprinde poeziile a cinci tineri poeţi formaţi în cadrul Cenaclului de Luni: Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina. Din perspectiva lui Nicolae Manolescu ei reprezintă „al doilea val de tinere talente”1, primul val concretizându-se în Aer cu diamante (1982), antologia care adună laolaltă poeme scrise de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, apărută anterior cu prefaţa aceluiaşi critic, tot la Editura Litera. Că aceste volume sunt în continuare două puncte de reper pentru istoria optzecismului poetic românesc, dar și pentru poezia românească în general, bucurându-se de atenția publicului cititor, o dovedește faptul că ambele antologii au fost reeditate recent în formatul lor original, cu coperta și ilustrațiile semnate de Tudor Jebeleanu și prefațate de Nicolae Manolescu: Cinci la Editura Tracus Arte în 2011, iar Aer cu diamante la Editura Humanitas în 2010.
Majoritatea opzeciştilor consideră esenţială legătura dintre apariţia Generaţiei ’80 şi cea a Cenaclului de luni. Mircea Cărtărescu plasează „începutul aventurii optzeciste în 1977, anul înfiinţării «Cenaclului de luni», care, sub conducerea lui Nicolae Manolescu, avea să fie timp de şapte ani nucleul conştiinţei de generaţie, nucleul valoric şi ţinta tuturor atacurilor antioptzeciste”2. Cenaclul s-a înfiinţat în 3 martie 1977 şi aparţinea Centrului Universitar din Bucureşti, iar majoritatea studenţilor care îl frecventau proveneau de la facultăţile de Litere şi Filosofie. Cenaclul de luni a constituit: „direcţia principală, de departe cea cu adevărat inovatoare”3 a optzecismului, crede Mircea Cărtărescu, iar poezia a găsit în cadrul cenaclului un spaţiu propice de lectură, urmată de discuţii pe marginea textelor. În intervalul de şapte ani cât a funcţionat cenaclul, până să devină prea deranjant pentru sistemul politic comunist, poeţii formaţi aici, între care şi poeții ale căror poeme formează antologia Cinci, au reuşit să publice volume individuale şi colective de poezii, producând o mutaţie esenţială în poezia românească. În acest sens, Mircea Cărtărescu identifică două „aripi” optezciste: una orientată către text şi cealaltă către realitate. Lunediştii sunt orientaţi către realitate, vor să şocheze prin îndrăzneala versurilor lor, să răstoarne non-valoarea, să denunţe ipocrizia. Citește în continuare →
Corina CROITORU – Aer cu diamante
Manifest al optzecismului poetic românesc, antologia Aer cu diamante, publicată de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan la Editura Litera în 1982 și republicată la Editura Humanitas în 2010, este, la trei decenii distanță de la apariția ei, o carte pe care cititorul de astăzi o poate bănui cu îndreptățire de resurse inepuizabile de oxigen. Tânără precum cei patru lunediști surprinși într-o fotografie memorabilă pe coperta a patra a volumului, poezia din Aer cu diamante sfidează încă prin prospețimea ei. Ca o fiică ilegitimă care a schimbat radical fizionomia poeziei românești a secolului trecut, refuzând categoric postura de „bunică” pentru cea de soră mai mare a formelor ulterioare de poeticitate, poezia celor patru „Beatleși” cucerește cu ușurință, deși se lasă pătrunsă cu dificultate. Cel mai adesea, sensul ei profund se articulează diafan în spatele unor conglomerate de cuvinte rupte din realitatea în care, notează Mircea Cărtărescu în Poem de amor, nu se întrezărește „nimic metafizic, doar o nervozitate fără greșeală, doar un fel de scârțâire de celofan violet”.
Astfel, două mari teme lirice precum iubirea și moartea sunt ambalate de Cărtărescu în celofanul foșnitor al unui nou imaginar poetic, electrizant prin ineditul asocierilor de termeni, care înlocuiește, în timpul unei eclipse bâlbâite de lună de la televizor, viziunea cu vederea sau chiar cu vedenia: „și doar un fel de a apăsa cu degetul pe două fire prost izolate/ și în bucătăria dementă te-ai arătat limpezită și transparentă ca un giuvaer de două sute de mii de carate/ și am văzut până la tubul digestiv moartea”. După două pagini de ipostazieri plate și absurde ale morții („am văzut-o sprijinită de gardul de fier al spitalului de ftiziologie”, „am văzut-o ducându-se după chifle și ziare”, „am văzut moartea fabricată pe cale sintetică”, „am văzut-o despăduchindu-se de rubine în regiunea dintre pancreas și ficat” etc.), radiografierea se soldează cu o explozie, căci, într-un final, „eclipsa de lună se bâlbâi așa de rău că ecranul plesni/ și moara dâmbovița se bolovăni ca o cetate atlantică scufundată (…)/ nimic metafizic: în curte basculantele uguiau, iar în noi intestinele/ împodobeau cu steluțe electrice pomul de iarnă”. Coborâte din planul cosmic tocmai în busculada intestinelor umane, după o eclipsă bâlbâită de lună, astrele devin simple elemente decorative într-un tablou democratizat în care iubirea nu mai e altceva decât o atingere de conștiințe reci: „să facem dragoste, să ne culcăm împreună/ să ne atingem cu conștiințele reci”. Citește în continuare →
Istoria postmodernismului prin antologii
Se vor împlini în curând patruzeci de ani de la debutul în volum al scriitorilor postmoderniști. E o durată suficient de lungă încât să putem observa o devenire în interiorul fenomenului reprezentat de ei și chiar să încercăm o periodizare a acestuia. Etapele sunt aproximative pentru că au existat suprapuneri și întrepătrunderi care îngreunează cronologizarea. Dacă urmăm succesiunea antologiilor publicate de acești scriitori, se poate vedea că ele se grupează, după un criteriu sociologic, în patru categorii inegale sub raport cantitativ.
Din prima categorie fac parte antologiile de grup apărute una după alta, în ritm accelerat, la începutul anilor 1980. Aer cu diamante a deschis seria, fiind urmată la scurt timp de Cinci și Desant ’83. Autorii erau absolvenți sau încă studenți ai Universității din București și frecventau cenaclurile literare din universitate, puse sub conducerea unor profesori din acea vreme. Asemenea cenacluri existau și la Cluj, și la Iași, și la Timișoara, dar acestea n-au izbutit să publice în condițiile de atunci volume reprezentative, de felul celor trei amintite. Au fost doar încercări soldate cu eșec. Specific pentru această etapă este că toate grupurile (nu doar cele bucureștene) au căutat, mai mult instinctiv decât cu premeditare, să se pună sub protecția unor instituții puternice, cum erau facultățile cu profil filologic, și a unor coordonatori prestigioși, de la care așteptau sprijin și recunoaștere. Prin faptul că au trecut în mod voluntar sub protectoratul acestora, scriitorii tineri au arătat cu claritate că vor să se manifeste în interiorul sistemului și în limitele lui, acceptându-i regulile și răspunzând pretențiilor sale. Unele gesturi de frondă au existat, dar pe ansamblu grupurile n-au fost angajate politic și n-au luat poziție împotriva comunismului în mod deschis. Reacțiile de acest fel se vor face simțite peste câțiva ani. La începutul deceniului al nouălea, cu speranțele de viitor încă intacte, scriitorii tineri aveau conștiința că aparțin unor grupări literare diferite, conștiință pe care cei din cenaclurile bucureștene și-au întărit-o în plus prin publicarea antologiilor menționate. Conștiința aceasta a fost și una a diferențelor, a separării și a rivalităților dintre grupuri, și de aceea, de la un punct încolo, ea a devenit o frână și a întârziat integrarea „optzeciștilor” într-o unitate mai largă.
Vatra-dialog cu Floarea ȚUȚUIANU: „mă zbat între a crede și a mă îndoi – fără să le amplific”
– Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?
– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).
– Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?
– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.
Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.
Citește în continuare →
Floarea ȚUȚUIANU – Poeme
Corp de literă
Și dumneavoastră veți ajunge din iubit –
un bărbat din hârtie de scris și citit. Astfel că
după moarte veți avea mult timp. De trăit.
Veți fi răscolit.
Veți simți o anume plăcere la răsfoit
revistavatra.org 