Etichetă / Alex Goldis

de VATRA

Alex Goldiș – Marin Preda și Jim Morrison

Am mai salutat, într-unul din numerele trecute, seria Polirom de „Biografii romanțate” inițiată acum câțiva ani de Adrian Botez. E lăudabilă, scriam atunci, încercarea de aduce mai aproape de publicul tânăr o serie de figuri reprezentative ale literaturii române strivite de interpretările didactice și de un anumit dispreț pentru biografie derivat dintr-o cultură critică situată în siajul „morții autorului”. Unul dintre cele mai reușite volume ale colecției îi este dedicat lui Marin Preda și este semnat de prozatorul Bogdan Răileanu*. În acest caz, reușita e cu atât mai de considerabilă cu cât biografia lui Preda e relativ cunoscută deopotrivă din mărturisirile scriitorului însuși (Viața ca o pradă, pagini de jurnal, interviuri) și din ficțiunile lui, care au un substrat biografic accentuat. Demersul lui Bogdan Răileanu s-ar fi putut transforma ușor în parafrază, când nu în gest tautologic.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Linda Knausgård și autoficținea scandinavă

Merită semnalată apariția, în excelenta colecție Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M, a micului roman Copil de octombrie*, semnat de Linda Boström Knausgård. Cartea a apărut în traducerea Roxanei-Ema Dreve, responsabilă și pentru traducerea volumului Bine ai venit în America! (apărut în 2020) al aceleiași autoare, dar și pentru alte volume semnate de Karl Owe Knausgård. Foștii parteneri de viață au creat senzație nu doar în zona literaturilor nordice (unul din 10 norvegieni deține un volum al lui Karl Owe în bibliotecă), ci și în ceea ce se cheamă spațiul globalizat al literaturii lumii. S-ar putea ca, în afară de noir-ul scandinav (care transgresează mai ușor limbi și spații, datorită formulei „de consum”), cărțile Lindei și ale lui Karl Owe Knausgård să fie cel mai important produs de export al literaturii nordice din ultimele decenii. Interesant, la nivelul dinamicii globale a genurilor, e și faptul că „autoficțiunea” câștigă tot mai mult teren. Din produs francez patentat de Serge Doubrovsky la finalul anilor ʼ70 – și practicat apoi în Franța în deceniile următoare –, el devine o formulă internațională, acumulând, odată cu extinderea sa spațială, teme și tehnici literare noi. Un punct important în acest proces de canonizare la nivel mondial îl constituie recenta acordare a premiului Nobel scriitoarei franceze Annie Ernaux, o „veterană” a genului.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Conștiințe bătătorite

O mică pasă de cititor capricios m-a separat, de aproape trei ani de la apariție, de romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci*: știam că e un roman cu imaginar situat în mediul rural și mai știam – din cărțile anterioare sau din alte bucăți de proză publicate – că dacă Bogdan Coșa scrie o carte rurală, își va asuma imersiunea în universul ei până la capăt, fără fasoane intelectualiste sau falsificări livrești. M-am lăsat în voia acestei pase cu riscul că greșesc, dar cu promisiunea că voi reveni la un moment dat asupra restanței.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (V)

Iulian Boldea

Despre iluzii şi alţi demoni

Cărţile mai recente ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002-2003, Iluziile literaturii române, 2008, Simulacrele normalității, 2011, Emanciparea privirii, 2014) se remarcă printr-o schimbare de ton faţă de cele dinainte. Tonul e mai radical, mai deziluzionat, mai puţin tehnicist. Uneori (ca în Emanciparea privirii), se disting reverii hedoniste asupra literaturii. Literatura română sub comunism relevă ruptura de tradiţia interbelică, prin impactul alienant al ideologiei comuniste, chiar dacă există în această carte, cum observă Nicolae Manolescu, o inadecvare: între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, se realizează o demistificare a „miturilor” ce au alimentat, cu aura lor idealizantă, tectonica literelor româneşti.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Și literatură, și manifest

Unul dintre cele mai remarcabile romane din ultima perioadă a apărut anul acesta la Editura Fractalia și e semnat de Sașa Zara. Dezrădăcinare * are peste 400 de pagini (scris mic) și se citește cu interes de la un capăt până la altul datorită acuității extraordinare a scrisului autoarei, o acuitate greu de precizat dacă vrei să ocolești cu orice preț recuzita de termeni clasici precum „talent”, „profunzime”, „vizionarism”.

Citește în continuare →
de VATRA

Influențe și confluențe în literatura română contemporană (VI)

(Anchetă cercetători, eseiști, critici literari – continuare)

*

Mihai Ene

Literatura trebuie să fie un spațiu al dialogului, cunoașterii celuilalt și influențelor reciproce

Cultura română în general și literatura română în special au fost dintotdeauna spații foarte permeabile. Fără o tradiție proprie, originală și organică – oricât s-ar fi străduit G. Călinescu să demonstreze contrariul, tradiția autohtonă se constituie exclusiv prin imitația diverselor modele și mode exterioare, în salturi și eteroclit – literatura română a primit mereu influențe, a fost permanent deschisă spre orizonturile înspre care o îndreptau diverși scriitori sau grupări culturale. De la generația pașoptistă și până în contemporaneitate, indiferent de condițiile socio-politice, scriitorii români au privit mereu în exterior: înspre literatura franceză și germană în secolul XIX, dar și cea italiană uneori, înspre cea anglo-americană din ce în ce mai mult în secolul XX, culminând cu generația optzecistă, dar și spre alte spații considerate altădată drept exotice, precum America Latină, mai ales după valul de scriitori care a cucerit Occidentul european în a doua jumătate a secolului trecut. Dacă în deceniul șase modelul cultural impus de la centru și, din nou, din exterior, a fost cel sovietic, puternic amprentat ideologic, deschiderea din deceniile următoare, în ciuda revenirii cenzurii, a însemnat o nouă racordare cu modelele occidentale, de la cele teoretice, dominate de structuralism și semiotică, și până la cele romanești, dominate de ariditatea programatică și experimentele Noului Roman Francez, pe de-o parte, și fantasticul exotic și luxuriant al prozei sud-americane.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Fredric Jameson sau despre unghiul de refracție al postmodernismului românesc

E și în același timp nu e surprinzător faptul că una dintre cele mai importante cărți de teorie din ultimele decenii, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu a lui Fredric Jameson1, n-a fost tradusă până foarte recent. Inițiativa de a reda o carte esențială câmpului intelectual autohton aparține meritoriei edituri a Universității Lucian Blaga din Sibiu și traducătorilor Alex Văsieș și Vlad Pojoga. Ultimul este și foarte tânărul director al editurii recent rebranduite, sub egida căreia s-au mai tradus în aceeași serie teoretică titluri importante de Patricia Hill Collins și Franco ʽBifoʼ Berardi – iar anunțat e un volum de eseuri semnat de Galin Tihanov.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Despre psihologia creației lui Nichita Stănescu

E foarte bună, trebuie spus de la început, ideea Editurii Polirom de a iniția o întreagă colecție de biografii romanțate dedicate celor mai importanți scriitori români. Nu numai că asemenea demersuri normale în alte literaturi lipsesc din câmpul autohton, dar probabil că e nevoie mai mult ca niciodată de reconstruirea legăturii dintre scriitorii clasicizați și public. Nu cred că e vreun secret pentru cineva faptul că școala a contribuit în mod decisiv la această alienare, unde studierea structurilor intrinseci ale textului a făcut ravagii și unde biografia a fost alungată din sfera studiilor așa-zis temeinice, odată cu contexte întregi de producere a literarului. Când s-a făcut biografism la clasă, el n-a depășit un nivel caricatural, menit să reducă raportul dintre scriitură și viață la câteva clișee deterministe. Cultura neomodernistă emergentă în anii ʼ60, care separa în mod radical omul de operă – consolidată apoi de (post)structuralismul ce excludea autorul ca agent al textului – a alimentat și ea acest scepticism față de biografism, deopotrivă în învățământ și în mediul literar. Printr-un soi de revival romantic, șaizecismul a consfințit mitul scriitorului eteric, fără altă biografie și responsabilitate în afară de cea a propriei opere – mit nedepășit complet nici de optzeciști, în ciuda manifestelor biografiste, și rămas dominant la nivel școlar până azi. Un soi de elitism alimentat de religia esteticului despre care vorbea Mircea Martin a făcut ca în cultura critică și școlară românească scriitorii să fie priviți drept personalități fără ideologie și fără biografie, ireductibili la economia concretă a trupului și a prezenței sociale.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – O perioadă fastă pentru studiile literare

Nu cred că se poate vorbi nici de o criză a literaturii, nici de o criză a studiilor literare. „Crizele” sau „morțile” postulate zgomotos țin de o retorică deja devenită clișeu a câmpului cultural din ultimul secol – cu rădăcini încă mai vechi. Dimpotrivă: cred că trăim într-o perioadă de efervescență a studiilor literare – și a umanioarelor, în general – datorate trecerii dinspre civilizația print-ului spre o cultură digitală. E evident că o asemenea mutație fundamentală provoacă șocuri culturale majore, care fac ca polarizările dintre actorii mai tradiționaliști și cei mai progresiști ai câmpului cultural să pară mai acute, însă probabil că lucrurile se vor stabiliza din mers.

Citește în continuare →
de VATRA

[Dosar] Criza și redefinirile studiilor literare actuale – argument & cuprins

În cursul ultimelor decenii s-a pus în discuție la nivel global statutul studiilor literare din cel puțin două puncte de vedere: pe de o parte, acestea ar ilustra o criză de autonomie a disciplinei, din moment ce discursul lor suferă exponențial de forme de contaminare ideologică. Studiile de gen, postcolonialismul, New Historicism-ul („studiile culturale”, după o sintagmă consacrată în context autohton) n-au făcut decât să amplifice o tendință anunțată deja de Noua Critică franceză în anii ʼ60. Această presupusă autonomie a disciplinei a devenit și mai greu de apărat odată cu emergența, în ultimul deceniu, a studiilor cantitative, a căror predilecție spre experimentul științific și spre practici computaționale face și mai greu de recunoscut limbajul tradițional al cercetării literare –, dar și de instrumentarea materialului literar în domenii precum cognitivismul, medicina sau dreptul. Pe de altă parte, o criză a studiilor literare a fost subsumată crizei instituționale a disciplinelor umaniste în ansamblul lor, care tind să fie evaluate tot mai mult din unghi antreprenorial, inclusiv în instituții care păreau să le asigure până recent integritatea: universități, centre de cercetare, muzee etc.

Citește în continuare →