Țintă fixă: Sașa Zare

Teona Farmatu

O narațiune legitimatoare queer-feministă

Nu o dată am reflectat asupra politicilor de gen în literatura română, cu atât mai mult atunci când m-am oprit asupra douămiiștilor, care păreau că au o conștiință destul de pregnantă asupra sexualității feminine și masculine, asupra misoginismului sau asupra convențiilor sociale privind femeia și bărbatul. În fond, doar Elena Vlădăreanu și-a consolidat proiectul feminist militant, angajat sociopolitic, pe care îl începuse mai degrabă exhibiționist decât conștientizat la începutul anilor 2000. Despre homosexualitate, queer, queerness nici nu prea putea fi vorba atunci. Nu e de minimalizat, desigur, deschiderea și radicalitatea douămiiștilor, însă ce vreau să subliniez este alura încă masculinizată, cu rădăcini în patriarhat, a douămiismului. Nici mai târziu literatura nu stă foarte diferit. Într-adevăr, în poezie, apare Floarea de menghină (2008) a Svetlanei Cârstean, iar, în proză, abia în deceniul al doilea, Interior zero (2016) de Lavinia Braniște. În cazul ambelor există reflecții asupra ambiguităților de gen și asupra felului în care e privită femeia. Evident, Soldații. Poveste din Ferentari (2017) a lui Adrian Schiop e prin excelență romanul relației gay și a dublei marginalități. Era mai mult decât așteptat să avem și un roman despre o relație homosexuală dintre două femei.

Citește în continuare →

Andra Gălan – Subiectul plasmatic Mihail Sebastian

Se constată în ultimii ani apariția în câmpul cultural românesc a unor lucrări centrate pe biografia scriitorilor și a artiștilor români atât în cadrul editurii Polirom, prin seria Biografiilor romanțate, în care destinul unui scriitor e folosit ca materie primă pentru ficțiune, cât și în cadrul editurii Humanitas, prin studiile pseudoistorice ale Tatianei Niculescu. La baza recuperării punctelor nodale ale vieții lor se află demitizarea și dorința de ancorare a scriitorilor în orizontul cititorului și anularea barierei perimate dintre autor și public. 

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Când Kiwi își ia zborul…

Preocuparea lui Marius Chivu pentru proza scurtă și pentru modulațiile acesteia este una susținută, pe termen lung, atât din calitatea de autor, cât și din cea de editor. Amintesc Best of proză scurtă a anilor 2000 (2013), Sfârșit de sezon (2014), cele două antologii Kiwi (2021/2022) și, desigur, activitatea din cadrul revistei de proză scurtă Iocan, alături de Florin Iaru și Cristian Teodorescu. Pentru Marius Chivu, proza scurtă nu este un simplu exercițiu de formare a flerului de prozator, un „antrenament înaintea marii curse”, ci este „o cursă de viteză dificilă și spectaculoasă”, observație probabil justă, acuitatea și penetranța necesare concentrării în spațiile limitate fiind mai degrabă o probă/dovadă a experienței decât a începuturilor.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Conștiințe bătătorite

O mică pasă de cititor capricios m-a separat, de aproape trei ani de la apariție, de romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci*: știam că e un roman cu imaginar situat în mediul rural și mai știam – din cărțile anterioare sau din alte bucăți de proză publicate – că dacă Bogdan Coșa scrie o carte rurală, își va asuma imersiunea în universul ei până la capăt, fără fasoane intelectualiste sau falsificări livrești. M-am lăsat în voia acestei pase cu riscul că greșesc, dar cu promisiunea că voi reveni la un moment dat asupra restanței.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Un diplomat al Universității Patmos

Teodor Dună face parte din artileria grea a douămiiștilor, din micul (tot mai mic) grup al poeților pentru care realul devine spontan fantasmatic iar fantasmaticele – reale, ba chiar și realiste. Erupția imaginativă alimentează în rafale electricitatea vizionară a poemelor iar administrarea ei ritualică, pe suporturi epice, mută vedeniile catastrofice în parabole cu pulberea existențială gata aprinsă. Dumitru Chioaru a zis despre poezia lui (în Noi developări în perspectivă, Limes, 2010, p. 107) că e „un continuu recviem” iar Octavian Soviany, cam tot pe-atunci, l-a calificat (în Cinci decenii de experimentalism, II, Casa de pariuri literare, 2011, p. 169) drept „cel mai apocaliptic” dintre douămiiști. Așa a fost, așa a rămas. Diploma de Patmos l-a acreditat definitiv ca reporter de agonii și martor la escaton.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Și literatură, și manifest

Unul dintre cele mai remarcabile romane din ultima perioadă a apărut anul acesta la Editura Fractalia și e semnat de Sașa Zara. Dezrădăcinare * are peste 400 de pagini (scris mic) și se citește cu interes de la un capăt până la altul datorită acuității extraordinare a scrisului autoarei, o acuitate greu de precizat dacă vrei să ocolești cu orice preț recuzita de termeni clasici precum „talent”, „profunzime”, „vizionarism”.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Revelația simplității și efectele ei

Mai sînt poeți cu temperament clasic pînă și-n zilele noastre devenite nu doar post-moderniste, ci și post-umaniste. Un asemenea temperament îi duce, încetul cu încetul, la asumarea reflexivității ca existență și la transformarea contemplației în acțiune. E un mod de a intra într-o vîrstă apolinică definitivă, unde toate tulburările au un cifru de seninătate. Markó Béla n-a participat, ca poet, la multe sindrofii dionisiace, dar nici nu s-a dat înapoi de la vertijul activist. Două bune decenii a fost printre protagoniștii vieții noastre politice, încărcîndu-se de demnități și răspunderi și ducînd bătălii interminabile. Pe bună dreptate, poezia lui a devenit, în compensație, contemplativă și reflexivă. E și modalitatea vizionară care se potrivește cel mai bine cu temperanța lui și cu nostalgia echilibrului – deopotrivă lăuntric și social. Clasicitatea ca mod de a fi va fi fost poate anterioară clasicității ca mod de a scrie și-i poate cauza ei eficientă. Dar la clasicitatea din urmă poetul a ajuns doar după ce a avut revelația simplității, a poeziei de acces direct.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Puțină stilizare și-un pic mai multă fragilitate

Un debut în care viziunea poetică e tradusă prin câteva scenarii tandre ale vulnerabilității scrie Ion Agaci în Șampanie pentru acest sfârșit (Tracus Arte, 2021). Poemele lui, încărcate de imagini ale interiorizării – ca tot atâtea forme de exorcizare a unei sensibilități agresate –, se derulează cu un soi de tristețe grațioasă, au aerul unei materialități aproape simbolice, himeric-diafane, în orice caz, una care ține de stilizare și procesare a perspectivelor.

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Iubita geloasă, poezia

După romanul Cornul inorogului – care a avut parte de o receptare spectaculoasă – Bogdan Crețu ne oferă un (alt)fel de roman, care pune mână-n mână critica și literatura, Nichita. Poetul ca și soldatul (Polirom, 2022). Documentată cu maximă atenție, biografia lui Nichita Stănescu se ficționalizează prin imaginația prozatorului – conturându-se, de la o pagină la alta, sensibilitatea, energia, temperamentul marelui poet. Mai exact, modul lui de cuprindere a lumii, de asumare a existenței, de raportare la propria ființă și la alteritate. Ușor, ușor,  lectura cărții ne conectează la energiile poeziei lui Nichita Stănescu, la rezervoarele ei de sensibilitate și imaginație, ne aduce mai aproape înțelesurile poeticii sale. Cartea debutează cu moto-uri din Antimetafizica, care rezumă că „în definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului e opera lui…”. Aceasta este „religia” în care crede personajul lui Bogdan Crețu. Este și „dispeceratul” narativ de unde pornește combustia evenimențialului, dar și a emoționalului acestei cărți.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Semnal mitopoetic din diaspora

Raportată la contextual actual, poezia Alinei Bîrsan din volumul Mitopoesis sau singurătatea oului de cerb* apare numaidecât foarte riscantă, o alegere ori naivă, ori una ce și-a asumat situarea la margine, de nu chiar cu totul în afara diviziilor poetice principale. Direcția generală a prezentului e una cât se poate de conectată la ideologia ce-și proclamă apanajul progresismului, cu tot ce-i este lui asociat: pledoaria pentru egalitatea de șanse, pentru transferul de bunăstare dinspre cei care o dețin în exces spre segmentele defavorizate, pentru înlăturarea discriminării pe criterii de gen sau de preferințe sexuale, abandonarea tentațiilor spiritualiste ori misticoide, adaptarea la limbajul internautic, biografismul cu înfățișare realistă și destule altele asemenea, când mai temeinic, când cam falacios justificate teoretic și asociate cu estetica. În schimb, Alina Bîrsan iese din nou în fața publicului cu o poezie cu totul diferită, la intersecția unor siaje cum sunt cel suprarealist, oniric și expresionist. Tocmai de aceea, nu miră deloc că volumul îl are ca editor pe Mircea Petean, un mare amator de astfel de poetică. Firește, din perspectiva ideologică acum cea mai vocală în discursul nostru cultural, o astfel de poezie e deci retrogradă. Cu toate acestea, merită atenție volumul Alinei Bîrsan tocmai pentru că se distinge în peisaj, întrucât e construit, extrem de riscant, fie contra curentului în mod intenționat sau ca rezultat al unor laborioase deliberări estetice, fie în afara lui măcar intuitiv, dar reușind să facă echilibristică pe muchia cea mai subțire dintre desuetudine și contemporaneitate.

Citește în continuare →