Etichetă / cronica literara
Andreea Pop – Poetica preaplinului
dumnelike* e un debut ale cărui efecte vin, aproape în întregime, din construcția scenariilor. Fără să facă din asta un scop în sine, neapărat, Marcel Vișa aderă cu entuziasm la o astfel de „inginerie” compozițională, pe care o pune în practică, în cele din urmă, aproape cu premeditare. Citește în continuare →
Senida Poenariu – Întâmplările unui roman-graffiti
Inovativ, de gesticulație fragmentară, cu tușe suprarealiste și accente ale absurdului care trimit ostentativ la Daniil Harms, romanul-grafitti* semnat de prolificul Constantin Abăluță ia forma unei dispuneri alfabetice a străzilor Bucureștiului pe care defilează, deposedate de orice formă de (auto)control, „sute de schije de vieți disparate” (Eugen Negrici). Dacă în onomasticonul lui Mircea Horia Simionescu numele „naște” individul, cu expresia lui Manolescu, în romanul lui Abăluță, indivizii sunt plasați implacabil sub semnul determinismului topografic. Sau, altfel spus, strada „naște” individul. Citește în continuare →
Rita Chirian – Moartea în vremea literaturii române
Fără doar și poate că n-a fost prea prietenoasă cultura noastră cu scriitorii. La drept vorbind, n-a fost ea foarte prietenoasă nici cu alte domenii ale cunoașterii și ale exprimării artistice. Dar, cum scriitorii cu cuvintele se îndeletnicesc, există mai multe mărturii ale „amărâtelor și veselelor vieți” de scriitori decât – să spunem – ale celor de ingineri. Viețile ca viețile, dar moartea lor a fost mult mai ades ignorată. Dintr-o mare poftă de eufemizare, parcă pentru a mângâia și pentru a ține departe de brutalități, biografiile, monografiile, istoriile literare își scurtează necrologurile și păstrează sub tăcere și păcatele, și vina, și toată oboseala, și slăbiciunea, și toate relele ce sunt într-acel mod fatal despre care vorbea poetul c-ar fi legate de mâna de pământ care, vrem-nu vrem, este scriitorul. De la înălțimea catedrei, de pildă, anii nașterii și al morții unui scriitor nu sunt altceva decât funcție de încadrare în epocă ori curent. Tot judecând cartea, iar nu persoana, aproape că uităm că în spatele operei literare e un om în carne și oase. Mai mult oase. Iar despre asta vine să dea seamă CMSR-ul lui Aurel Sasu*, dicționarul funebru apărut la Casa Cărții de Știință (2017). Citește în continuare →
Ovio Olaru – Teorie gonzo
Publicând în 2013 romanul Soldații (Polirom), foarte călduros receptat și devenit între timp un reper pentru romanul românesc postsocialist, Adrian Schiop pune pe masă în 2017 lucrarea de doctorat, Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor*. Trebuie plasat în context întreg demersul. Dacă vreți, această teză de doctorat face parte din roman sau poate fi considerată o anexă a lui. Protagonistul din Soldații era un doctorand care își scria teza despre manele în Ferentari. Patru ani după publicarea romanului, vede lumina tiparului și lucrarea doctorală a autorului, astfel încât e destul de greu să nu le corelăm, având în vedere convergența tematică a celor două cărți. Deși funcționează la fel de bine și independent, ele sunt strâns înrudite și dublate, la începutul lui 2018, de ecranizarea romanului, în care autorul/cercetătorul/protagonistul romanului joacă rolul principal. Citește în continuare →
Adrian Mureșan – Teorie literară şi reflecţie etică
Cel mai recent volum semnat de Carmen Muşat, Frumoasa necunoscută. Literatura şi paradoxurile teoriei*, implică (şi probează) existenţa unui proiect de autor, a unor linii de demarcaţie şi de interes. Raportarea literaturii şi a teoriei la „sistem”, la istoricitate, şi catapultarea lor în vâltoarea cotidianului au preocupat-o în mod constant pe cercetătoare, de la studiul despre Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească (Paralela 45, 2002), la origine teză de doctorat, până la interesul pentru „umanitatea” criticii de identificare profesate de Lucian Raicu (v. antologia comentată Lucian Raicu: dincolo de literatură, Hasefer, 2008). Citește în continuare →
Anamaria Mihăilă – Barthes în context românesc
Tot mai frecvent în ultimii ani, critica pare a înțelege că literatura română nu mai poate fi tratată independent de mișcările culturale ale Europei. În acest demers de recuperare a unei perspective integratoare se înscrie cel mai recent volum al lui Alexandru Matei, Roland Barthes, mitologii românești*, care analizează receptarea teoreticianului francez în spațiul românesc, explicând, totodată, atașamentul criticii autohtone pentru ideile sale structuraliste și renegarea viziunilor care atentează în vreun fel la „fetișul Occidentului”. De fapt, autorul studiului urmărește modul în care textele lui Roland Barthes răspund presiunilor contextuale din comunism și din postcomunism, fiind discutate în principal pentru conținutul lor marxist și în legătură cu ideologia de stânga. Citește în continuare →
Nicoleta Cliveț – Calea Martei, revăzută și adăugită
Cu o experiență vastă în apocalipse și armaghedoane, Marta Petreu pune – în Supa de la miezul nopții* – de încă un război al sfârșitului lumii, de încă o ciocnire abisală între eros și thanatos, aparent neasistată de înalturi. Proba de forță narativă din primul roman (Acasă, pe Câmpia Armaghedonului – 2011) continuă, fără căderi de tensiune, și în cel de-al doilea, cu care se află într-o substanțială continuitate, de viziune mai ales. Ceea ce diferă este construcția polifonică a romanului recent apărut, în care înmulțirea numărului de personaje și multiplicarea punctelor de vedere, pe un interval amplu de desfășurare a evenimentelor (din anii ’60 până spre mijlocul anilor ’90), îi dau autoarei prilejul de a dovedi stăpânirea unor instrumente prozastice complexe, neuzitate până acum. Provocarea este mare, inclusiv pentru cititor, datorită organizării planului narativ pe principiul memoriei afective, ceea ce răvășește complet cronologia, obligând la o lectură atentă, încordată, dacă nu chiar la o relectură. Citește în continuare →
Kocsis Francisko – Pălăvrăgind despre teme sensibile
Doru Pop şi Demény Péter au scos la sfârşitul anului trecut Pălăvrăgeala vagabonzilor,* o carte care face parte din categoria cărţilor care trec neobservate (trecute sub tăcere, mai bine-zis) tocmai pentru că ar trebui să stârnească discuţii, dispute, controverse, contestări, gălăgie şi mirare deopotrivă, asta ca să folosesc numai cuvinte deloc contondente. Nu m-aş mira dacă alţii le-ar folosi fără reţinere, deşi nu le-ar face cinste. De altfel, Demény are o astfel de intuiţie („Ce crezi, ce vom face noi cu dialogul ăsta? Dacă va apărea în volum, se va trezi ceva lume? Prostia o pot ghici, direcţiile inteligenţei mai puţin. Lui Cosaşu îi place. Dar se va fisura zidul ăla de care vorbeşti? Sau va fi doar o carte din sutele pe care le tipăresc într-un an editurile?”, p. 143), bănuind că augurii nu se vor arăta prea entuziaşti cu profeţiile în ceea ce-i priveşte. Citește în continuare →
Ioana Boștenaru – Măcelaria – „visul american” autohton
revistavatra.org 