Cea mai recentă carte a Letiţiei Ilea* pare să-şi fi tras cititorii în adâncurile întunecate ale materiei lirice, e o poezie grea, aspră, abrazivă, care nu te îndeamnă să te apuci imediat de scris despre ea. În ciuda aparentei simplităţi, a adaptării discursului la funcţia de comunicare frustă, a eliminării oricărei tentaţii de calofilie ori de asociaţii scăpărătoare, poezia nu pluteşte pe ape limpezi. Fără să-şi fi propus, probabil, poeta ne pune în faţă un jurnal negru, al angoaselor, jurnalul liric al unei inadaptări la realitate, consemnarea cu un fel de brutalitate, furie, disperare a clipelor negre, a golurilor existenţiale din care ori nu există ieşire, ori numai ea nu ştie cum poţi scăpa din răul ontologic. Probabil ipostaza a doua e cea valabilă, câtă vreme ea însăşi îşi asumă neputinţa de a schimba ceva, e atâta resemnare încât simţi iminenţa unei implozii: „am căutat/ în pământ în cărţi în stele/ şi am aflat doar pustiul” (am căutat), un „gol care se lăţeşte la venirea serii” (***, p. 172). Stăruie impresia că toată poezia porneşte de la concretul existenţial, se trage din emoţii, trăiri, reacţii provocate de evenimente biografice, că e o poezie care se scrie pe principiul decantărilor, de la notaţia frustă, calmă sau înciudată uneori, până la nevoia imperioasă de a striga eliberator, de a diminua tensiunea lăuntrică, dar poate mai exact ar fi să spun că se scrie pe cel al acumulării sidefului pe firul de nisip, deşi a sugera o asemenea concentrare de suferinţă, de trăire negativă ar întuneca şi micile insule de lumină care mai apar în poezia ei. Este vorba mai cu seamă de însufleţirea temperată pe care o stârneşte prezenţa ori evocarea prietenilor, multora dintre ei dedicându-le poeme sensibile, căutând „cuvântul potrivit/ pentru un prieten în suferinţă”, ca să-l facă „să creadă din nou/ în ziua de mâine”, deşi în propriul suflet nu poate schimba nimic, „cariul îşi vede de treabă”, „în mintea ta/ s-a cuibărit spaima/ cu arme şi bagaje”, dar un licăr de speranţă pare să pulseze la gândul reciprocităţii, că „departe cineva/ caută cuvântul potrivit pentru tine/ se gândeşte cum/ să-ţi aline dintr-o dată toate durerile/ să te facă să crezi din nou/ în ziua de mâine” (unde să găseşti). Deşi nu pare, în comparaţie cu majoritatea poemelor sale, acesta este un moment tonic, fast. Ca şi ziua dătătoare de speranţă din lumină de octombrie, deşi porneşte de la ternul diurn: „lentoare tristeţe sfâşiere chiar./ ca şi cum vestea bună/ ar fi un fruct prea copt/ ce vai nu mai poate fi mâncat (…)/ realizezi dintr-o dată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt”. Îşi reînnoieşte promisiunea şi la sfârşitul unui scenariu al unei zile identică întru totul cu celelalte, „îţi spui că/ de mâine da de mâine/ totul se va schimba cu siguranţă” (vineri seara), dar simţim că e ceva ce nu obligă, e veşnica amânare, lipsa unei motivaţii puternice care să genereze sens, scop, utilitate, voinţă. La Letiţia Ilea până şi poemele ce par mai luminoase, mai optimiste, sunt impregnate în substrat de o melancolie evanescentă, chiar şi în momentele când are „senzaţia că timpul nu se grăbeşte prea tare”, când traversarea zilei e „mângâiere nu săgeată”, când „ursitoarea bună a alungat furtuna” (***, p. 90) nu se risipeşte cu totul starea de alertă, reacţia defensivă, nici când îşi ia inima-n dinţi, îşi ridică gulerul şi porneşte înainte cu mâinile înfundate-n buzunare nu sugerează alura unui cuceritor, ci numai îndârjirea celui ce nu are de ales. Citește în continuare →