Laura DAN
Dacă întrebi ce e liniştea
dacă întrebi
ţi-aş spune că e acel moment în care
el îşi trece mâna prin părul meu
dacă întrebi
bunica îţi va arăta florile din grădină
va lua din bibliotecă
albumul cu pozele de familie
va scoate din buzunar pachetul preferat de ţigări
şi îl va aşeza cât mai aproape de tine
dacă întrebi
bunicul ţi-o va arăta pe bunica
apoi ţi-ar spune că liniştea
e bătrâna aceea care hrăneşte porumbeii
nu şi-au vorbit niciodată
dar ţi-ar putea desena casa pe care ea şi-o doreşte
vecinul ţi-ar vorbi despre plimbările prin pădure
şi despre păsările ce se aşează pe umărul lui
iar dacă l-ai întreba pe el, ţi-ar spune:
eu privesc părul ei.
Început de septembrie
acelaşi vis la nesfârşit
cuiburi pline cu apă
deasupra lor păsări rotindu-se
desfac aripile
zbor deasupra unui oraş care nu e acolo
mă mişc haotic
asta ştiu să fac cel mai bine
dar lucrurile pe care le facem cel mai bine
ne sperie
dimineaţa în gând îţi povestesc visul
‘atât de multă apă atât de aproape de casă’
nu ai cum să-nţelegi
în visele tale nu apar niciodată:
spaima
păsările
singurătatea
eu sunt în locul în care
lucrurile se ridică în aer
apoi cad pe podea cu mine.
atât de singură atât de aproape de casă.
Reconfigurare
ia o foaie
desenează un arbore
pe crengile lui fă nişte cercuri mici
aşează-ţi în ele părinţii
bunicii
fraţii şi surorile
acum îndepărtează foaia şi priveşte
trecutul e un vânător nerăbdător
‘orice ascunzătoare e o mărturisire’
traversează pădurea
desenează alt arbore
ţine minte ceva din ce ai citit
ceva ce îţi va fi de folos.
Universuri paralele.
Colţurile gurii îi erau ridicate
perfect simetric
îmi spunea că îl fac să râdă
ceea ce auzeam
semăna cu sunetele
maşinii de spălat.
Cu puţină tandreţe
doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoare
la început, mişcările tale vor fi nesigure
va fi nevoie de încercări repetate
noaptea, visele îţi vor aminti:
erai singură
alergai pe un deal
nişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale
te-ai ascuns după un copac
în momentul următor a început să plouă
te trezeşti, simţi umezeala pe piele
dar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somn
pentru că, ştii deja asta,
în timp ce dormi
lucrurile capătă alte sensuri.
şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate
la geam ţi se aşează perdele
şi ţi se lasă pantofi noi la intrare
răzbate până la tine muzica unui patefon
în cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezi
deschizi larg uşa
simţi razele soarelui pe chip
îţi închipui că razele acestea
sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care
îţi mângâie faţa
cu puţină tandreţe
doar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.
surâzi. ai ochii în lacrimi.
poate aşa arată
bucuria copiilor surdo-muţi care
descoperă pentru prima oară
conversaţia prin semne.
***
Medeea IANCU
Două poeme
STELE SOLZOASE-n gura mea.
Îngaimă, îngaimă
Sîngerînd.
Atîta uitare, atîta
Uitare, o ia-nainte,
Te-neacă, oxidabilă fire!
Ca fumul de toamnă
Ard, înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită–
Şi mintea, cu sperietorile ei
Cereşti, gîfîie deasupra
Acestui trup, zeama de crini a unui
Sfînt–
Înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită ard
Cu mintea-mi destrămată, ponosită
Flanelă.
* * *
ŢARA mea este biopsia de pe gîtul
Meu. O artă furişată-n scorbura ochilor
Mei. Zarva vreascurilor, lîna-ndesată sub
Piele, umbrişul care sunt, răcorind, răcorind,
Despart limbajul de ţară.
A atinge, vulnerabilitate condamnată!
A vorbi, crimă abominabilă!
A fi, rădăcină spurcată!
Împresurînd mintea, creneluri ghimpate,
– care mînă se-ntinde, care mînă e
Curată?
Să ai răbdare, să ai răbdare,
Şuruburile te vor odihni,
Şuruburile te vor odihni–
Cineva va pune răul drept artă,
Cineva va pune mereu răul drept
Artă–
MÎNA ARE CONŞTIINŢĂ,
Mîna are conştiinţă.
***
Elena DULGHERU
Tînărul salahor
Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează.
E pauza de masă, ora la care ies muncitorii.
Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi.
Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese.
Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat
şi are o salopetă albastră, la fel ca toţi ceilalţi.
Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari
şi aproape nu observi că are un defect la picior,
ba chiar şchiopătează.
E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată.
Pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vă vorbiţi,
că pauza se termină şi toţi muncitorii reintră în schimb.
Uşa metalică a halei se închide, greoaie, în urma lor.
Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele după-amiezii.
Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată − un model şaizecist,
din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei
la prima întîlnire. Orele trec.
Iată şi ultimele raze ale după-amiezii.
Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă.
Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina. Şi înţelegi că-l iubeşti.
Sună, în sfîrşit, de ieşirea din schimb.
Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă
şi în forfotă el, şchiopătînd.
E atît de alb şi de proaspăt aerul
pe care îl poartă pe piept!
Te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,
e încă sfîrşit de după-amiază.
Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,
ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!
Trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,
să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei.
Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,
acele cuvinte.
Un sîn prearotund
Uite-o pe fata asta care, de supărare şi prea mult plîns,
a cerut luna de pe cer
şi Tu i-ai dat-o.
Uite-o cum umblă acum de colo-colo cu luna în braţe,
ca o tigaie galbenă, neştiind ce să facă cu ea.
Şi Tu transformi atunci luna într-o piersică mare
şi i-o aşezi între sîni, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Nemărginit de blîndă, piersica se face şi mai mare şi iar mai mare şi mai transparentă
Şi îi cuprinde fetei plămînii şi umerii şi gîtul, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Şi tot mai mare şi mai transparentă se face,
ca un balon pufos de săpun, ca un sîn suspendat, stratosferic,
ce o cuprinde cu totul,
într-un aer al mirării depline,
Cînd lacrimile toate s-au uscat
şi uiţi ce-a fost şi doar spui că-ţi e bine.
Între cer şi pămînt suspendată, în sînul luminii depline,
ce-i mai cald decît luna cerească şi mult mai rotund,
Fata mirată întreabă tăcerea:
„Doamne, atît de mare să-Ţi fie iubirea?”
Labiile se întreabă
– Alb peste alb −
Labiile se arcuiesc ca două sprîncene,
întrebîndu-se: Cum?
Vîntul iconic poartă sărutul
între două ape
În cetatea asta de jad
Înalţă-Te Tu!
Lumina verde irigă
Cea mai întunecată grădină
Fosforescenţele nopţii îşi pierd greutatea
şi orice gust de pămînt
Acum şi aici şi oricînd.
Labiile se întreabă grăbite
asupra vîntului serii
Cetatea se înalţă pe-al lumii zenit
Şi pier, unduite în flăcări
Ale ei începuturi
Cînd Tu scrijeleşti peste inimi
Crochiul acestui sărut
De lume-nnoită pe piepturi de dor
Fecioara ivită în pragu-nserării
Deprinde verbele verii
Acum; tot mai mult.
Şi scrumul dispare.
O floare
ivită în drum
Rosteşte-ntrebarea: „Rabi!”
Şi scrumul dispare
Acum; tot mai mult
Peste ape
Sărutu-i aproape
Labiile mici, încruntînd din sprîncene,
se-ntreabă
acum
şi Rabi
Şi alb peste alb
O lume întreagă
Cu noul catarg
Porneşte la drum.
Liftierul
Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele
Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte
şi drept locuinţă.
Aici coboară zilnic toate lifturile.
Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi.
Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,
cam reumatice, peste treningul ieftin.
Te strecori în camera lui, uşor întunecată
– în timpul zilei nu stă nimeni aici,
nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,
cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,
aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele.
Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,
Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,
ce te acoperă pînă la gît.
Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci.
Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:
Ea te va duce la suprafaţă
Din mina asta veche de sare.
Dai roată cu privirea în jur
Şi abia acum observi printre cotloane
podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,
Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,
forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:
– Luminile Daciei, renăscînd de sub ape.
Şi Dacia
Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe
Iat-o cum creşte această fecioară
Iată şi mirii de lîngă ea
– mirii Tăi
cu inimi blînde şi trupuri voievodale,
Înconjurînd nisipul solar
spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta
şi apoi, îmbrăţişarea frăţească
A inimilor mari, voievodale –
Frumuseţe de frumuseţe,
Spic după spic
şi pas după pas
– Iat-o cum acoperă această ţară
Cu dorul Tău
În frumuseţe de frumuseţe
şi-n dor după dor,
Aşteptîndu-Te.
Bărbatul acesta
Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge
Cu cele mai erogene lacrimi din lume!
Pielea măslinie, trasă în sus,
Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre
Nu emite vreun sunet şi totuşi…
Aerul vibrant din jurul lui
Plînge în reflexe domoale
În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.
Doar femeile îl observă… femeile.
Fluiere tăcute de bambus
Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi
Sprijinite de cealaltă parte a lumii
Şi femeile…, ah, femeile:
doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,
sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite,
– chiar şi Marele Zid Chinezesc,
cu înţelepciunea-i gîndită
să ţină pînă la finele lumii −
spre a vedea şi a auzi şi a pipăi
plînsul luminii
al celei mai erogene lumini
de dincolo de capătul lumii:
Lumina plîngînd bărbatul,
Obrazul bărbatului plîngînd lumina
în oftaturi uşoare,
radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine
şi tu…
şi sărutul…
şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc
şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc
cald şi spasmodic
în cea mai contopită strîngere de braţe.
„Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.
Las piedras jamás, paloma,
¿qué van a saber de amores?”
Pergamentul rotund
Mireasa asta care are între coapsele ei
ascunsă o întreagă bibliotecă.
Mirele ia o carte şi o deschide
Şi filele ei singure încep să vorbească
Despre Facerea Lumii, şi Tu…
Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind
toată liniştea şi vîrtejurile începutului.
Şi Mireasa mai cere o carte
şi Domnul o deschide
şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd
în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,
în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări.
Numai să auzi vuietul literelor
Dintr-o tîmplă într-alta
şi dintr-un cer în alt cer,
rostogolindu-se pe caldarîmul sărutului!
Ascultă vuietul literei
Şi lasă-te purtat de potop
Pînă cînd litera se transformă în undă
– că doar atunci te poţi uni cu ea
pentru a deveni şi tu literă, şi ea om,
în dulceaţa unirii,
Desfoliindu-vă unul pe celălalt,
rupînd labirintul celei mai tainice ieroglife
Şi numai atunci, după ce o vei lăsa să se răcească
şi cînd potopul se va opri,
O poţi privi
Ca pe tine însuţi
În tihna liniştii minţii
şi a labirintului despecetluit.
Şi iată, Eşti Tu!
Şi Şeherezada tăcu, închizîndu-şi veşmintele.
Un ε / 2 de surîs (Taina inimii)
Ca un sărut preadeplin
Taina inimii, respirînd în lumină:
Atriul şi ventriculul stîng
cu atriul şi ventriculul drept
îmbrăţişat preadeplin,
mereu ritmic
în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.
Sutrele inimii
şi sutra iubirii
Împroşcînd obrajii miraţi ai pămîntului
Cu cea mai stabilă silabă „Sînt”.
„Fiat”-ul inimii, îmbrăţişarea.
Atriul şi ventriculul stîng
Cu atriul şi ventriculul drept
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite,
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite
în cea mai erotică îmbrăţişare.
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Şi amînînd, mereu amînînd
– asemenea mării de dimineaţă
fatidicul orgasm
– inima Tatălui.
Sinusoida iubirii
Pulsînd reciproc
în cea mai umilă fiinţă.
Ritmul inimii −
Valea venelor cave
Cu cerul marii aorte
iubindu-se.
Niciodată rotund,
ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă
Despărţiţi de un ε / 2 de surîs.
1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut
− Aceasta e regula perfecţiunii. Nu poţi omorî un sărut!
Inima continuă să bată
ca în icoana Treimii
Pe mesele chirurgilor miraţi, cînd mănuşile li se contractă de stupoare,
Căci nu poţi omorî un sărut!
Dragele mele artere,
Difuzînd capilar în toate tainele inimii,
Ce-i deschisă în palma-mi.
[Fragment din volumul „Erotico-Apocaliptica. Poeme Din Templul Tatălui”, în curs de apariţie la Editura OPT. ]
***
Ofelia PRODAN
Notă:
Am fost invitată, în 2013, pentru prima dată (şi ultima, până în prezent) într-o tabără de poezie, la Telciu. Un fel de 40238 Tescani, pentru cine a prins-o. Cu optzecişti, nouăzecişti, douămiişti şi chiar post-douămiişti, doar că n-a existat un profesor-coordonator (ca Mircea Cărtărescu), ne-am făcut de cap cum am vrut. Am stat mai mult în camera mea, dar ştiam tot ce se întâmplă. Am fost, atunci, „reporterul în absenţă” al taberei, cum m-a numit Şerban Axinte. Ca orice reporter care se respectă, public astăzi, într-o revistă, acel reportaj din 2013.
cuibul de viespi
(poemele de la Telciu)
Riders in the storm
Nea Toderiş dă o biciuşcă în stânga lui Puiu.
Puiu execută graţios o piruetă spre dreapta.
Nea Toderiş dă o biciuşcă în dreapta lui Dinu.
Dinu execută graţios o piruetă spre stânga.
Căruţa oscilează, trepidează şi se desface în două.
Într-o parte stau ciorchine: Tzone, Iova, Doina şi Anca,
în cealaltă Radu, Soviany şi eu.
Ne ţinem straşnic cu mâinile şi picioarele
de marginile de lemn ale jumătăţilor de căruţă.
Tzone strigă extaziat: Vine, vine, Vinea, faceţi loc!
Iova, subversiv: La cuvinte umblaţi şi habar n-aveţi!
Doina, calm: Lasă teoria!
Iar Anca şopteşte sfios: Vă doresc multă împăcare şi lumină!
Jumătatea de căruţă se prăbuşeşte în gol.
Toţi plutesc până în paturile călduroase
din vila lui Vlaşin. De sus, Vlaşin face o poză.
Mai face una. Apoi încă una şi încă una.
Vlaşin e demn şi ceremonios. El face poze demne
şi ceremonioase. Cealaltă jumătate
a căruţei urcă dealul accelerat propulsată numai de Dinu,
calul putere. Radu e calm, senin. Cu pletele în vânt
trage un fum. Soviany îi zice: Dacă ai fi fost,
măi, Radule, cu mine in Arcadia! Radu mai trage un fum,
palmează ţigara şi zâmbeşte. Eu mă aplec
spre Soviany şi tremurând de frig şi de frică silabisesc:
Et in Arcadia ego!
cuibul de viespi
pe masă, în foişor, se lăfăiesc păhărelele
cu vişinată şi afinată. noi roim printre păhărele.
viespile roiesc printre noi. o viespe
se aşază pe un păhărel şi Soviany îi spune
frust: eşti o nenorocită, te dai la mine şi la licoarea mea!
Vlaşin elaborează. după, citeşte. încuviinţăm.
pisica Draculina ne ascultă din Dilecta. se amuză:
sunteţi mici copii, eu l-am văzut pe dracul gol,
voi habar n-aveţi ce-i pielea împieliţatului!
Vlaşin zâmbeşte senin. cu chitara la gât, apare
Şerban. Ioana îl întâmpină. Şerban e pus pe fapte
patriotice. el este entuziasmat, dar entuziasmul
îi scade pe măsură ce ne vede. sorbim din păhărele
şi ne entuziasmăm din nou cu toţii. ne aşteaptă
cina festivă. ne dăm pieile jos şi ne privim.
Draculina râde: măi copii, repede aţi crescut, acum
pot să adorm liniştită, acum sunt pe mâini bune,
sunt în mijlocul cuibului de viespi!
scary movie
văcuţa e smucită. se zbânţuie în lanţ, noi
emitem unde paşnice către văcuţă
care rupe lanţul şi cu coarnele înainte se repede
spre noi. suntem extrem de paşnici, apatici.
am putea fi la fel de paşnici şi în faţa
unei turme de bizoni. văcuţa sare
pe măsuţa din foişor, se scutură bine
şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă.
noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul
spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv
şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa
strâmbă din nas, se scutură bine
şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici.
Tzone se strofocă, îşi execută numărul,
noi aplaudăm cu patos, Tzone
în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul
următor în care noi vedem cum se transformă
în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele
umflate de emoţii transpersonale.
Camera
Noaptea, în mansarda cu poezie
ne prefacem în fluturi cap-de-mort.
Cărţile de poezie se deschid singure
şi între file noi ne aşezăm cuminţi,
cu aripile întinse perfect.
Vlaşin, în stadiul de larvă, se strecoară
şi abia mijeşte ochii. Cărţile se închid
cu zgomot şi ne presează
între file. Vlaşin evoluează rapid
la stadiul de nimfă, apoi devine un imens
fluture cap-de-mort
depresiv şi insomniac căutându-şi cu disperare
cartea potrivită de poezie.
Aripile lui acoperă mansarda
de la un capăt la celălalt.
Ochii lui fosforescenţi întrezăresc
cum de sub pat îşi iţeşte colţul îndoit
antologia Camera. Vlaşin intră subit
în atac de panică şi devorează
cu mandibula lui necruţătoare fiecare vers.
Scooby-doo
Patul meu din mansardă e de fapt un şezlong.
Şezlongul e de fapt un cuib de cuci.
Mă ghemuiesc şi încerc să adorm,
dar chitara lui Şerban mă bruiază.
Râsetele mă bruiază. Mă învelesc cu pătura
şi cobor scările înguste ţinându-mă
cu ambele mâini de balustradă.
Ies tiptil din vilă. Pătura flutură pe umerii mei.
Scooby-doo mă vede şi mă latră. Îl întreb de ce.
Scooby-doo mă latră şi mai înverşunat.
Ceva nu e în regulă. În foişor
s-au strâns cu toţii, beau şi cântă şi râd.
Mă apropii. O clipă de linişte
şi imediat un hohot dezlănţuit de râs.
Toţi râd. Încerc să vorbesc. Dar abia deschid gura
că pătura îmi cade de pe umeri şi eu mă micşorez
în hohotele de râs ale tuturor până
ajung un biet purice care se înfige straşnic
în blana lui Scooby-doo.
Ceasul Rău
Se apropie Ceasul Rău.
Soviany şi Ţeposu merg în patru labe.
Şurubul lui Şerban se potriveşte
perfect în piuliţa Ioanei.
Radu se agită după un cui.
Krista stă în genunchi la capul lui Radu.
Tzone e departe şi regretă şi e perfect
convins că nu regretă.
Iova se detextualizează, Doina îl retextualizează.
Vlaşin e doar ubicuu.
Anca numără manierat orele.
Ceasul Rău se apropie.
Limbile indică mereu aceeaşi oră.
Matei nu crede, Matei va fi Toma şi, în curând,
va pipăi cu mâinile lui Ceasul Rău.
Eu cred şi Ceasul Rău
se materializează pe masa din foişor.
Nu e nici rotund, nici pătrat,
nici pentagonal, nici măcar hexagonal,
e doar foarte-foarte târziu
şi noi ne entuziasmăm atât de tare
încât urlăm şi sărim cu toţii pe el
de-l facem ţăndări-ţăndări.
maria, jos pălăria
pantera roz o înghite pe maria
şi merge pe bicicletă. în spate, microbuzul
se străduieşte să ajungă bicicleta.
pantera roz accelerează năucitor, bicicleta
se desprinde de sol. maria scoate capul
prin gura panterei roz,
apoi scoate limbuţa roz şi se hlizeşte la noi.
***
Mihók Tamás
[în iad toate literele sunt chirilice]
mi-am prins visul umbla
cu cioara vopsită prin iad
s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars
un mare dulap de fontă se clătina cu putere
toate din încercarea de a suprapune
două localuri peste două poveşti. când
experimentul a eşuat definitiv am urcat
într-un metrou suspendat
primul
un fel de tiroliană a infernului
unde zeul suprem era în vizită &
îmi şoptea binedispus
abia astăzi *bis retoric: abia astăzi*
iadul a depăşit india în mode şi nevoi
se muta din umbră-n umbră cu mişcări lente
(frivol supracontrol al departamentului
de mecanică) m-a luat la unşpe metri
că nu mai scap de delicateţe doar
dacă-mi recunosc părinţii
apo’ au la greşeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei
şi vei începe să vezi fiinţe cu adevărat mari
p-alea dincolo de-ai tăi apoi ţc!
m-a tăiat de sub frânghii
cădeam în gol jos nişte manifestanţi
mărşăluiau pentru reîncarnarea iminentă
a celor avortaţi un iureş de feromoni mă sufoca
ei arborau steguleţe cu texte chirilice
în iad toate literele sunt chirilice
îmi scuturam degetele în semn de pace şi dubiu
cearşaful nostru cădea în urma mea zeul suprem
trăgea de manivele ciugulind din tărâţe
cearşaful îmi era spoiler
l-am apucat de-un colţ
păstra câteva pete albe şi roşii
de azi-viaţă
uscate
la fel de uscate ca tărâţele
ciudat
în iad
legenda petelor albe şi roşii
o cunoşteau şi proştii
echilibru
sistemul tău nervos, al zeului
ca o fabrică împânzită de japonezi
gesturi tăiate la jumate furnale
tăiate la jumate puse la fiert
hrănind milioane de hikikomori
demarăm tăieţei cu bucăţi de soia
privirea ta centripetă numără bancnote
şi un patent roz hello kitty
ne ciupeşti zilnic din creier
încet-încet piere şi absenţa
greierul ţârâind după arcă
ai doar brichetă şi timp
cadavre nu (e pauză) ne adunăm
la fumoar să pufnim în isme
pântecele ne huruie printre microcipuri
a cascadă de lapte condensat
privim cerul dintr-un unghi mort
ne spui boa-lă şi dăm din umeri
pă-cat şi zâmbim tâmp într-o zi
ne vom împacheta benzile
furnalele şi ne vom
absorbi cerul
ca pe-un
supozitor.
amintiri din viaţa în care dumnezeu a luat
premiul nobel pentru tăcere: astupuş
conducta oraşului era vena lui dumnezeu
se mai desprindeau de pe ea bucăţi de cârpă izolatoare
se înălţau la cer grămadă ca nilte funigei de sezon
de ţâşnit nu ţâşnea nimic. noi, de teamă şi cu bună credinţă
ne aşezam plăpând capetele peste plăgile de metal
astfel tupeam cu rândul până în ziua când
nu ni s-au mai deschis ochii defel.
[Vatra, nr. 9/2015]
revistavatra.org 