Etichetă / poezie
Ovio OLARU – 2005 revisited
Se spune că discuția despre douămiism în peisajul poetic actual e una cu rezonanță din ce în ce mai scăzută. Douămiismul în formula lui neoexpresionistă, viscerală, mizerabilistă, radicală, scabroasă etc și-a epuizat valoarea de șoc și-a devenit pentru mulți o emblemă a veleitarismului. Contextul social al perioadei de tranziție a dispărut, iar nucleul revoltat se păstrează din inerție. Sunt numeroși cei care consideră că douămiismul poetic nu presupune nimic mai mult decât banalitatea faptului cotidian, derapajul biografic și marketingul propriei ratări. Un melanj, așadar, ușor de falsificat, ceea ce face ca ducerea mai departe, chiar și în cheie potolită, a proiectului poetic milenarist să fie privită cu suspiciune.
Rita CHIRIAN – Deasupra limbajului. Aurel Pantea
Colecția coordonată și îngrijită de Călin Vlasie la Paralela 45 are toate șansele să devină una de referință; nu numai că readuce în discuție câteva dintre cele mai importante (și incasabile) nume ale poeziei 80-iste și 90-iste, dar – cu siguranță – e o plăcere (profesională) să citești, adunate între două coperte, volumele, să urmărești creșterile și descreșterile unui poet, care sunt asemenea răsuflărilor unui animal uriaș: pacificatoare și anxiofore în același timp. Orice colecție de acest fel e un bun profesor sau măcar un mediator cititor-poezie. Căci, iată, nu multe sunt drumurile care duc la Aurel Pantea, de pildă, pe care nu-l găsim, brav optzecist, nici în „Istoria critică” manolesciană, nici în antologia de la Nemira pusă la cale de Cosmin Ciotloș; și să nu mai amintim faptul că nici Premiul „Eminescu”, unul cu valoare de resuscitare a imaginii și influenței unui poet, cel râvnit și controversat deopotrivă, ajunge cam cu chiu, cu vai pe drumuri transilvane, preferând – s-ar zice – poziții centrale, de „putere”. Și unde mai pui și că unii dintre cei care au fost publicați estimp (în primăvara acestui an) în colecția amintită au cam preferat editurile obscure, discreția ori boema, exilul, excentricitatea sau condescendența față de mediile (sulfuroase) literare, așa că nu prea se găsesc printre cei pe care-i vei descoperi pe orice listă de „menționabili”: Adrian Alui Gheorghe, Emil Hurezeanu sau Liviu Ioan Stoiciu. Pe de altă parte, Ioan Es. Pop – și el prezent în tânăra colecție – are un statut distinct, numărându-se printre figurile de primă poziție ale nouăzecismului. A1m, așadar, mare încredere în această colecție, îi aștept surprizele, îi aștept colaboratorii & îngrijitorii, aștept cărți frumoase și care să circule bine; aștept să mi se confirme faptul că, dincolo de cercurile inițiaților, poezia acestor scriitori de plan doi sau trei își poate consolida o nouă poziție în ierarhiile de mucava ale ultimelor decenii. Poate-i vom găsi acolo pe Iustin Panța, pe Judith Mészáros, pe Marta Petreu, pe Ion Pop, pe Horațiu Ioan Lascu, pe Ioan Flora sau pe Florin Mugur și câți alții, ale căror volume sunt fie intruvabile, fie intrate într-o nefericită și ignobilă muzeificare.
Ediția Aurel Pantea, recent apărută (mai 2016), beneficiază de îngrijirea și prefațarea lui Al. Cistelecan; este o antologie consistentă, care reia texte(le) publicate în opt volume (dintre cele 12 titluri de poezie și proză) dintre 1980 și 2015: „Casa cu retori” (1980), „Persoana de după-amiază” (1983), „La persoana a treia” (1992), „Negru pe negru” (1993), „O victorie covârșitoare” (1999), „Negru pe negru (alt poem)” (2005), „Nimicitorul” (2012), „O înserare nepământeană” (2015). Fără îndoială că selectarea unor texte aparținând atâtor vârste (biologice și poetice) poate crea câteodată impresia de redundanță sau, alteori, ca într-un basorelief, să atragă atenția mai curând înspre depresiuni decât înspre climaxuri; se prea poate ca „O înserare nepământeană” sau „Nimicitorul” sau „O victorie covârșitoare” să pară numai puneri între paranteze ale volumelor de forță, „Persoana de după-amiază”, „La persoana a treia” sau ambele „Negru pe negru”, culegeri pe care mărturisesc că le-am citit acum, cu sufletul la gură, pentru prima dată și care m-au făcut să admit, cu jumătate de gură, că, bieți epigoni, neoexpresioniștii ultimelor două decenii îmbracă, așa cum se întâmplă în basme, straiele de tinerețe ale taților lor, iau armele din rastel, dară se înveșmântează cam pe dos, pun un firet suprarealist și uită că tăișul se prea poate să fi purtat ceva mai glorioase bătălii.
Al. Cistelecan își intitulează prefața „Un fundamentalist al autenticității”. Ei bine, dacă sunt de acord cu „fundamentalismul” (înțeles ca obstinație) atribuit lui Pantea, nu prea știu ce să spun în ceea ce privește „autenticitatea” lui. Căci autenticitatea, în formula ei de aggiornamento, este mai curând sinonimizată cu însemnarea diaristică, în care emițătorul poetic leapădă toate hainele culturale și se trezește nud și meschin în mijlocul textului. Autentic se prea poate să le fi părut Pantea celor obișnuiți cu tehnicile „Echinox”-ul pedant, înmuiat de toate rariefările moderniste și călătorit printre majuscule, în hang cu maximalisme și expresionisme; pentru că, ici și colo, Pantea mai deznoadă cravata, mai lasă la vedere ciotul vreunei colocvialități ori solfegiază barbar o formulă „înaltă”, dar, esențial, Pantea rămâne cununat cu reflexivitatea – chiar și atunci când flirtează cu interjecționalul –, psalmodiază și-și exersează mușchiul religios chiar în sânul hoardei. În tonalități mai înalte decât cele ale manierismelor echinoxiste (Cistelecan îl vede pe Pantea ca „un sălbatic venit direct din pădure la un cenaclu de rafinați”, „cu buzunarele încă pline de țărână și de frunze”), cu smuciturile dionisiace ale primului expresionism, vitalismul său, chtonicitatea sa trebuie să fi părut, într-adevăr, „autentice” printre anumiți poeți de corset și etichetă de la „Echinox”. Pantea însuși se lasă sedus, așezându-se cuminte în dosul pancartei autenticiste, invocând „realitatea fără apeluri”, clamând „curgerea ofidiană a simțurilor, în zvârcoliri, apariții aburite,/ ca simțurile de multă vreme neexersate” (p. 249), dar singurul „real” care-l ține pe stradela autenticității este – și aici cercul se închide – cel al limbajului: „am vrut să vorbesc și-am văzut/ că sunt un cimitir semantic” (p. 207).
Coborârea în limbaj, traducerea experienței esențiale în cuvintele vulgului este singura „autenticitate” pe care și-o îngăduie Pantea: printre „cefe proaspăt desprinse din/ strânsorile/ măștilor”, „în inima anecdotei/ și textului ca o limbă/ atârn” (p. 40). E, în întreaga lui poezie, un refuz al „biografiei ejaculate”, o punere în răspăr față de „anatomia anapoda” (p. 155), în care „genetica e tot o politică” (p. 161), iar „a fi e forma absolută a ignoranței” (p. 150). Învecinarea cu grotescul, asumarea condiției de strictă fiziologie, numirile de numitori comuni sunt, de fapt, acuze, difamări, dare a cărților pe față atunci când zarurile au fost, deja, aruncate. Astfel, parapetul de care se izbește vehiculul poetic este cu atât mai serios cu cât „realul cu marile lui labe/ nu lasă nicio urmă/ retrăgându-se” (p. 199). Exilat dincolo de realitate, neputincios a vorbi și a se livra într-o limbă prostituată, subiectului poetizant nu-i mai rămâne decât să se ia la trântă cu stihialul, să potențeze lucifericul și să-și caute ieșirea din labirint, din „lumea stricată”, în care „se vede totul,/ chiar și strigătul luminii în gura lui nu” (p. 164). Și nimic din gesticulația aceasta belicoasă nu este „autentic”, așa cum ne apare din semantica trivializată a optzecismului. Chiar dacă urlă (neo)expresionist, interjecția, stridența, ciobul, mucegaiurile sunt trase în apele de emailuri ale calofiliei, alexandrinismului, rafinamentului. E ca și cum, foarte trickie, Pantea și-ar fi compus o mină grosieră pentru a-și ascunde din vulnerabilitate și (indecența marilor) spasme.
Tot Al. Cistelecan îl așază pe Aurel Pantea pe aceeași linie de front cu vizionarul Ion Mureșan. Geminația este de suprafață, de vreme ce și Mureșan, și Pantea sunt poeți de viziune. Ce „văd” însă cei doi se află de o parte și de cealaltă a spectrului. Dacă Mureșan traversează infernul și înțelege auroral-soteriologic rictusul damnatului, Pantea, din groază și credință, își susține, poetic, vedeniile, nu învelește hapul în spoieli, nu machiază hidoșenia lumii, e în publicul Teatrului de varietăți moscovit, dar și pe scena lui; pentru el noaptea e fără sfârșit, iar întunericul – absolut. Teratologia, thanaticul, degenerescența nu sunt infantilizante, ci substanțe de contrast care susțin diagnosticarea „lumii lui nu”. Și dacă universul poetic al lui Mureșan e numai primul cerc al infernului dantesc, al lui Pantea e un iad ultraortodox. De aceea, nu se cuvine nimic ludic în lumea lui Pantea, locul „năzbâtiei”, al „poz(n)ei”, al „(auto)ironiei” fiind ocupat, prin disocierea pe care o presupune, de intertextualitate, de livresc, de diversele mantii cultural-aluzive sub care Pantea ascunde un întreg bestiar. Angoasele lui Pantea nu sunt exorcizate prin contracția râsului ori a luării în răspăr, pentru că poetul are o anumită voluptate (masochistă, convulsivă) de a privi răul în ochi; dar asta face ca textele sale să fie mărturii ale tuturor subteranelor, un strigăt de aceeași forță cu multele pagini pe care nu stă scris decât „AJUTOR!” din „Solenoid”-ul lui Cărtărescu ori cu fraza aceea tulburătoare din Saramago: „Nimeni n-a păcătuit atâta în viață ca să merite să moară de două ori.”
Paradoxal, „telegramele din neant” – după cum le numește prefațatorul – nu creează niciodată impresia unei „confesiuni”, ci a unei transcrieri. Forajul în imund, în tenebros, în inenarabil pare făcut de un lucrător acribios și cinic, iubitor de disfemisme și exfolieri, dar care nu spune de prea multe ori „eu” (de aceea, predilecția pentru conceptualizare, pentru „discursul cartezian”, după cum îl numea N. Oprea). El este un contemplator împietrit, deloc ferit de arsura vedeniilor dinaintea lui, cel forțat, ca Alex din „Portocala mecanică”, să înghită scenele tari ale unui cotidian mânios, dar nu pentru propria îmblânzire, ci pentru hipertrofia lucidității.
Obsesiile sale sunt extinse la scară apocaliptică, iar intenționalitatea pronumelui plural este vădită. Mărturia lui Pantea nu este egocentrată, el nu are orgoliul individualului, iar lucrarea sa devine operă de antemergător cerebral. Înaintea unei astfel de misiuni (dezgolire, de- și resemantizare a locurilor comune), Pantea capătă și abilități bestiale, fiind întreg – instinct și mușchi tensionat, văz panoramic și dermă toxică. Rămânând în zona mitologiei creștine, poate fi asimilat unui Botezător care anunță venirea celui care trebuie să vină, însă acela nu va aduce salvarea, ci damnarea fără scăpare; restul e ficțiune, dulcegărie, alcov, joc de marionete ale căror surcele vor sfârși în foc, fotografie stilizată a unei „fiziologii în degradare” (Romulus Bucur).
În acest dedal, sintaxa și sensul sunt noi cămăși de forță în care strigătul se silește să încapă; filmul existențial va fi condus inexorabil, printre epifanii accidentale, iluzorii scăderi ale tensiunii, până înaintea interdictului absolut. La capătul tuturor trădărilor (ale trupului, ale artei), după ce „au umblat prin viețile noastre/ armate de șobolani” (p. 281), după ce toate interdicțiile au fost (s-a încercat a fi fost) forțate („Nu mai citi, și citesc în neștire,/ nu mai umbla, și umblu bezmetic, nu mai vorbi,/ și nu mai tac din gură, nu mai privi, și mă umplu de priveliști,/ nu mai simți, și în trup se scufundă corpuri grele”, p. 252-253), rămâne o singură evidență: „murim, așadar, și devenim asintactici” (p. 238), pradă informului. Orice rezistență, orice victorie aparentă sunt „boicoturi”, o punere supraomenească în calea ineluctabilului, iar scrisul însuși, în pofida bețiilor egolatre, este „osândă”: „Și îl găsești astfel pe unul/ vorbind despre salvare, într-o piață, după mulți ani, în el toate sunt elocvente,/ numai partea aceea nepreocupată de sens se joacă/ și râde ca o copilă.” (p. 241). De altfel, poezia, cu toate zorzoanele ei maximaliste și pletora ei de semnificare, e un zbor în orb: „în poezie nu moare nimeni, în poezie, tot timpul,/ vine câte cineva și-apoi e înghițit” (p. 215). Din sânul forfotei subiectivității („subiectivitate atroce”, p. 85, „Îmi văd mai departe de subiectivitate”, p. 215), arta îi apare lui Pantea ca o „stare absolut scandaloasă” (p. 210), arpentaj funcționăresc, morgă de inconștient pe „traseele indiferente ale degenerescenței” (p. 186), care ignoră „cele mai pure negații”: „e doar o întrebare ce taie/ un țesut viu. Acesta nu crede/ că e într-adevăr tăiat și, cu lumina din el/ sfâșiată, puțin însângerat, se contractă și se pune pe pază” (p. 185). Moartea, ca dintr-o superstiție de patriarh, nu este numită decât cu maxime prevederi, așa cum dai zeilor atroce câte o picătură de sânge să le abați atenția; ea este instanța obiectivă, infailibilă, absolut democratică, ea poartă „placenta cu puii lui nu”: „un milion de mângâieri/ transmițându-se simultan/ produc o față,/ cineva știe și va ataca” (p. 186) sau, simplu, „Cineva știe și va ataca” (p. 275). Cunoaștere și execuție, într-un dans fără vreun pas greșit, pentru că „imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit” (p. 277).
La Pantea, „carcasa caldă” este forma paradisiacă din care, a doua oară, vom fi alungați. Pentru o entitate acut senzitivă, foarte atașată de concret, pulsatil, cum este Pantea, asediul asupra trupului capătă aspectele grotești ale lapidării. Din conștiința acestei confruntări inegale, se nasc viziunile celui mai religios poet contemporan; animismul sau măcar un atribut franciscan al percepției traversează, de altfel, toate volumele și poate Marta Petreu să se apropie de acuratețea acestor percepții epifanice: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/ e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/ rezolvate. Înainte de a cunoaște febrele ei, sudoarea de sânge/ pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/ și cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/ cu omul din mine care se va sfârși. Sunt sediul/ Tău precar,/ Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortărețe, în fiecare dintre acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/ în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne, cu partea din mine, care Te iubește și va cunoaște nimicirea,/ și totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ și n-am învățat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârșită” (p. 262). Trăirea unor emoții „mai vechi decât noi” (p. 59), experiența „lucrurilor care renunță și se întorc” (p. 70), viziunea de a trăi „într-o casă/ cu pete ușoare de sânge, resorbite/ în tencuială” (p. 71), toate accelerează „dansul centrifug de umbre” (p. 43), chemarea morții fără nume, aneantizarea.
Dintre poeții optzeciști, Aurel Pantea este unul dintre marii nedreptățiți. Când fotografia de grup e stricată – ca la petrecerile cu prea mult haz – de cei care sar din pluton și se așază în față arătând semnul victoriei ori scoțând limba, unii riscă să ajungă „scriitori de dicționar”. Dacă asta se va întâmpla cu Aurel Pantea e încă un semn al nedreptății contabilicești din istoriile literare, cele care desăvârșesc, pentru unii, arta „de a nu conta nici cât un muzeu nevizitat”.
[Vatra, nr. 5/2016]
Emanuel MODOC – Romanian splendor
Topirea expiratei clasificări generaționiste (pur și simplu nefuncțională în cazul poeților debutați după 2010) duce, inevitabil, la un demers mult mai laborios al criticii de receptare: nemaiputând opera cu reflexul contextualizării cu care s-a obișnuit cronicarul în discutarea volumelor douămiiste, acesta trebuie să își concentreze discursul asupra specificității fiecărui volum. Sau să ia calea mai scurtă și să umple prima pagină a cronicii cu o taxonomie a afinităților poetice, a influențelor ș.a.m.d. Această presiune (sau anxietate?) a contextualizării, în urma căreia se ajunge, inevitabil, la repetarea aceleiași formule, îmbrăcate, mereu, în alte straie lexicale, duce la plasarea aparițiilor editoriale în subsolul discursului critic. Valorizările facile prin intermediul contextualizărilor nu fac, de cele mai multe ori, nicio dreptate volumelor în cauză, motiv pentru care trecerea de la discutarea conceptelor la discutarea cărților mi se pare o mutație necesară a discursului critic. Sigur, nu spun nimic nou. Pot numi o seamă de cronicari activi în deceniul trecut care au operat după aceeași metodologie. Dorința de a cuprinde și a serializa o producție poetică în funcție de ușurința cu care un poet poate fi asimilat generaționist dăunează proiectelor individual(ist)e, iar cele mai bune volume apărute după 2010 aparțin, mi-e din ce în ce mai clar, unor „franctirori”. Nu știu dacă e vorba de „puci literar” (Ștefan Baghiu), aici, sau pur și simplu de o transformare a câmpului de luptă în zonă festivalieră de camping, însă operările generaționiste, cred eu, pot fi îndepărtate în totalitate în discuția despre acești autori. Fapt care marchează o certă schimbare de macaz în parcursul evolutiv al poeziei autohtone.
Pornind de aici, o serie de observații, aproape de domeniul evidenței, se impun. Cu atât mai mult cu cât poezia ultimilor ani se deplasează încet, dar sigur, spre o evidentă zonă indie (în sens etimologic). Dacă optzeciștii și-au găsit validare teoretică (în discuțiile despre postmodernism deschise în Caiete critice, 1986, iar mai apoi concretizate în Competiția continuă editată de Gheorghe Crăciun), iar douămiiștii s-au legitimat, în primul rând, atitudinal, în planul unei societăți care cerea un curent literar combativ, poezia ultimilor cinci-șase ani, cu toate figurile intermediare, mă refer aici la câțiva autori alternativi gen Vlad Moldovan, val chimic, Andrei Dósa, Gabi Eftimie sau Andrei Doboș, se revendică în plan estetic, printr-un tehnicism al construcției foarte accentuat. Un estetism bizar, care câteodată frizează deopotrivă paseismul și patetismul, aflat, de cele mai multe ori, între transcendentul poeziei maximaliste și contingentul poeziei minimaliste, sau între maximalismul formulei poetice și minimalismul trăirii. Aflați în permanență în căutare de zone distincte, conștienți, în același timp, de pericolul căilor nefrecventabile, poezia de astăzi se confruntă cu marea provocare de a dovedi că lumea de azi merită să fie abordată poetic în toate instanțele ei, deoarece numitorul comun al celor mai valoroși poeți debutați după 2010 este desăvârșirea tehnică și exercițiul poetic foarte bine deprins (reflex, poate, al maturizării precoce), nu suportul ontologic solid.
Între aceste coordonate se situează noul volum al lui Alex Văsieș, Instalația*, apărut anul acesta la Cartea Românească. Unanim apreciat ca poet gata maturizat încă de la debut, cazul Loviturii de cap (volumul din 2012) este extrem de interesant pentru o simptomatologie a debuturilor noului deceniu, deoarece ducea până la ultimele consecințe marota precauției și formula poetică excesiv cerebrală. Însă, odată cu Instalația, Alex Văsieș părăsește terenul neutru al notațiilor sterile, optând pentru o formulă aluvionară, intens narativizată, însă plină de poeticitate. Probabil cea mai notabilă mutație survenită în poezia acestui volum o reprezintă trecerea de la lirica de imagini de tip thumbnail (predominantă în volumul de debut) la adevărate panorame și compoziții cu lentile fisheye. Cu alte cuvinte, de la tehnicism minimalist explicativ la expresivitate demonstrativă. Dorința de a surprinde exhaustiv lumea prin filtrul unei sensibilități debordante dă măsura întregului volum. Un melanj straniu de post-umanitate și nostalgie paseistă alimentează întreaga poezie din Instalația, însă ceea ce îl individualizează cel mai mult în rândul autorilor publicați după 2010 e chiar felul în care tânărul poet transformă post-umanul în ontologie (departe, deci, de utilizarea ca anexă decorativă, la un Ovio Olaru, sau ca fundal pentru comentariu critic, la Ștefan Baghiu) și melancolia calofilă în stil. În acest sens, poemul ce deschide volumul și îi dă și titlul poartă toate însemnele unei arte poetice programatice, marcând, încă de la început, ecártul noii expansivități stilistice a autorului: „Instalația cu lumini albastre, o văd seara înainte/ să adorm, e mai puternică decît mine./ Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea/ tot va lumina. Eu o văd seara când mă uit în sus./ Eu nu voi mai lumina din persoana mea”. E drept că, uneori, ambientul post-uman e utilizat autonom și devine supra-saturat referențial, slăbindu-și alonja: „Am bucata asta de natură unde pot să fac ce vreau,/ eu încerc să o explic în funcție de poziție şi viteză./ Nu discuția clasică cu traiectoria unei particule mă omoară./ E o masă undeva care nu se poate înlocui cu nimic,/ deci n-ai cum s-o scoți./ Îşi face treaba la nesfîrşit şi asta mă omoară pe mine” (în Pozitronul din camera cu ceațăi).
Foarte interesant felul în care prevalența narativității nu lezează, în Instalația, fibra poetică. Fie că e vorba de „bucăți” distincte prin care personajul central își „caută salvarea”: „Am ieșit dimineața pe balcon/ foarte speriat – pe singurul petec de iarbă din spatele/ blocului stătea o fetiță care umplea aerul cu rîsul ei. Îl/ electriza.// Ea are ceva ce ne place și ne trebuie tuturor”, fie că surprinde money shot-uri aproape utilizabile publicitar: „doi băieți/ stau cu spatele ținîndu-se pe după umeri, cu genunchii/ ușor îndoiți, ca și cum s-ar întoarce beți acasă./ Din spate sunt identici. Au mușchii încordați,/ munciți fără întrerupere pentru momentul ăsta”, abilitatea lui Văsieș de a induce empatie prin poezie e aproape contagioasă. În Pastorala Alemană, piesă de rezistență a volumului, bovarizarea (tot mai riscantă pentru literatura recentă, căci artificiul și prețiozitatea sunt drumul cel mai scurt la clișeu) este controlată printr-un subtil proces de alternare a realităților interioare. Instanța lirică schimbă registrul la tot pasul, de la plasarea în „Bavaria, anii ’70” la „am citit/ mesaje la taică-meo pe telefon, (…)/ Mesaje frumoase, cu prescurtări și emoticoane” și revenind, îndărăt, la procesul de anamneză care culminează în manieră sentențios-nostalgică, amintind de un Sociu care se alintă: „Ce jos era cerul cu luminile lui,/ ce excitați și frumoși noi toți, în blînda lui strînsoare”. E surprinzător cum un tânăr poet poate cuceri noi zone ale expresivității într-un timp atât de scurt. În excelentul poem care încheie volumul, Ritmurile sectantului, discursul erotic se coagulează pe multiple nivele tematice, de la efuziuni oniroide („E tîrziu, aşa că adorm. În momentul ăsta mă iubeşti, iar/ dragostea ta pentru mine te protejează de creaturile nopții./ Dar mă trezesc imediat pentru că visele au retrimis-o în lume./ Ce frumoasă e cum mă priveşte, jumătate frică, jumătate omagiu/ afectuos – un corp scufundat de propria memorie, împins înapoi/ de aluviuni şi turbioane – n-ai luat nişte probe de acolo pentru/ modelul meu cu tornade? – uite-l, acum se roagă cu ochii/ de mine să o țin aici, unde am mai rătăcit cu ea prin tuneluri./ Acum observă cerul întunecat fără să spună nimic, pentru ea/ lumea s-a terminat”) la emfaze oraculare: „Doamne, ştiu că sînt de multe ori supărător, că prea uşor mă las cufundat/ în vidul moale dintre apatie şi incoerență, ştiu că auzi noaptea cum încerc,/ dar mă opresc în mijlocul propoziției şi uneori dispar cîte zece minute./ Dar momentul ăsta e clar un dar de la Tine, faptul că ea vrea/ să mă folosească pentru a rămîne aici, în loc să plece cu rasa ei/ ca să se certe cu luna, înseamnă că nu m-ai abandonat încă./ Acum are nevoie de mine, adică are nevoie de noi doi la un loc,/ Doamne, cînd se aşază din nou în pat, şi ochii i se zbat/ sub pleoape, „ca peştii dintr-un iaz înghețat”, cînd eu îmi lipesc/ fruntea de a ei şi fac racordul între respirațiile noastre, în clipa aia,/ Tu trebuie să strici ceva în codul memoriei, de fapt să faci transferul”.
În afara unei obiecții de tip formal (opțiunea pentru publicarea celor 23 de poeme în bloc, fără nicio delimitare în cicluri, trădează o vagă eterogenitate a volumului) și una de stil (apetența pentru versul lung și accentuat poetizant face ca volumul să epateze uneori prin construcții juvenil-impertinente), Instalația e un volum care convinge și prin care Văsieș, după un debut care ne arăta că poetul trebuia să mai descheie vreo doi nasturi la cămașă, confirmă o serie de așteptări justificate la adresa lui. Cu o vădită cizelare discursivă, care nu echivalează, însă, cu o infidelitate față de formula din debut, ci cu o evoluție firească, Alex Văsieș ridică, ostentativ, mingea la fileu în fața aparițiilor editoriale de anul acesta.
________
* Alex Văsieș, Instalația, Cartea Românească, București, 2016, 64 p.
[Vatra, nr. 5/2016]
Alex GOLDIȘ – Harta poeziei douămiiste
Cu critica provenită din rândurile ultimei generații de scriitori s-a petrecut un lucru bizar. Deși au susținut, în prima jumătate a anilor 2000, prin cronici literare, producția poeților și a prozatorilor douămiiști, când a fost să se așeze la masa de scris, majoritatea criticilor s-au întors la subiecte „grele” de istorie și teorie literară. Nici Andrei Terian, nici Paul Cernat, nici Mihai Iovănel sau Bianca Burța-Cernat (și lista poate continua…), cu toată expertiza lor asupra literaturii actuale, n-au ales să se ilustreze printr-un volum de sinteză dedicat literaturii tinere. Deși ar fi fost mare nevoie de o privire ceva mai sistematică asupra fenomenului.
Astfel încât iată că primul volum de sinteză dedicat literaturii douămiiste vine din partea unui așa-zis outsider, care n-a pus, propriu-zis, umărul la consacrarea generației. Cu un curaj considerabil, Grațiela Benga, cercetătoare la Institutul „Titu Maiorescu” din Timișoara, iese din spațiul oarecum confortabil al studiilor de istorie literară (ea s-a făcut cunoscută în mediile de specialitate prin volume dedicate lui Mircea Eliade și Mircea Dinescu) și pătrunde pe terenul dezbaterilor actuale. Dacă n-ar fi avut o distribuție cu totul deficitară – cam ca toate editurile Universităților de la noi –, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000* ar fi constituit, cu siguranță, un mic eveniment literar.
Cel mai mare atu al cărții Grațielei Benga provine din exhaustivitatea ei. Cele aproape 500 de pagini acoperă întregul teritoriu al poeziei douămiiste (ba chiar „post-douămiiste”!), reconstituind credibil harta generației. Fără exagerare, niciun autor reprezentativ nu e lăsat la o parte și o simplă enumerare dă seama de extensiunea extraordinară a teritoriului studiat: Svetlana Cârstean, Ioana Nicolaie, Zvera Ion, Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Dan Sociu, Bogdan Perdivară, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Adrian Urmanov, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Radu Vancu, Ana Dragu, Dan Coman, Ștefan Manasia, Andra Rotaru, Cosmin Perța, Florin Partene, V. Leac, Adela Greceanu, Constantin Virgil Bănescu, Miruna Vlada, T.S. Khasis, Diana Geacăr, Marin Mălaicu-Hondrari, Gabriel Daliș, Gabi Eftimie, Ofelia Prodan, Rita Chirian, Vlad Moldovan, Moni Stănilă, Medeea Iancu, Stoian G. Bogdan, Ștefan Baghiu, val chimic, M. Duțescu, Andrei Dosa, Dmitri Miticov, Teodora Coman, Ana Pușcașu, Krista Szocs, Marius Chivu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Matei Hutopila, Anatol Grosu, Ion Buzu, Ștefan ivas, Victor Țvetov, Bogdan Coșa, Alex Văsieș. Așa încât se poate spune, fără teama de a greși, că cine nu e menționat în volumul Grațielei Benga nu există în poezia actuală.
Strigarea completă a catalogului douămiist e dublată de o bună cartografiere a manifestelor și a spațiilor de consacrare, de la cele concrete la cele virtuale. Cartea oferă o imagine completă a „instituțiilor” douămiismului, în care sunt descrise atât cenaclurile sau cluburile de lectură care au condus la coagularea ei („Euridice”, „Litere 2000”, „Fracturi”), cât și fenomenele ulterioare, de anduranță și continuitate („Zona Nouă”, „Institutul Max Blecher”, „Nepotu lui Thoreau”,) sau de polemici inter-generaționiste (platforma „Canonul”). Așa încât, deși autoarea n-a participat în mod direct la consacrarea poeziei douămiiste, nu i se poate imputa nicio clipă insuficienta cunoaștere a domeniului. Nimic din ce a însemnat poezia douămiistă nu-i e străin și e greu de imaginat o sinteză mai documentată și mai corectă a fenomenului în următorii ani.
De altfel, întreaga carte se naște dintr-o înțelegere ecumenică și relativistă a conceptului de poezie douămiistă. Unei poetici bine precizate autoarea îi preferă metafora „rețelei”: „Grafic, poezia anilor 2000 nu poate fi ilustrată printr-o zonă riguros delimitată. Ceea ce o definește este rețeaua, atât în sensul de sistem de ramificații și întretăieri pein care se definescu mai multe tipuri de poetici (diferite, dar și cu unele elemente comune), cât și în accepțiunea data de evoluția mediului on-line, în care pornesc o multitudine de sub-meniuri dintr-un meniu de bază, cu modificări, reluări și adăugiri, cu un șir lung de link-uuri ce conduc spre alte texte și spre alte orizonturi”. De aceea, ea nici nu operează decât sporadic cu conceptul de poezie douămiistă, preferându-l, în schimb, pe acela de „poezia anilor 2000”. Așa se face că, alături de programul fracturist al lui Ianuș și Dumitru Crudu sau de cel „utilitarist” al lui Urmanov, autoarea plasează manifestele mai puțin radicale ale lui Claudiu Komartin sau Cosmin Perța. Și cred că are dreptate s-o facă. S-a văzut, pe măsura apariției volumelor semnate de tineri, că într-adevăr formula generației nu poate fi redusă la patosul protestatar ai primilor ani din cărțile lui Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac.
Din păcate, însă, această privire ecumenică și extensivă asumată până la capăt dăunează clarificărilor tipologice. Dacă poezia douămiistă e în același timp deschidere spre real și spre ficțional, spre biografism și spre neoexpresionism, spre „profund” și spre „mască”, așa cum argumentează autoarea, atunci nu e foarte clar prin ce se individualizează ea față de paradigmele poetice mai vechi. Din prea multă reverență față de formulele individuale propuse de poeți și față de complexitatea (reală, nici vorbă!) a fenomenului, autoarea nu reușește să definească ce înseamnă, de fapt, „paradigma estetică conturată la începutul anilor 2000” și de ce ea „a avut un impact major asupra poeziei contemporane”. Când nu e o simplă inventariere a opiniilor lui Marin Mincu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache sau Raluca Dună, capitolul „Trăsături generale, semne particulare”, posibil miez conceptual al volumului, se rezumă la generalități precum „Poetul douămiist se bucură de o deplină libertate de creație. Nicicând, până în pragul dintre milenii, nu s-a manifestat o atât de puternică fervoare a libertății. A refuzului refulărilor. A înlăturării totale a barierelor (mentale, sociale, literare etc.)”. Și ar fi fost de clarificat, într-adevăr, destule problematici ale poeziei actuale: în ce constă „noul realism” și biografism față de cel propus de Generația ’80 (de care se desparte radical), în ce ar consta încărcătura socială a noii poezii (cea mai politică promoție de poeți de la pașoptiști încoace), cum se deschide discursul poetic față de celelalte tipuri de discurs (având în vedere că avem de a face cu prima generație mai influențată de limbajele societății de consum mai decât de tradiția literară), care sunt continuitățile dintre așa-zisul neoexpresionism și minimalism și cum ar putea fi subminate conceptual aceste etichetări nespecifice.
Poate că lipsa de sistematizare a trăsăturilor poeziei tinere ar putea fi trecută cu vederea dacă ea nu s-ar reflecta și în capitolele analitice. Beneficiind uneori de observații pertinente și chiar de o bună priză la texte, autorii discutați de Grațiela Benga în capitole izolate sunt plasați sub etichete aproape întâmplătoare – sau care nu spun nimic esențial despre scriitura lor particulară. Pentru a mă rezuma doar la câteva exemple, e greu de înțeles de ce poezia Mirunei Vlada, a lui T. S. Khasis sau a Dianei Geacăr poate fi reunite sub eticheta „poeziei traumei” când s-ar mai putea adăuga cel puțin 20 de poeți sub aceeași umbrelă generalissimă; după cum nu se știe de ce Dan Coman, Ștefan Manasia sau Cosmin Perța ar fi „neoexpresioniști”, în timp ce Claudiu Komartin, Teodor Dună și Radu Vancu ar fi „autenticiști existențialiști” – și cam care ar fi diferența dintre cele două categorii; ce înseamnă „poezia fără bariere” sub care stă unic Vlad Moldovan ș.a.m.d. Aproape absente sunt, din păcate, judecățile de valoare care să însoțească analizele particulare, așa încât poate reieși oricând că poezia Medeei Iancu sau a lui Gabriel Daliș e la fel de valoaroasă ca poezia lui Ștefan Manasia, ori că potențialul inovator al lui Dan Sociu e egal cu cel al Ofeliei Prodan, despre care aflăm că ar putea inaugura o „nouă estetică”.
A nu se minimaliza, cu toate acestea, demersul Grațielei Benga care, rămâne, repet, unul cartografic: de a delimita un teritoriu autonom al poeziei actuale, demn de luat în seamă tot mai mult și de istoricii literari, nu doar de comentatorii actualității. Se pot spune multe lucruri despre literatura din ultimele două decenii, nu însă și că lipsește o efervescență poetică reală. Eliminând chiar peste jumătate din numele menționate mai sus, tot rămân 10-15 poeți de cursă lungă, comparabili oricând valoric cu autori din generațiile anterioare, gata să furnizeze surprize de acum înainte. Această primă probă, convingătoare, a continentului poeziei noi i se datorează, fără îndoială, Grațielei Benga. Pentru cine vrea să-i stabilească, mai departe, granițele interne, subzonele de influență, fizionomia specifică, locurile privilegiate, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 reprezintă un instrument de lucru inconturnabil.
__________
* Grațiela Benga, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016.
[Vatra, nr. 5/2016]
Poeme de Angela NACHE MAMIER, Denisa DURAN, Maria PILCHIN, Adriana BARNA și Marina POPESCU
Angela NACHE MAMIER
m-am construit pe o coloană infinită
colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor
Colina de clorofilă
Femeia întinde brațe lungi
Vine din zare
Deschide orizonturi
Cascade de gânduri
Mișcări de stele în dezechilibru
Ling și consolează
Obrajii fetei nedezbrăcată
Lipită de plaja rece
Deschide pleoapa simțurilor
Cheamă licorile nopții
Balsamuri pe buze
Își spune că nu mai suportă
Îngropată de vie
Sub fustele vieții
In poziție fetală
Desculță și dreaptă
In picioare
În casa aerului ușoară
Un mesaj roșu, incandescent
Se rostogolește-n imensitatea de azur
Incendiază colina de clorofilă
pieptul roșu al argilei din vie
Numără transpirat
Ciorchinii dulci ai luminii
păpușa de cârpă
numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine
Sentimental girl
Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri
Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)
Să nu mă viziteze nici-un duh masculin
Nici inspirația vlăguitore
Rădăcinile uscate-ale patului
Par icoanele clipelor tulburi din zori
Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților
Pieptul tace, alteori prea vorbește
Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe
Istovitoare închipuiri
Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc
Mai fii pentru o clipă alesul meu
Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd
Al încleștării de clipe!
19 ani, punerea la zid
femeia scrutează cu ochi de vultur
dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,
virgină ori nu
cu scârbă, printre dinți, șuieră
„virgină pe dracu”
pipăie, palpează sâni mici,
întreabă flegmatică
când ați început viața sexuală
pudică, goală, se simte cântărită
ca o bucată de carne
în niște fălci primitive ,
mănuși reci de cauciuc
împing trupul fin la stâlpul infamiei
unde dinți de crocodil
mestecă bruma de fericire
recapitulează (ca să rămână în fire):
iubirea este aer este vulcan
un „nu știu ce” interpus
între soare și lună
lumină și întuneric
între somn și trezie
palmele iubirii enorme și calde
peste pielea de sirenă
este
țipăt de pântec , urlet de prunc
podul dintre lumi și patria
extazului –
voalul acela învăluitor
aruncat
peste frontierele fricii
cusătoreasa de pietre
artei naive
miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor
artă modestă
culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare
Liricale
nu mă tem să-mi arăt entuziasmul
ori zelul de oricare fel
căutarea austeră a puterii cuvintelor
împotriva stării de grație
e barbarie curată
sunt cam terestră
impregnată de realitatea concretă
muncesc să-mi câştig existența
imaginea vie a cotidianului
n-are nimic monoton
ea declanșează motoarele poeziei
cu două sute la oră
fără frâne fără reguli fixe
nu mă refuz realității
din jur
încerc sudura dintre real
și sensibil
cuvintele devin telegrame
roșii
secționate de gând
port bagajele spintecate-ale vieții
reînvăț vocalele respirației
mă sufoc, mă trădez
dar nu mă vând
smochinul
smochinul uriaș şi neliniştit
scutură mierle lacome
umbre zemoase
parfumează aerul greu și uscat
al caniculei
rădăcinile noduroase
spintecă argila
la încrucişări de ape
sapă drumuri
camere intermediare
păsări cu ciocul albastru
zboară încet peste târgul străin
vânzători ambulanți sunt
hoții de aripi de zbor
incendiază casele fără ferestre
cu făclii în mâini
strigă pe nume pruncii
plecați în voiaj
vând pe un preț de nimic
la talcioc
scheletele noastre
îngenunchiate
şi fardate strident
pe planeta-mamă
în scrum
bovaric again
fug de zumzetul plânsului
ridic chiar privirile
brațele încordate în neantul așteptării
trupul și gândul atacate agonic
dureri, o dureri
metaforele frumuseții iubirii, încrederii
mor ferfenițite de buzele arse
trist monolog bâiguit de clapele
otrăvite-ale sufletului furat
de dorința să se identifice
cu darurile cerului
și-ale pământului
prin ochiul zăpezilor trece fluidul
cuvântului meu
blând melancolic
spălând împietrite oglinzi
unde se surpă vizibil
omătul visării
saga
o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre
***
Denisa DURAN
(foto: Daniela Ulieriu)
Ești în mine, în stomacul meu,
plat și arzător ca un soare
decupat de-un copil;
un boț de aur
aplatizat de ciocan;
o foiță strecurată sub carne.
(O foiță strecurată sub carne)
De fiecare dată când sparg ceva
zic “Ducă-se cu răul!”
și mă gândesc la tine.
Ești răul meu,
ești mereu cu mine,
nu mă părăsești nici măcar
lipit de farfuriile sparte –
ca o ultimă gură de mâncare.
(Ești răul)
Să fim acolo, față-n față,
cu răsuflarea într-o răsuflare,
și să ne povestim cum ne-am iubi –
cu sâni calzi,
cu mâini goale…
Dimineața pătrundea în noapte
ca vorbele tale în corpul meu.
(Dimineața)
Vorbeai despre moarte
(RIP…)
dar ochii îți zâmbeau
îndrăgostiți.
(Dar ochii)
Iubesc ușile,
iubesc tăcerea,
iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap
ca o apă.
Și tu ești atât de bun,
și atât de generos,
bunătatea ta risipită pe jos
ca mațele unui animal tăiat
pentru hrană.
(Iubesc)
Când vreau să…
mi-e atât de teamă
că nu voi reuși să mor,
încât încerc să trăiesc.
Au fost miracole
și știu că,
aruncată chiar de la etajul patru
sau cu venele fărâmițate,
s-ar putea să mai am o șansă,
o mică șansă –
de care mi-e frică,
de care mi-e o frică de moarte.
(O frică)
Numai tu,
când mă săruți
te cobori în iad,
și mă tragi:
ca un lanț,
un scripete,
un înger cu aripi din plastic,
rezistente.
(Numai tu)
Tăcerea e o plapumă udă
care te sufocă.
Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,
te ascunzi,
te ghemuiești
ca un copil mic, speriat de bătaie,
sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,
gol,
te ascunzi în tăcere,
gol,
și crezi că tăcerea ascunde mai mult,
dar nu e nimic,
e nimic.
(Te ascunzi în tăcere)
Când iubești pe cineva
îl pui în rugăciune
chiar dacă-i un străin.
(Chiar dacă)
Dimineața merg la biserică
și seara parcă am un diavol în mine.
Putere și înțelepciune!
Putere și înțelepciune!
Putere și înțelepciune!
Tăcerea ta,
ca o otravă,
scurgându-mi-se din gură.
(Putere și înțelepciune)
Când tu ieși din casă
și atingi aerul
cu fața
(iar respirația ta formează cercuri mici,
ca niște cuiburi de colibri)
mă iei de mână și mă tragi după tine,
în viață…
Îmi arăți vrăbiile,
îmi arăți cățeii…
(Mă iei de mână)
Corpul meu nu e doar al meu,
e și al vostru,
care mă sunați insistent să vedeți
dacă n-am murit –
tu, mama, tata…
Îmi simt organele plutind în mine, haotic,
niște gunoaie pe o apă
murdară de ele.
Mă doare inima,
dar în partea dreaptă.
Un sfârc mușcat de tine mă ustură
și nu știu dacă e de la dragoste
sau de la boală.
Genunchii îmi alunecă, pășesc –
corpul meu e un corp abandonat.
Mă uit în oglindă,
firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –
peste noaptea albă, redusă la nimic,
sfărâmată, umilită,
ca un pumn de nuci sparte.
Îmi acopăr firele albe
cu fire negre.
Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,
și cândva voi fi doar a voastră –
ca un lucru primit drept amintire
cu care nu știi ce să faci.
(Corpul meu nu e doar al meu)
Țin ochii strânși & încerc să adun
lacrimile înlăuntrul meu,
să le deturnez,
să-mi alunece încet de-a lungul
gâtului
și să-mi pice în corp
silențios,
niște picături într-o peșteră.
Pe oasele mele, stalagmite,
răsar flori
dureroase &
ascuțite.
(Țin ochii strânși)
***
Maria PILCHIN
Zara în rochia alb-aurie
Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă
păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată
şi murdară are un ochi închis altul deschis iar
gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână
aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce
să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte
păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.
Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase
e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu
deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa
terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu
mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce
în linişte de parcă există o înţelegere între ele
de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.
Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara
păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel
şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul
păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi
pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut
a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o
a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.
Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste
le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe
anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi
zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele
visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi
umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos
dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.
Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care
zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o
a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie
zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă
din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă
cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se
joacă anteea mama cea mică mama cea bună.
Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte
au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi
anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele
şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam
frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că
nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită
la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.
Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă
vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o
adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit
răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai
o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros
urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz
de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.
Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune
se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde
o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se
îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege
că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă
ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu
terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.
Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari
ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o
strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge
lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele
dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface
braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o
eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.
Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez
se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe
spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme
pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare
strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor
a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele
tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.
Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica
de plumb merge mult merge greu merge încet câinele
doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade
secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult
plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde
mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi
copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.
Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.
***
Adriana BARNA
Portret cu om în trecere
Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.
Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde
foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita
întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună
asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat
în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate
că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și
mari;
Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:
Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au
viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea
ta și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău
din oglindă,
Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.
Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri
și stau la vedere puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii
la-începutul acesta de zi infernal?
Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.
portretul unui spânzurat
In memoriam Dan Socina
vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.
Top of Form
Portretul artistului adolescent
El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?
Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.
(Portret)
Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.
Portret al unui moment anume
n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!
***
Marina POPESCU
Pe măsura ce îmbătrânesc
oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii
Sunetul
fâşului frecându-se de fâş,
mirosul
roţilor frecându-se de şine,
îmi ridic clapele căciulii de pe urechi
mă prefac că te ascult
cu privirea dincolo de geamul îngheţat,
al naibii
nu mă aşteaptă în staţie
nici azi,
de o lună ziua tot creşte
pentru ca noi să ne putem vedea.
Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,
vezi bine cât interes,
spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei
şi nu pot decât să-mi imaginez
sângele lor cald
alunecând prin zăpadă.
Telenovela
Dacă Jose o place pe Maria
care îl iubeşte pe Armando care
nu poate trăi fără Bettina
şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian
plus nişte partide de sex, trădări şi
câteva morţi dubioase
pentru ca la final să rămână fiecare
cu cine şi-a dorit,
te gândeşti că şi el ar putea fi
în curând doar al tău,
strângi telecomanda în palmă până când
plasticul negru trosneşte,
apeşi Off, îţi netezeşti bluza,
pui mâna pe cuţit.
Obsesiv-compulsiv
Oamenii mor când începi
să te plictiseşti de ei,
vin mici excavatoare, încarcă mormanele
în camioane care dispar,
în urma lor ştii că poţi bea
toate sticlele de vodkă ale Rusiei
şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,
nici scenele de sex tot mai deviante
nu mai stârnesc excitaţie
fiindcă în doze mici şi consecvente
anormalul devine banalitate
şi simţurile tot mai uşoare
– ca fulgii –
vin mici excavatoare, încarcă mormanele
în camioane care dispar,
în urma lor noaptea rămâne
ca un câine pierdut pe marginea străzii,
priveşti lung şi rescrii cu mici modificări
acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare
că dacă te opreşti
vei muri.
Pui căştile pe urechi şi aştepţi
Te înghesui în spatele vagonului
aproape de geamuri, cât să
fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii
pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.
Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa
fără să dai drumul la muzică
inspiri şi expiri într-un ritm perfect,
numeri în gând bătăile inimii,
eviţi să observi cât de mult
s-au apropiat de tine şi asta îţi dă
liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune
un paravan de rigips între tine
şi vecinul de birou
şi prin el se aude cum apasă pe mouse,
cum trage o coală de hârtie din imprimantă
şi îşi sună nevasta,
cum mângâie fusta de mătase a secretarei
tot mai sus spre coapse,
iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,
atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul
între tine şi vecinul de birou,
dar spaţiul s-ar îngusta prea mult
până când în urechi încep pocnituri şi
sunete distorsionate venite dintr-un tunel
de rezonanţă magnetică nucleară
şi atunci pui căştile pe urechi,
fără să dai drumul la muzică şi aştepţi
să treacă ziua de muncă şi oamenii,
aştepţi până ţi se face o cumplită frică
de aşteptare.
Citeşte spamul şi apasă Delete
Surprindeţi momentele esenţiale din
casa dumneavoastră folosind un smartphone
şi o cameră de supraveghere cu IP
de ultimă generaţie,
cea mai bună metodă de a şti permanent
ce se întâmplă la dumneavoastră acasă
atunci când lipsiţi
ce face copilul, câte fursecuri fură pisica
din farfurie,
vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,
în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,
veţi creşte progresiv intensitatea până se va simţi
ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,
camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,
monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet
chiar şi la celălalt capăt al Pământului
ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume
spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum
dar nu, credeţi-ne pe cuvânt
nu asta a fost intenţia noastră,
noi am trimis un simplu mesaj publicitar,
vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră
o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,
dar nu şi soţia,
asta nu.
Make-up
Aşa se întâmplă cu sprâncenele pensate prea mult
ajungi să desenezi cu creionul unele perfecte
sau le tatuezi,
laşi firele subţiri să crească
în linişte pe dedesubt
cam aşa şi cu tine,
desenezi un zâmbet mare,
laşi ura să crească
în linişte pe dedesubt.
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Magda CÂRNECI – Omul vieţii tale
Auzi o voce într-un magazin, întâlneşti fără să vrei o privire
care te atinge pînă-n străfunduri, te înmărmureşte
şi fulgerător ştii, ştii profund, ai dat peste omul vieţii tale
bărbatul demult aşteptat, îndelung căutat
ţi-a fost în fine trimis, cînd nu mai credeai că se poate
şi tocmai atunci eşti obosită peste măsură, nu te-ai machiat
părul nu ţi-e spălat, eşti numai în tee-shirt şi blugi
În zgomotul magazinului rămâi nemişcată, încerci să gândeşti
priveşti pe furiş către bărbatul acela
– el caută un produs pe un raft, e preocupat, nu te vede –
dar tu ştii, ştii irevocabil, profund
el e omul vieţii tale, simţi fără să înţelegi
intuieşti o transfigurare
Ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage puternic
încerci să găseşti o apropiere, o cale, te prefaci
că şi tu cauţi produsul acela
Deja omul vieţii tale a plecat mai departe
iar tu îl urmezi fără grai, nici nu i-ai văzut bine chipul
dar alura lui, chiar din spate, îţi indică enigmatic, definitiv
– el e omul vieţii tale –
îl fixezi cu privirea, dar el nu simte nimic
Şi oboseala ta e din ce în ce mai puternică
un fel de somn se lasă greu peste creier, caşti şi îţi vine
să te întinzi pe jos, printre rafturi, să te lichefiezi
El e omul vieţii tale şi nu ştie, nu simte
iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai –
privirea lui te-a atins pînă în străfunduri
ţi-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă
bucuria enormă este posibilă
armonia totală este posibilă
El e omul vieţii tale, bărbatul îndelung aşteptat
inima strânsă te doare, ai vrea să vorbeşti
nu găseşti cuvinte, totul pare ridicol
Îl urmezi de la mică distanţă – îţi aminteşti brusc
de parabola celor cinci fecioare nebune
care au uitat să-l aştepte pe mire cu candela plină, aprinsă
când el a venit pe neaşteptate şi le-a frânt inima
Acum ştii – şi cu pieptul în flăcări
mută ca o umbră cenuşie din lumea cealaltă
îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos
printre culoarele magazinului
fără să-i poţi striga, chiar de departe
Eşti omul vieţii mele, eşti împlinirea mea
eşti infinitul meu, dezmărginirea –
Te-am aşteptat cât am putut, m-am pregătit cum am ştiut
– am uitat, mi-am amintit, iar am uitat –
Nu vreau să te mai ratez. Eşti gloria lumii.
Acum eşti aici. Te-am recunoscut. Vino !
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Poeme de Augustin Ioan, Crista Bilciu, Alexandru Potcoavă, Diana Iepure și Friedriech Michael
Augustin IOAN
ÎNVĂŢĂTURILE LUI A(uctor).
CĂTRE FEMEIA SA
Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.
Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic
nu îţi
e.
* * *
Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?
* * *
Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,
vânare de –
scrum şi dej
ecţi
i?
Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,
cu care de-aproape e neam
* * *
(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în
palpitul acela ultim, afară din apă; tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,
teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:
logos spermatikos…
Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).
* * *
Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.
Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun
ajutor.
Corpul iubitei se face humă chiar
în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.
Unghiile tale mor deodată cu carnea
din care-s desfipte, deodată cu pletele
care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi
prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul
d-eclipsă.
* * *
Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;
deşi nici unul nu veţi mai fi,
amintirea unghiilor care
prefiră amintirea pletelor ei
va mai rămâne o vreme aici.
Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.
* * *
Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.
Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,
să nu se lase nici ei amăgiţi.
Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu
-
prins în montură
-
secvenţă&secvenţă
-
nud coborând scara
ce sunt, într-o lume de copii – originalul!
* * *
Ce credeai, muiere?
Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni
-
şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă
-
în stand by mode
lipsă duce poporul?
Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?
Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?
De ce-ar fi surprinderea o calitate
şi rămânerea – ceva de dorit?
De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)
ceva odios?
Cine spune că trebuie să mai adăstăm?
În vederea a ce?
În vederile
Cui?
* * *
Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.
Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris – cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;
prin spaţiul dintre lucruri şi tine.
Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt
decât iscălitură
acolo unde nu eşti;
de unde ai plecat;
în locul tău.
***
Crista BILCIU
Capitolul 21: Labirintul
21.1 LA INTRARE
La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:
– Numele, domniţă! Buletinul
şi destinul.
– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,
Fusta12, Jumătate-de-câine
şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…
…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,
mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.
– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru
nu intră dobitoace!
– Ya yedinorog! se revoltă bidiviul
– Nu am ce-ţi face!
Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!
– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.
– Teatrul Reveria!
Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete
Avem nişte spectacole… jos pălăria!
– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?
Eu sunt miliardară în vise…
– Nu e nevoie, Portarul îi zise,
poftim o invitaţie pe numele dvs.
– De la cine?
Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:
„Invitaţie de la Lilith,
Femeia din vis…”
– Lăsaţi geamantanul,
iar Fusta şi Calul în cuier,
la garderobier.
Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.
– Sunt jumătate de potaie,
mârâi Câine,
iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”
– Vă las aici o vreme, trebuie să intru
să văd ce-i cu Lilit.
Mă întorc negreşit,
vă iau la plecare…
Şi Laura intră în Teatrul Reveria,
iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…
Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:
în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii
acolo am mâncat pentru prima dată parmezan
mult parmezan,
şi capere cuminți îmborcănate în ulei;
Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;
Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;
Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi
bibelouri perfect aliniate spre nord;
Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,
Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,
cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală
Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,
căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste
vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,
abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate
visam altfel în fiecare casă
până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale
până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne
până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot
până când „acasă” a devenit doar “eu”
pur şi simplu eu:
melcul
omnia mea melcum porto
Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.
După ce trecu de uşile de sticlă,
Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu
ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,
scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.
Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare
cotind-o hotărât spre dreapta.
Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului
şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu. Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.
Laura simţea că-i respiră sub picioare
sau poate i se părea,
în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.
O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile
în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.
Se auzeau voci din altă lume
instrumente şi vocalize,
zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru
care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.
Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,
cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele
care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii
demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”
„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,
„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,
un castel postmodern,
castelul meu de prinţesă
pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”
N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,
dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale
un cub supraetajat atât de roşu
încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,
păsări albe şi negre se roteau deasupra
iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia
până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.
Înăuntru,
culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,
tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă
ci şi realitatea
căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.
Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate
unele pluteau pur şi simplu în aer
altele erau pe jumătate îngropate în pământ.
Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,
printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,
care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,
că în teatru se ştie tot)
acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă
ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.
Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura
tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.
Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,
viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,
în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,
peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,
o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.
Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,
i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului
printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer
epava aproape că ocupa întreaga curte.
Era o operă de artă groapa aia de gunoi
expusă în vintrele teatrului,
în vitrinele ferestrelor,
printre mieunături de pisic şi clavecin.
***
Alexandru POTCOAVĂ
eminescu
deci bădie treaba stă cam aşa
am venit la casa ta din ipoteşti am
urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată
o boxă din care ţi se aud poeziile am
intrat în casă totul în ordine
într-o cameră dau peste un telefon un
radiator şi un roman de agata christie
în rest nişte mobile şi fotografii de familie
afară e o toamnă frumoasă ies la ea
în curte şase pui de câine prin
iarba înaltă lângă sculptura care arată
ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi
parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva
ca un radio vechi din anii ’20 cu
un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi
care în loc de pupilă are un sfârc
chestiunea se numeşte semn – eminescu
data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi
să-ţi spun acum de bisericuţa familiei
eminovici ştii e construită înainte de anul 1800
uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc
în jur mormintele satului aduse la zi
rămân fără tutun în faţa casei tale
în staţia de autobuz e caşcaraveta satului
găsesc pall mall şi ies de la
asociaţia familială petean
lângă cutia de tablă au pus o cruce
antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001
cerviceşti
lângă cruce un stâlp de iluminat
îmi aprind o ţigară mă uit în jur
la doi paşi văd încă o coşmelie
cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc
telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21
în geamuri mişună o colonie de muşte
care fac puncte puncte pe anunţ
la trei paşi găsesc o foaie de tablă
pe care scrie cu vopsea scorojită
codrul eminescian
dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute
marcajele turistice spre lac spre izvor spre
iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca
stearpă – asta unde apare
în poeziile tale? am înţeles nu apare
dar ai fost tu pe-acolo
pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti
într-o curte un moş strânge merele
are o gaură în gât nu poate vorbi dar
i s-au făcut nişte ionatane superbe
anul ăsta
nu merg o sută-două de metri spre lacul
nuferilor şi intru la sc jupiter srl
birtul satului unde oamenii merg la ramona
asta-i chelneriţa la ea vin localnicii
treişpe mii sticla de bere suceava clasic
televizorul din colţ e pus pe taraf tv
nu vreau să-ţi rămân dator
sunt un simplu muritor
zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon
intră o babă cu batic şi o plasă galbenă
de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu
vă mulţumim
bea un rom şi pleacă
acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu
de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda
nu mai e la fel
şi intră gelu veterinarul comunei
îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că
se aşează la masa mea şi-mi spune
– comuna mihai eminescu are opt sate
ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti
cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi
cătămărăşti deal
sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul
poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut
în botoşani pe strada maxim gorki
îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi
– te duci degeaba că-i departe şi
domnişorul nu cutreiera el atâta
pădurile pe când iazul meicii e mai
aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul
din poezia lui
şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul
ce s-a apucat să-i prade pe boieri în
al doilea război mondial s-a dus
la unul i-a legat un cartof după gât
i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori
a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte
când au venit comuniştii l-au luat
pe coroi la securitate şi l-au făcut
mare că ştia cum să-i ia pe bogătani
l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el
să-l vadă la faţă la sfârşit
coroi a vrut să dea un telefon acasă
dej i-a zis a doua pe dreapta coroi
a intrat la a treia pe dreapta acolo
era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa
l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?
– nu zice coroi n-am putut
la ipoteşti plouă
lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă
răspunde – ce să fac sunt la ramona
cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum
gelu se ridică de la masă
– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec
fată vaca lui amariei
omul îşi pune casca pe cap iese urcă
pe scuter şi-o şterge în praf
o şcolăriţă trece prin faţa birtului în
trening roz cu un trandafir roz în mână
am pornit mai departe spre lac ajung spre
seară trestii nuferi peturi de bere trec
podul pe insuliţă în mijloc un bloc
de beton armat ca un altar numai bun
să o întinzi şi să-i ridici fusta
veronicăi sub clar de lună
bădie treaba stă cam aşa deci
petre stoica
simt cum îmi crapă lemnăria capului
ca unei case bătrâne podul sub greutatea
porumbeilor morţi
găinaţul adunat ani de-a rândul se
prăbuşeşte în camere scheletele cu
oase aeriene mai plutesc un timp
care nu interesează pe nimeni
simt cum în mine plămânii
se desfac ca două aripi violete de înger
când prind sub ele fumul ţigării
şi zboară fără să ştie una de alta
de înger când eu mă aşez în fotoliu
şi-mi văd de moarte şi simt
chichere
a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în
oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit
şi a căzut mort sub chiuvetă
l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei
la aceeaşi înălţime cu apartamentul
de la etajul zece în care
rezemat pe masa din bucătărie
printre arsurile rotunde ale oalelor
a scris
orice femeie în negru este mama mea
iar eu sunt mortul ei drag
şi bătrâna l-a dus la groapă ca
orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit
să fie deja acolo să pregătească pământul
pentru ca fiul plecat pe ultimul drum
să nu ajungă la casa pustie
peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea
în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat
ca să se scrie undeva că nu l-au rupt
în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea
la patru că a sărit un gard şi şi-a spart
totul în el când s-a prăbuşit dincolo
noaptea la cinci
şi toată lumea să fie liniştită
groapa a respirat oarbă câteva zile
înainte să închidă ochii asemenea unei
ferestre în care îţi uiţi
muşcatele pe pervaz
mai ţii minte ioane cum alergau femeile
după tine
mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile
pe unde te apucau
mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru
mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul
mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea
tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii
le scutură morţilor capul să fie siguri că
tot sufletul a ieşit din ei
mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele
când te-ai apucat să spargi lemne
şi ţi-a sărit o aşchie în gât
mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum
să ţii minte?
doar mormântul tău ca o cameră strâmtă
pe care maică-ta o va lumina cândva
pentru ultima oară înainte să închidă
toate florile pe dinafară
şi gata
komartin
ia uite-l acum a ridicat o vâslă
şi ne face semne
stăm pe mal şi-l aşteptăm
doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca
iar el s-a înţepenit de o oră
în mijlocul lacului
ciudată şi balta aceasta născută
în cărămidăria de la ghioroc
din loc în loc din apă ies insuliţe
cât un stat în picioare de om
şi komartin care ne face semne cu vâsla
prin aer
pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă
perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept
o ţigară fata cu care am venit mă irită
c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva
n-are nicio treabă
numai komartin cu vâsla
în zare se profilează munţii zarandului
fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape
doar barca şi vâsla ca un catarg
de care nu s-a legat nimeni
s-au înţepenit între ape
***
Diana IEPURE
arta de a mânca sănătos
mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică
le întoarce de pe o parte pe alta
toarnă apă în rezervor
„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”
în ultimele două săptămâni mama a fost
mai mult decât o cloşcă
n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni
iar eu am visat-o
cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul
din dealul nostru
peste Nistru
ea încerca să le reţină
iar păsările s-au smucit spre cer
şi mama începu să plutească în aer
atât de frumoasă şi diafană
ca femeia
din picturile lui chagall
printre aburi
am trăit zile nenumărate
în care uitasem cu desăvârşire
ce înseamnă liniştea
aşteptam, aşteptam
în timp ce
în pieptul meu tot fierbeau
cartofi în coajă
colţunaşi cu cartofi
ciorbă cu cartofi
un piure de cartofi, la urma urmei,
şi de sărbători
cartofi cu carne
viitorul se întrezărea incert
printre aburii calzi
de bucătărie
valiza
elegant şi un pic rotofei
când ai intrat prima oară pe uşă
nu semănai deloc a vameş
iar eu îmi făcusem atâtea speranţe
în schimb purtai ochelari
şi o valiză din piele galbenă
pe care o ţineai solemn în mână
valiza mi s-a părut cam demodată
am înţeles pe urmă
că nu era aşa
ba chiar aş spune
dimpotrivă
a fost sau n-a fost
de când suntem împreună
o singură dată te-am surprins
uitându-te după o altă femeie
într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă
ce mai contează
erai la volan
dar
bineînţeles
n-ai recunoscut niciodată
modă
o joacă de-a veşnicia
în ultimul timp mare modă
ruşii au o vorbă: prinde clipa
şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre
ţac! ţac!
şi uneori chiar ţi se pare
că ai prins-o
fierărie
tu ţii minte lăptăreasa
care umbla printre blocuri:
laptili, laptili
eu ţin minte canistra verde
în care duceam gaz lampant
de la şerărie
magazinul cu mărfuri de uz casnic
trebuie că
suntem cam bătrâni
***
Friedrich MICHAEL
Revenire
Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană
de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,
cu aripi în ceruri răsfrânte molatic
sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,
ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare
te-ai prăbuşit în genunea de culoarea
căruntelor ape ale mării!
Cânt tânguit de sirenă rănită
răsunând prelung sub stânci ascuţite ce învolbură valul;
căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,
a celui ce zboară semeţ printre astre
e doar obsedantul recurs
la aducere aminte a tainei obscure
ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,
despre locul cel sacru, anevoie de-atins –
acvatică, maternală lacră albastră,
în care răsar printre oase albite maci roşii,
străveziu plutind ireală –
în vuietul surd al înserării fecunde
ce adie sub genunea de tulbure ape.
Cetatea pustie
Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile
cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.
Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,
ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,
chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.
Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,
unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –
desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie
îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.
„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,
de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,
bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului
o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte
moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp
presărat cu praf argintiu de stele.
Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,
cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat
musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,
glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă
prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde
ale gliei, aproape de miezul pământului,
un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.
Transcendenţa plină
Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna
dacă stingher ca steaua singurătăţii
să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană
de piatră bazaltică neagră,
sau să-şi accepte cu seninătate destinul
de a fi doar o treaptă din marea scară
ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se
apropie etern de punctul fix: absolutul –;
mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,
că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,
o aceeaşi persoană, aflată
pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,
apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu
pentru ca, dublura de paloarea strigoilor
ce-mi este de drept spiritul meu,
să fie în lume, în loc să nu fie deloc,
cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,
veşnic, de neclintit şi negru.
Dat mi-a fost să cunosc că doar
persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,
din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,
în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind
într-un cer veşnic negru.
Şi mântuirea, veţi întreba,
când este ea de zei sorocită să vină?
Unde e capătul drumului ce urcă
tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?
O, absolutul, inefabil loc în care
mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,
continuu travaliu al Tatălui,
căci în el puse laolaltă sunt toate,
plin de sine însuşi fiind,
de simplificarea armonică
aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,
atât de aproape şi totuşi atât de departe,
neavând nimic în afara sa.
Apă, rouă, o singură iubire
Tu plângi, aşa cum şi eu plâng.
Două picături ce cad în ceruri,
ploaia ne este altarul;
am fost, rând pe rând,
apă în oceanul de culoarea smaraldului,
râu agale curgător prin câmpie
şi rouă trandafirie, dimineaţa în zori.
Eu am fost toate acestea, rând pe rând,
căci nimeni altul nu ar fi putut
să-mi ia locul ce mi s-a fost cuvenit
de drept, dintru bun început.
Şi tu eşti un altul!
Mereu tu, niciodată altul:
o aceeaşi cale pe care, fantomatic destin,
urc pe un drum în volute spre centru,
unificându-mă tot mereu şi mereu
doar cu mine însumi.
Eu, tu, un acelaşi în miriade de sâmburi
simpli, atomi punctiformi ce îşi găsesc
prin chemarea iubirii
forţa unificării într-unul singur.
Tatăl şi fiul
Nimănui nu i-a fost dat să vadă
vreodată nu în întuneric, ci întunericul însuşi:
ascunsul, pe cel temut, fără nume şi tainic.
Dar strălucirea orbitoare a beznei sale,
de necuprins cu privirea,
se reflectă de-a pururi în fiul albastru ca
bolta cerească, atunci când ochi rugători
de pe pământ cu stăruinţă cutează
a privi îndelung în tăriile cerului
pe cel ce domneşte în glorie multă.
Căci fiul este marele preot,
mijlocitorul, cel care se află la mijloc,
între pământul brăzdat de harnici plugari
şi acea de neimaginat beznă
iluminând ca o candelă
veşnic aprinsă într-o noapte
lipsită de lună şi stele.
Fiul este iubirea ce leagă pe toate laolaltă,
cunoaşterea celestă a cutremurătoarei urgii –
refuz al oricărei cunoaşteri.
Depărtare eternă
Frumoasa mea, tu ai ochii ca stelele noaptea
şi genele tale negre curbate sunt
ca unduirile vântului, primăvara.
Privirea ta scrutează fără răgaz
întunericul sacru al tărâmului umbrelor;
surâsul tău, desprins de pe buze,
pluteşte fantomatic odată cu norii
în cerul sidefiu şi rece.
Căci tu nu eşti departe,
nu te afli la mii de leghe de mine,
desprinsă parcă pe un alt tărâm,
ci chiar depărtarea este numele tău.
Niciodată atinsă, o, pururea fecioară,
de neatins eşti, neîntinato.
Şi totuşi, cum aş putea
să fiu unul cu tine,
carne din carnea ta
şi sânge din sângele tău,
răsuflarea noastră să fie
una şi aceeaşi,
să fim fără tu, fără eu,
doar un singur surâs
aflat într-o perpetuă mişcare
de confuziune a sentimentelor.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Triptic cu Ioan Moldovan, Rareș Moldovan și Vlad Moldovan
Ioan MOLDOVAN
Dragă
Ce mai contează? Mă-ndemni să scriu citeţ.
Cui îi mai pasă de pagina mea?
Poate mâine în zori vei vrea
Să-ţi aminteşti de mine, să fii mai isteţ.
Dar tot străin îţi voi fi. Tu eşti
Studentul cu studii superioare
Care mă vezi rătăcind pe coridoare
Întunecate, fără de uşi şi fereşti.
Fără fereşti – este un fel de a spune,
Un fel de licenţă. Corect ar fi
Fost ferestre. Aşa că, pe bune,
Eu sunt un vis al tău.
Ei, şi?
Revedere
Sun la poarta de metal
Se-aud paşi târşiţi
E ea
Deschide
Bătrână, căruntă, grasă, nepreţuită
Am venit să mă vezi, pardon, să te văd
Te-am văzut, mă vezi, zice
Pleacă, zice
Plec
„Optzeci de ani” în urmă
O ploaie continuă, „mocănească”
Mă voi întoarce vreodată?
Dragă
Cu asta mă lupt acum
Cu mult învechita rochie a ei
Peste sânii îmbătrâniţi
Traşi în jos de forţe pe care le ignor
Rochia mai rărită peste sânii îmbătrâniţi
Decât în restul ei de peste trup
Cu asta mă lupt şi nu mai văd nimic
La Curte
Urlă un câine în noul mileniu
Urletul său învecheşte fulgerător timpul
Închid repede
Fără să ştiu ce spun
Un şarpe de argint devine semn de carte
Mai port eu ceva roşu asupra mea?
Plouă în unu ianuarie şi cârâie corbi
Cu o înverşunare apodictică
Orişicât, toate-s părţi dintr-un proiect de lungă-lungă durată
Noi doi doar petrecem, doar plănuim să trimitem
Alimentul primitiv la Destinaţie
Ne gândim la trenuri, la trenduri, la „scânduri ude”
Ne lipsesc câteva slujbe
Plouă, în schimb, generos
Vine râul de la munte mult mai bogat
Pe sub poduri mult mai bătrâne
Şi tocmai ne facem de cap cu boschetarul mileniului
Petrecem – noi şi boschetarul din Centru
Locuinţele pâlpâie comunicând ceva foarte
Important
Cuiva Tot Mai Important
Dragă
În vorba NU, U s-a-nroşit –
Un fel de sânge chimic mort;
Tu iartă-mă dac-am venit
Şi nu ştiu să mă port.
Să plec? Să nici nu mai gândesc cumva
Că am venit să te mai văd?
Doar amintirea ta se va
Tot adânci ca un prăpăd
Printre aceiaşi corbi pe cerul surd
Dar mult mai subţiaţi de ger –
Vor croncăni, şi-acelaşi prund
Sub tălpi va tot scrâşni în cer.
În gerul dezordonat
Ger afară
Ne trimitem unii altora filmuleţe feerice
Corectez texte vetuste
Săptămânal în şcoli generale
Mă ţin de şuste
Cu fulgerele sferice
Ce-mi fac altfel viaţa amară
Am rămas cu doar două stiluri
Cel înalt şi cel jos
Dar mi-ajung să mai trimit emailuri
Pe râu în jos
Aici în cămară
Dumnezeu nu-mi cere să fiu timid
Cu îngerul trimis
Să-i spun doar ce îmi este mai greu
Să desluşesc în veste
Ce este şi ce nu este vis
Să mă adresez cu vorbele mele
Cu „domnul meu”
Şi să stau şi să dau uşurel cu fruntea în zid
Să plâng în amiaza mare din senin, fără grijă
Fără ruşine, înconjurat doar de dor şi de griji şi, mă mir,
Cum mă tot îndeamnă: nu plânge, nu plânge
Eşti volintir
În gerul acesta dezordonat
Ca obrajii unui muribund
oarecum
Azi mă duc la patru să vorbesc ceva
(asta sună oarecum ca în Bacovia)
Trebuia să vin până-n Arad
Ca să aflu că mai sunt vreascuri ce ard?
Ca în Insulele Aleutine
Unul pleacă, altul vine
Mâine, ca mâine, plecăm spre Baia Mare
La mormintele singuratice goale
Ale Părinţilor: e un fel de sărbătoare
A sufletelor ideale
Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile
Vin la mine gânduri negre
Sâmbăta trecută stihiile
Au fost mult mai alegre
Duminică, luni – la Cluj, poate şi marţi
După care, suntem iarăşi abandonaţi
Să vorbim vrute-nevrute
Oarecum, asta ne scrie pe frunte
subiecte
Despre cum o domnişoară bătrână îşi împătură hainele de duminică
şi vrea să mă-mpiedice
să glumesc cu asta
Despre cum s-a-ntins pasta de roşii pe tavan
până când s-a stins de tot norul plăpând
Despre una şi alta – adică despre călătorii într-o nacelă roză
Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?
***
Rareş MOLDOVAN
Oubliette
(fragment)
„Să vă ajut?”
În „galerie”, oprită în dreptul uneia dintre ferestrele care dădeau spre stradă, bătrâna stătea dreaptă pe coridor, cu spatele spre ea şi gâtul întors spre stânga. Nu s-a întors, de parcă nici n-o auzise. Ţinea într-o mână o plasă grea plină cu colaci rămaşi de la înmormântare. Trecând pe lângă ea, a văzut că-şi netezea cu cealaltă mână fusta, cu o mişcare repetată de sus în jos. S-a oprit lângă ea şi i-a urmărit privirea, şi nu era nimic de văzut, decât întunericul şi cele două becuri alungite şi portocalii de pe stradă şi dincolo de ele faţada clădirii de peste drum, cu geamurile neluminate. Se rotea în jurul femeii nemişcate ca în jurul unei statui. Bătrâna s-a întors spre mine, între timp ajunsesem şi eu, şi a întrebat:
„Dumneata vezi?”
M-am uitat, am atins-o pe umăr, şi i-am spus „haideţi, doamna Mihali”, mâna de pe fustă a tresărit la auzul numelui. Am împins-o foarte uşor înspre camera ei şi s-a urnit, întorcându-şi din nou faţa spre fereastră, spunând „vezi”, o afirmaţie, nu o întrebare. Între timp, ea mergea cu un pas în faţa noastră, se întorcea şi mă privea serios, clătina din cap de parcă în minte i se auzea un cântecel, şi cânta fără sunet, doar din buze „vezi, vezi, vezi”, bătrâna n-o lua în seamă, iar eu i-am făcut cu degetul un semn care însemna cam acelaşi lucru, „ia, vezi”.
Mihali, căruia nimeni nu-i ştia numele mic, venise să moară acasă. „Hei, Mihali”, îl salutase domnul Dima văzându-l rezemat de peretele din casa scării, răsuflând din greu, „ce mai faci, Mihali?”, îl întrebase trecând pe lângă el şi rotind cheia maşinii pe deget.
„Bine”, şuierase Mihali, apoi, ca restul unui gând expulzat, spusese „am cancer.”
Nicio tresărire nu întrerupsese pasul domnului Dima, dar îşi întorsese faţa spre el, şi-i spusese zâmbind „ei, asta nu-i aşa bine”, apoi îl lăsase acolo, îndoit puţin din mijloc, cu palma lipită de perete. Mihali îl privise urcând rapid treptele spre etajul întâi, cu aceeaşi privire cu care urmărea oamenii pe stradă, şi pe cei care-i dădeau bani şi pe cei care nu, o privire haşurată de vinişoarele care-i împânzeau tot galbenul ochilor.
„Am cancer”, spusese el uşii care se deschidea, după ce îşi făcuse curaj şi urcase spre apartamentul soţiei care-l dăduse afară cu ani în urmă. Doamna Mihali, auzind cuvintele chiar înainte să-i vadă faţa, rămăsese cu mâna pe yală, şi Mihali îi aruncase aceeaşi privire.
„Eşti sigur?” l-a întrebat ea, făcându-i loc să intre.
Doamnei Mihali, căreia toată lumea îi spunea astfel încă de când fusese învăţătoare, trebuie să i se fi părut că asta se încadra în regulile aranjamentului lor. Mihali avea voie să vină acasă o dată pe an, la Paşti sau Crăciun, când dorea el, şi să rămână o noapte şi ziua următoare. Atunci cinau împreună şi se culcau în acelaşi pat, stăteau la o cafea pe balcon dacă era de Paşti, după care el îşi strângea cele câteva lucruri şi dispărea. Îl prinsesem şi eu, la Crăciunul trecut, sănătos şi vesel, ieşind însă din apartamentul doamnei Gisella, pe care o vizitase, pare-se, după programul conjugal, pentru un ultim păhărel.
Crăciun sau Paşti, sau cancer. Fusese primit în acest caz de forţă majoră şi, înainte să intre, se întorsese să-şi ia vioara pe care o rezemase în casa scărilor, jobenul jerpelit, mingea de plajă, puiul de raţă şi căţelul în compania cărora îl vedeai mereu pe stradă, capetele iţindu-se din joben, în timp ce el cânta ce şlagăre vechi îşi mai amintea.
„Astea nu intră aici”, a spus doamna Mihali, şi el a oftat „ştiu” şi le-a dus în curte, în căsuţa câinelui, rămasă de mult timp fără locatar. L-am văzut în săptămânile care au urmat umblând încet pe coridoare, de parcă s-ar fi gândit la fiecare pas înainte de a-l face, cu tenul luând culoarea hârtiei de copt unse cu ulei. Pe fâşia de iarbă dintre cele două garaje din curte, mângâia căţelul şi întindea mâna după puiul de raţă care se învârtea împrejur. Doamna Mihali îl supraveghea, aluneca parcă în jurul lui, abia adresându-i câte un cuvânt. Domnul Palade şedea cu el la masă, bând păhărele de vişinată, urmărit de privirea goală a lui Mihali, care îşi trecea când şi când limba peste buze, apoi continuau partida de remmy sau de table. Bătrânele îi recomandau leacuri, iar domnul Dima trecea pe lângă el în viteză aruncându-i vesel „ce facem, Mihali, bine, bine?” Trecând odată pe hol, l-am văzut prin uşa deschisă: imobil în faţa frigiderului pe care era fixată cu magnet o fotografie. A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, apoi s-a răzgândit. N-a mai pus mâna pe vioară, deşi asta se poate să fi fost interdicţia soţiei, iar de la un timp n-a mai ieşit din apartament.
Bătrânele nu ştiu dacă băutura sau moartea băiatului lor e motivul pentru care Mihali a fost expediat pe străzi cu ani în urmă, dacă băutura a venit înainte sau după. Animăluţele au apărut după: un şir de căţei, pisoi, răţuşte şi pui de găină, ba chiar o broască ţestoasă furată noaptea de la iazul cu apă termală din băi, şi căreia Mihali îi dăduse până la urmă drumul pe malul râului. În oraş nu-l vedeai niciodată fără unul dintre animale, aciuat uneori pe lângă farmacii noaptea, de unde mai primea câte-o pastilă de algocalmin, aspirină, poate şi altele mai puternice. În unele zile îl găseai în piaţă, trăgând un cărucior, încărcând şi descărcând lăzi de fructe şi legume, strigând tot la câteva zeci de secunde „pardóooon, pardóoon” în timp ce-şi făcea loc printre oameni. Nimeni nu ştia unde dormea, unde-şi lăsa animalele cât timp era la piaţă.
Povestea lui Mihali, pusă astfel cap la cap de bătrâne, punctată de oftaturi şi clătinări de cap, la care doar doamna Pantiş n-a participat, în afara unui „bietul om”, rostit cu destulă linişte, şi a unui zvâcnet din cap „dar ea… nu ştiu, nu ştiu… cum e posibil, atâţia ani”, povestea intra acum în faza ultimă, în care actorul era prezent însă tot mai imobil. De la o vreme, Mihali privea de pe terasă animalele pe care ea le luase în ocrotire, de obicei le urmărea jocul fără nicio reacţie, din când în când se crispa de parcă ar fi vrut să dea o instrucţiune pe care viaţa lor o cerea urgent, dar apoi se lăsa pe spate în şezlong, strângând la piept cana de ceai hepatic. Doamna Mihali, monosilabică şi înaltă, m-a întrebat într-o bună zi, când starea lui se înrăutăţise şi nu-l mai putea lăsa singur, dacă puteam să le fac eu cumpărăturile. Puteam. „Nu sunt multe”, a şoptit ea, întinzându-mi o listă scrisă cu pixul. Mihali, care de-acum se mişca prin casă ca un explorator pe un teren de gheaţă plin de capcane, descoperind şi încercând muchiile mobilelor, lăsându-şi încet greutatea pe un picior, s-a apropiat şi mi-a întins lent mâna, mâna uscată şi fierbinte a bolnavilor terminal. Buzele i se subţiaseră, retrăgându-se de pe dinţi pe gingii, încă o parte din el care se grăbea să dispară. Am repetat gestul de câteva ori pe săptămână, de câte ori le aduceam plasa de cumpărături, până când Mihali nu s-a mai dat jos din pat.
Treceam să-l salut şi el stătea cu faţa pe jumătate ascunsă de pătură, cu ochii aţintiţi la televizorul mereu deschis, scotea mâna de sub pătură şi îmi făcea semn, uneori însoţit de vocale prelungi, un „îîîî” ca de surdo-mut. Într-o după-amiază am găsit uşa întredeschisă, pe doamna Mihali stând în fotoliul din bucătărie cu fotografia în poală, iar dincolo televizorul fără sonor urmărea pre-coma lui agitată. Mihali răsufla rapid, aerul îi ieşea parcă din tot corpul ca dintr-o păpuşă gonflabilă, capul i se rotea pe pernă ca şi cum ar fi căutat ceva, însă ochii îi erau închişi. Mi-am tras un scaun lângă pat, i-am luat mâna, care era uşoară şi foarte fierbinte şi părea străbătută de un curent electric. M-am uitat la televizor. Degetele i se încleştau din când în când, în serii, ca în alfabetul Morse. M-am aplecat spre urechea lui şi am stat aşa, şi dintr-o dată am început să-i şoptesc. I-am spus, articulând clar fiecare cuvânt, „dic sertes sekal das sekma, gas talta sekal.” Am inspirat adânc. „Egmelto sagosa boltaris”, şi la „boltaris” mi-am pus tot sufletul, cât intră într-o şoaptă, iar apoi, lipindu-mi obrazul de al lui, am terminat încet, „ent segmo stesmin doro ke”. „Stesmin” l-am spus de parcă i-aş fi zis „te rog”. Când m-am îndreptat de spate, am văzut-o pe doamna Mihali în uşă.
„Ce faceţi?”, m-a întrebat. „Ce i-aţi spus?”
„I-am spus să fie liniştit, că totul e bine.”
Ea a dat din cap, eu am stins televizorul. În bucătărie, m-a rugat să rămân la o cafea, punându-mi mâna pe umăr şi apăsându-mă uşor spre un scaun. Ne-am aşezat şi a pus fotografia între noi pe masă.
„Eu nu aşa mi-l amintesc”, a zis, şi s-a ridicat.
Băiatul din fotografie se încruntă cu faţa pe jumătate în umbră, ochii mijiţi. Nu e frumos, are nasul uşor strâmb şi buzele subţiri, pomeţii ridicaţi ai mamei. Trebuie că e undeva la mare, soarele e puternic, şi pielea lui pe hârtia fotografică grunjoasă are nuanţa de gri care e auriul suflat de vânt de după o săptămână de plajă. E uşor aplecat într-o parte, spre dreapta, parcă depărtându-se de tatăl care stă drept, cu o mână pe umărul lui, şi vârfurile degetelor copilului ating o minge mare de plajă cu dungi negre şi albe. Doamna Mihali cotrobăie într-un bufet, ridicându-se pe vârfuri, încercând să vadă peste marginea poliţei. Aduce două căniţe de porţelan cu model de cobalt albastru.
„Dar cum vi-l amintiţi?”
Îşi face de lucru la cafetiera care începe să ţiuie peste câteva minute. Se opreşte o clipă cu spatele la mine, deschide un sertar şi scoate ceva din spate, rămâne aşa cu mâna în sertar.
„Ştiţi, toată lumea crede că eu l-am dat afară. După.”
Mişcările ei în bucătăria îngustă sunt precise, în picioare lângă mine, toarnă încet cafeaua în ceşti. Mâna cealaltă i se sprijină pe masă, tremurând uşor. Poartă pe inelar două verighete, una puţin mai subţire, aurul e fără luciu, alb ca pielea. Obiectul din sertar e acum în buzunarul halatului, şi ea îl scoate şi-l aşază pe masă între cele două ceşti. E un pachet de Dunhill International vechi, auriu cu vişiniu, neînceput. Degetele ei au lăsat urme în praful de pe ţiplă. London Paris New York.
„Că bea. E, bea, nu bea, s-a apucat după aia. Sau c-ar fi fost de vină… Se duseseră pe dig să prindă guvizi. Ştiţi când s-a întâmplat? A doua zi după ce i-a făcut poza asta. Fumaţi.”
„Nu fumez.”
„Fumaţi, vă rog. Sunt de-ale lui, de mult. Bune. Cine să le mai fumeze?”
Ia fotografia de pe masă, ţinând-o de colţ cu două degete, şi o prinde din nou cu magnetul de frigider. Magnetul e Sicilia şi îi acoperă un colţ de frunte băiatului. Lângă el, prins cu un magnet care e un ursuleţ e o ilustrată cu oraşul Salzburg în forma profilului lui Mozart. Mozart Salzburg îl priveşte îndeaproape pe băiatul doamnei Mihali, încruntat şi bronzat în penultima lui zi.
„A plecat el, că nu mai vorbeam, nu mai puteam să-i spun nimic, mă închideam în baie şi dădeam drumul la robinet, să nu aud nimic, să nu-l aud cum umblă prin casă şi plânge. Se plimba dintr-o cameră în alta şi plângea în timp ce umbla, şi eu îmi puneam urechea lângă robinet. Şi într-o zi, trecuse vreo lună, acuma nu mai plângea, mi-a zis Luiza plec, dar o să vin să te văd o dată pe an. Şi eu am zis bine.”
Îmi aduce o scrumieră cu o mare de un turcoaz violent pe care scrie Ibiza, şi eu îmi aprind un Dunhill, îl reazem de marginea mării.
„N-au prins nimic, dar a vrut să sară, că vedea scoici prin apă, pe stânci, jos. Şi el l-a lăsat. Numai că stâncile nu erau jos.”
Vocea ei e calmă, păstrată ca într-un bufet, îndărătul unor ceşti de porţelan şi al unor punguliţe pline de prafuri fără culoare, mirosind uşor a cuişoare şi a întuneric. O scoate acum, fără rost, ca pe pachetul de ţigări.
„Până am ajuns, că am fugit de sub umbrelă, şi erau oameni mulţi, îi împroşcam cu nisip cum fugeam, îl trăseseră pe mal de braţe, avea alge în păr, îi acopereau obrazul şi pe lângă alge era încă sânge pe faţă şi nisip. Aşa mi-l amintesc, că nici nu l-am recunoscut, sclipea la soare, de la nisip. Salvamarul zicea „doamnă, doamnă”, sau poate „doamne”, şi Mihali îl ţinea de mână. De parcă aşa l-ar fi ajutat cu ceva.”
Vorbeşte mult, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată, în timp ce dârele de soare se lungesc pe podea şi pe masă. Soarele mai scapără un minut prin gura unui gang, spaţiul de dincolo surprinzător de liber până departe, spre marginea oraşului, poate, apoi prin jgheabul subţire de pe acoperişul unui garaj, lumina lăsată ca apa de ploaie prin onduleul de tablă, şi dispare. Îmi spune că Mihali a fugit. În timp ce ea se apleca spre faţa verde şi roşie a băiatului, iar salvamarul aranja picioarele subţiri unul lângă altul, Mihali a şters-o în sus pe plajă, printre copiii care se aruncau în mare, fugea clătinându-se prin nisipul moale, lăsând urme adânci umplute de apă, valurile îi încetineau imediat. Ea nu s-a dus după el. A sosit o maşină de salvare, fără sunet prin nisip, o Dacie break, şoferul şi asistenta au ieşit. Lumea era strânsă într-un semicerc pe plajă, a făcut loc tărgii goale, apoi tărgii pline, pentru care băiatul părea subdimensionat, legat în chingi peste piept şi pulpe. I-a urmat până la maşină, dar n-avea loc, şoferul o privea arătând cu mâna spre spatele furgonetei cu geamurile opace, unde dispăruse targa, de parcă ar fi vrut să-i spună „vedeţi, n-am cum”. Un bărbat s-a apropiat şi a zis că o duce el cu maşina la spital. I-a luat mâinile şi i le-a curăţat încet de alge. Au urmat maşina salvării prin staţiune, încet printre mulţimile în costum de baie care se îndreptau spre plajă, opriţi minute întregi de o procesiune de majorete care dansau şi aruncau cercuri în aer. Curtea spitalului era pustie. Targa a fost scoasă şi a dispărut pe uşile batante. Bărbatul nu i-a spus nimic, stătea cu mâinile pe volan şi privea înainte. I-a mulţumit şi a deschis portiera, a întors capul o clipă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar el n-a sesizat.
„Am stat în cazemată.”
Mihali, apărut lângă ea, nu ştie când. L-a întrebat ea unde a fost. Sunt pe un coridor din subsolul spitalului, câteva ore mai târziu. Morga e în reparaţii, zugrăvim, trimitem morţii în altă parte, i-a spus medicul de gardă la urgenţe, după ce îi spusese, un şuier la ieşirea din secţie, că n-au mai putut face nimic. Sunt doar doi morţi aici, ajunşi din întâmplare, şi îi punem pe coridor, până vin familiile să îi ia. Două accidente. Mihali s-a dus şi a ridicat cearşafurile de pe primul cadavru, s-a uitat, apoi a trecut la al doilea, iar apoi la o targă liberă, de care s-a sprijinit în coate. Văzuseră cazemata de câteva ori în plimbările pe plajă, după clădirile roz murdar ale taberei de copii, cazemata înconjurată de prosoapele nudiştilor, cu uşa spartă de întunericul dinăuntru. Trecuseră pe lângă ea mâncând îngheţată, cu ochii spre mare, ca să nu se uite la corpurile goale, Mihali scărpinându-se la nas, ea ţinându-l uşor pe băiat undeva între ceafă şi umeri. A stat în cazemată, în mirosul de urină şi alge. A ascultat valurile lovind în stabilopozi. Câţiva copiii au apărut în uşă, siluetele lor negre în soarele de afară, încercând să vadă înăuntru, au dispărut rapid chemaţi de părinţi. A luat-o apoi, îi spune, pe lângă nudiştii care citeau sau se dădeau cu cremă, pe lângă o terasă pe care muzica bârâia peste mesele goale, a dat în şosea şi a găsit un taxi. „La spital”, i-a spus şoferului. Care spital, l-a întrebat, dând drumul aparatului de taxat. La morgă, i-a spus.
Toc toc toc toc, sau cum fac tălpile dure ale saboţilor pe betonul învelit în vinilin. Plus micul sunet de sucţiune al tălpilor pe jumătate asudate când coboară scările, pfsii pfsii, uşa de termopan fără sunet, toc toc, e o asistentă. Se opreşte undeva între ei, nesigură, scoate din dosarul de la subraţ o foaie de hârtie, i-o întinde în cele din urmă ei. Pe foaie sunt cuvintele de mai înainte ale medicului, i le spusese fără să le audă, dar auzise apoi, când l-a întrebat „cum?”, propoziţia lui aproape nerăbdătoare: „Şi-a rupt gâtul, doamnă, nu s-a înecat”, de parcă ar fi fost mai bine aşa. Asistenta s-a apropiat de Mihali şi i-a spus „îmbălsămătorul aşteaptă”, apoi a plecat.
Îmbălsămătorul aştepta pe scări şi a intrat pe coridor, Mihali s-a uitat la el, la semi-înălţime, undeva între nasturii cămăşii, şi a ieşit când l-a văzut apropiindu-se cu gentuţa lui neagră din imitaţie de piele. Omul i-a spus „doamnă, poate…”, ea a dat din cap şi l-a privit din spate cum deschide gentuţa aşezată pe colţul tărgii, scoţând instrumente pe care nu le vedea.
„Lucrează cu băiatul meu”, zice, „asta mi-am spus, domnule Negru”.
Apoi a plecat, a ieşit, s-a întors o clipă în uşă să vadă cum îmbălsămătorul mângâie coapsa băiatului cu mănuşa de latex, şi apoi era afară în soare, pe o bancă lângă un gard viu. A privit un bărbat în pijama şi şlapi care se plimba de colo-colo fumând, o asistentă de la ambulanţă îşi nota în clipboard şi muşca din când în când dintr-o napolitană pe care o aşeza apoi pe bord. Mihali a apărut şi el după o vreme, s-a oprit lângă ea şi i-a spus „dă-mi hainele”, iar ea a scos din sacoşa de plajă tricoul în dungi şi pantalonii scurţi ai băiatului. „Să-l îmbraci tu”, i-a mai spus.
Şi-au dat restul banilor de concediu pe cel mai ieftin sicriu. Nu-şi aminteşte drumul înapoi, îmi spune, în timp ce eu joc pachetul de Dunhill între degete, au pornit în urma furgonetei de la pompe funebre, dar şoferul i-a lăsat rapid în urmă, Mihali conducea abulic, cu mâinile la două fără zece, suflând puternic pe nas din când în când, cum făcea când se resemna să fie trimis după pâine sau zahăr, lucru care o enerva cumplit. I-a spus să se grăbească şi el a apăsat acceleraţia până au ajuns aproape în coada unui camion, dar Dacia lor Nova nu putea face depăşiri, sau Mihali nu putea, aşa că au văzut furgoneta tot mai mică, cu literele argintii lipite de lunetă, Pax Vobiscum, sclipind în soare, dispărând după o maşină, apoi după o alta, apoi de tot.
A rămas cu mâinile sub stinghia mesei, cu privirea spre fereastra întredeschisă. În semiîntuneric, linia acoperişurilor de dincolo de curtea interioară taie un nor pe care-l mai atinge soarele, profilurile subţiri ale antenelor ca nişte suturi ţinând părţile împreună. Mă ridic să plec, dar ea s-a ridicat înaintea mea, o ia pe culoarul îngust de la ieşirea din bucătărie, deschide frigiderul şi priveşte înăuntru, îl închide la loc. Când trec pe lângă ea, îmi prinde mâna, degetele ei sunt uscate şi calde, simt monedele alunecându-mi în palmă, se ridică pe vârfuri înspre urechea mea ca să nu ridice şoapta, să nu i se simtă vocea care începe să se rupă înspre nerăbdare sau plâns: „Vă rog, vedeţi dumneavoastră dacă totul s-a terminat.”
***
Vlad MOLDOVAN
La BNF
Toate păsările Domnului
se rotesc galaxii, turbioane
libere deasupra cerului
în supernumeri.
Cum ne ţin
capetele în sus
cu ochii bezmetici
în supa lor sublimă
Leibniz ar înţelege
Toate păsările Domnului
în copacii ăştia
se gudură ba se joacă,
piuie în zbor, luate de vînt
se sparg
în grupuri de la pin la pin
cred că se joacă
ba se înmulţesc
şi se pierd în jos
spre tulpini.
Oricum bucuria lor
zi după zi
mă scutură bine
cît să mă ruşinez
şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub glugă.
Odată o să-l sun pe Hori
să-i spun într-o suflare
Vezi, vezi – mă distrez de minune
Şi fără droguri!
Mash-up și boli
Nu numai suavele depresii
cu irizări de spoliere tinerească
ci chiar tristețea omului
bolnav
se întretaie
ca apoi
să lase-n jur să crească
membrane de frisoane spiralate
căscate ascuns din trup
concav.
Și se afână cu înguste cristiane
înmuguresc mici fricile-n organ
pătrund în os
pătrund ca diorame
peceți din timpul monstruos.
E Chronos
sosește-n corpii umezi
cu al său iz
de carne masticată.
Stai locului
și ai să-l vezi.
Nu fumez nimic toată ziua şi apoi
într-o oră – termin pachetul
Dacă pui muzica – adică atîrni
casetofonul pe geam
o iau animalele din pădure razna.
Şi nu-s numai cîinii
care aleagă printre copaci.
îs fazanii şi căpriorii
vacile sparg gardu – se încurcă
în răzor.
Acuma nu o să ascultăm nici muzică
nici nu ieşim la bar.
pentru că Rusia s-a decis să atace China
şi o să ne uităm la ştiri
şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.
Grăsunu de deasupra
E gol pe balcon
se lasă pe balustradă,
amiaza lui abia
începe.
Dar spune ! – netu ne lasă
în mijlocul discuţiei
tu vroiai să facem un efort
să vedem ce e cu sacrificiu
despre care se spune în relaţii.
Îţi scriam : că tot reduc.
Am lăsat băutul.
Mă tem de iarbă.
Nu înjur – nu mînjesc
Femeile mă sperie – sunt
Nişte extratereştri din Norway.
Fac exerciţii
Şi beau apă, multă apă care mă consolează.
Uneori am impresia că toţi ştiţi
cît de nebun sunt
şi că ţeseţi o corporaţie
în jurul vieţii mele.
Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.
Scurtă viaţă
Mă bag sub pătură
mă las bătut
numai obiceiuri şi neştiinţă
şi neştiinţă şi obiceiuri.
Pe casa scării, după ce am
intrat
petale alungite prinse în pioneză
freamătă dar rămân la loc
mă plesnesc pe umeri
după care se trag înapoi
şi nu mai au de gând –
Câinii mei negri
se strâng apoi aleargă bezmetici
după un altul
şi el intră în grup şi se întorc
şi urmăresc pe cel din urmă
şi tot aşa între case
până se complică
pentru că ştiu să recunoască
un incendiu adânc din pădure.
eyesdown
azi nici o discuţie
azi raw war.
Dar mâine tu n-o să te înăbuşi cu mine
te iau şi te pun
pe scări, intri în tunel
şi la ieşire mâna mea te apucă
de umăr apoi
vrei pe tobogan dar te ţin până jos
picioarele nu ating nisipul
şi când ieşi pe stradă
primul soare, crede-mă-s sătul deja
de vară, se-ntinde agitaţia
în parc
să văd ce faci ● ai ceva copaci
vai de capu lor, copii care vor scorni
şi uită de bicicletă o lasă
lângă mine
apoi vine privirea cu care
un pic reinventare
un pic renunţare
fiecare poate înainta
şi întinde.
Tu m-ai învăţat şi eu văd
ce se termină.
dar fără teroare
e zid pe el plante nu le pot
numi
plante, dar fără teroare
There s still a jungle out there.
În baltă lentilă pe fund
dar fără teroare.
Unele lucruri
nu le voi înţelege
dar fără teroare.
Urban soulscare
Copacii de oraș,
ce au crescut înalți
pe lângă betoanele
fabricilor secesionale,
doar ei sunt adevărații
urbani.
Coronamente fuziforme
mlădiate de foarfecele
deceniilor trecute.
Oglindite într-o clasă gimnazială
pe la amiază
când ei sunt la sport
sau poate chiulesc.
Salcâmii din curtea depozitului
cunoscuți de ochii de paznic
îndurători de căldură
și amorțeală eternă.
Blocade de tuia prăfuite
în care au îndesat
stanioale
Păstăi din crengi
Pe străzi întregi
Cine le-a devastat azi noapte
Dintre lighioane zburătoare?
Buruienile care conduc
orașul
contopite cu peticele
extravilane
în care se încurcă
bicicliștii cutezători.
Mediocrii caprifoi
parfum pe beat de 808
un gând pauză
pauză un gând
cu anemone însetate
distrugând beton
cu miligrame
as we speak.
Și umbra fabricilor de
nevăzători
de la ulmii căpiați
își lipesc frunzele de geam
absorb pâraie subterane
ne intoxică cu puf.
WARSLUT
Direct de pe front
ia în primire
numai ce se merită:
Irespirabilă
spuza lacului
părăsită de
Novembre
un delay purpuriu
Fără detaliu
lo-fi
trasoare pătrund
o schelă veche din desiș
Cine vrea boltă?
Cine vrea spațiul să-l
îmbuibe în fum?
Cine declanșează
de departe
mai departe
garnitură de rafale
și cadență automată?
E o împletitură
un alint incandescent
ne cuprinde teritoriul
ne împinge în latent
Viața va scăpăra
corpuri/luminare
și doar reflexe
lăsate sub dărâmătură
cuprinse de mortar.
podidind.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Andreea POP – Anatomia distanţelor
O simfonie domestică articulată pe fondul conspectului angoasant scrie Alexandra Turcu în Celelalte produse (Charmides, 2015). E aici o poezie de cameră, născută, adică, în intimitatea – sufocantă – a spaţiului privat, care ţine de un teritoriu tensionat şi pe care poeta îl survolează cu o focalizare aproape clinică; de aici, impresia de autoscopie uneori halucinantă pe care o degajă poemele, ce nu uzează, totuşi, de o recuzită chirurgicală excesivă. Mai degrabă pe un discurs profund interiorizat, al sensibilităţii care-şi tatonează neobosit graniţele, va miza acest lirism; prin frazare curată şi repertoriu stilistic minimal, coregrafia crizei va descrie, de cele mai multe ori, reportajul autist ca modalitatea cea mai la îndemână care intermediază cunoaşterea lumii.
Nu fără mici obsesii personale se va desfăşura tot acest proces. Reluate în câteva rânduri, reperele în jurul cărora gravitează universul poetei – iepurii din faţa ferestrei, „cele două umflături de pe sânul stâng”, medicamentele, ca un accesoriu indispensabil – traduc o geografie a singurătăţii. Una trasată în tuşe delicate, de înaltă ţinută alienantă şi care dă arhitema volumului, dincolo de titlul primei secvenţe: „te obişnuieşti cu singurătatea/ aşa cum te obişnuieşti cu un drog tare/ asculţi zgomotul pe care-l fac/ porumbeii în pod/ priveşti afară fără să te apropii/ de geam/ te uiţi ore întregi la paharul cu apă/ şi tot nu ţi se face sete”, dincolo. Pe lângă instantaneul solitar, ridicat la rang de blazon, astfel de episoade definesc şi o anume atmosferă care individualizează poezia Alexandrei Turcu: statică, ipohondră, rostită ca dintr-o convalescenţă perpetuă (zilele ca un tratament fără sfârşit, cum le inventariază la un moment dat poeta), ce se confundă cu parada neurastenică. Meritul poemelor e că aceasta se face fără convulsia exhibiţionistă pe care ar putea-o reclama surescitarea nervoasă; în Celelalte produse, ea are întotdeauna ceva dintr-un ceremonial discret, e de o feminitate diafană care-şi exorcizează rana la vedere cu delicateţe şi temperanţă ascetică. Nu e vorbă, încărcătura tensionată a poemelor nu îşi pierde astfel din consistenţă, ci mai degrabă o suprapune unei disponibilităţi vizionare de gesticulaţie niponă: „câteva momente în care o disperare uşoară/ trece dintr-un braţ în celălalt/ ca un leagăn mişcat de vânt”, 3. În altă parte, mai vizibil încordat, circuitul poemului prelucrează moştenirea „Sylvia Plath” sub forma unei schiţe sinistre: „mă aşez pe scaunul de lângă geam/ las capul pe spate/ lumina trasează o linie orizontală pe gât/ cea mai fină incizie”, 6. În cele mai multe cazuri, această „politică” introspectivă se face cu o curiozitate infantilă, mai mult decât cu defilare programatică. „Proiectul” de expansiune (al teritoriului personal, se înţelege) are, la Alexandra Turcu, ceva din candoarea şi entuziasmul unei misiuni cercetaşe; versurile dau impresia unei scenete copilăreşti, care se autolegitimează pe măsură ce îşi recită propria „fişă” identitară: „mă cheamă alexandra/ trebuie doar să stau la geam şi să urmăresc iepurii// nu trebuie să mă bucur la comandă/ nici să aşez merele în lădiţă/ sau să curăţ zăpada de pe pervaz// până o să se termine, am timp destul/ dacă mă apuc să-l citesc pe salinger,/ îl citesc pe salinger până la capăt/ dacă încep să cresc papagali,/ nu mă las până nu umplu casa cu papagali// mă cheamă alexandra/ şi trebuie să stau la geam şi să urmăresc iepurii”, 1. Toată această odisee a căutării de sine va „înghiţi” şi celelalte două preocupări majore ale poetei – biografia şi tema senzuală.
Asta pentru că, sub pretextul unor direcţii tematice măcar la fel de grave – „Familie”, „Dragoste” – secvenţele următoare se vor subordona fără întârziere primei, „înregimentate” în cadrul aceluiaşi registru epurat de stridenţe. Tăiate sub forma unor mici reverii difuze, episoadele biografice subscriu, de pildă, la aceeaşi problematică existenţială tratată anterior; cele câteva dialoguri cu Ionuţ, fratele îndepărtat – monologuri în care scurtcircuitul temporal irizează tensionat, în fapt – pun în discuţie tot o scenaristică gravă concretizată în imagini eliptice: raportul timp – memorie, frica de moarte, constructul personal etc. În mod similar va opera poeta şi montajul erotic „înscenat” în finalul volumului; când nu descifrat in absentia, desenul amoros e rezolvat în acelaşi regim al imploziilor înlănţuite sub forma unui film surdo-mut care amplifică înstrăinarea: „stăm lipiţi./ când simţim că se apropie/ disperarea, şoptim:/ stai liniştită, vom învăţa dragostea/ ca pe un reflex condiţionat.”, intrarea trenului în tunel. Vagă, de o reprezentare aproape eterică, prezenţa masculină funcţionează mai mult ca principiu demonstrativ decât ca figuraţie lirică reală.
În rest, poezia Alexandrei Turcu descrie un perimetru întins al liniştii, alcătuit la intersecţia multor spaţii lipsă în forma cărora tristeţea se desfoliază progresiv, în straturi succesive de intensitate. Rămâne, dincolo de toată această căutare înfrigurată, „teama că […] foile albe pot bate ca o inimă.” (nu-i bine să împiedici oamenii să-şi iasă din minţi). Asta pentru că, deşi tăinuită cu premeditare, predispoziţia livrescă alimentează cu subtilitate conductele interne ale poemelor. Un lirism al distanţelor, mai bogat în substanţă cu cât mai concentrat în jurul expediţiei personale şi care lasă impresia unei voci poetice conştiente de posibilităţile proprii.
________
* Alexandra Turcu, Celelalte produse, Editura Charmides, Bistriţa, 2015
***
Aura Maru are în Du-te free (Cartier, 2015) nostalgia marilor depărtări. Tot despre o poezie a distanţelor e vorba şi aici, manifestată de data aceasta nu doar la nivelul imaginarului expansiv al poetei, ci şi concret, în planul experienţei imediate. O poetică de tip globetrotter stă la baza acestui lirism, care consemnează graniţele personale şi pe cele exterioare cu egală disponibilitate experimentală şi înzestrare cerebrală.
Le va parcurge gradat, ca într-un soi de metamorfoză identitară sensibilă la mutaţiile de accente, pe care versurile le vor înregistra cu fidelitate clinică. În prima parte a volumului, decisivă e o puternică vocaţie a conspectului interior. Instinctul visceral funcţionează aici la cote înalte (şi-l recunoaşte chiar poeta într-un moment de luciditate) şi derulează firul delicat al dramei individuale în câteva secvenţe sumbre (similare, în primă fază, cu poezia „convalescentă” din Celelalte produse). Filonul biografic propriu-zis – care defilează cu poza de familie la vedere, adică, pentru că altfel o poezie confesivă scrie peste tot Aura Maru – trasează desenul tensionat al dramei interioare în tuşe anatomice: de coloratură viscerală, mai întâi, în versurile „de spital” (care echivalează tot atâtea însemnări din subterană ce potenţează abisul intim), frazate cu o competenţă radiografică, mai apoi (încă nu, pariu), sau care marchează cu o duritate aproape primitivă, în fine, „contabilitatea” unor episoade din copilărie: „în spatele gardului cu cercuri din beton/ prin care scoteam uneori capetele spre stradă/ alergam în jurul caselor/ corpuri mici în haine chinezeşti/ cu picioarele prin praful aşezat peste/ crăpăturile de la cutremurul din 86// totul era post-// fraţilor noştri mai mari/ li se transplantase creierul/ peste noapte/ părinţilor li se confiscase// iar noi noi-nouţi/ nu ştiam nimic/ luminam cu lanternele/ prin carnea palmelor/ credeam că sângele e lumină+apă”, noi noi-nouţi. Astfel de instantanee nu fac decât să pregătească terenul adevăratelor noduri semnificative, unele care, se va vedea, deschid calea purgatoriului alienant. Dacă nervura surescitată a poemelor atinge cote ceva mai înalte în câteva pasaje „misionare”, de factură socială (România, ca o „ noţiune foarte abstractă”), amplele tablouri din „exil”, care fac miezul lirismului de „voiaj” din Du-te free, vor dovedi strălucit dimensiunea acelui „Manhattan po(i)etic” de care vorbea Emilian Galaicu-Păun pe coperta a IV-a a volumului. Pentru că un spectacol grandios al înstrăinării, descris într-o arborescenţă vizionară e, în fond, gesticulaţia cea mai intimă a poeziei pe care o scrie Aura Maru.
Frazată cu precizie cinematografică, ea rezumă anatomia (refulată uneori pe fondul predispoziţiei cerebrale a poetei) plecărilor şi a stărilor oscilante, conform unei filosofii esenţiale care poate fi contrasă la metafora „malului celălalt”; toată această pendulare flaneuristă între coordonatele unor puncte cardinale incompatibile declanşează, inevitabil, bilanţul personal. Unul care, în poezia Aurei Maru, ia forma unor flash-uri existenţiale izolate fonic, surprinse din perspectiva martorului invizibil: „camera cu geam mare în care încape/ ca-ntr-o ilustrată toată lumea de afară/ am privit mult/ pe urmă palmele/ de aproape –// mâinile mele există/ şi suprafeţele există/ dar mai departe?// […] dacă partea cealaltă există/ e fericirea molatică a acestor oameni/ care-şi plimbă maşinile mici strălucitoare/ când treci dimineaţa printre străduţe le vezi/ nişte sfincşi lângă casele joase// fericire de bauhaus când toate obloanele vernil/ sunt deschise şi nici măcar pereţii din sticlă/ nu sunt acoperiţi/ iar ei sunt înăuntru şi privesc tv/ sau aleg de pe raft o carte”, cealaltă parte. E varianta cea mai frecventă pentru care poeta optează în descrierea stărilor fragmentare ce decorează toată această confesiune tulburată. De aici şi emisia lirică (mai) încordată din astfel de secţiuni în care transcrie drama înstrăinării şi, concomitent, mecanica (in)adaptării; Immigrant song, al cărui final pune în lumină irizarea dureroasă a spaimei, o demonstrează, poate, cel mai convingător: „cu fiecare drum/ devii calm şi mecanic/ într-o constelaţie de aeroporturi/ ca-ntr-un labirint pentru şoareci/ cu fermoarele de fum pe cer/ adorabile/ cu iubirea tâmpă faţă de toţi necunoscuţii cu valize/ şi timpul fără măsură// duty free/no duty/ du-te free frate/ *** aici nimeni nu cunoaşte pe nimeni/ culoarele sunt transparente/ pumnii sunt desfăcuţi/ stai întins pe un scaun metalic// şi deodată/ o vezi/ în tunelul din dreapta/ suferinţa ta mică/ rubik de marcasită/ rahatul de aur”, excursionistul perfect. Îl completează perfect construcţia de proporţii vaste din Hudson, „cap de serie” al grupajului cu acelaşi nume şi, de fapt, al întregului volum, care ar merita citat în întregime pentru că descifrează cu un maximum de fidelitate psihologia cea mai autentică a poemelor. Toată această suită malignă atinge, în acest punct, cadenţa unei cascade vizionare.
Meritul dintâi al radiografiei intime pe care Aura Maru o desfăşoară în Du-te free, dincolo de originalitatea imaginilor care descriu mirajul alienării, e dat de impresia unui proiect poetic bine stăpânit, de ţinută echilibrată.
____________
* Aura Maru, Du-te free, Editura Cartier, Chişinău, 2015
[Vatra, nr. 1-2/2016]
revistavatra.org 