Emanuel MODOC – Rateurile reabilitării

h-bonciu-și-literatura-de-scandal-dragoș-silviu-păduraru

Rareori o bibliografie de curs (la nivel licență sau chiar master) din Literele românești îl conține și pe H. Bonciu, personaj literar considerat minor, fie, dar prezent în diverse ipostaze: poet și prozator excentric, cu priză maximă la contemporaneitatea în care activa în poziție asumat-marginală, aflat în relații amicale cu avangardiștii români, evreu (oprobriul în epocă venea, cum se știe, și datorită argumentului etnic) și, nu în ultimul rând, care poate părea extrem de familiar pentru orice cititor la zi cu proza ultimilor douăzeci de ani. Și asta nu pentru că autorul ar fi tocmai certat cu istoriografia literară (e prezent în trei volume majore ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, precum și în Istoriile… lui G. Călinescu, E. Lovinescu sau Nicolae Manolescu – e drept, în poziții secundare) și nici din cauza precarității editoriale (romanele sale, Bagaj și Pensiunea doamnei Pipersberg au cunoscut trei reeditări, dintre care una în perioada comunistă, grație Mioarei Apolzan). Aș spune că cvasi-absența interesului față de literatura acestui personaj ciudat al interbelicului românesc e cauzată tocmai de cadrul contextual în care a fost mereu plasat. De la Zigu Ornea și până la Ion Simuț, H. Bonciu e privit, pe de o parte, ca autor interbelic „pornografic”, țintă a tentativelor de epurare literară din partea extremismului de dreapta românesc și a tradiționaliștilor – ca amănunt pitoresc, țin să amintesc un top „pornografic” realizat în 1937 de ziarul Neamul românesc, condus de N. Iorga: 1. Bonciu H. (Bagaj), 2. Geo Bogza (Poemul Invectivă), 3. Cocea Niculae, 4. I. Peltz, 5. Stănoiu, 6. M. Celarianu, 7. Sergiu Vladimir, 8. F. Aderca, 9. T. Arghezi, 10. M. Eliade (Domnişoara Cristina), 11. G. Călinescu (Cartea nunţii). Pe de altă parte, e abordat ca exponent al unor „supraevaluări a marginalilor” din partea criticii contemporane, ușor susceptibilă de extravaganțe de dragul deturnării canonului literar. A se revizita, în acest sens, intervenția lui Ion Simuț din România literară, nr. 44/2005, unde spunea: „E o frumoasă iluzie să crezi că prozatorul interbelic H. Bonciu (1893-1950), în bună măsură experimental în viziunea lui expresionistă şi în scriitura anticonvenţională, ar putea fi promovat spre vârful înnoit al unei ierarhii a valorilor”. Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Fotografie cu singurătate

o anumita caldura umana

Despre Vasile Petre Fati se vorbește surprinzător de mult în ultimul timp, după ce, vreme de vreo douăzeci de ani (Fati moare în 1996), s-a tot tăcut. Din nou, unul dintre multele cazuri – cu care, de altfel, posteritatea românească a fost întotdeauna foarte darnică – în care asupra unui poet excepțional se întinde noaptea uitării și, chiar dacă a început, timid, să se pomenească, evlavios-entuziast, numele lui, e încă prea puțin – oricum, insuficient. Cu o nouă antologie (după cea alcătuită de Marian Drăghici, Zidul și pălăria), nu se face dreptate unui poet, deși, așa cum arată poezia noastră de azi și dintotdeauna, trebuie să fim recunoscători măcar pentru atât. O anumită căldură umană, selecția de texte alcătuită de Claudiu Komartin și publicată anul trecut la Casa de Editură Max Blecher, descoperă o poezie de intensitate, deși pe o direcție mai curând excentrică, dacă nu cumva de-a dreptul periferică. Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Între ataraxie și angoasă

alcistelecan

 

Dintre optzeciști, măcar că mai sunt cîțiva (dar nu mulți) cu grave probleme de mobilizare și de productivitate, Romulus Bucur e ursul cel mai greu de stîrnit și de urnit. Cînd, în 2008, și-a scos la Aula o antologie de poeme alese (care alegea, de fapt, tot ce scrisese și chiar și așa abia făcea cît un volum optzecist standard), încheiam, cu oarece scepticism, că lui Romi îi ”mai rămîne doar să și scrie”. Lucrul părea să se și întîmple, căci în anul următor Tracus Arte îi publica O seamă de personaje secundare; era însă un semn înșelător, căci îndată după aceea Romi a intrat într-o lungă hibernare, încheiată abia în 2015 prin Arta războiului (tot la Tracus Arte), volum – și el – cu ”poeme vechi și noi”. E ceva obișnuit la Romulus, care de fiecare dată o ia, parcă, de la început, îngînînd mai întîi cîteva refrene tematice deja decantate și dîndu-și, în acest fel, tonul pentru a intra în ritmul incantației. Pentru galeria lui de personaje secundare nu se întoarce însă chiar la materia ”amintirilor din copilărie și adolescență”1, cu care și-a garnisit primul volum, și nici nu mai face paradă cu ”orgoliul de tînăr barbar” cuprins de ”moliciune”2 de pe-acolo. Dar consemnează și aici ”mici istorii cu aspect biografic,”3 într-o programatică și consecventă subversiune la majusculele din istoria și morfologia poeziei. Asta pentru că Romulus Bucur a fost dintotdeauna – și a rămas – dușmanul jurat al emfazelor și entuziasmelor, proclamînd în locul lor, ca virtuți vizionare, lehamitea, lenea și insignifianța. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Romulus BUCUR: „mi se pare comic să reinventezi roata”

rombucur2

 

– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?

– Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).

– Cum ia naştere un poem?

– În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.

Citește în continuare →

Romulus BUCUR – Poeme

rombucur1

(ARTA RĂZBOIULUI) XXVIII

să radem Cartagina

de pe faţa pămîntului

am ras-o                 şi s-a ridicat din nou

şi iarăşi se va ridica

ca şi cum am spune unui zeu invizibil

MORITURI TE SALUTANT

publicul e acasă dacă învingem ne aclamă

prin generalul nostru vom fi ori morţi

ori insignifianţi           iar dacă nu

învingem

atunci VAE VICTIS asta e

o lume unde nu e loc pentru învinşi

şi-oricum în cărţi numele noastre n-or să intre

Citește în continuare →

Daniel VIGHI – Prolog la uliță

Daniel-Vighi-1

Multe din lucrurile care se întâmplă în lumea largă seamănă una cu cealaltă. Aceleaşi gesturi şi apucături, scărpinături în cap a putinţă sau neputinţă, un fusion ca în jazzul mai nou la care mulţi cam strîmbă din nas şi poate că pe bună dreptate. Fusion e să amesteci aligore cu filigore, cum zicea moşul Spicu de pe strada Zarandului, în copilăria Blegosului Meloman. Amestecul aligore cu filigore, despre care nu prea ştim nici astăzi ce ar fi şi de unde vin vorbele care îl compun, se referă la cum stă la givan bunul Dumnezeu din biserica de pe aceeaşi uliţă, pe bancă, printre gâşte, cu pa­chetul de duhan Naţionale, cu moşu’ Spicu, și cum se întreţin despre fusion-ul care tocmai se petrecu când păşiră americanii pe lună. Cum adică pe lună, întreabă preopinenţii încă prunci ai uliţei, printre care şi Blegosul Meloman. Cum adică, zic, şi îşi blegesc ochii la discul astrului nopţii toc­mai răsărit peste şura vecinului Fuida în al cărei bogat bălegar de vacă pruncii uliţei caută coropişniţe pentru pescuit mreană pe malurile Mureşului. Blegosul Meloman a mai povestit asta pe la sfârşitul anilor nouăzeci în romanul Insula de vară, a reluat ceva cu pescuitul şi prin anii două mii pe la mijlocul primului deceniu. Vinovată e viaţa cu teme şi motive funk, mereu reluate, ba şi rhythm and blues pe care îl cântă afro-americanii – un fel de country music ca în songul lui Dumitru Sopon „bate vântul printre duzi” pentru care preşedintele Ion Iliescu i-a decernat, în anul 2002, „serviciul credincios clasa a III-a”. Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Guraliva

sandu vlad nou

Seara razele soarelui se îmblânzesc, devin lumină pură, lungesc umbrele arborilor din vale până la casa mea, intră prin toate geamurile mele şi scaldă pereţii albi transformându-i și pe aceştia în surse de lumină. Parcă simţind relaxarea ce pluteşte în aer, în aceste momente îşi face apariţia Guraliva, încercând, ca de obicei, să facă o mică afacere. Ştiu că le vinde tinerilor şi beţivilor alcool la orice oră din zi sau din noapte. Mai ales din noapte – ziua sunt deschise şi cele două localuri. Pentru mine are caşcaval de oaie muced şi acru sau ouă stătute, adunate din toate cuibarele pe care le scapă din vedere. Apărea în portiţa mea îngustă şi se strecura în curte, cu basmaua trasă pe ceafă, zâmbindu-mi cu cei doi dinţi care i-au mai rămas. Nu mă las dus de nas: ştiu ce negociator redutabil poate fi când îşi pune în cap că eşti omul potrivit s-o scape pe ea de ceva ce-i prisoseşte. Se aşează pe zidul meu de granit care terasează curtea pe la jumătate, şi pietrele se dizlocă de la loc sub greutatea ei zdravănă de ţărancă. Citește în continuare →

Ion MUREȘAN – Despre Inexplicabil

ion muresan

E foarte simplu: prin  inexplicabil se înţelege ceva ce nimeni nu-şi poate explica. Mai mult, inexplicabilul e ceva ca un fel de „scutire medicală” de explicaţii. Inexpicabilul este ceva ce toată lumea acceptă, după ce a făcut vizibile încercări de dezlegare a nodului, cum să-i zic, „cosmic”  (broboane de transpiratie pe frunte, ochii închiși  „a meditație”), că este… inexplicabil. Am constatat că omului (în cazul în care se nimererşte ca omul să fie român) îi place să lenevească în inexplicabil ca bivolului în tău. Ştie el din experienţa sa îndelungată că inexplicabilul cum vine aşa se şi termină: inexplicabil.

Reprezentarea mea plastică despre noțiunea de inexplicabil la români este următoarea: „Gânditorul de la Hamangia” își ridică capul din palme, își îndreaptă spatele, bineînțeles că se aud gemete și pârâituri de oase anchilozate de stat în aceeași poziție de opt mii de ani, privește spre cer (nu în zadar o comisie UNESCO l-a desemnat ca fiind unul din cele zece artefacte cu care ar trebui să ne prezentăm la o întâlnire cu extratereștrii) și rostește cu o voce gravă, limpede și oarecum îndurerată: INEXPLICABIL! Citește în continuare →

Petru CIMPOEȘU – Admiratorul meu din Franța

cimpoesu nou

M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce ar merita povestit.

Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească o carte bună.

Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din literatura română stă cam așa: Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)

blandiana nou

Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii. Citește în continuare →