Autor / VATRA
Andreea POP – Poetica undergound, politica de autoflagelare
Apariţia în 2015, în două volume de Opere (Subpoezie I şi II, Editura Charmides, Bistriţa), a poeziei Angelei Marinescu a fost echivalată în unanimitate cu un eveniment editorial, unul ce aşeza într-o formă definitivă un proiect literar care de aproape cincizeci de ani îşi exorcizează „neaşezatul”. Cel de-al treilea volum al seriei (şi ultimul), recent publicat, adună sub titlul de „Proză” eseurile critice şi pe cele intime din Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă (1997), Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) şi Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). Extensie naturală a liricii, căci revendicate tot de la un imaginar „metalic”, şi breviar de creaţie, simultan, ele prelungesc în plan teoretic nu doar o psihologie poetică şi intelectuală, ci şi una profund interioară. Toată această triadă fundamentală se vede foarte limpede în eseurile din Satul prin care mă plimbam rasă în cap, în care delimitarea e operată chiar de către poetă prin ramificarea textelor în două secvenţe – prima împărţită între meditaţia poetică şi comentariul social, a doua dedicată exclusiv notaţiilor intime pe teme diverse. Cele mai multe dintre ele au fost scrise între 1986 şi 1991 şi publicate fie prin reviste ca Vatra (majoritatea), Luceafărul, România literară, 22, Contrapunct, fie nepublicate (vreo două). Fără a se supune unui criteriu cronologic precis, în afară de acela menţionat anterior, ele traduc procesul lucid al sondării propriei interiorităţi în lupta neobosită cu lumea „de-a dreptul şi pentru totdeauna/, imperfectă” prin postularea negaţiei absolute şi a denunţului imposturii de orice fel, fie ea morală ori estetică. Toată această linie de conduită funciar „sanitară” nu e îndreptată strict spre exterior, ci recompune cu luciditate şi fragmente din „dosarul” personal şi de creaţie al poetei printr-un proces de sondare viscerală care scoate în relief centrele nervoase esenţiale ale gândirii acesteia. Între ele, ca o constantă, revine preocuparea pentru actul poetic, care se concretizează în aceste eseuri în câteva pagini care ar putea prea bine să ţină loc de un ghid de orientare pentru poeţii mai tineri (amintesc, oricum, pe alocuri, de „intervenţiile” similare ale lui Alexandru Muşina). Citește în continuare →
Violeta SAVU – Basaraba Angela
E o îndrăzneală să vorbeşti despre Angela Marinescu. Nu-mi este uşor să o fac, cu atât mai mult cu cât nu consider că am apetenţe pentru critica literară. Dar admir mult poetul Angela Marinescu şi de aceea am acceptat să răspund invitaţiei lansate de Revista Vatra. Admir poezia Angelei Marinescu, dar nu o iubesc, de altfel scopul poetei nu este de a obţine dragostea cititorului. Nu vrea să seducă, dar vrea să provoace (stări, controverse, idei, reacţii), iar asta îi iese nemaipomenit de bine. De ce nu iubesc poezia Angelei Marinescu? Pentru că este întunecată, otrăvitoare, amară, dură, pentru că încontinuu e prezentă boala. Este înspăimântător de realistă. Atunci când spune „mâna mi se umflă, de la-ncheietură, când scriu” nu e deloc o metaforă. I se întâmplă asta, pe viu, în momentul când scrie. Mă sperie forţa şi ferocitatea acestei poezii. Nu poţi iubi ceea ce te sperie, poţi fi însă copleşit şi fascinat. Citește în continuare →
Laurenţiu MALOMFĂLEAN – Poezia NU
„aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/
nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic.”
(Lumina dimineţii)
A devenit un clişeu să observi că Angela Marinescu s-a reinventat mereu, ca un Morfeu de sex feminin. Poezia tânără, că vorbim despre tinerele poete şi tinerii poeţi, pe atunci, din generaţiile ’70, ’80, ’90, 2000, ba chiar dintre cei care încep să scrie în zilele noastre, a supt rând pe rând de la pieptul poetei. Nu miră deloc prin urmare că primul său volum de opere complete, din cele trei apărute la Charmides anul trecut cu titlul Subpoezie, structurat de altfel după ordinea inversă a vârstelor poetice, pe care le reia astfel da fine al capo, debutează cu ultima culegere originală de versuri a scriitoarei, şi anume Intimitate (publicată de aceeaşi editură bistriţeană în 2013, drept cap de afiş al unei colecţii numite Clandestin). Ba mai mult, şocanta fotografie cu Angela Marinescu, persoana în piele şi oase, nu poeta, nu autoarea, dezvelindu-şi într-un veritabil manifest imagistic sânul extirpat, cu o privire ce te poate face să îţi imaginezi că şi-a muşcat singură din sân precum un şarpe coada, nu putea decât să-i stârnească într-un fel sau altul pe reprezentanţii autenticismului tot mai nud al poeziei actuale, demonstrativă până în pânzele albe. Şi chiar despre acest volumaş va fi vorba în eseul de faţă.
Claudiu KOMARTIN – Material radioactiv
Intimitate (Charmides, 2013) de Angela Marcovici este cartea clandestină a unuia dintre cei doi sau trei poeţi români contemporani care vor rămâne.
Printre cunoscătorii pasionaţi ai poeziei recente, nimeni nu o poate ignora pe Angela Marinescu (fie că o consideră un nume mare şi un reper, fie că îi repudiază poezia intensă, excesivă, „neagră”), ea este una dintre vocile majore ale ultimelor decenii, cu o faimă destul de târzie în raport cu prestigiul multora dintre autorii alături de care a debutat cu mai bine de 40 de ani în urmă (cu o carte, de altfel, întru totul remarcabilă, Sânge albastru, din 1969). A.M. a rămas ea însăşi de la un volum la altul şi a avut o influenţă decisivă asupra unei bune părţi a poeziei scrise la noi după Revoluţie. Citește în continuare →
Andrei MOLDOVAN – Sângele albastru al poetei
Nu este lipsit de interes să revezi începuturile poetice ale unui scriitor precum Angela Marinescu, mai cu seamă că apariţia a trei volume de opere complete, dublată de mărturisirea că nu va mai scrie poezie invită la consistente evaluări în care, de cele mai multe ori, greutatea cade pe rezultatele unei deveniri lirice. Poeta însăşi afirmă că debutul său poartă semnele unor căutări, cu accente pe care mai degrabă le-ar da uitării, cum ar fi prezenţa frecventă a melancoliei, să zicem. Nu vom urma neapărat opiniile poetei despre propria-i creaţie, exprimate în câteva eseuri, dar şi în interviurile date. Despre Angela Marinescu s-a scris mult şi s-au emis judecăţi critice de o mare diversitate de-a lungul carierei sale scriitoriceşti de aproape patru decenii. Dacă autoarea afirma: „Primele mele patru volume, Sânge albastru, Ceară, Poezii şi Poeme albe sunt de un inefabil, ca să zic aşa, indestructibil. Acolo am făcut şi nu am făcut poezie. Acum nici nu mă mai recunosc în ele, deşi am păstrat, în parte, o oarecare naivitate, ca oricare om care e dotat şi cu aşa ceva. Eu, însă, am evoluat.” (România literară, 2004, nr. 23, interviu realizat de Filip-Lucian Iorga), Nicolae Manolescu este ferm când spune că întreaga creaţie a poetei este „remarcabil de unitară”, admiţând că există doar „unele modificări de atitudine sau de tonalitate” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5secole de literatură, Editura Paralela 45, p. 1080). Cunoscând opiniile autoarei exprimate în eseuri, ca şi în interviul mai sus citat, N. Manolescu precizează, pe bună dreptate, încă de la început: „Nimeni nu se aşteaptă să existe o concordanţă strictă între lirica unui poet şi punctele de vedere teoretice pe care el le-a exprimat: cu toate acestea, ar fi cel puţin la fel de ciudat să nu existe absolut nicio legătură între unele şi altele.” (Ibid.) Citește în continuare →
Florin-Corneliu POPOVICI – Autoscopia suferinţei
Angela Marinescu reprezintă pentru poezia românească, tot ceea ce reprezintă Max Blecher pentru proza interbelică. Ceea ce îi uneşte pe cei doi, dincolo de scriitura sub semnul suferinţei, este uluitoarea capacitate kafkiană de „a se instala în nenorocire”, aşa cum inspirat detecta Ovid. S. Crohmălniceanu esenţa Inimilor cicatrizate. Sub aspectul mesajului tern, sumbru, făcând abstracţie de forma scriiturii, Subpoezie (poemul care dă titlul celor două masive volume adunate sub auspiciile operelor complete) este un fel de Inimi cicatrizate în versuri, un Corp transparent în care biografia scriitoarei este „la vedere”, fără ascunzişuri şi fără ocolişuri, după cum este şi fotografia alb-negru din debutul volumului întâi care o înfăţişează pe Angela, cu sânul drept extirpat, consecinţa unei masectomii. Există două posibile explicaţii ale semnificaţiei titlului: una, prin care poeta îşi plasează cu bună ştiinţă poezia pe un plan inferior, pe un plan secund, la nivel de „dedesubt”, de underground, de minuspoezie (a se vedea tonul melancolic, devitaliza(n)t, lipsit de bucuria lui a fi), de poezie care nu se recomandă a fi citită pe stomacul gol sau în plină exuberanţă; a doua, datorită „contaminării” poemelor cu biografia poetei, de unde şi poezia „masectomică”, ecorşată, lipsită de lirism, de po(i)etic. În ambele sensuri, este vorba de o poezie „masculină” (deloc întâmplător, obsesia masculinului, dorinţa de a se fi regăsit în postura virilă a sexului opus, traversează întreaga poezie în discuţie), de femininul masculinizat: „mă simt vinovată că nu am fost/de la început/aproape un bărbat” (Fuga postmodernă XIV). Citește în continuare →
Ioana Zenaida ROTARIU – Feminitatea devastată de întuneric
În concepţia criticului Eugen Negrici, literatura feminină este „un alt concept confuz, deci comod şi util”1 şi, după cum tot criticul susţine, „nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente valabile pentru a ataşa un sex anume literaturii. Lesniciosul, avantajosul concept al «literaturii feminine» a perturbat şi perturbă – ca orice falsă problemă – percepţia criticilor români, dar o face într-o măsură care ne trezeşte antipatia.”2 Având dovada afirmaţiilor tranşante ale lui Negrici, putem intui că acest demers poate fi aplicat, în viziunea criticului, deopotrivă prozei, cât şi poeziei feminine. Pe de altă parte, într-unul dintre cele mai recente volume de teorie, eseistică, interviuri şi critică, Radicalitate şi nuanţă, Mircea Martin atrage atenţia asupra noţiunii de nuanţă. În cartea publicată în 2015 la editura Tracus Arte, Mircea Martin simte nevoia unei delimitări şi definiri personale privind radicalitatea şi nuanţa în cadrul teoriei literare – „Apelul la nuanţă are tocmai rolul de a face tabloul viu, de a propune o interpretare coerentă, credibilă, nu o schemă aplicabilă în orice timp, loc ori situaţie. Nuanţarea presupune o atenţie distribuită asupra cât mai multor detalii, dar şi asupra raporturilor acestora cu întregul. Altfel spus, discriminarea trebuie să fie urmată de integrare, disocierea de asociere, o asociere unificatoare şi verificatoare totodată.”3 Trebuie întâi să înţelegem detaliile şi să identificăm diferenţele pentru a putea determina specificul unei opere/ autor, modul particular al unei scriituri şi apoi integrarea într-un context, curent, orientare dominantă. Am considerat necesară o anumită rigoare şi delimitare atunci când vorbim despre poezia feminină, cu inevitabilul contrapunct – poezia masculină, în primul rând, pentru că unul dintre cele mai eficiente modele ale cunoaşterii este prin comparaţie, pentru a distinge ceea ce este specific şi totodată unificator pentru două poetici şi în al doilea rând, pentru că, de-a lungul timpului, fenomenul poetic al aşa-numitei „lirici feminine” a avut la bază modele şi influenţe literare distincte, cuprinzând structuri variate din punct de vedere tematic, stilistic şi estetic.
Rita CHIRIAN – Autostrada cataclismelor
Unul dintre riscurile canonizării unui scriitor este acela că nimeni nu mai simte atracţie pentru surse: arheologia literară este muncă anostă, de scormoneală prăfuită şi de arhivofilie foarte anacronică. De obicei, e destul ca o Autoritate Critică să-l prindă în piunezele superlativelor, că aproape niciunul dintre comentatorii ulteriori nu mai scapă din capcana absolutizării. Şi în felul acesta începe osificarea: nu i-a scăpat niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Jocul ignorării caracterului relativ al valorilor îşi arată chipul hidos şi în desenul în negativ: dacă există o opoziţie faţă de statuările anterioare, atunci ea se manifestă printr-o negare inflexibilă, totală, împrietenită cu linşajul. Acestei lapidări nu i-a scăpat, din nou, niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Am reluat fraza, aşa încât în memorie să ne fie trezite toate inepţiile care s-au formulat, de-a lungul timpului, despre fiecare dintre cei pe care i-am menţionat. Cultul superlativelor merge în ambele sensuri: şi îmbrăţişarea, şi lepădarea se fac cu aceeaşi risipă afectivă şi cu mai puţină conştiinţă critică. Decenţa, discreţia, discernământul, chibzuinţa au fost pentru totdeauna alungate de la porţile Orientului. Drumul dintr-o parte a spectrului în cealaltă e mai scurt decât ai crede, aşa că avem de-a face cu noi pisici ale lui Schrödinger, Nichita Stănescu este şi genial, şi patibular, Mircea Cărtărescu este şi cel mai mare scriitor român din ultima jumătate de veac, şi un vândut care-şi merită vitriolul etc. Cum stă treaba însă cu Angela Marinescu?
Georgeta MOARCĂS – Angela Marinescu, portret de tinereţe: artist şi victimă a poeziei
