ARGUMENT. De la Ana la Angela
Autor / VATRA
Poeme de Iulian Boldea, Constantin Pricop, Cora Botezatu, Ramona Băluțescu și Doina Pologea
Iulian BOLDEA
întotdeauna
întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri
că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe
că universul se recompune în fiecare dimineaţă
din cioburile universului de ieri
am crezut că metafizica e rodul unei înserări
sau al unui rest nenumit de uitare
am crezut că visul pipăie imposibilul mai temeinic
decât gândirea trează golită de irealele noastre trăiri
întotdeauna am crezut că durerile
ne aparţin prea puţin
nouă celor care le îndurăm
şi că viaţa trece pe lângă noi
penumbră sensibilă
a tot ceea ce am negat
vreodată
CE-AM FI DAC-AM ȘTI (extrase din textul de spectacol)
Ce-am fi dac-am ști analizează teatral evenimente de protest și rezistență din anii ‘20, ’30-’40, ’70-’80 și ’90, construind o istorie de coliziune cu istoria oficială, subjugată de clișeele ideologiei dominante, și, totodată, o istorie de protest împotriva felului în care clasele sociale oprimate au fost percepute și reprezentate în discursul public din România.
Textul spectacolului Ce-am fi dac-am ști a fost scris în urma unei perioade de documentare care a presupus o cercetare amplă a unor dosare și documente din Arhivele Naționale Centrale, interviuri, consultarea unor volume autobiografice și a unor volume de analiză istorică și economică. O parte dintre aceste documente sunt citate în text sau au servit ca sursă de inspirație pentru scene din text.
Textul este structurat în cinci părți: o primă parte centrată pe evenimentele din 1918, o a doua parte pe procesul și moartea activistei Haia Lifșiț în anii 1920, o a treia parte care cuprinde mărturii ale unor femei care au activat în grupări anti-fasciste și comuniste ilegale în timpul războiului, o a patra parte axată pe autobiografia muncitorului Vasile Paraschiv care critică regimul socialist dintr-o perspectivă de stânga, și o ultimă parte care documentează lupta anti-privatizare în anii 1990 și uciderea liderului de sindicat Virgil Săhleanu.
Între aceste părți, în textul spectacolului au fost inserate fragmente din cartea lui Iuliu Neagu-Negulescu, Arimania sau Țara bunei înțelegeri.
Textul spectacolului este o creație colectivă la care a participat întreaga echipă a spectacolului și a fost jucat de performerii Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea, Andrei Șerban.
Echipa spectacolului Ce-am fi dac-am ști este formată din: Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Adela Iacoban, Mihaela Michailov, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea, David Schwartz, Ionuț Sociu, Andrei Șerban, Marius Bogdan Tudor.
Spectacolul a avut premiera în octombrie 2015, la Centrul de Teatru Educațional Replika din București, ca parte din Platforma de Teatru Politic 2015.
Radu ŢUCULESCU – VODKA! sau INIMIOARE PENTRU CÎINI
Personaje:
MIRIAM
BETINA
POŞTAŞUL
O cameră trăznită. Amestec de bucătărie, living, dormitor. Fantezia scenografului poate zburda în voie. La bună înţelegere cu regizorul, desigur…
Miriam intră în scenă cu două pungi mari din hîrtie pline de cumpărături. Le trînteşte pe masă.
Marian ILEA – Ultima noapte de dragoste la Londra
Draga mea Ada, aşa cum cunoşti şi cum ţi-am mai spus, la Londra, unde locuiesc, mai precis în cartierul Wembley, îmi merge bine şi ar mai încăpea.
Dar cunoşti foarte bine acest lucru deoarece de o săptămînă stăm împreună într-o cameră din casa asta cu cinci camere, unde sîntem ca şi acasă deoarece mai locuim împreună cu alte patru familii din Baia-Sprie. Ai putut să observi că noi avem baia şi duşul separat de ceilalţi şi doar bucătăria e la comun.
Nu am avut lipsă de intimitate, dragă Ada, în zilele astea care au trecut de la venirea ta la mine. Am făcut sex şi am povestit mult chiar dacă randamentul meu la servici a fost în scădere.
Draga mea Ada, te-am ascultat vorbind în fiecare seară, te-am văzut plîngînd deoarece ai vrut să-ţi descarci sufletul de necazuri pe care eu nu le am şi m-am trezit cu sufletul meu plin de necazurile tale. Eu lucrez de dimineaţă pe autocarul chinezilor. Mă duc la aeroport unde preiau grupul de turişti din Hong-Kong… că ăştia călătoresc mult… rar prind cîţiva chinezi din China. Toată săptămîna asta cît am stat împreună, nu m-am dus cu grupul în excursii ca să dorm în Bath sau la lacul Windermere, că i-am zis patronului că ai venit tu. Mi-a tras cu ochiul şi mi-a arătat ceva urît cu degetul chinezoiul… că am vrut să-i dau în cap cu pumnul. Dar m-am abţinut că-s greu la mînă şi ăla e unul mic de statură.
Melania BANCEA – 11. Propunere
Toamna se aşternuse peste oraş pe nesimţite. Dimineaţa, în drum spre birou, îmi plăcea să împrăştii frunzele moarte de pe trotuar cu picioarele şi să îmi închipui că sunt un fel de spărgător de gheaţă înaintând anevoie dar neabătut spre cercul polar. Plecam de acasă mai devreme cu o oră pentru a evita aglomeraţia matinală, cetele de şcolari gălăgioşi, şirurile lungi de maşini care lăsau în urma lor dâre irespirabile de gaze de eşapament. Încercam să nu mă gândesc la nimic ci doar să absorb frumuseţea efemeră din jur, deşi toamna nu este chiar anotimpul meu preferat; mi se pare o entitate profitoare, care începe prin a se lăuda cu roadele altor anotimpuri şi sfârşeşte dramatic, într-o explozie de culori şi senzaţii. E ca o femeie care-şi trăieşte ultimele zile ale unei frumuseţi inutile. Stearpă în esenţa ei, depresivă şi definitivă, înaintând inexorabil spre vârsta senectuţii albe.
Oana era plecată la facultate iar Fătu reuşise cumva să-şi ocupe şi bruma de timp liber, acceptând să antreneze echipa de nataţie-juniori a oraşului. Venea acasă după ce adormeam eu iar dimineaţa îl lăsam dormind, aşa că aproape că uitasem cum îi sună vocea. Nici curăţenie nu prea era cazul să fac într-o casă al cărui unic locuitor păream a fi. Începea parcă să-mi lipsească dezordinea pentru care îi bombănisem pe ai mei ani de zile. De gătit, ce să mai vorbesc. Nu aveam pentru cine. Dintotdeauna am mâncat frugal, aşa că mă mulţumeam cu ce se găsea prin frigider, rareori încropind câte un fel de mâncare pe care-l aruncam după câteva zile aproape neatins. După un timp am ajuns la concluzia că e mai bine să iau din când în când, de la restaurantul-hotel din centru, un „meniu al casei” care-mi ajungea pentru două-trei zile. Nu era grozavă mâncarea lor, dar era cel puţin gătită şi relativ ieftină.
Viorel MARINEASA – (Du bist ein Ecker…, du bist ein Ecker…)
Ca din întâmplare, Sendi se întâlnește cu Pacă, tăticu’ fotografilor refuzați, la intrarea în cafeneaua de lângă agenția TAROM. „Ai adus?” „Nu, mă, n-o mers, o fost directoru cu ochii pă ea, că, cică, astea au regim special, îs la schimb cultural.” „Nu ești bun de nimic, răbufnește Sendi, m-ai făcut să mă cer de la servici. De fapt, nici nu m-am cerut, am plecat pe șestache. Mă dezamăgești încă o dată!” „Hai bă, că te-am păcălit.” „Cu mine să nu te joci. Nu-ți permit! Știi că mă prepar afectiv, iar balansările mă agită. Nu gust sortul ăsta de poante. Cum nu suport nici bancurile fizice.” „Să nu ne ginească Narcis, știi că-i obsedat. N-am chef dă gura lui mare și nici nu vreau să saliveze prăstă pagini. Dăjeaba ț-o zâs că păntru iel primează iesteticu, că tot pă goliciuni să concentrează. Cân’ vinie, fășiem convenție, mă Sendi, mă văruț, iuta zdup cu obiectu în tașcă!” „De acord. Știu ce înseamnă să păstrezi un secret. Dar cunosc și reversul: asta poate fi o scuză pentru cele mai mari măgării.” Deocamdată nicicare nu comandă nimic. Au prins o masă într-un colț și încep să răsfoiască. Sendi își înalță umărul drept pentru a întregi conspirativitatea. Revista redegistă (adică din partea sovietică a Germaniei, cum tot îi place să repete) e profilată pe fotografie și vine o dată pe lună, prin poștă, la Clubul Artelor. Hârtia nu are cine știe ce calitate, totuși, vorba lui Sendi, „îți clătești un pic ochii” cu imaginea vreunui aparat PENTACON de ultimă oră, însoțită de o artilerie a deslușirilor tehnice, dar și cu răsfățul impecabilelor poze alb-negru, iar simțul artistic al privitorului tresaltă atunci când ajunge la cele numite simplu Akt, nuduri feminine făcute la meserie în poziții și în ambianțe expresive. „Uite că la ei se poate, cu tot cu STASI și cu rușii pe capul lor, numai idioții noștri au ridicat pudibonderia la rang de doctrină politică”, și Sendi nu se mai abține, fornăie, scuipă, mugește. „Să fii tu sănătos, Sendi dragu, io m-am preumblat pră la ei cu oneteu, cu agenția dă turism, comunismu nu i-o retrogradat ca pră noi, altă clasă, tovarășii ăia puși dă ruși ca să-i conducă îs oricum mai domni, nu nișce mocofleți șî nișce încuniați ca gașca lu Păpucariu Ăl Scornit. Citește în continuare →
Andreea POP – Retorici dezinhibate
Cu mult nerv și volubilitate parodică debutează Octavian Perpelea în Cu dricul pe contrasens. Predispoziția fundamental cinico-ironică a poemelor semnalizează în direcția unui proiect liric în răspăr cu orice tentativă de confesiune tensionată directă, abandonată în favoarea consemnării incandescent-eruptive, cu impulsuri (auto)distructive. Rezultă de aici o retorică inflamată în toată regula, incisivă și amatoare de mici fibrilații sarcastice, pe care poetul o pune la bătaie cu vervă și avânt beligerant: „1000 de cuvinte așteaptă/ la poarta buzelor tale/ îți freamătă prin salivă/ tapetează gura/ îndopată cu bomboane de napalm// […] 1000 de cuvinte într-un/ montagne russe/ o cursă nebună fără frâne/ rostogolindu-se/ spre o uriașă portavoce// 1000 de cuvinte pregătesc/ un discurs nihilist care/ să arunce lumea în aer/ & să instaureze o nouă barbarie// ca și cum un demiurg îndrăgostit/ de expresionismul abstract/ s-ar apuca să creeze din nou/ lumea”, Tyler Durden. Insurgența aceasta programatică a versurilor lucrează oarecum în contrapunct cu spectacolul derizoriu, banalizat, al cotidianului care stă la baza coregrafiei lirice.
Al. CISTELECAN – Ut pictura poesis (Cuvînt înainte)
Deși nu face aici, în Imaginaria*, lucruri nemaifăcute pînă acum (de alții și chiar de ea însăși), pariul riscat de Cora Botezatu nu e mai puțin temerar și nici lipsit de valențele unei anume unicități. De pe vremea sincretismelor artistico-religioase, poezia și pictura au fost mereu arte care s-au străduit să trăiască în simbioză (iar uneori chiar au făcut-o); poate nu o simbioză atît de profundă precum cea dintre poezie și muzică, dar una vitală – cel puțin într-o măsură – pentru fiecare din ele. În orice caz, dimensiunea picturală și descriptivă a poeziei e una decisivă și de fundament (fie acesta de tip imaginar/vizionar, fie de tip realist). Iar libertatea imaginativă a fiecăreia, cel puțin de la edictul lui Horațiu încoace (care le dă, în egală măsură, poeților și pictorilor – în primă instanță, deși apoi le pune cîteva îngrădiri – ”putere” ”orice să-ndrăzneasă de-a pururi”), a fost nu doar nemărginită, ci și entuziasmată de necunoscut și de traversarea oricărei limite, făcînd vizibil și dicibil invizibilul și indicibilul și aventurîndu-se cu același elan în himerice. Consanguinitatea imaginativă a celor două a și creat nostalgia contopirii lor totale într-o nouă artă – la noi, bunăoară, prin ”pictopoezia” lui Voronca și Victor Brauner, la alții prin alte inițiative și mai reușite (de la caligrame la mandale ș.a.). În fine, ce să mai pomenesc de lunga istorie în care au servit fiecare de sursă de inspirație pentru cealaltă! Ultimul caz notabil de acest gen l-a reprezentat, în poezia noastră, eleganta plachetă cu Rugăciunile pictorilor a lui Dan Damaschin (Editura Palimpsest, București, 2005), o suită de revelații și imnuri picturale transpuse în cuvînt. Dar cazul Corei Botezatu e mai special – și aici se concentrează (pe cît știu eu, dar nu știu atîtea cît să garantez că n-o mai fi existat vreun precedent) unicitatea lui: Imaginaria e transpunerea în cuvinte a unui ciclu pictural realizat de Petru Botezatu, soțul Corei Botezatu, pictor prea bine cunoscut spre a mai fi nevoie de spus ceva despre el (și oricum, n-am eu calificarea cuvenită). Avem, așadar, de-a face cu un parteneriat imaginativ și spiritual care întregește – ca să zic așa – parteneriatul existențial al celor doi; o probă de maximă empatie, dusă pînă la o virtuală identificare în sublimarea artistică.
Veronica ZAHARAGIU – Resuscitarea esteticii autenticităţii
