Constantin ABĂLUȚĂ
8 poeme simple
Autor / VATRA
Andreea POP – Cronicile marțiene
Coregrafiile cu care debutase Andrei C. Șerban anul trecut la editura Charmides sunt niște insurecții efervescente consumate pe fondul unui scenariu postuman. Născute în intimitatea eprubetei și a aparatului RMN (amintesc, pe alocuri, de „nostalgiile planetare” pe care le scria un Ovio Olaru în 2014), poemele funcționează după o logică de tip HTML, construite, adică, în ce au ele mai esențial, sub forma unor comenzi care încifrează vidul existențial.
Supuse unei sintaxe abrupte, viziunile care rezultă de aici au, mai toate, aspectul unor „iluminări” mecanice. Cu o vocație cerebrală, aproape clinică prin incizia ei, își regizează poetul toată această „cronică” alienantă. Aici e de găsit, poate, trăsătura cea mai evidentă a poeziei pe care o scrie Andrei C. Șerban, într-o predispoziție organică pentru epurarea oricăror striații, pe care le topește într-un discurs perfect lucid și dezinhibat, „la rece”, despre „creier & suflet” și „umanitate & feromoni”. Citește în continuare →
Cornel NISTEA – O poezie a maturităţii depline
Bună parte dintre poemele lui Kocsis Francisko*, publicate în volumul Teste de identitate, le citisem o dată primite prin e-mail, iar a doua oară când am fost responsabil de număr al revistei Discobolul a sfârşitului de an 2015. Ţin cartea lui Francisko pe masa de lucru de două luni şi mă tem să mă apuc de citit, pentru că de fiecare dată poemele lui îmi răvăşesc sufletul. Acum nu mai am scăpare şi-ncep cu Povestea de seară de pe ultima copertă, când „Linda se sălta pe genunchii mei/ şi de-acolo striga lumii să se astâmpere,/ de acolo striga buzelor mele să mai aştepte/ cu povestea până se cuminţesc şi greierii”…, o poveste datată 3-4 iulie 1986, ca în volum să citesc poeme recente: Octombrie 2012, Octombrie 2013, Octombrie 2014, iar la pagina 85, Octombrie 2015, ziua 5. Gândul mă duce desigur mult înapoi, provocat desigur de Povestea de seară, în care iubita poetului „râdea de parcă ar fi trecut prin gândul ei/ o orchestră cu o sută de castaniete”, şi „roiul de sunete zglobii se hârjonea/ în auzul meu pe-ndelete”, la poveştile din celelalte volume de versuri ale poetului scăpate să nu fie distruse de furia autorului în anii tinereţii, când Kocsis Francisko îşi făcuse obiceiul, deloc comod, de-a trăi în mod repetat prin poezie, imprevizibil, aducând în volumele sale poezii din diferite perioade de creaţie, unele recuperate din te miri ce dosare, file cu poezii uitate prin vreo carte. Acum însă poemele din această plachetă sunt creaţii recente, titlul volumului Teste de identitate ispitindu-ne la mai multe opţiuni interpretative, din care nu excludem nici autoironia, măcar că în substanţialitatea sa cea mai intimă Kocsis este un poet al transcendenţei, metafizica manifestându-se în tribulaţiile existenţiale dincolo de raţionalul la care adeseori poetul e întâmpinat de „contrariul”, de „nostalgia după un dar pierdut”, ceea ce făcea încă de copil, când vorbea „cu gâzele şi cu firele de iarbă”, cum constată el în poemul Nicidecum nu-i uşor din debutul volumului, cu nu puţine elemente de ars poetica, când vorbeşte despre „colosala diferenţă de limbă” sau când „fiinţa lui nu-i cu totul dincoace de mister”.
Concursul de proiecte de management pentru ocuparea postului de director – manager al Redacţiei revistei „VATRA”
Update – 11.08.2016: Rezultat concurs Vatra
Consiliul Judeţean Mureş organizează concurs de proiecte de management pentru ocuparea postului de director – manager al Redacţiei revistei „VATRA”. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Despre configurarea unui gen: literatura de călătorie
Revizitarea istoriei literaturii ori, mai degrabă, a unei literaturi aparent periferice, de graniță, a jurnalului de călătorie, a memoriilor și, prea puțin, a ficțiunii din perspectivă tematică constituie, la o primă vedere, argumentul celui mai recent studiu al profesorului bucureștean Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română. Or, pretextul unei istorii literare deficitare deschide portițe subversive către un întreg parcurs al literaturii de călătorie, pe alocuri fragmentat și insuficient documentat, alteori ignorat sau neînțeles. De la începutul secolului al XIX-lea până în perioada interbelică, Anghelescu nu urmărește doar transpunerea experienței autentice în scriitură, ci și felul în care privirea admirativă se restrânge când unghiul și obiectul ei se modifică. Iluzionarea inițială sfârșește ca autoiluzionare conștientă în momentul trecerii dinspre mirajul occidentului al pașoptiștilor către luciditatea și nevoia autenticității a unui Mihai Sebastian sau Camil Petrescu.
Emanuel MODOC – Armele de luptă ale avangardei
Probabil cea mai importantă recuperare a avangardei în literatura română a avut loc în anii 2000. Scuturat, relativ vorbind, de morbul comunismului, precum și de convalescența postcomunistă, spațiul literar autohton reușește, odată cu trecerea în noul mileniu, să reviziteze curente literare cu un profund aspect ideologic (și, mai mult, de stânga), cărora critica imediat post-revoluționară a refuzat sistematic să-i redimensioneze contextul. Revizitarea avangardei românești din perspectivă ideologică a fost un demers început abia în anii 2000, odată cu studiile unor Paul Cernat, Rodica Ilie, Dan Gulea sau Ovidiu Morar. Acesta din urmă demonstrează, în cel mai recent volum al său, Literatura în slujba revoluției* că o relectură a avangardei românești (și a avangardei în general) poate fi posibilă și extra-literar, urmărind nu atât aspectele legitimatoare estetic ale principalelor texte programatice avangardiste (critici precum Adrian Marino, Ion Pop și, mai târziu, pe urmele acestora, Rodica Ilie, au constatat valoarea de literatură a discursului programatic avangardist, precum și felul în care manifestele avangardei românești depășesc limitele discursului de intenționalitate programatică și alunecă în spațiul literarității), cât cele ce țin de strategii de revendicare/cucerire discursivă a puterii. Așadar, o cheie de analiză identitară a manifestelor avangardiste.
Al. CISTELECAN – Contemplația ironică
Melancoliile asediază din toate părțile primele valuri de echinoxiști. Ce-i drept, asediul e cu atît mai insinuant (și mai insidiant, dacă am voie) cu cît terenul era pregătit mai dinainte ba prin culturi melancolice temperamentale, ba printr-o lirică predispusă să se melancolizeze prin reflecție și contemplație. Mai toți echinoxiști timorați în tinerețe de real și refugiați în bibliotecă s-au trezit că realitatea dă peste ei și acolo și s-au văzut copleșiți de o melancolie existențială pe care încearcă s-o valorifice printr-o procesare ironică. Tonul l-a dat, cum era și de datorie, Ion Pop, dar drog melancolic luau, fiecare pe contul lui, și Dinu Flămând și Ioan Moldovan și Traian Ștef și Ion Urcan, ba chiar și cel mai temerar fantezist al Echinox-ului – Viorel Mureșan. Nu sunt departe, în ultimele scene, de melancolizarea propriilor fantasme nici poeții zgîlțîiți de frisoanele informului (Ion Mureșan și Aurel Pantea) sau de cele ale iluminării (Adrian Popescu, Dan Damaschin), dar la ei melancolia e doar de coloratură, nu chiar structurală. Măcar Ion Urcan s-a născut melancolic, după cum remarcam în Ad usum Delphini (Editura Echinox, Cluj, 1994), unde melancolia era ascunsă (cît să se vadă) sub un strat de umor și după o perdea de detașare. Și așa a rămas pînă azi, cînd scoate – în fine!!! – un al doilea volum – O seară la restaurant*. Ce-l va fi ținut pe loc atîta vreme, doar poetul știe, căci felul lui de a scrie nu se bizuie pe dificultăți insurmontabile, ci, dimpotrivă, pe nonșalanță, colocvialitate, narativitate, toate strategii pentru o punere în scenă a melancoliei. N-aș zice că s-au schimbat multe în cei doisprezece ani nici în atitudinea poetică (o contemplație ironică a realului), nici în funcția discretă a imaginarului (Urcan joacă pe notație), nici în viziunea sceptică (deceptivă în fond, dar tonifiată de umor) sau în combinația de candoare și caricatural. Dar firește că organizarea efectelor e acum mai subtilă, ironia contemplativă e mai cu ritual și majoritatea poemelor se constituie într-un ceremonial de ironizare. Ironie cu autoironie, montaj cu umor al secvențelor și – pe sub ele – o mîhnire existențială travestită în vervă. Căci poet de vervă a fost – și a rămas – Ion Urcan; nu o vervă ludică, de pură inventivitate (deși dă și ea probe) sau gratuită, ci o vervă de autoapărare, o sublimare în seninătate a frustrărilor și tristeții de substrat, o eschivă din fața agresiunii cotidiene. Cam asta și e rețeta de melancolie: sublimarea suferinței în surîs, relativizarea a tot ce amenință să devină prea grav și prea greu de dus; pe scurt, șarjarea melancoliei, dar fără a o primejdui.
Alex CIOROGAR – Dimensiunea politică a experienței estetice și discursurile decliniste
Înainte de a intra în detalii, aș vrea să atrag atenția asupra câtorva considerații de ordin general, schițând liniile centrale ale contextului argumentativ. E vorba de articularea, în primul rând, a două tipuri de demonstrații – una venind din zona teoriilor estetice și artistice, cealaltă din zona studiilor literare. Ce le aduce împreună e atât noțiunea de experiență estetică, cât și problema crizei/crizelor. Plecând de la observația lui Yves Citton1 privind definiția crizei ca unul din principalele mituri ale contemporaneității, aș zice că depășirea discursurilor decliniste (realizată deja?) presupune relocalizarea atenției noastre dinspre viteza, înspre direcția necesară depășirii lor.
Abandonul paradigmei formaliste a studiilor literare – mă refer, în termeni generali, la toate versiunile structuralismului și ale poststructuralismului – a avut ca efect repudierea unor întrebări (Ce este literatura? Cum poate sau trebuie ea interpretată?), specifice anilor ’60, ’70, respectiv ’80 și adoptarea altora (De ce să studiem literatura? Pentru cine? La ce bun?), pe parcursul anilor ’90-2000. Nu ne mai interesează, cu alte cuvinte, ce, cum și de ce se scrie, ci, mai degrabă, de ce se citește? Desigur, nu e prima dată când sunt ridicate aceste întrebări, însă cauzele sunt altele și, în mod analog, răspunsurile istorice nu mai sunt valabile2. Problema, pe scurt, e cea a modurilor în care, pentru a folosi o formulă cunoscută, spectrele formalismului bântuie (încă) cuprinsul metodologic al celor două discipline (studii literare, estetică). Caracterul paradoxal al contribuțiilor recente constă în încercarea lor janusiană de a propune diferite manifeste evitând, în același timp, angajările de tip avangardist.
Ioana ȘERBAN – Ceară și bronz (fragment)
Nu i-a plăcut acel apartament. L-au cumpărat când ea avea șapte ani, s-au mutat acolo în ‘98. Pe atunci, nu aveau bani să-l mobileze cum trebuie: în sufragerie, erau o masă mică rabatabilă, un pat care putea servi – histrionic – și de canapea, o măsuță cu un televizor. Nu exista lustră, ci un bec atârnat flasc de tavan. Când veneau musafiri, mama ei înghesuia paharele, scrumiera și farfuriile cu prăjituri pe un taburet din bucătărie. Mai erau și două cornize pe care mama le-a întins inventiv pe orizontală, pe post de etajeră încropită, sub care stăteau cataloage din colecția Arborele Lumii. „N-avem bibliotecă, de parcă noi ne-am păzi de cărți ca de râie!”, gândea Aril. Ceilalți colegi și prieteni aveau bibliotecă – din acelea standard și oarecum kitsch, admitea și ea, ticsite cu veselă, bibelouri, vaze cu flori artificiale și vreo piramidă Feng-Shui. Dar era acolo – și poate, alături, și vreun mini-bar. Lui Aril îi era rușine să-și invite colegii la ea acasă. În ruptul capului, nu le-ar fi mărturisit de ce. Mai târziu, în fața celor pe care totuși îi aducea acasă, se lăuda savant: „Ah, ai mei sunt într-o pasă dadaistă – vor ca-n locul bibliotecilor să avem cornize – e și ușor a la Picasso!”. Iar pe colegi, uluiți de acele tendințe complet străine lor, îi delecta asta, „Uau!”…
„Nu mi-a plăcut casa, iar acum o pierdem…”
Dan STANCA – Omor calificat
