Autor / VATRA
Vatra, nr. 6/2016
Nora IUGA – Poeme
hai să fugim
frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.
Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”
– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.
– Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.
– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?
– Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!
Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic
Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.
0. La ieșirea din vechiul regim, învățămîntul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani. Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano. Sînt rezultatele „filosofiei educației” lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățămîntului” și „triada învățămînt – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vîrstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate. Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Tăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu. O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală doar în sate isolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, în sensul unui executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont. Excepțiile cîte au fost – și au fost! – sînt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și a eforturilor personale de dezvoltare decît al regimului și al sistemului său de educație.
Ioan MOLDOVAN – plaur
Te visez lucios şi cafeniu
În vis eşti mai viu
decât mine
Mai bine
nu mai visez, decât să fiu
doar miere de albine
Nimeni nu mă sună, alo!
Nimeni nu mă cunoaşte în burg.
Trece vineri. Mişto!
Stelele-s plânse ca apele
în amurg
Vatra, nr. 5/2016
Cristina TIMAR – ”Se surpă în noi aparențele…”
Aurel Pantea și blazonul său – modern, hipermodern ori postmodern?
O înserare nepământeană, ultimul volum de versuri marca Aurel Pantea, e totodată şi un debut. Debutul unei ascensiuni. E volumul care pare să fi mişcat poezia lui Aurel Pantea, înţepenită de mult timp în cotloanele întunecate ale fiinţei, în care a fost trasă fără putinţă de împotrivire şi de unde a expediat nenumărate telegrame ale descompunerii către semenii prea siguri de propria vieţuire. El a fost şi este cam singurul nostru poet care a coborât cu atâta obstinaţie în bolgiile fiinţei, un Iona înghiţit de nenumărate ori de chitul uriaş şi expulzat de tot atâtea ori, punându-i-se în cârcă acelaşi mesaj terifiant. Care, fiind atât de incomod, a fost privit cu uşurătate şi condescendenţă, cel mult cu o înţelegere plină de compasiune pentru sărmanul poet care i-a căzut victimă. Căci lui aşa i-a fost ursita, să fie oficiantul cântecului de sirenă al neantului, până la o identificare aproape totală, cel puţin despre asta depuneau mărturie Negru pe negru şi Nimicitorul. Subiectul şi obiectul contemplaţiei se suprapuneau cvasicomplet, dar tocmai acel rest infim de coincidenţă e producător de disidenţă şi generează reafirmrea eului de pe alte poziţii. Când lucrurile păreau clasate în cazul poetului, iată că el se smulge din contemplarea devoratoare a neantului şi încearcă să se ridice, elevaţie ce părea imposibilă pentru un posedat de propriile viziuni nihiliste şi disperate. E o ridicare de-a buşilea, timidă, ce seamănă mai mult a rugăciune. Dar e rugăciunea unui brav soldat rănit şi terfelit în apele mâloase ale Styxului, care cade în genunchi mai mult de epuizare, decât de evlavie, la capătul unor bătălii crunte, în care nu se mai ştie precis cine e învinsul şi cine învingătorul. Căci el nu e doar ”ultimul taliban”1, după formula consacrată a lui Al. Cistelecan, al modernismului, sau un ”hipermodern”2, în termenii lui Radu Vancu, ci un poet care transcende categorisirile și etichetările curente, ce pălesc în fața atitudinilor de sorginte mitică pe care le desfășoară pe spații generoase poezia sa.
Iulian BOLDEA – Exilul literar românesc, între traumă şi luciditate
Etica identitară: mărturisirea ca mărturie
Obligaţia morală a criticii şi istoriei literare actuale e reprezentată, tot mai acut, de necesitatea reconsiderării (adică a considerării la justa valoare) a contribuţiei scriitorilor români ai exilului. Aceştia fac parte, fără nici o îndoială, din circuitul de valori al spiritualităţii româneşti. Ei sunt produsul matricei spirituale mioritice, pe care au purtat-o în sinele lor cel mai adânc, oriunde au fost siliţi să se oprească, cu voie, sau, mai ales, fără de voie, în peregrinările lor. De aceea, literatura română nu poate fi întreagă fără operele lor, în care realităţile autohtone transpar cu insistenţa pătimaşă a unor obsesii. Fără mărturia lor tulburătoare. Căci, în fapt, operele scriitorilor din exil s-au constituit, toate, în mărturii autentice despre o epocă malefică şi absurdă, în mecanismele sale implacabile, aceea a comunismului. Monica Lovinescu face parte dintre puţinii intelectuali români care nu au demisionat de la rigorile adevărului, de la exigenţele morale pe care le impune şi presupune actul scrisului. Cărţile sale pornesc de la premisa, cât se poate de limpede, că scrisul e povară şi clipă de graţie, predestinare şi blestem, şi, mai cu seamă, că ele sunt rezultatul ideii de etică literară.
Monica Lovinescu însăşi îşi subintitulează Undele scurte – Jurnal indirect, semn al conştiinţei implicării subiective, al intensei participări la cele scrise. Mărturia şi mărturisirea girează în egală măsură vocaţia estetică a autoarei, după cum luciditatea şi inconfortul reconsiderării reprezintă pragul necesarului şi deliberatului sacrificiu interior pe care se bazează efortul axiologic al Monicăi Lovinescu. Acest jurnal indirect constituie, de fapt, o altă faţă a interpretării literaturii române postbelice, interpretare eliberată de orice constrângeri, epurată de dogmatism, neoficială şi neinstituţionalizată, dar cu atât mai credibilă. Un revers al medaliei şi un recurs la sinceritate, o alternativă la critica, mai mult sau mai puţin dirijată, din ţară. “Literatură trăită” – am putea denumi paginile adunate sub titlul Unde scurte, pagini ce concentrează în substanţa lor momente de cumpănă şi de revelaţie, de sarcasm polemic ori de admiraţie febrilă, şi care nu sunt niciodată reci, distante, dezimplicate. În timp ce, la adăpostul unei deliberate iluzii, hrănindu-şi vanităţile mărunte, mulţi critici literari din ţară au girat, cu mai multă sau mai reţinută docilitate, farsa tragicomică a comunismului, legitimând-o, direct sau indirect, Monica Lovinescu, alături de Virgil Ierunca şi de alţi intelectuali români din exil, a privit, din exterior dar fără detaşare impersonală, o realitate agonică, o literatură fals idilistă, dogmatică, născută – cu nu puţine şi notabile exemple, desigur – din “directive” şi “circulare”, o literatură controlată cu draconică stricteţe de autorităţi.
Poeme de Matei HUTOPILA, Svetlana COROBCEANU, Sorin ANCA, Emil SUDE și Adi FILIMON
Matei HUTOPILA
în sînul familiei
