Dan C. MIHĂILESCU
Călătorie în Neuroniria
Zeii lecturii mi-au hărăzit citirea Solenoid-ului chiar în primele zile de şomaj ale sexagenariatului. Un fel de anticameră a pensionării forţate. Şi o sublimă compensaţie, de nu chiar o vindecare, pentru care le rămân dator deopotrivă destinului şi lui Mircea.
Dacă aş fi mai fi ţinut jurnal ca odinioară, aş fi scris cam aşa: „Sămbătă 5 dec. 2015. De ieri – ca un ghimpos cadou în ghetuţele Sfântului Nicolae – am încheiat colaborarea cu Pro tv. Mi s-a spus pe româneşte că enough is enough şi că, dacă vreau ceva în viitor, musai să-mi găsesc un sponsor bine chivernisit. Nu mă crede nimeni când spun că aşteptam asta de vreo zece ani, că mi se pare ceva normal din partea unei televiziuni comerciale şi că nu blamez pe nimeni. La urma urmei, toată chestia a fost o întâmplare nemaivăzută. Au fost 15 ani de bucurie neaşteptată, de plăcere plătită, revelaţii umane şi extraordinară schimbare de viaţă profesională, inclusiv personală, în modul cel mai concret cu putinţă. Ani în care ştiu bine că am stârnit stupefacţia pieţei mediatice, ranchiunele breslei şi invidia congenerilor. Ani în care mi-am întâlnit publicul pe stradă, în metrou, în pieţe, spitale, gări, aeroporturi, bănci, licee, facultăţi din toate cele trei mari provincii ale României, într-o incredibil de apetisantă uitare a lumii literare, dar fără să fi pierdut vreodată din vedere că totul e dulce amăgire şi că, deci, oricând poate să dispară ca un fum. De azi mă simt – adică sunt – liber. În loc să citesc febril una sau două cărţi pe zi, ori să răsfoiesc isteric mai multe, am de gând să rod Solenoid-ul au ralenti, aşa cum stăruiam în adolescenţă zile în şir pe câteva versuri din Hölderlin, cu Heidegger alături.
Duminică 6 dec. 2015. Am alunecat voluptuos în fosta Anomaliile mele, actualmente Solenoid. Pesemne titlul dintâi i s-o fi părut patologic, dând apă la moară celor care-l judecă de-o viaţă ca anormal, adică genialoid, de nu chiar curat paranoic în perimetrul nostru valah, o făcătură mediatică etc. Aud că Mircea ar fi spus că, dacă ai tăria să treci de primele două sute de pagini, dai de prima, apoi de a doua recompensă – şi tot aşa. Ce-i drept, senzaţia de déja lu e copleşitoare, dat fiind că-şi adună aici tot arsenalul care l-a făcut capitol de istorie literară – centrifuga referenţială, vortexul oniric (unic în literatura noastră, ca amplitudine, densitate şi forţă de stupefiere), manuscrisul ca mandala şi axis mundi, exfolierile paradisiace, levitaţia erotică, gemelaritatea hipnotică (teribilă p. 160 ş.u.), androginia (la fel de tari pp. 524-525) şi copilul alchimic, Umbra şi arhetipurile lui Jung, Orbii şi subteranele înfricoşătoare din Buenos Aires-ul lui Sábato, experienţa grotesc-delirantă de profesor în Colentina, misterul psihologic, nesaţiul eretic vizionar, labirintul cerebral şi anatomia receptată psihedelic, adolescenţa solitară, Morga lui Minovici şi muzeul ei (pp.359-396) ca pereche pentru fascinanta rătăcire din Gemenii, trimiterile la Avatarii faraonului Tla sau Egipetul (429 ş.u.), cerebralizarea sexualităţii şi senzualizarea gândirii…
Peste toate, geniul descripţiei şi, mai ales, al macroscopiei halucinogene. (Dacă-mi aduc bine aminte, Călinescu prefera „megaloscopie”, în cazul lui Eminescu).
Plus simbologia predestinării, cu întregul alai anamnetic (dinţii de lapte, misterul infernal al primei operaţii, anomalia pe nume Victor, scaunul dentar ca vehicul psihopomp, episodul Voila ş.a.m.d., tot şi toate se încarcă de semnificaţii ocult-premonitorii).
În fine, rolul uriaş, de prăbuşire luciferică, al Căderii, acea primă lectură de la Cenaclul de Luni, despre care eram predispus să cred că e o ficţiune, ca s-o văd acum documentată în cartea lui Daniel Puia-Dumitrescu O istorie a Cenaclului de Luni (v. p. 270, declaraţia lui Doru Mareş: „Prima lectură a lui Cărtărescu a fost un dezastru, a fost făcut fâşii-fâşiuţe (…) cred că s-a dus acasă cu o imensă coadă între picioare”).
Ah, s-o spun numaidecât: năucitor capitolul Vaschide: un personaj care i-ar zdrobi de invidie pe Márquez şi Llosa.
Iar dacă readună totul, asumându-şi conştient (deliberat, aş zice) prolixităţile, ce? Face asta mai puţin penetrantă lectura? Nu. Dimpotrivă, asta nu face decât să-l destindă, să-l bine-dispună întru visare pe cel familiarizat cu lumea MC, fiindcă pe neofiţi îi îmbată oricum.
Sâmbătă 12 dec. 2015. De azi am 62 de ani. De-aproape o săptămână înot, când contrariat, când extatic prin Maelström-ul lui Mircea, o carte estuar, o deltă care-i adună alchimic toate direcţiile operei şi impulsurile fiinţei, biografia şi bibliografia, egofilia şi egografia, onirism şi realism, în egală măsură o uriaşă materialitate şi un inefabil de nepovestit. Se vede o dată mai mult că-n scrisul lui se face nodul esenţial care-i leagă pe Eminescu şi Eliade. Romantismul lui funciar nu se mai ascunde printre faldurile vocabularului ştiinţific şi puzderia detaliilor ultra-realiste, ci îşi exfoliază majestuos energiile fabulatorii, reveriile regresive, strălucirile onirico-paradisiace, daimonia.
Eul e totul aici, ca la Novalis. Şi ca la Eminescu. „Eu e Dumnezeu”. Şi : „cobor în mine şi descopăr lumea”, formula novalisiană pe care am folosit-o întotdeauna când vorbeam de cărţile lui Mircea. „Lumea ca metaforă (sau trop) a spiritului”.
De cealaltă parte, când vine vorba de Bucureşti, realismul magic din romanele lui Eliade, în special fanta pentru ieşirea din timp, coborârea prin epoci către voletul fanariot şi regresia spre origini, ne arată cât de mică e distanţa dintre strada Mântuleasa şi şoseaua Ştefan cel Mare, dintre Moara lui Assan, zona Lizeanu sau Oborul lui Mircea şi perimetrul atât de iubit de Eliade, cel dintre Calea Moşilor, Armenească, Spătarului, Plantelor, Popa Soare (unde locuia Mircea Vulcănescu) ş.cl.
Musai să recitesc Visul chimeric, pariez că găsesc acolo cheia pt. Solenoid.
Luni 14 dec. Da, am găsit. (Doamne! când îmi aduc aminte cu câtă încruntare am citit prin 1984 fragmentele din eseul lui Mircea despre Eminescu, trimise de Zoe prin Nicolae Florescu la RITL, mă cufund într-un ocean de ruşine…!).
Iată cheia pentru Solenoid. O aflăm în chiar primele pagini ale Visului chimeric : „Prin poezie, Eminescu devine conştient de faptul că voiajul spiritului în căutarea adevărului este un anabasis, o călătorie spre interior, spre profunzimea structurilor psihice ale poetului. „«Adevărata cale duce spre interior» scria Novalis în Fragmente. Pentru romantic, spaţiul poetic devine propria sa lume interioară, inima sa confundându-se cu inima universului, iar imaginarul său – cu structurile imuabile ale macrocosmosului, cu Arhetipurile. Cunoaşterea de sine este adevărata cunoaştere a lumii. Atitudinea ontică fundamentală pentru Eminescu devine deci introversiunea, adâncirea în propria sa fiinţă: scopul ei este explorarea adevărului lăuntric, mister existenţial care a absorbit întreaga sensibilitate şi gândire eminesciană (…) Fascinat de propria sa adâncime, poetul coboară din ce în ce mai mult, descoperindu-şi treptat şi fragmentar structurile interioare, asemenea vestigiilor unui oraş scufundat”.
Iar în finalul postfeţei scrise pentru ediţia Humanitas din 1991 (unde Cărtărescu spune că şi-a lucrat eseul eminescian în vara lui 1978) identificarea cu Eminescu (şi cu filiaţia romantică a acestuia la romantismul timpuriu de la Jena) este net dezvăluită: „Interesul meu intim în acest volumaş creşte brusc doar când mi-l imaginez nu ca pe o scriere critică, ci ca pe un fel de poem, un loc geometric al unor obsesii şi fascinaţii comune mie şi romanticului de acum mai bine de un secol”(subl. mea).
Un şir de neînţelegeri
Dar să termin cu joaca de-a jurnalul şi să-i mulţumesc lui Iulian Boldea pentru convocarea la acest număr festiv din Vatra.
Am pomenit anume episodul cu lectura din 1984 a fragmentelor din Visul chimeric, pe când eram încă secretar de redacţie la Revista de istorie şi teorie literară, tocmai pentru a-mi aşeza mai comod capul pe butuc în vederea unei decapitări evocative.
Când am auzit de Cenaclul de Luni, eram deja ieşit din facultate şi scriam în Luceafărul cot la cot cu Artur Silvestri, Dan Al. Condeescu, Paul Dugneanu, Valentin F. Mihăescu, visând să-mi termin cartea despre Eminescu, la care am scris de prin 1978 (asta da coincidenţă) până în 1981, ea având să apară la Cartea Românească în 1982. Faptul că scriam în gazeta lui Mihai Ungheanu, neavând habar de cohorta de implicaţii, tranşee subterane şi tactici de gherilă implicate de războiul cultural dintre sincronizanţi şi protocronişti, n-ar fi în sine o tragedie, cât faptul că întreg orizontul meu cultural se orienta perfect antinomic faţă de ceea ce auzisem că ar fi lunedismul, poezia beatnicilor bucureşteni.
Copt spiritual în spuza beatificant-duhovnicească a lui Ioan Alexandru, dus cu pluta metafizică, rătăcind frenetic prin Pascal, San Juan dela Cruz, Maxim Mărturisitorul, Antim Ivireanul, sufism, orfism, Tereza de Avila & Co. şi empatizând cronicăreşte cu şaptezecismul poetic (Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Ion Mircea, Sorin Mărculescu, Grete Tartler, Mircea Ciobanu, Doina Uricariu, Dan Ion Nasta, Daniela Crăsnaru ş.a.) era de la sine înţeles că nu palpitam deloc la Auden, Ferlinghetti, Ginsberg, Snyder şi alţi beatnici. Mi-a fost de ajuns un vers din Ferlinghetti, găsit într-un articol („go fuck yourself with your atomic bomb”) ca să pricep că ronţăitorul de Rilke din mine e tare departe de „lirismul” cu pricina.
Însăşi orientarea anglosaxonă a noului val era opusă francofoniei noastre, noi fiind infinit mai apropiaţi sufleteşte de lumea „maudits”-ilor lui Baudelaire, Rimbaud şi Verlaine, decât de capcanele hohotitoare din Poe, Blake sau Dylan Thomas. Asta ca să nu mai spun că omologii noştri din Transilvania (precum Ştefan Borbély) – irecuperabil marcaţi de germanitatea cerchismului sibian şi a exchinoxismului clujean – citeau în original Jean Paul Richter, Thomas Mann, Herman Hesse ori Jünger, pe când noi, valahii, ne lăudam cu Heidegger citit în traducerea lui Jean Bauffret şi cu Lumea ca voinţă… a lui Schopenhauer în varianta Charles-Adolphe Cantacuzène.
Adevărul e că-n Bucureştiul literar circula dibaci varianta reducţionistă a Cenaclului de Luni: insurgenţă, teribilism, mimetism beatnic, ludic incisiv, şarjare, parodie, pastişare, ironie textualistă, pe scurt: neseriozitate. Golănie. Başca impetuozitatea impardonabilă a noilor veniţi de a face tabula rasa cu întreaga istorie a poeziei autohtone (minus câţiva precursori, acceptaţi seniorial).
Cărtărescu observa exact „diferenţa foarte tăioasă faţă de poetica generaţiilor precedente” în Postmodernismul românesc: „Cu excepţia lui Mircea Dinescu, şaptezeciştii erau gravi şi ceremoniali, cultivând o mistică, uneori destul de găunoasă, a poeziei cu majusculă şi o foarte savantă tehnică a combinaţiilor lingvistice. Dimpotrivă, semnele imediat vizibile ale poeziei optzeciste erau oralitatea lejeră, împinsă până la familiaritate, a expresiei, ironia şi umorul, ludicul pervaziv, caracterul narativ al poemelor…”
Sigur, în 1980, când a apărut Faruri, vitrine, fotografii – care m-a determinat să citesc şi Ninsoarea electrică a lui Coşovei – mi-am dat seama că intram în zorii unei noi paradigme poetice şi am jubilat o clipă, stimulat însă mai puţin estetic şi mai mult politic. Doar că – proaspăt intrat la Institutul „G. Călinescu” – mă simţeam deja prea bătrân, şi deja livrat ireversibil istoriei literare, ca să mai tresalt în spuma noului val.
Iar când am auzit că doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga – care ne preda Psaltirea la cursul Eminescu şi recita patetic terţine din Divina Comedie – prefaţează Poeme de amor, cartea lui Cărtărescu din 1983, unde nu-mi închipuiam decât chiuvete îndrăgostite şi aluvionări graţios-parşive de Conachi, Caragiale, Văcăreşti, Anton Pann ş.a.m.d., am fost meduzat. Noroc că directoarea Institutului de istorie şi teorie literară ne-a şoptit numaidecât că-i vorba „să-l ajutăm pe bietul Mircea, un băiat extraordinar, pe care-l sabotează tipografii. M-a rugat Niki Manolescu”.
Pentru cine nu ştie, „tipografii” (ca şi „antiteroriştii”, „băieţii cu ochi albaştri”, „cooperativa Ochiul şi Timpanul” ş.a.) era un eufemism pentru forţele oculte ale aparatului represiv (securişti, activişti, cenzură).
Toate bune până când Nicolae Florescu mi-a adus un capitol din Visul chimeric. De unde eu luptasem ca un gladiator să-mi blindez debutul editorial despre Eminescu cu vreo 270 de note de subsol, uneori într-o inseriere abracadabrantă, ca să demonstrez cât de citit sunt, Mircea abia dacă-l cita o dată pe G. Călinescu, în contexte în care, orice s-ar zice, meritau pomeniţi măcar Vianu, D. Popovici, Negoiţescu, Papu şi Ioana Em. Petrescu.
Ce nu am avut cum să observ atunci din fragmentele oferite era fascinaţia noastră comună pentru Bachelard şi Jung, pentru Mauron, Blanchot, Poulet, Hugo Friedrich, Jean-Pierre Richard, dar în special faţă de două titluri esenţiale pentru înţelegerea universului eminescian şi, deopotrivă, a fenomenului cărtărescian: Sufletul romantic şi visul, de Albert Béguin, şi Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand.
Am, însă, două circumstanţe atenuante şi ţin de ele cu dinţii: în 1984 nu avusesem decât o mică selecţie din Visul chimeric, iar, pe de altă parte, eram încă departe de Visul/Nostalgia, volumul care ne-a îngenunchiat mental şi sufleteşte pe toţi în 1989.
Cu timpul, aveam să văd că alipirea lui Mircea la caruselul Cenaclului de Luni, al cărui combustibil iniţial fusese furnizat de T.T.Coşovei, Florin Iaru, Nino Stratan, Madi Marin, Sandu Muşina, cu suport logistic prin Radu Călin Cristea şi Ion Bogdan Lefter, sub cupola magisterială a lui Nicolae Manolescu, fusese ceva semi-accidental şi că naturelul viitorului autor al Levantului era numai un tovarăş de drum al apetitului pentru farsa tragicomică, bufonadele corozive, dezabuzarea dinamitardă şi parabolele vidului nevrotic.
Visul avea să mă hipnotizeze pur şi simplu. Nu-mi venea să cred că se putea naşte aşa o armată de heruvimi estetizanţi din mantaua Cezarei şi-a Sărmanului Dionis cu imaginarul bachelardian al materiei, simbologia eliadescă a sacrului camuflat în palimpsestele urbanităţii valahe şi mitologia romantică analizată de Béguin. Mă rog, aveam să ies brusc din meduzare, odată cu decembrie 1990 şi, mai apoi, cu explozia Levantului, când, iarăşi, am căzut (nu din, ci) în lună. Toată lumea era de acord că aveam înaintea ochilor o capodoperă ce înghite şi renaşte precum pasărea măiastră din basm întreaga lirică românească, dar eu mă vedeam iarăşi întors la neîncrederea din anii ’80: anume cine-i zeul MC cărui „plecăm a noastre inemi?” De vreme ce acelaşi om „joacă şi pe patru”, cu aceeaşi perfecţiune, jonglând perpetuu şi egal convingător cu „alte guri, aceeaşi gamă”, eu ca spectator în cine să mă încred ca să nu „rămân la toate rece”?
De aici, un şir de apariţii editorial-jurnalistice bulversante, de la Orbitor şi De ce iubim femeile la traducerile din Bob Dylan, din care am priceput că moog synthesiser-ul Cărtărescu poate face la fel de convingător şi captivant orice: poezie-n toate genurile şi prozodiile, proză fantastică, realism cotidian, onirism, eseu, jurnal, şarjă politică, tomuri de istorie şi teorie literară, romane epopeice, tablete argheziene, evocări. Dar cum să ies din impas? Pluteam între aporie şi vrajă: debusolarea ţinea pasul cu încântarea şi magnetismul cu suspiciunea.
Pe fondul ăsta nefericit avea să cadă „sarcina de plan” de la Institut, anume capitolul Cărtărescu din Dicţionarul general al literaturii române, a cărui răs-răs-redactare a fost pur şi simplu „o halima”, vorba lui Mache Răzăchescu zis Crăcănel. Poate cea mai inadecvată, mai nedreaptă şi mai intens vinovată pagină din câte mi-a fost dat să scriu vreodată.
Nu vă mai ameţesc cu detaliile, că şi aşa m-am culpabilizat eu de ajuns, de atunci până acum. E suficient să spun că redactarea s-a făcut în salturi, de-a lungul mai multor ani, când ni se cerea, potrivit cerinţelor tipografice şi capriciilor Academiei, fie un text strict ştiinţific de-o mie de semne, fie reluarea lui eseistică pe 10.000 de semne, când accent pe analiză, când orizont comparatist. Răul cel mare a fost că, taman la finalizarea pentru tipar, aproape nimeni nu mai credea că dicţionarul se va publica vreodată şi m-a cuprins acea lehamite furioasă a croitorului, care, după ce-a refăcut de mai multe ori un costum, simte nevoia să-l arunce. Sau să facă unul nou, adică exact soluţia pentru care ar fi trebuit să optez şi eu atunci. Mă rog, „habent sua fata…”
Pe de altă parte, tocmai mă revoltase mazochismul lui MC din Jurnal. Iar această revoltă (paradoxală, de bună seamă) a devenit filtrul otrăvit prin care am rescris tot articolul, cu verdicte abrazive care, chiar dacă se întemeiau pe citate elocvente, oricum sunau contondent, deci neavenit într-un text menit sobrietăţii şi ostil reacţiilor umorale.
În Jurnal am fost incapabil să văd şi să judec Personajul, ego-ficţionarea mai mult sau mai puţin kafkiană, orbit fiind de şirul de nedreptăţi la care se supune, cu neagră jubilaţie, autorul. Ţin bine minte ce m-a decepţionat şi, apoi, m-a înfuriat cel mai tare. Era o notaţie privind recenziile apărute la o carte a lui Mircea tradusă în Franţa, cam toate în aceeaşi săptămână, ceva de genul Le Monde des Livres, Quinzaine littéraire, Lire, Magazine littéraire, adevărate fixaţii pentru tot scriitorul român. Ei bine, tocmai pe fondul ăsta sărbătoresc, autorul deplângea (pe bună dreptate, de altfel: dar nu asta era atunci problema) faptul că Uniunea Scriitorilor îl evitase a n-a oară la nu ştiu ce colocviu sau festival de poezie, unde, în schimb, era invitat oficial Daniel Corbu.
Astfel încât articolul meu de dicţionar şi aşa nedrept de laconic şi peticit (rămas fiind pe stilul vechi, care cultivase maniera telegrafică) mai conţinea şi o anume aciditate „pedagogică”. În fine, mă întreb şi astăzi de ce nu am lăsat la o parte Jurnalul, ca să scriu mai îndesat despre Orbitor (ce-i drept, volumul trei încă nu apăruse).
Apropo de datoriile criticii
Cu generaţia ’80 s-a întâmplat, cel puţin până la un punct, aproximativ la fel ca şi cu generaţia ’27: a fost minimalizată prin infantilizare. Cantonată programatic în ţarcul insurgenţei ludic-juvenile şi privită mereu cu condescendenţă amuzată.
Termenul infantilizare îl foloseşte însuşi Cărtărescu într-o notă substanţială din Postmodernismul românesc (Humanitas 1999, p.143). „Infantilizare” dublată de „depolitizarea” generaţiei: „Prima trăsătură implică tutelarea permanentă a grupurilor optzeciste de către personalităţi mature ale lumii literare a anilor respectivi (N. Manolescu, E. Simion, Ovid S. Crohmălniceanu, M. Martin, Ion Pop, Marian Papahagi etc.). Prin prestigiul lor, aceştia îi protejau şi-i îndrumau pe tineri într-un spirit liberal, dar în acelaşi timp, fără voia lor, le îngrădeau spiritul de independenţă şi iniţiativa (…) Lucrul cel mai important pentru ei a fost să impună, prin scrisul lor, o zonă de normalitate şi libertate interioară, fapt care-i înscrie în curentul general de «rezistenţă prin cultură» promovat de mentorii lor (…) Preţul, foarte greu, a fost depolitizarea. Apoi, însăşi eticheta de «tânăra generaţie» care însoţeşte de douăzeci de ani grupul optzecist a făcut ca el să fie permanent minimalizat şi privit cu condescendenţă, ca un fel de «grupă mică» a lumii literare”.
Nici azi, în 2016, nu sunt acceptate firesc asocieri precum Ana Blandiana-Ileana Mălăncioiu-Mariana Marin, sau Eminescu-Arghezi-Nichita Stănescu-Mircea Cărtărescu. Destui corifei ai generaţiei au murit (Nedelciu, Ţeposu, Coşovei, Stratan, Mariana Marin, Muşina, Lăcustă, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad), mulţi sunt aproape de sexagenariat şi copiii unora sunt demult scriitori, dar atunci când cărţile lor sunt adjectivate superlativ se pune imediat bemolul generaţionist: „un excelent roman al generaţiei ’80”, „o capodoperă a optzecismului” etc. Nici măcar când am legat Orbitor-ul de cele câteva trilogii din literatura noastră n-am fost scutit de ricanarea unui confrate: „ei, nici chiar aşa. Nu poţi compara Orbitorul, operă de poet, orice s-ar spune, cu profesionalismul lui Petru Dumitriu din Cronică de familie”.
Nu altceva se întâmplă – inclusiv astăzi! – cu Mircea Eliade, cel puţin în sistemul şcolar, unde se consideră ritos că polimorfismul eliadesc nu consună cu prestigiul lui Cantemir, Hasdeu şi Iorga. Deşi ne place să ne lăudăm cu propensiunea enciclopedică şi strălucitorul nostru proteism valoric, excelenţa cuiva în mai multe zone culturale şi genuri literare încă este suspectată de amatorism şi neseriozitate. Însuşi Ov. S. Crohmălniceanu opina, cât se poate de serios, că Eliade s-a apucat de istoria religiilor din sete de faimă şi că s-a dus în India numai ca să experimenteze diferite tehnici erotice.
Iar dacă-l cităm în context pe Gabriel Liiceanu, care observa judicios că, astăzi, la noi, ura, invidia, ranchiuna, resentimentul au devenit etalon al valorii şi că, deci, din cât este mai contestat, înjurat şi calomniat un scriitor dintr-atât rezultă că valoarea lui este mai mare, atunci înţelegem uşor de ce Mircea Cărtărescu – alături de Pleşu, Liiceanu şi Patapievici – face parte din grupul celor mai diabolizate personalităţi ale culturii române de azi.
Din cât i s-au înmulţit premiile internaţionale, din cât i s-au tradus mai abitir, în tot mai multe limbi, cărţile, din cât s-a mărit numărul ţărilor care-l vor editat şi din cât s-a vorbit mai mult de nominalizarea lui la Nobel, dintr-atât s-au învârtoşat campaniile de presă şi linşajele mediatice al căror obiect a devenit. Iar cel mai mult i s-a duşmănit trecerea de la nişă la prim plan, adică de la, să zicem, Totul la De ce iubim femeile. Câtă vreme te menţii în ţarcul celor câteva sute de exemplare, breasla te aplaudă empatic. Dar când „te vinzi” cu zecile de mii, treci de suta de mii de exemplare şi încasezi zeci de mii de euro la un premiu european, apoi atunci să fii conştient că eşti catalogat la capitolul „prostituare” şi că ţi-ai rotit singur ştreangul de gât.
Cred că editura Humanitas ar face bine să tipărească o antologie de comentarii critice la traducerile din Cărtărescu apărute din Spania şi Bulgaria în Germania şi din Suedia, Italia şi Elveţia în Austria şi SUA. Comparate fie cu puţinătatea ecourilor, fie cu răstălmăcirile perfide, fie cu minimalizările sau opacităţile deliberate din spaţiul autohton, entuziasmul exegetic şi deschiderile comparatiste de dincolo sunt sigur că ar oferi un elocvent spectacol de contradicţii.
Oricât ar fi de debusolant traseul operei, oricât de mari piedici ridică aceasta în calea comentatorului, oricât de multe ar fi palierele de lectură posibilă, de la ermetism la (supra)realism(ul) magic, în cazul Orbitor-ului şi Solenoid-ului, tot nu se justifică raportul flagrant dintre scrâşnetul de acasă şi uralele din străinătate.
Mă bucur să văd că avem deja cărţi publicate – şi nu doar lucrări de doctorat – despre Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun. Probabil vitalitatea lui Cărtărescu ţine în expectativă, sau chiar sperie exegeza. În ce mă priveşte, am suferit că nu mi-am găsit lunile necesare pentru relectura integrală a Orbitor-ului, urmate de alte câteva pentru redactarea unui studiu pe măsură. M-am bucurat, însă, citind cronicile Simonei Sora din Dilema veche ca să văd că încă există la noi excelente orizonturi hermeneutice pentru MC. (În paranteză fie spus, Mircea stă mult mai bine decât Patapievici în materie de comentarii specializate, nu doar de glose simpatetice).
Aproape sexagenar, Mircea se re-copilăreşte văzând cu ochii. Tot mai celebru şi tot mai solicitat, redevine tot mai suav, mai aerian, sorbit parcă de levitaţia erotic-fantasmatică din Solenoid. Iar spectacolul său uman face bună pereche cu marile desfăşurări fabulatorii şi energiile halucinatorii din cărţi: este un excelent self promoter (mai tare ca Marin Sorescu), jonglează în egală măsură cu subteranele politicianismului valah şi arcanele ştiinţelor oculte, călătoreşte all over the world cu vrednicie, conferenţiază, dă interviuri, lansează cărţi, face cuminte, dar cu maximă eficienţă lecturi publice şi săli pline la sesiunile de autografe, absoarbe bine ţintit burse de creaţie, păstrează înţelept cumpăna între exasperarea social-politică şi delirul estetic, îşi ciocneşte jucăuş – şi reciproc avantajos – romantismele de instrumentarul tehnologiilor moderne, păstrând nesmintită fidelitate congenerilor lunedişti şi încercând să împace tensiunile micilor noastre mari războaie culturale.
Frumos e că toate etajele astea fac dialogul cu el nu doar mai fermecător, dar şi mai reconfortant, de vreme ce eul ascuns, cel sesizabil ori exfoliat exclusiv în sorbul scriiturii, rămâne exclusivitatea imaginarului. Aşa cum vocea poetului era văzută la vechii greci ca stoma to theou – gura (voinţa) zeului – ţesătura paingului cărtărescian îşi conţine şi ascunde etanş în textuare energia în aşa măsură, încât relaţia personală cu autorul e una zglobie, liniştitoare, de pură camaraderie, libertate şi bucurie. Pe scurt, Mircea ştie foarte bine să-şi ascundă zeitatea în seiful paginii, etalându-şi cuminte sau ghiduş umanitatea.
Deşi ne cunoaştem de vreo trei decenii, de apropiat ne-am apropiat omeneşte numai de câţiva ani, graţie întâlnirilor prilejuite de Gigi Todor la „Carte la nisip”, festivalul său „marinăresc” din Mangalia. Mai multe veri de-a rândul, cale de câteva zile şi seri de iulie-august, ne-am povestit, împreună cu soţiile, studenţia, utopiile, eşecurile, iubirile, poznele, muzicile şi amarul mioritic fie la partide de şuberek în Neptun, fie împrejurul unor zdravene porţii de hamsii, mămăligă & mujdei, colindând avid pe bricul „Mircea” la şantierul naval din Constanţa, sau fantazând pe urmele Reginei Maria la Balcic, călăuziţi de pasiunea Doinei Păuleanu, făcând hora cuţitelor în jurul unui harbuz uriaş, ori împărtăşindu-ne cuviincios la degustări de vinuri albe şi roşii cu Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu şi Lidia Bodea, cu Denisa Comănescu, Radu Paraschivescu, Ioana Nicolaie, Tania Radu şi Marius Chivu.
După care au venit vizitele reciproce. Atunci am dat amândoi, instinctiv, dovadă de o perfectă cunoaştere reciprocă. Numai cine ştie ce a însemnat muzica – în speţă rockul, blues-ul, folk-ul – pentru cei plămădiţi sufleteşte între 1967-1977 va înţelege pe loc ce va să zică să-l întâmpini pe Mircea cu „Free as a bird” al Beatles-ilor, iar el pe noi cu Led Zeppelin şi „Since I ve been loving you”.
Zile şi seri de neuitat, care m-au făcut să-mi blestem o dată mai mult retractilitatea, dar şi să jur că voi face orice ca să le asigur continuitatea, cât ne-o mai îngădui bunul Dumnezeu.
Iar dacă tot vorbim de destin şi voinţa divină, cine ştie? poate-mi voi permite un an sabatic în care să recitesc toată opera lui Mircea Cărtărescu, începând cu Orbitor, şi să scriu un jurnal în stilul rândurilor cu care am început textul de faţă.
Hm, chiar: ştiţi c-ar fi o idee? Călătorie în Neuroniria.
***
Al. CISTELECAN
Poetica domestică
Dragostea casnică are slab prestigiu și slabă tradiție în poezia noastră. Nu vom fi o excepție, cu siguranță, dar fapt e că la români ea n-are deloc magnetism poetic (deși poate avea altfel de magnetisme). De cîte ori vreun poet sau vreo poetă atinge astfel de arpegii primul lucru care dispare e patima, focul și înflăcărarea, iar poemele rulează numai clișee domestice și sentimente atît de pleoștite și de lipsite de neliniște încît compromit și mai mult pînă și instituția iubirii ca atare, nu doar a iubirii pe hîrtie. Chiar și așa, sunt cu totul excepționale cazurile de poezie devotată soțului ori soției. Cred că singura poetă care-și beatifică soțul și-i cîntă un rînd de ode e Maria Flechtenmacher. N-o fi fost Alexandru singurul soț de merit, dar alții nu prea s-au învrednicit de apoteoze pre versuri. Deși conveniențele sociale (pe care le invocă mereu ca pe o cenzură nemiloasă E. Lovinescu) erau riguroase, fundamentalist victoriene, primele noastre poete se aventurează deja în idile vinovate și cîntă iubiți care lipsesc mai mereu (ceea ce nu va fi fost, presupun, cazul soților legiuiți). Nu numai Veronica Micle (care avea un fel de licență din partea lui Ștefan, soț eminent înțelegător), dar și Maria Suciu-Bosco și Matilda Cugler suspină după alții, nu după cei de lîngă ele. La rîndul lor, poeții dau cu toții năvală asupra unui șir întreg de Zulnii, dar mai niciodată nu se uită aproape. Schema trubadurescă a iubirii cu vinovăție (care, firește, intensifică și înfrumusețează) e definitiv structurală poeziei române. Nu exclud, desigur, cazurile în care iubiții himerici (sau iubitele himerice) vor fi avut incidențe – sau chiar coincidențe – cu iubiții legali, dar chiar și atunci calitatea de soț e supusă unui proces de transcendere prin intermediul căruia iubitul devenit zburător își pierde orice calificare și calitate de soț. Ca să vorbesc și eu ca Ibrăileanu, acesta nu rentează liric; e ca și cum ar compromite de la sine atît devoțiunea sentimentală, cît și pe cea poetică. Poate că dacă româna nu s-ar fi rușinat de apelativele primitive, originare (omu’ meu, muierea mea), lucrurile n-ar fi devenit atît de jalnice – liric – atunci cînd e vorba de iubirea domestică. Între omu’ meu și soțul meu e o distanță de-a dreptul incomensurabilă, fiindcă e distanța dintre o entitate metafizică (sau aproape) și o funcție socială. Înlocuind apelativele țărănești cu cele civilizate, româna s-a purtat ca o snoabă care vrea să-și ascundă urmele de noroi originar de sub unghii. Alte culturi, alte limbi (și încă tot neolatine!), care aveau un fel de instinct al rafinamentului și presimțeau că acesta își asumă primitivismul, n-au exclus din nomenclatorul cotidian vechile denominații și atribuții. Ele pot cînta soțul ca pe o predestinare, pentru că el a rămas omul. Emanciparea noastră (snobismul nostru) ne-a adus în situația de a reduce omul la soț, iar între asociați (socius) ce înflăcărări își pot face loc? Un ”asociat” n-are nici o încărcătură senzuală. Nu mă mir că și dacă protagonistul adevărat al sentimentelor e soțul/soția, protagonistul liric e altcineva. În poezie e rușinos, e chiar compromițător să-ți iubești soția sau soțul. Pasiunea trebuie revărsată cu o undă de ”imoralitate” (adică, de fapt, nonconformism, chiar dacă în ochii unora călcatul pe alături trece drept imoral), care e întotdeauna un bun combustibil pasional, ca orice are tendința de a deveni un interdict. Soții sunt deprimanți ca amanți, neperformanți ca izvor pasional și n-au mitologie dramatică. N-au, deci, nici electricitate lirică. Sentiment și datorie nu fac aici simbioză, nu se exasperează și inflamează unul pe alta; dimpotrivă, devin confort sentimental, ceremonial de rutină fără foc și fără simțul primejdiei, al riscului. Iubita de escapadă e totdeauna mai dezirabilă, nu e niciodată urîtă sau urîcioasă, iar aventura păstrează oarece mister și imprevizibil. Sentimentul (de presupus obligatoriu, nu e vorba de aventuri fără el, care sunt cu totul altceva) se poate exalta tocmai pentru că n-are pe el nici o urmă de datorie/îndatorire/contract. Beneficiază, în schimb, de toată animația trubadurescă. Iubirea domestică și-a pierdut eroismul (poate odată cu Hector și Andromaca, de nu cumva odată cu Alceste și Admetos) și aura, a devenit literatură pur burgheză de clișee. Cînd vreun poet se mai apropie de acest univers (totuși!), o face întotdeauna cu sentimentul apăsător al clișeului și cu evidentă pornire – adesea polemică – de reanimare a clișeelor.
Așa a făcut și Marin Sorescu în serialul Descîntotecii lui, pretinzînd că omagiază iubirea care există, nu pe cea care nu există; iubirea reală, nu cea himerică sau fantasmatică. De acolo, de la conștiința clișeului, a situației lirice epuizate și compromise, pornește și Mircea Cărtărescu în Dragostea lui, situație devenită, la el, și mai ”incompatibilă” cu ”poezia,” întrucît survine și tema ”tăticului” topit în tandrețe. (Volumul, după cum știe toată lumea care și-l amintește, face toată monografia iubirii, oarecum pe capitole; peste toate, Cărtărescu nu s-a dat niciodată în lături de la biografia descîntată a iubirii, dar acum și aici ne oprim asupra unei singure secvențe din toată biografia amorului scrisă de el, secvența propriu-zis domestică din Dragă Cri). Deși pornește, ca și Sorescu, de la o situație (biografică și poetică) saturată de clișee, secvența lui Cărtărescu nu e una de iubire blazată, sublimată, eventual, în tandrețe domestică și domesticită, ci, dimpotrivă, una de efervescență, de epitalamuri din luna de miere și de miracole de sentiment. Inclusiv de sentiment patern. Dar sentimentul creativ e inhibat imediat de ”incompatibilitatea” temei cu poezia și de comportamentul ei standardizat ca sentimentalism. E primul lucru pe care-l ”problematizează” și Cărtărescu: în ce fel s-ar putea ridica la eficiență lirică o situație atît de compromițătoare liric? Cum s-ar putea reanima un clișeu de romanță? Cum ar putea fi el exorcizat de melodramatism și ridicol? Și pe bună dreptate că-i o problemă: ”O, inimă de tată! Miracol al paternității!/ Așa să exclami, cititorule, lecturînd acestea. Dar cum dracu să spui într-un poem că-ți iubești fetița?/ Încearcă, și-o să vezi ce greu e./ Nici nu există o tradiție – Bucuța cu melodramatismele lui,/ cu prunculețul Iisus și cam atît. La fel, e atît de penibil să spui/ că îți iubești nevasta.” N-ar trebui să fie, întrucît, ne-au spus esteticile, subiectul e indiferent, nu condiționează, prin sine, poezia; între căderea Troiei și căderea unei frunze e același potențial de dramă; între Tristan și Mircea poate rula același potențial de pasionalitate. Ar mai rămîne neșansa unei retorici obligatoriu sentimentaloide; dar în poezie nu e chiar nimic obligatoriu (afară, poate, de subzistența unei structuri și a unei direcții de sens, pretenții minime cu care s-a consolat și Călinescu; dar acestea nu sunt în pericol). Aici își și face de lucru Cărtărescu: ”Găsește o formă/ cînd nu există nici o formă. Cînd aproape toată poezia secolului/ este decorativă și abstractă./ Dar fetele mele, și cea mică, și cea mijlocie/ sunt reale, iar ce simt pentru ele (cînd nu mă enervează prea tare) e adevărat”. Și, desigur, poezia asta trebuie să spună; ea trebuie să găsească, cum-necum, cuvîntul care spune adevărul (trăitul etc.); și mai ales să nu-l facă de rușine prin cuvintele găsite.
Lucrul e de tot delicat deoarece, văzuți pe fereastră, toți îndrăgostiții sunt niște caraghioși iar limbajele lor de alint, și cel verbal, și cel corporal, sunt de-a dreptul ridicole. Numai înăuntrul acestor limbaje lumea e euforică și extatică, numai acolo ridicolul este sublim și paradisiac. Poezia e, însă, în mod obișnuit, o fereastră, iar cititorii – niște voyeur-i. Nu privitori insensibili, așadar, ci incitați, stimulați, drogați de peisajul amoros. Iar modalitatea (”forma”) aleasă de Cărtărescu constă tocmai în a-i duce înăuntrul acestui limbaj de alint și dezmierdări, de descîntece, aclamații și incantații erotice și erotiste. Și face asta prin entuziasmul limbajului de alint, un entuziasm care ia cu sine, în vîrtej, diminutivele și copilărelile, răzgîielile și drăgănelele (nu fără conștiința că se expune literar, dar o conștiință asumată ca risc): ”Cri, dă-mi mînuța și fii atentă:/ e toamnă arborescentă/ și nori în amestec cu stele/ curg peste autoturismele de pe șosele,/ prin toamnă privești ca prin rigla de plastic/ din clasa-ntîia: fantastic/ se vedea-nvățătoarea ocolită de curcubeu.// Cri, dragă eu.// trăim într-un televizor color/ cu sonorul dat încetișor…/ în culori peruzea, lilá, ecosez/ zîmbim obraz lîngă obraz, împreună/ cu Frank Sinatra și Joan Baez/ sau ca doi hamsteri sub un clar de lună. Cri a mea, Cri/ cu tîmplele sidefii” etc. (Dă lăbuța /vei da și boticul/). Necum să treacă pe lîngă ludica de copilăreală amoroasă, Cărtărescu o – dimpotrivă – exhibă în detaliu, exorcizînd situația prin însuși excesul ei: ”e 21 iunie, totu-i prostuț și fermecător./ eu și cri suntem doi pisoi care locuiesc într-o cutie de pantofi./ avem și pozele noastre lipite pe ușa de la șifonier (alături john lennon)/ cînd iau lapte ea îmi spune să i-l pun jos într-un căpăcel/ și miaună, miaună toată ziua/…// mă joc și eu (ar muri de rîs cine m-ar vedea)/ zgîrii la ușă cînd vreau să intru în casă/ folosesc mai multe diminutive-ntr-o zi decît alecsandri în toată opera lui/ ud cactușii, pregătesc de mîncare…” etc. (Autoportret pe spatele lucios al unei lingurițe). Problema unui astfel de lirism nu e atît de a regăsi limbajul candid (al răsfățului, bunăoară), cît de a regăsi candoarea acestui limbaj, de a reactiva nu doar ”naivitatea” sentimentală, ci și ”naivitatea” operativă a limbajului (pusă, firește, în valoare și mîntuită tocmai de asocierile livrești și de răsfrîngerea jocului pînă-n versificație): ”în capot mov cu ape/ cu fundă galbenă-n păr/ oh, cri,/ cît de aproape ești de adevăr!// pisică, iubită, soție/ în papucii pufoși/ oh, cri-cri,/ din Coran și din Bosch// tu vii,/ vii să-ți lipești de mine palmele sidefii…// e atît de bine, oh Doamne/ atît de bine cu tine!” etc. (După o cununie la -25º, totul se dovedește a fi perfect). Acesta și era, de fapt, pariul de artă: relansarea unui clișeu între autentice, re-autentificarea lui. Ipostaza domestică de aici trebuie, firește, pusă la locul ei pe firul celorlalte ipostaze amoroase din poezia lui Cărtărescu; dar aici a fost pariul lui cel mai greu, pariul ce părea imposibil.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
