Autor / VATRA

de VATRA

Partituri monotone

Andreea POP

Andreea Pop

Nişte broderii cerebrale trasează poemele Nicoletei Onofrei în Chimera între ziduri (Timpul, 2014), transpuse într-un repertoriu liric polifonic. Dacă nu prin observaţia delicat-violentă, ce topeşte amănuntul aparent banal sau candid în mici scenarii belicoase, notaţia contrapunctică funcţionează cel mai eficient în cadre de tip „documentar” antropomorf. Recuzita va uza de o serie de avataruri animalice, menite a evidenţia spectacolul decadent al umanităţii declasate la un regn (aparent) inferior.

Detaliile ce însoţesc o astfel de „tectonică” a ierarhiilor nu fac abstracţie de o critică socială implicită, prin care reducerea esenţei umane la instinct primar ia aspectul unei fabule contemporane: „aveau să se lovească unele de altele/ străzile deveniseră prea mici/ catedralele prea puţine/ aveau costume şi mănuşi drept arme/ iar vântul avea dreptate în dreptul fiecăruia/ aveau cauze sublime/ pentru care îşi dezveleau dinţii/ iar hârtiile lor tăiau în carne”, animale fără pene. Unor astfel de poeme ce traduc radiografia cotidiană în tuşe caricaturale şi groteşti (selecţie; cioara cu ochi verzi; în camera asta) li se adaugă câteva în care tablourile sumbre, cu puternice accente tenebroase, descriu un univers mărunt, arghezian (furnicile, gândacii, şobolanii, ciorile etc.), dar cu valenţe inversate, negative. Anunţată pe fondul unor asemenea viziuni crepusculare, ţinuta cea mai frecventă a versurilor ia forma lucrurilor în cădere, a reperelor halucinante proiectate într-un delir fantezist al imaginarului, cu străfulgerări pe alocuri suprarealiste: „obiectele se scurg pe pereţi pe podea/ neîmbrăţişate tăcute mute”/ „cărămizile se vor desprinde şi vor aluneca uşor/ fără grabă ruginii/ aproape levitând”. Impresia va fi, nu de puţine ori, aceea a unui epilog dezechilibrat în care, dincolo de irizările apocaliptice, tensiunea lirică internă echivalează cu o percepţie acut viscerală a realităţii.

La cote maxime va funcţiona aceasta în secvenţele în care poeta îşi asumă în mod direct, nemediat, sondajul introspectiv. Radiogramele tratează exhibiţia organică în registru aproape expresionist: „au început să crească oase/ le aud cum se întind/ cum ies din pământul osului/ cu fiecare milimetru/ ca şi cum ar crăpa o crustă/ s-ar sparge gheaţa şi de acolo ar înflori un copac/ corpul meu hârşcâie/ iar dopurile de urechi nu mă ajută cu nimic” (oasele). Grupajul de mijloc al volumului – „beciul” – este simptomatic, prin titlu şi program, pentru o astfel de autoscopie fiziologică, dar aceasta poate fi reperată şi în versurile din cu urechea pe ciment ori clădirea asta. Atunci când nu consemnează „temperatura” socială ori convulsia lăuntrică, discursul se păstrează în liniile unei mitologii intime în care drepneaua şi garguiul subliniază în chip simbolic mimica avântat-încremenită ca forma cea mai caracteristică a stării lirice pe care o degajă poemele.

O asemenea pendulare paradoxală o dovedeşte şi tonul monoton, neafectat, al emisiei lirice, temperat chiar şi atunci când descrie un „travaliu” verbal: „ajung în gură lovesc dinţii/ se încleştează/ îşi pun cătuşe centuri de castitate/ ridică ziduri/ cuvintele – amestecate – se împing unele pe altele unele de altele/ se retrag/ împinse pe gât în stomac/ până ce vin la loc/ regurgitate” (cuvintele). Puţine sunt locurile în care regia versurilor scapă unui control atent. Temperanţa ţine, în toate cele trei cicluri, de criteriu de bază. Câteva reflexii erotice vagi, izolate ca număr, dar care debordează de o strălucire incandescentă, ar putea indica o nouă direcţie pe viitor.

_________

* Nicoleta Onofrei, Chimera între ziduri, Editura Timpul, Iaşi, 2014

* * *

npap

Aproape fără excepţie, poemele Nicoletei Papp din Carte de vizită pentru centrul oraşului (Tracus Arte, 2014) cultivă pe fondul unor mici pelicule existenţialiste notaţia cotidiană, detaliile pasagere derulate pe o retină obosită. Operând prin decupaj cinematografic, emisia lirică înregistrează modulaţiile mecanicii diurne transpusă în reportaj dezolant: „la capătul peronului/ un ziarist aşteaptă fotografia cu gara plină// văd vieţi reflectate pe şine/ şi tot acolo/ cauciucuri de iarnă puse cu lanţuri pe feţe// un tren a venit şi a scuturat de pe acoperiş/ zăpadă din alte ierni”, trenuri în întârziere. trenuri blocate. Filmul monoton al unor astfel de colaje sumare se desfăşoară de fiecare dată între limitele unui decor urban trivial, construit cu predilecţie pe câteva coordonate esenţiale ale axei periferie-centru (cârciuma, catedrala, tramvaiul), prin care arhitectura citadină se arată în toată strălucirea sa decadentă.

Prinsă în reţeaua relativă a acestui perimetru carceral, gesticulaţia lirică ia forma unor efuziuni cerebrale care degajă aburii alterităţii. Radiografierea lumii înconjurătoare va transcrie, în consecinţă, surescitarea psihotică în detalii nevrotice („unghii frecate de beton”, „sacoşe trase cu dinţii afară din gunoi”), plictisul, identitatea în declin: „pe toată masa e aşezat un ceas care ticăie doar noaptea/ atunci secundele încep să se învârtă în scrumieră cu mucurile/ de ţigară/ tot ce a mai rămas din ziua care tocmai a trecut// iarna e cel mai greu atunci noaptea pare că e veşnică/ pe cearşaf am început să mă desenez cu scrum/ faţa mea din lut şi paie care se usucă apoi începe să crape” (***). Cele mai multe din poeme sunt traversate de astfel de sondări ale fiziologiei „cadavrului de lux”, cu toată recuzita aferentă (morţii, ceara lumânărilor), pretext pentru introducerea temelor majore ca preocupări reiterate obsedant de-a lungul volumului, mai mult sau mai puţin vizibile: viaţa, moartea şi raporturile dintre cele două, linia fină dintre iluzie şi realitate, teoretizarea limitelor. Ele susţin fondul grav al majorităţii poemelor, mascat în bufoneria de fante nestatornic al oraşului, aşa cum tonalităţile stării de criză sunt ascunse sub consemnarea cinică de cârciumă.

Departe de orice tatonare afectivă diafană cât de discretă, poezia Nicoletei Papp stă sub semnul unei zodii masculine, în care tectonica versurilor atenuează cu greu asperităţile. Ţinuta lirică păstrează peste tot o tăietură lucidă, atent calculată. Salvat de austeritate prin fineţea observaţiei şi percepţia subtilă a detaliului imperceptibil, discursul punctează, pe alocuri, o poetică a spaţiilor lipsă („absenţa/ pe trotuarul de lângă/ stă să mă apropii de ea”, ecou). Atunci când traduce o confesiune directă, aceasta îmbracă forma unor nostagii refulate: „îmi construiesc paşii/ mai mult ca o cale întoarsă/ căci prin lumina care/ prinde rădăcini în cer şi/ creşte pe pământ/ văd spaţiul dintre ziduri/ ca o aţă înnodată/ ţesându-se treptat/ fir după fir/ din melancolie şi frici” (Păşesc vertical şi sprinten). Subterfugiile unei asemenea strategii nu întrevăd nicio scăpare, tensiunea lirică irigă tăcută ţesutul poemelor.

Regia versurilor nu se salvează, pe alocuri, de unele accente artificiale: „cumpăr suveniruri pentru idolii mei/ şi le aşez deasupra patului// până la urmă încerc să înţeleg/ de ce există gară fără fanfară”; „când ies din gară/ de pe pasajul subteran vreau/ să ajung direct pe diagonala unui cub/ legat cu piele de viţel”. Dincolo de astfel de cadre, scenariul liric fundamental al volumului rămâne unul de saturaţie genuină.

________

* Nicoleta Papp, Carte de vizită pentru centrul oraşului, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

* * *

Ingluvii

Cea mai exactă definiţie a liricii Emanuelei Ignăţoiu-Sora din Ingluvii (Charmides, 2014) o găsim într-unul din „medalioanele” vetuste pe care le afişează poeta: „despre mine, diriga a scris/ în caietul pe care-l completa pentru fiecare generaţie:/ e bătrânicioasă/ ca un măr ridat/ înainte de vreme”. Tot pe un principiu al moderaţiei mizează şi aceste poeme delicate care, de data aceasta, înregistrează materialul poetic în „fişe” biografie văzute din unghi retrospectiv; posibilele tentaţii elegiace, îndreptăţite de formulă, sunt evitate de obicei cu prudenţă, căci poezia Emanuelei refuză orice urmă de efuziune patetică; temperatura lirică se păstrează peste tot în limitele unor parametri egali.

Mai degrabă o melancolie solemnă, de ceară pluteşte peste întreg repertoriul de versuri. Lucidităţii bănuite în spatele discursului, care pune în lumină detaliul de atmosferă în cadre plastice, tăiate parcimonios („o singurătate ce mirosea a lână/ şi a vaci”), îi corespunde şi o anume rigoare selectivă a memoriei. Formula minimalistă pare a fi soluţia cea mai eficientă a unei poezii care îşi etalează retorica vârstelor în chip de flagel: „explodaseră/ uniforme, penare, ghiozdane// priveam înapoi/ ca la funigei/ muiaţi în aer”. Fluxul reveriilor ante şi postdecembriste urmează un traseu ce întreţine o tensiune vibrantă prin banalul amănuntului personal (anii copilăriei, personajele „cheie” şi momentele semnificative, reperele esenţiale etc.). În câteva scene (mai ales cele grupate în jurul figurii paterne) se pot ghici liniile de graniţă ale etajelor cronologice: „ultimul revelion a fost în 1988/ tata obţinuse şi el o cazare la o cabană pe un vârf de munte/ vârful cu dor/ […] apoi la miezul nopţii tata m-a luat afară/ mi-a arătat zăpada ce îţi lua ochii/ şi trei stele prinse într-un halou/ or să vină vremuri bune, cele mai bune/ o să le întâmpinăm”. Marcarea unor astfel de treceri de la o etapă la alta se face în general fără artificii decorative ori podoabe ceremonioase: „la 12 ani am cunoscut abandonul/ nu e deloc ca în filme/ nu a fost nicio scenă tristă/ nu a plâns nimeni/ şi cred că nici nu ne-am dat seama/ tata a venit cu un oltcit înnegrit de praf/ în spate era mama cu sora mea nou-născută în braţe/ apoi au plecat şi asta a fost tot/ tata mă mai suna să mă întrebe dacă am nevoie de bani/ mama îmi dădea scutece murdare să le spăl/ în cele două zile pe lună când ajungeam acasă/ despre singurătatea pereţilor de bloc/ nu se vorbea/ decât în tăcere”. Versurile de final sunt definitorii pentru felul în care poeta înţelege să îşi rafineze discursul deja esenţializat.

Filonul secundar al acestuia, ramificat la nivel subteran („aş vrea să pot spune: trecutul e o găină căreia îi retezi gâtul”; „cine strânge toate aceste fire de lână/ cine pune la loc tulpinile tăiate de floare/ cenuşa nu se mai face pădure”), teoretizează tot registrul liric şi reduce întreaga problematică a volumului la chintesenţă ideatică.

_______

* Emanuela Ignăţoiu-Sora, Ingluvii, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Cu mizerabilismul la neurolog

Călin CRĂCIUN

2013041

 

Sunt deja ani buni de când se tot vorbeşte de o criză a poeziei, pusă numaidecât în cârca douămiiştilor, atraşi ba de mizerabilisme biografiste cu accente de hip-hop, ba de umbre neoexpresioniste, când de amândouă deodată şi, pe deasupra, iluzionându-se c-ar fi descoperit primii cum se fabrică realitatea. Şi dacă, totuşi, câtorva din preajma lui 2000 li se recunosc pe drept merite poetice, pe măsură ce ne apropiem de ziua de azi asistăm parcă din an în an la regres. Ori noii poeţi sunt lipsiţi de talent, ori critica, în marea ei majoritate, nu mai e capabilă să-l perceapă, e refractară nejustificat. Oricum, cel puţin de mai bine de un deceniu debuturile nu par nicidecum spectaculoase, părând să-şi găsească valoarea înainte de toate tocmai în faptul că există. Şi nu că ar fi rare, sunt destule, ci întrucât ele nu au impus vreun titlu care să impresioneze până la bănuiala că-l va plasa pe autor direct în lumea selectă a poeţilor de ţinut minte, care să poată fi cândva trecut în lista canonicilor, de care să audă nepoţii la şcoală ca de mari creatori ai neamului fie şi pe baza volumului de debut. Comparaţi cu înaintaşii, poeţii noului val par imberbi, amatori infatuaţi, fără disponibilitatea măcar de a mai cunoaşte trecutul (poetic). Astfel de volume sunt în cel mai bun caz temeiuri fragile ale unor promisiuni, alimentează nişte speranţe inconsistente. Acesta este şi cazul debutului Ioneliei Cristea*, cu atât mai concludent cu cât, dacă-l credem pe Marius Chivu, ar fi „primul debut semnificativ al acestui an”.

De reţinut că Noaptea de gardă a câştigat „Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească”, ediţia 2014, ceea ce, în sine, spune mult – şi nu de bine – despre starea celor aşteptaţi să preia ştafeta. Fie cei realmente talentaţi sunt sfioşi, aşteptând să uimească într-un târziu prin ceva de genul „Românii au talent”, fie zicala „Românul s-a născut poet” e perimată, naţia consumându-şi vocaţia până la secătuire, tocmai trecând într-o altă fază a existenţei, în care creativitatea poetică apare ca revolută de-a binelea, în care „viaţa e pustiu”. În atare condiţii, nu cred c-ar fi blamabilă absenţa premiului de debut atunci când e cazul, dimpotrivă, o dovadă de competenţă şi onestitate editorială.

Să fiu însă mai explicit în legătură cu asemenea negativism, mai ales că nu lipsesc opinii contrare despre poezia Ioneliei Cristea. Astfel, Bogdan Alexandru Stănescu semnalează, pe coperta a patra „Un expresionism autentic, polemic, visceral”. Notele expresioniste, într-adevăr, nu lipsesc: „încetul cu încetul mă trezesc la viaţă/ durerea asta acută/ inutilitatea tuturor/ frăgezimea cărnii pe oase// o simţi până aproape de măduvă// o mână caldă pătrunde în alta// ieşi înnebunit în mulţime/ şi ţipi” (încetul cu încetul mă trezesc la viaţă). N-aş mai fi însă de acord că ele sunt polemice, pe de-asupra întreţinute de o jonglerie cu „flexibilitatea structurii poetice, disponibilitatea materiei de a se re-organiza pe diverse registre, fie ele gingaşe, fie macabre, dure sau tehnice”. Nu pentru că mostre din toate aceste ingrediente n-ar exista în micul volum, ci pentru că ele sunt prezente aleatoriu, fără gestiune estetică profundă la nivelul ansamblului. Poezia medicului Ionelia Cristea e reacţie spontană la diverse traume, lipsită însă de norocul formulei fericite. E ivită din impulsul autoconservării, astfel că apare ca intervenţie de începător la urgenţă, interesată strict de menţinerea pe bâjbâite a unor funcţii vitale, mai degrabă decât una de curant postoperatoriu experimentat, atent la toate detaliile recuperării. Improvizaţia e vizibilă, de pildă, prin folosirea neglijentă a semnelor de punctuaţie, atunci când decide să le folosească, dar mai ales prin concentrarea pe detalii disparate, prea puţin semnificative, care dau încărcătură barocă inutilă, chiar şi acolo unde retrospectivul analitic al situaţiei primează în construirea trăirii, nu colajul oniric. Elocventă în acest sens e Voiam să îi spun ce simţeam, poezie în care sunt vizate sentimentul pierderii tatălui şi încercarea adolescentei de a-i comunica mamei trăirea. Comunicarea apare imposibilă nu din conştientizarea că limbajul trebuie forţat până la intrarea între limitele poeticului pentru a da formă inteligibilă la ceva aflat în vecinătatea inefabilului, ci întrucât exteriorul e ostil, conspiră împotriva ei. Rămân posibile doar resemnarea şi agăţarea de sentimentul apropierii de „un trup totuşi cald”: „Voiam să îi spun ce simţeam/ mama privea într-un punct fix şi plângea disperată/ m-am apropiat – probabil dorea să mă evite/ neştiind să gestioneze momentul în care ar fi trebuit/ să accepte că o parte din viaţa noastră/ s-a terminat atunci cu el la spital.// În cabinetul din stânga/ doctorul de gardă completa formularul de deces/ aşezat la birou uneori se ridica neputincios de pe scaun/ verificând regulat semnele vitale.// nu venise încă nicio rudă, se întâmplase brusc/ tăcuţi, ceilalţi pacienţi amuţiseră de teamă/ mama se făcuse mică – a zis că vrea apă/ şi s-a prăbuşit pe podea/ fără simţire.// Am ridicat-o pe o băncuţă ajutată de alţii/ era la fel de inertă ca el – un trup totuşi cald/ pe care l-am sprijinit până acasă/ încet, prin zăpadă.” (Voiam să îi spun ce simţeam) Lipsa unei meditaţii coerente de natură poetică, exprimarea mai mult spontanee decât pusă sub semnul discernerii estetice, în ciuda grupării textelor plachetei în microcapitole, atinge însă nivelul jalnicului în trei dimineaţa, unde găsim strofele „ţigările îmi ajung pentru 3-4 min/ şi plec să te caut/ fiindcă absenţa ta mă îngroapă/ sistematic/ în asfalt” şi „nemişcaţi în bătaia farurilor/ mereu altfel/ ca nişte lumini incandescente răscolind aerul/ măsurând oxigenul înţepenit în plămâni”. E drept că semnele oniricului sunt prezente în textul cu pricina, la fel cum indicii ale ermetismului, cripticului sunt pe alocuri în volum, dar şi în vis ori într-un univers plăsmuit de cel mai pur orfic e cam imposibil, oricât am metaforiza, să plece vreo îndrăgostită pe stradă – din cameră! – în căutarea iubitului fiindcă absenţa sa o îngroapă în asfalt. Şi apoi ce ţigări şi câte or fi dacă ajung pentru „3-4 min”? În plus, cum o fi „oxigenul înţepenit în plămâni” şi cine l-o fi măsurând, oamenii, ori farurile? Cred că şi editorul cărţii ar fi cazul să se gândească un pic la astfel de întrebări.

Pe de altă parte, Marius Chivu laudă acest debut pentru meritul de a impune tema medicului („primul lucru cu adevărat inedit pe care-l aduce volumul de debut al Ioneliei Cristea este imaginea pînă acum nevăzută a dramei medicilor, cei care se confruntă cu boala în postura de martori permanenţi ai suferinţei celorlalţi”), cel care asistă compasional şi alină suferinţa, pendulând „între perceperea suferinţei celorlalţi şi exprimarea propriei alienări”.

Într-adevăr, compasiunea şi uneori suferinţa ivită din neputinţa de a alina măcar, dacă nu de a vindeca transpar în textele în care limbajul este cel al medicului neurolog, dar convertit în poetic tocmai prin capacitatea de a traduce stări, mai ales în punctul în care de sub masca specialistului se dezvăluie omul: „Neurocare U24-Rt cu 24 canale. Doctorul Frâncu/ l-a şi încercat de altfel şi-a pus firele în cap şi i-a lăsat pe/ rezidenţi să-i facă traseul de veghe şi să-i observe undele./ Tot el la o conferinţă în mai zicea că a fi neurolog e doar/ o carte de vizită pentru ceilalţi şi un iad personal.” Autoarea e, cu siguranţă, un om bun, care participă la suferinţa altora şi face totul să o atenueze ori măcar să o facă suportabilă. Când nu poate, încearcă măcar s-o înţeleagă şi să o facă traductibilă: „Îi zic să se dezbrace şi să arunce/ hainele pe pat. Are 60, faţa rumenă/ şi vocea dogită. Mă îndrept către el./ Se răsuceşte cum poate în faţa mea/ apoi revine. În camera de gardă/ bate puţină lumină. Nu mişcă/ piciorul de o săptămână, îşi trage/ firele, saliva îi curge din gură./ Se şterge cu o cârpă mototolită./ Îi fac probele de pareză şi/ urmăresc reflexele pupilare./ un spaţiu se astupă definitiv.” (Îi zic să se dezbrace şi să arunce) După cum se vede, biografismul mizerabilist de după blocuri e transformat aici într-unul de cabinet, de instrucţie corporatistă în prima parte, nelipsind însă nici cel al căutării printre traumele copilăriei. Şi, cum constata Marius Chivu, „Datorită pregătirii sale, medicul neurolog vede enorm; în ciuda pregătirii, medicul simte monstruos”. Nu cred că parafraza sa intenţiona să păstreze şi încărcătura ironică, dar, dacă i-o adăugăm noi, caracterizează adecvat volumul de care discutăm.

_____

* Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, Editura Cartea Românească, 2015.

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Nostalgii planetare

Andreea POP

 

 

sivas

În ce au ele mai bun, poemele lui Ştefan Ivas din mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014) desfăşoară scenariul retrospectiv al unor geografii intime. Grila de redare a filmelor personale uzează de imagini încărcate de fascicule diafano-bucolice, derulate de o sensibilitate gravă. Gesticulaţia lirică cea mai frecventă ia forma nostalgiei solemne.

Din această pricină, „bucăţile” de viaţă proiectate de poet vor iriza în mici implozii voalate, cu accente discrete de odă, confesiuni încordate care pulverizează materialul liric sub forma unor reverii vetuste. Măsurată în inflexiuni bine stăpânite, însă, tulburarea interioară se va citi cu precădere în subtext: „cuvintele nu veneau uşor atunci/ când eram treziţi cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ şi pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curăţită de păpuşoi în timpul zilei/ […] cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după şoarecii care ieşeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeţilor constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ aşteptam trenul de şapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă şi plină de glod în căruţă/ şi plecam acasă”, Tracklist. Majoritatea poemelor lui Ştefan Ivas funcţionează într-un astfel de registru al vaselor comunicante, alimentate de un freamăt subteran comun, indiferent de proiecţiile convulsiei lăuntrice. Topite într-un discurs distilat de orice efuziune patetică, tonul rece, detaliul înfrigurat şi notaţia cerebrală traduc sondajul interior în succesiunea unor basoreliefuri sacramentale.

Poeme ca bucătăria de vară, carnicul, VCR ori secvenţele din ultima parte a volumului dovedesc o astfel de mimică încremenită într-o „statornicie granitică”, prinsă uneori în descrieri grave şi copilăroase, în acelaşi timp, care dau versurilor un farmec atemporal, mistic aproape: „în după-amiezele însorite/ cu sapele sprijinite de gard/ sub coroana unui nuc bătrân/ te alungeai peste insulele întunecate/ care-ţi străpungeau pielea/ ieşind la suprafaţă/ pe piept şi pe burtă// cu mâinile sub cap/ îţi admirai/ pielea de ghepard”, #. Dispoziţiile predilecte vizează tipologii umane (decupate nu doar din biografia personală imediată, ci recuperate şi dintr-un soi de memorie ancestrală – unchiul „înstrăinat” de peste ocean, figuri grave şi pitoreşti din istoria colectivă a satului natal, portretul ironico-însufleţit al Laurei etc.), gesturi încărcate de o duioşie imponderabilă (mângâierea aspră şi apăsată a mâinilor bătrâne, care lasă „dâre roşii pe obraz”), glisări sacadate de perspectivă („fotoliul ros de şoareci/ cu ţoale prăfuite”, „o după-amiază// cu pături pe iarbă// cu bronzul oamenilor care/ nu merg vara la mare”), ori simple ritualuri funciare, reiterate ca refrene obsedante. Efectul va fi adesea cinematografic: „la capăt ca un balon legat de-o aţă/ o amintire, o gaură în/ preaplinul clipelor de-atunci/ cu spartul râsetelor în tavan/ şi clinchetul de pahare./ opunând abraziv rezistenţă,/ ca-ntr-un ecou invers/ cu resturi de pâine, şerveţele/ mototolite şi pahare băute pe jumătate,/ mesele păreau deja goale,/ scaunele la fel/ & aerul rămas în urmă –/ cald încă.”, #. Un mare poem psalmodico-pastoral îmbracă extremităţile volumului, irigat de o ironie amară rarefiată.

Ceva mai relaxată ca emisie lirică pare poezia lui Ştefan Ivas în „Timp liber”, secţiune de mijloc în care bilanţul retroactiv este sacrificat în favoarea descrierii monotone a cotidianului. Tăietura versurilor păstrează inflexiunea tensionată, dar o camuflează subtil în reportajul conjugal, lăsând la vedere, din când în când, mecanismele construcţiei savante. Profesată cu luciditate, poezia povestită din mila schimbă gustul cărnii face din modulaţiile unei memorii hipertrofiate piese dintr-un muzeul al inocenţei.

_______

* Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editura Max Blecher, Bistriţa, 2014

*

iserbu

O poezie care nu lasă loc de prea multă îngăduinţă scrie Ioan Şerbu în Lego (Tracus Arte, 2014), într-un registru liric ce alternează de la angoasă clocotită, la detaliul malign din „misivele” cotidiene şi la episoadele violente ce traduc fondul convulsiv al imaginarului. Construcţia lucidă, de croială minimalistă, a versurilor, face din notaţia încrâncenată cea mai autentică reprezentare a ţinutei lirice fundamentale a volumului.

Tradusă în exerciţiu confesiv, ea face, în poemul sibiu, unul dintre momentele poetice cu cea mai grea încărcătură, mărturisire de maximă sinceritate care dezvăluie spasmul interior: „într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ […] eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine// […] i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”. Aceeaşi impresie de „hemoragie” internă, dar cu o temperatură ceva mai ridicată, o degajă poemele de orientare livrescă, indiferent de forma pe care o îmbracă, în care cerebralitatea abuzivă consumă pe un fitil comun problema identitară personală şi cea scriptică. Ar merita citate aici ca „mostre” măcar poemele adevăr 2 şi adevăr 5, ori vizualul ploieşti vest, care problematizează sursa poeziei, pentru a demonstra că poetul are vocaţia dirijării biografiei imediate în direcţia reflecţiei culturale ironice; „travaliul” livresc din dinţi falşi dovedeşte, însă, cel mai hotărât, resorturile atent calculate şi limitele autoimpuse ale poeziei din Lego: „la masa ovală de care mă sprijin/ rar se întâmplă ceva/ multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd/ mai bine începe altfel// cum e să ai răul în tine/ şi pe o muzică oribil de frumoasă/ să ştergi visele uşurele care ţi-ar putea face/ o dimineaţă cu totul şi cu totul albastră?/ cum e ca dinţii impecabil de albi să fie îndreptaţi în altă direcţie? cum e să te minţi pentru că nu ai curaj să te întrebi/ de 18 ori la rând cine eşti?/ când al 19-lea şobolan ronţăie la stomacul tău/ trăieşti fiindcă nu mai ai altceva de făcut/ sentimental. mai bine zi din viaţa ta// […] întunericul se crapă şi în curând/ va continua să nu se întâmple nimic/ încă nu am putut decide dacă eu/ în totalitate/ sunt de faţadă/ mai bine termină”. Personalitatea lirică puternică a lui Ioan Şerbu nu va ocoli reportajul brutal, dicteul soldăţesc înălţat pe marginea unei imagerii agresive.

De la o astfel de fundaţie se revendică o bună parte din materialul liric al volumului, prin apelul la o terminologie militaro-viscerală care amplifică incandescenţa psihotică. Poeme ca şefu’ ori liceu („obiceiul maiorilor e să stea camuflaţi printre păpuşi/ de unde-ţi strigă răspicat o propoziţie/ până-ţi dă sângele printre dinţi”) aduc, pe alocuri, cu tematica din Oraşul şi câinii, al lui Llosa. Împreună cu descrierile din Bria, accident şi, mai ales, artificiul imaginativ din judith beheading holofernes, ele vor marca nota distinctivă a unei sensibilităţi lirice uşor nevrotice. Derularea în crescendo a „filmului de acţiune” din gaddafi, critica socială („manechinele/ frumoasele chele”), a cutumelor prost încetăţenite şi imaginarul corporate din wc sau manager, ori discursul hiper tehnologizat, care surprinde „habitatul” natural al „oamenilor lego”, rotunjesc tabloul disfuncţional.

Adăpostite în chip de „oază exotică” în mijlocul episoadelor de mai sus, poemele vizuale din ciclul „somnifere”, jonglări imaginative ingenioase, dovedesc, dacă nu dispoziţia pentru căutarea unor formule noi, măcar un discurs prezent plurivalent.

_______

* Ioan Şerbu, Lego, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

*

ovio

Tonalitatea lirică din Pilotul (Charmides, 2014) lui Ovio Olaru surprinde, în detalii efervescente, radiografia cotidiană transcrisă prin montaj convulsiv, depresia postmodernă cu toate clişeele şi războaiele de uzură pe care le întreţine. Poemele traduc exaltări confesive într-un registru alert şi incisiv, prelucrat sub forma unor epistolare cerebrale sfârşite, ce derulează pelicule decadente post-umane.

Toată această desfăşurare „seismică” a materialului poetic poate fi revendicată de la secvenţa de final („câmpurile de gheaţă”), spre care converg mai toate obsesiile futuriste ale poetului, întrevăzute anterior sub forma unor notaţii expeditive. Cântec de lebădă şi nod semnificativ, simultan, scenariul compus de cele două poeme conclusive transpuse în film de „ştiinţă-ficţiune” concentrează atitudinea lirică fundamentală a volumului. Dacă în anatomia e o ştiinţă superioară „procesul” vidului uman ia forma documentarului postapocaliptic de tip Discovery, ultima poezie strânge ca într-un buchet o suită întreagă de „sentinţe” incriminatorii: „sateliţii s-au prăbuşit, sunt tot ce-a mai rămas din voi/ aşa am descoperit internetul/ sutele de milioane de feţe, le ştim pe toate/ ce citeaţi, sunetele pe care le numeaţi muzică,/ cum vă organizaţi viaţa/ capitalismul, revoluţiile, religia/ reperele culturii voastre minore/ artiştii, îndrăgostiţii, clişeele. totul e indexat// […] aţi industrializat planeta/ aţi proiectat calculatoare şi monoliţi/ rachete nucleare şi superviruşi/ care v-au decimat./ v-aţi hrănit cu petrol paranoia şi libidoul/ şi când totul s-a dus dracului/ aţi viermuit scurt în bunkăre subterane/ înainte să vă mâncaţi între voi.// cerul e şi el un perete de plexiglas/ şi pământul o navetă sferică, părăsită.”, uite, asta e prietena ta. Sacerdotal şi incandescent, discursul Pilotului amplifică grandios spectacolul declinului, maşinizarea în fază de climax. Inflexiunile sibilice prind ceva din Aşa grăit-a Zarathustra a lui Strauss. Revendicate de la acest nucleu central, toate celelalte preocupări esenţiale ale poeziei lui Ovio Olaru ating o coardă tensionată. O dovedesc poemele ce abundă în imagini ale alienării umane („nu prietenii sau suflete pereche/ mai degrabă colegi de perfuzie”), ale reprezentării oraşului ca topos de criză („toate stau cuminţi, în faţa noastră/ construite de noi, depăşindu-ne”) sau, mult mai bine reprezentate sub raport cantitativ, exerciţiile de exhibiţionism senzual.

Articulate într-o regie lirică spasmodică, poemele erotice iau o înfăţişare agonică. Versurile aduc aici a ţipăt revoltat, mai ales atunci când „pozele” de cuplu prind accente grotesc-violente şi reclamă avataruri carcerale: „tumora”, „închisoarea”, „locomotiva” etc. În cele mai multe cazuri, epurate de artificiile licenţioase, ele vor decanta cronica unor automatisme: „de la camera supraîncălzită/ căldură de corp obosit/ şi mirosul ăla/ parfum, transpiraţie şi pizza/ când stăteam în pat/ ca într-un film prost regizat şi ştiam/ că n-o să scăpăm/ de plictiseala corpurilor care după ce lumina se stinge/ se recunosc şi se îmbrăţişează.”, nu ştim ce vrem. Prin geometria lor existenţialistă – mărturisită direct în (ghete de piele vara) –, astfel de radiograme disfuncţionale întregesc paleta unei poezii care stă sub stigmatul (subtil) al unor nostalgii refulate.

_________

* Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

„Greu de emoționat”

Alex GOLDIȘ

adragu

 

Mâini cuminți. Copilul meu autist* e una dintre cele mai frapante cărți apărute vreodată în seria EgoGrafii a Poliromului. Rareori mi-a fost dat să identific, într-un volum autobiografic, o distanță mai mare între natura faptelor relatate și tonalitatea stilistică pusă în joc de autor. Unui subiect care ar fi putut aluneca (pe deplin justificat!) foarte ușor în melodramă, Ana Dragu îi atașează o expresivitate rece și tranșantă, gata să contrarieze la fiecare pas așteptările cititorului avid de sentimentalisme.

Citește în continuare →

de VATRA

Poeme de Ioana NICOLAIE

inicolaie

Firimituri

 

Mama a fost cea mai bună şi cu mult

cea mai frumoasă femeie din lume…

de la unu şaizeci şi ceva de centimetri începea

cu ochii căprui şi genele boltind păstrăvii

în apele din reziduuri aurifere

vopsite la minele din Rodna

era o fată naivă,

o fată mai mereu singură sub pielea umflînd

rochiile ei de material ieftin,

din doi în doi ani umflîndu-se foarte tare

mult după al patrulea copil

care am fost eu

mama era acolo mereu

puţin, puţin mai mare,

cu înflorita-i tristeţe scotocind după mărunţiş,

aducîndu-mi doctorii şi bomboane,

cheltuindu-se picătură cu picătură

în intersecţiile lipicioase ale oraşului

unde părinţii ei o măritaseră

pe la şaisprezece ani

mama rîdea mult şi-mi spunea

cum e cu prostiile, cum e cu ţîncii din vecini,

cu numeroşii mei fraţi,

cu sandalele rupte, iubiţii de mai tîrziu,

nefericirile şi neliniştea

şi rîdea şi mai mult

printre fericiri solidificate între certuri

                  şi spălat rufe,

ducîndu-mă la doctor,

luîndu-mi uniforma albastră de şcoală,

printre fericiri şi uitare

şi rîdea

ca să rîzi trebuie să cureţi cenuşa,

leşia s-o aluneci lucioasă pe pînze

şi rîdea, ştiind

că într-o duminică n-avea să plece,

într-o duminică n-avea să uite de noi şi de tata,

ca să-şi sugrume isteriile,

ca să-şi amaneteze

frica înnebunitoare în care

ca într-un ciclon mai mereu plutea

şi rîdea

de viaţa-i de celofan,

de întrebările putrezind cu boarfele-n pod,

de serbările unde printre altfel de mame

ea n-avea zi de naştere

ea gătea prost, din ce în ce mai prost,

şi genele-i aurifere şi le încrunta

între o şedinţă şi alta,

între o frică şi alta…

mama era o fetişcană trăsnită

şi a rămas aşa, o soră mai mică,

la care mă gîndesc des,

care-mi lipseşte,

               deşi părul i s-a rărit,

               deşi s-a îngrăşat…

 

Ştiind

Acolo, în registrele de sugativă,

în cărţuliile lor de sertare presate

m-au trecut pe doi

şi-aşa îmi voi trăi toată viaţa

pe un petec dosit de hîrtie,

pe un petec ros de multele poşete schimbate

şi-aşa îmi voi pierde şi cunoaşte prietenii,

şi-aşa mă voi mărita şi divorţa

şi la nesfîrşit voi halucina,

încercînd să-mi amintesc şi să uit,

să-mi amintesc…

nu mă iubea nimeni pe-atunci

           cum să iubeşti o făptură

           crescînd pe furiş la tine în pîntec,

           lustruindu-l pe dinăuntru,

           sfîşiindu-l de durerea striatei lumini?

cum să iubeşti o închegare de plîns,

un amestec de teamă şi ochi nedeschişi

care, iată,

         îşi usucă saliva pe sînul obosit,

         îţi molfăie între gingii disperarea,

         lacrimile cu miez de migdale

        dragostea, întunericul ei

                     care va adăsta doar un timp,

        dragostea ce totuşi va scînteia

        în umbrele privirii,

        în ţipetele tranşate

        ca pentru altar jertfele

nu mă iubea nimeni pe-atunci!

trupul meu întors către el

încălzea lemnul unui leagăn

cu zgomote subţiri

              ca durerea de vintre

nu mă iubea nimeni pe-atunci!

şi-am ştiut că asta nu e de-ajuns

abia cînd tata s-a aplecat pe furiş

să-mi vadă, luni mai tîrziu,

neştiinţa de copil nedorit,

rătăcirea de-a crede că-ncep să exist.

 

Migdale

Am venit pe lume să caut dragoste

şi m-am zbătut pentru asta,

orbitele de nenumărate ori mi s-au învineţit

pentru asta,

şi vrejurile uscate ale mai vechilor părăsiri

au tencuit o colibă,

apoi o casă mai mare,

apoi cîte-un orăşel demolat

în fiecare garsonieră din care

tîrziu am plecat

în nodulii atîtor seri

m-am răsucit pe întunericul pernei

scos la lumină de sticla afumată a lămpii

şi-am tînjit după dragoste

             ca după boală

şi-am crezut că iubirea-i doar o mîncărime

            care erupe aşa, doar la unii erupe,

            cu ziua şi locul naşterii

            printre fişele de la dispensar

am săpat adînc cu hîrleţul,

am dezvelit gropile de var pentru

                                  noile încăperi,

am bătut piroane în fiecare loc

unde ar fi putut fi cineva pentru mine,

unde s-ar fi găsit cineva pentru mine

ca un trup fără podoabe

m-am ascuns sub pojghiţa de fetiţă cuminte,

sub straturile de picăţele ale rochiţei,

aşteptînd străinul să vină

           nu bărbatul, nu femeia,

          dar cu vorbele şiroind de iubire,

          cu tăcerile muiate în dragoste

de aceea, mamă, stai mai mult cu mine!

de aceea, fraţilor, uitaţi-vă mai des înspre mine!

de aceea, iartă-mă tată, căci despre tine e altfel!

de aceea, prietenelor, nu vă rîdeţi de mine

şi voi, puţinii mei bărbaţi, uitaţi tăria sînilor,

sfîrşitul de mortar al fiecărei după-amiezi

de pe-atunci împăturită cu grijă!

şi tu, iubitul meu, mută-te definitiv

între pereţii de bîrne ai inimii mele!

 

Savură

Toate zilele aveau consistenţă de clopot

ca ţelina pe răzătoare

cădeau de pe uliţele Ştezei,

cu ţigani şi fierăstraie isterizate

se izbeau drăgăstos de geamul

cît un bloc de desen mai mare

pe unde îşi zornăia talerii

                  lumina

cădeau în rotunjite duminici

iubindu-se neînţeles cu lumina

şi-mi plăcea lumina

măturînd camera într-un loc pătrăţos

“ stai pe locul acela,

stai paralizată pe locul acela,

căci în el întotdeauna vei sta!”

dar locul se-acoperea pe la prînz

cu crestele tălpilor de cauciuc,

cu noroiul de bocanc sau de cizmă,

şi rochiţa se umplea de pete,

fantomele orbitoare zdrobeau zarzavatul,

plopii cu viespi şi miez neajuns,

buba aprinsă de jar,

rostogolindu-se ca un înecat,

tot mai flămîndă, spre apus…

“stai pe locul acela, stai!…”

şi aburii evadau de prin oale,

şi fumul puştesc scria pe tavan,

şi cotoarele de varză semănau cu o poză:

           o fetiţă oglindindu-se într-un ciob,

           o fetiţă pîndindu-şi mama într-un ciob

           şi fraţii sporovăitori,

           şi îndepărtaţii vecini

“stai cuminte acolo, pe locul acela stai!…”

iubind nemişcată acele duminici.

 

 

Pîndind

Cine era Radu, cine era Floarea,

cine era Filimon,

iar mai apoi, după mine, Ion cine era?

ce însemna primăvara,

cu noroiul boindu-se-n curte,

printre petele zăpezii risipite

                   ca surcelele?

ce era şiragul acela

de ulcele şi crătiţi,

de magiun şi dude necoapte,

de zi şi noapte pecetluind coapsele anilor,

de mama şi tata printre maşinuţele delabrate,

pe care nimeni nu ni le cumpăra?

ce era foamea cu ochii strîns lipiţi,

difuzorul hîrîind după fiecare prînz

în care plecaseră toţi

şi trupul meu îngust se chircea

în fălcile liniştii,

în groaza lumii sfîrşite

         a oamenilor dispăruţi unul cîte unul

         în complicatele maşinării

                                      de tăiat lemnul

         în crăpatele pîlnii

         de împreunare a norilor?

ce era văzul meu

pătat ca o piele uscată?

şi primitele haine deja-mbrăcate

de ce-mi păreau împletituri de scaieţi?

                 ca-ntr-un şifonier

                 încremeneam în singurătate,

                 ştiind că nu se va sfîrşi,

                 ştiind că niciodată nu se va sfîrşi

şi aşezatul pe prag se făcea una

cu scotocitul printre cotiturile uliţei.

 

Cine

Ziua îşi lepăda lenjeria

pe cînd mă desprindeam de peretele umed,

    peste noapte mă hrănisem cu varul,

    peste noapte dosisem sub unghii

    căldura trupurilor,

          mai multe adormite-n acelaşi pat

ca un frate de-al meu, ca un băiat,

visasem,

şi crezusem că nimic nu ne desparte:

unii cu alţii sîntem aceiaşi

                la n-e-s-f-î-r-ş-i-t!

fată sau băiat

eu purtam pantaloni albaştri,

ei purtau pantaloni mai mari,

         tot albaştri!

eu aveam pieptul drept

străbătut ici, colo de coaste

aidoma cu oasele lor subţiate

cu ei aceiaşi pistrui îmbrăcam

în lumea dosită sub pistrui rotunjiţi,

în neînsemnata putere din braţe

sau sternul îngust de fată-băiat

cu toţii împărţeam o mîncare acrită

sub pirita spartă a amiezii

în acelaşi joc al ierbii căzute

peste frica rotofeie de tata

                   peste mine fată!

                   peste mine băiat!

doar părul încîlcit îmi era,

părul isterizat sub soda dimineţilor

din care pieptenele usturător muşca

ca un frate de-al meu, ca un băiat

visasem,

ştiindu-mi de-acuma şi numele,

                 la N-E-S-F-Î-R-Ş-I-T

                                            numele…

(Din  Lomografii, antologie în curs de apariție la Editura Humanitas)

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Minirecenzii (8)

Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, Bucureşti, 2015

 

ghiu2

Ce anume lipseşte de aici? Greu de spus. Poate un grafician cu care Bogdan Ghiu să facă schimb de replici în ceea ce-i place să numească „linia de producţie”: prelungirea operei de artă prin exerciţiul poetic al comentariului scris sau rostit. Acesta ar fi nivelul „inter-medial” al Traducerii înţeleasă ca schemă a unei antropologii generale, chemată de autor şi răsfirată prin paginile prezentei cărţi. Primul principiu al proiectului filosofic cuprins aici e că fiecare se traduce în orice clipă, orişicare încearcă să se expună şi să se disimuleze într-un joc politic cu şi în faţa celorlalţi. Ar fi fost ciudat însă dacă maestrul tălmaci – care se revendică de la ceea ce numeşte cu un grăunte de ironie confuzionistă „generaţia 30”, autori născuţi în jurul anilor 1930 – ar fi produs un sistem pe urmele deconstructorilor metafizicii sistemice. Fărâmele ce trimit către o concepţie structurată mereu neatinsă se pot înnoda într-o critică a refuzului traducerii: o tipologie a mentalităţii compradores a elitelor ce vorbesc direct limba dominantă, franţuzeşte de la coana Chiriţa la Emil Cioran sau, mai nou, „vreo engleză”. Noile figuri ale dominării sunt cu atât mai insidioase cu cât ni se adresează în numele unei universalităţi civilizatoare. E vorba fie de restaurarea fantasmei dezumanizante a suprimării traducerii prin limbajul tehnic al metadatelor, la care lucrează un Pierre Lévy, sau de întreţinerea iluziei unui „subiect european” natural poliglot, cetăţean al unui stat UE existent în închipuirile unei Julia Kristeva.

Critica se opreşte prea repede pentru a cânta şi spera o globalizare nehegemonică abia anticipată sau pentru a lăuda circumstanţial noile ştiinţe sociale franceze ivite după dispariţia marilor autori ai anilor 60-80 ai secolului abia trecut. Bogdan Ghiu speră ca de aici să pornească o mondializare francofonă care va încuraja spiritul critic şi solidaritatea socială. Din păcate pentru limba franceză, acest universalism tiermondist nu intră în planurile diplomatice ale Parisului şi nici ale noilor scriitori francezi la modă. Iar ţările francofone africane nu au forţa de extinde domeniul luptei contra-coloniale. Dar e Ghiu un consumator de peyote şi de euforizante cu efect franco-universalizant? Nu, căci se simte izolat cu aceste gânduri ca „singurul francez din oraş, de pe planetă”. Pentru a-i prelungi reflecţiile să spunem că idiomurile eliberării şi dezalienării sunt mai degrabă versiunile spaniolei din America Latină, susţinute uneori de portugheza braziliană din interiorul continentului. Lăsând franceza deoparte, căci nu pare să-şi dorească un viitor, să spunem în cele două limbi, cea a globalizării şi cea a altermondializării, că maestrul Bogdan Ghiu arată aceeaşi oscilaţie între wishful thinking şi desengaňo în încercarea de a surprinde identitatea europeanului ca „fost stăpân”. După conştientizarea pierderii autorităţii, el ar trebui să se recunoască mai degrabă în tipologia ţărilor răsăritene ca patrii „repetat, vertiginos dez-identificate, cu identităţi moi, slabe sau multiple, conflictuale – precum Ucraina, de pildă”. Într-adevăr, Estul e faţa nesulimenită a Europei, viitorul ei flexisecuritar, auster, corupt şi angajat în războaie ce nu-i aparţin. Dar nu felul acesta de „slăbiciune” e lăudat şi căutat de autor, ci postura culturii prin excelenţă traducătoare de mari opere ale altora şi care ajunge să conteste pretenţiile oricărui pretins acces la originea pură, convertibilă în politici militar-culturale dure şi agresive. Traducerea ca scriere creativă a egalitarismului şi gândirii populare e îndreptată contra experţilor ce privatizează reflecţia şi deturnează conceptele în parole de acces ale unor caste de iniţiaţi. E rebeliune discretă contra dresajului universitar în care se evită deconstrucţia şi recompunerea noţiunilor în favoarea bricolajului nemărturisit cu idei de-a gata.

Traseul cel mai împlinit al cărţii rămâne prezentarea parţială a atelierul traducătorului, în neorânduiala lui rodnică, plină de sugestii pentru teoreticianul dialogului culturilor, pentru cititorul de filozofie contemporană, pentru editorul în căutare de titluri sau pentru specialistul în literatură franceză preclasică sau în romanul englez. Îl vedem aici pe Bogdan Ghiu regăsind funcţia primă a tălmaciului, cea de diplomat, pacificator al conflictelor, obligat adeseori să „facă  lobby” pe lângă edituri sau să se încontreze cu redactori de carte fideli unei paradigme „neaoşiste” de românizare completă a autorului tradus. Speculator poetic al limbilor şi traficant de concepte intraductibile, el arată novicilor câteva modele de urmat (Irina Mavrodin pentru proustieni, Ştefan Bezdechi pentru clasicişti) sau contraexemple celebre (Adelina Piatkowski în falsificarea prin abstractizare a textelor platoniciene, Mariella Seulescu pentru adaptarea nu întotdeauna necesară a textului lui Montaigne la ritmurile limbii cronicăreşti reinventată de ea în anii 1940-1960).

            Un „manifest”? Unul politico-poetic care caută să federeze fidelii în jurul a două devize:

 „Nu există decât traduceri!”

„Originalului îi lipseşte traducerea!”

… şi a un principiu de geopolitică subiectivă enunţat în titlu: „Totul trebuie tradus” ca instalare într-o zonă a intermediarului neconflictual şi rupturii temporale dintre socialismul real şi a capitalismului încă neinstaurat. Dar acest timp a trecut, iar în zonele de tampon se aud explozii.

(Claudiu GAIU)

 

*

 

Dragoş Duicu, Phénoménologie du mouvement. Patočka et l’héritage de la physique aristotélicienne. Postface de Renaud Barbaras. Paris, Hermann, 2014.

duicu

Nu lipseşte nimic de-aici! Asta-i un lucru excelent şi o mare problemă.

E o serioasă monografie asupra metafizicii gânditorului ceh şi fenomenologului german Jan Patočka. Căci fenomenologia e negustorie intelectuală nemţească, preluată de francezi sub franciză şi răspândită din cele două ţări către coloniile lor spirituale. Ca şi-n celebra biografie minimalistă făcută de Heidegger lui Aristotel – „s-a născut, a lucrat, apoi a murit” – nici Dragoş Duicu nu-i mai blând faţă de curiozităţile mondene ale cititorului. E chiar crunt cu acesta, obligându-l la un marş forţat de peste 500 de pagini prin hăţişurile, povârnişurile şi văgăunile filosofiei anilor 60-70. Şi cum drumul e lung, să-i spunem bogdaproste pentru cele trei popasuri de poştă în care ne tragem sufletul şi concluziile, unde schimbăm caii şi conceptele.

Pentru prima bucată din călătorie surugiul Duicu înhamă bidivii Pierre Aubenque şi Maurice Merleau-Ponty pentru a-l însoţi pe pán Patočka în desluşirea conceptul aristotelic de „mişcare”. Autorul ceh e autorul unei monografii asupra lui Aristotel (1964), contemporane cu Problema fiinţei la Aristotel (1962), suma lui Aubenque. Cei doi iau în serios formulările Stagiritului ascunse de straturile de ironie antifilosofică moştenite de la Voltaire, de  felul „actul precedă potenţa”, pentru a căuta făptuirea cea dintâi: mişcarea eternă a lumii. Ea ne îngăduie să depăşim aspectul static al fiinţei geometrice impus de moderni, dar şi să ajungem la sursa actului şi potenţei ca efecte articulate de kinēsis-ul aristotelic. Convocându-l pe Merleau-Ponty pentru critica transcendentalismului prin reanaliza sensurilor „posibilului”, autorul nostru adânceşte cărarea trasată de scrierile lui Jan Patočka prin schiţa unei fenomenologii asubiective. Subiectul nu mai e aici decât un sediment al mişcării universale, o depăşire a umanului ce poate aminti, între altele,  recentele dezvoltări ale  unei filosofii postumane încercate de Quentin Meillassoux, în cazul în care fenomenologii s-ar decide să se înnoade la vorbă şi cu alte tradiţii.

A doua etapă analizează conceptele de timp şi spaţiu la Patočka în încercarea sa de a le degaja de tradiţia subiectivă impusă de Kant şi preluată de părinţii fenomenologiei, Husserl şi Heidegger. Mişcările interne ale corpului (respiraţia, bătăile inimii) şi cele ale minţii (rememorarea, imaginaţia) ne sunt la fel de exterioare ca fluxul mării şi rotaţia astrelor – alături de care dau seama de un timp comun al mişcării lumii. Consecinţa acestei dezinteriorizări va fi critica patočkiană şi târziu-heideggeriană a reducerii spaţializării la temporalitate în Sein und Zeit. Mişcarea fundamentală nu e temporalitatea unui ego, ci devenirea firii înainte de interpretarea sa obiectivantă ca natură matematizabilă, ne spun aceşti autori, pe urmele Stagiritului. Printr-un efort interpretativ, Dragoş Duicu trece de la raportul aristotelic act-mişcare la proto-structura eu-tu-ceva (je-tu-ça): constituirea spaţializării în urma interpelării unui „tu” perceput iniţial periferic ca un ceva sau – pentru a reveni la metafora surugiului şi a limbii sale pestriţe – ca un ăla de colo!

Ultima parte a marşului se face pe jos. Nu mai sunt cai de cursă sau de povară care să ne poarte până pe culme. Poate să ne slujească doar vreun asin metafizic rezistent, de genul lui Michel Henry, care şi pentru lupta clandestină antinazistă şi-a ales un pseudonim filosofic: Kant! Drumul urmat este cel al regândirii subiectului ca şi parte corporală a lumii, în ciuda uitării carnalităţii sale ce se întinde de la neoplatonism la heideggerianism. Salvat din ruinele gândirii platonizante, acest trup este gata pentru o eliberare finală, ce evocă tehnicile deşteptărilor budiste, printr-o epocke, unealtă filosofică dezvoltată pe urma conceptului husserlian de „reducţie” din care nu mai păstrează mare lucru. Pe urmele filosofului ceh, Dragoş Duicu merge pieptiş spre  originile modernităţii filosofice şi depăşirea egocentrismului său. Eul este co-dat împreună cu lucrurile fără a avea vreo funcţie organizatoare a percepţiei sau a reprezentării. Fenomenologia patočkiană nu mai are nevoie de cuplul noeză-noemă, ultimul avatar metafizic al distincţiei subiect-obiect. Subiectul e şi el de partea a obiectului, a noemei, a apariţiei totale a lumii. Lumea ca apariţie constituie subiectul ca depunere a mişcării ei neîntrerupte şi destinatar al ei.

Cartea de faţă are la temelie o lucrare doctorală. Problema tezelor perfecte – ca şi-n cazul crimelor, există mereu scăpări ale făptuitorului, vizibile doar la o lectură secundă sau unui ochi deja exersat – e să găseşti forţa de a le lăsa în urmă. Căci ce a fost prima dată un urcuş dificil devine prin reiterare o tură de carusel. Lucrarea împinge chestiunea mişcării până către ultimele sale consecinţe: viaţa, istoria, preschimbările politice. Or, o perspectivă curat metafizică ne condamnă să le considerăm pe acestea din urmă ca simple efecte ale adevărurilor înalte rostite sau scrise de filosofi. Implicarea lui Jan Patočka în mişcarea civică cehoslovacă e redusă la o martirologie împrumutată din necrologul lui Paul Ricoeur, publicat în 1977, imediat după moartea confratelui său estic în urma unui interogatoriu prelungit al poliţiei. Aici lecţiile fenomenologiei încetează, iar gândirea şi valoarea autorului studiat cer o înţelegere mai contextualizată, acum, la aproape 40 de ani de la dispariţia lui. Hagiografia lui Patočka e un produs al mişcării civice din Boemia, câştigătoarea prăbuşirii comunismului, un cerc intelectual, străin de caracterul de masă al sindicalismului creştin din Polonia. Ar fi pasionantă demontarea lecturii atemporale şi burgheze a lui Heidegger în aceste cercuri elitiste literar-filosofice. Totuşi, nici Martin Heidegger, nici Michel Henry, cu toate că exprimă poziţii anticomuniste, nu sunt apologeţi ai capitalismului burghez. Ba chiar dimpotrivă, ei insistă, prin reinterpretarea grecilor, primul, sau prin încreştinarea lui Marx, cel de-al doilea, asupra esenţei comune a celor două regimuri postbelice concurente. Locul filosofiei patočkiene ar putea fi dat de parţialitatea sa istorică descrisă de confruntarea – sau refuzul confruntării – cu şcolile paralele, cu gânditorii marxişti care au dat conceptele democratizării din 68, ca Karel Kosík şi Ivan Sviták, rămaşi nedigerabili pentru echipa câştigătoare de la începutul anilor 90. Civismul politic din fosta Cehoslovacie a avut ecouri tardive şi-n România cu încercările politice ale lui Nicolae Manolescu, cu o scrisoare program uitată a lui Mircea Nedelciu, toate şterse acum de victoria extremismului neoliberal.

În Cehoslovacia, rădăcinile sau cel puţin pretextul Cartei 77 se află în persecuţia mişcărilor muzicale şi literare underground şi nu în textele fundamentale ale fenomenologiei. Spre deosebire de căutările formaţilor româneşti Sfinx sau Phoenix în negurii ancestrali ai tradiţiei voievodale valahe sau în şamanismul zalmoxian adaptat mişcării hippie, grupurile cehe The Primitives sau The Plastic People of Universe  sunt străine de o recuperare naţionalistă. Înrâurirea lor filosofică locală locală vine uneori din opera delirantă a genialului supraetician de secol XIX Ladislav Klima: „Fă sistematic ceea ce e interzis!” Un guru filosofic-poetic al lor era Egon Bondy, autor de versuri pentru formaţii rock, dar şi a unui consistent op filosofic, Consolaţia ontologiei (1967) ce-şi caută sursele meditaţiei în Extremul Orient şi tradiţiile negreceşti ale gândirii.

Să recapitulăm. Triumfalismului tehno-ştiinţei pozitiviste e preluat de  ideologia socialismului real din panoplia umanismului bătrânicios al liberalismului secolului al XIX-lea, ca fanatism şi crispare ultimă a proiectului modern cartezian-galileean. Denunţarea epuizării resurselor acestui model de înţelegere a lumii este formulată prin radicalizarea fenomenologiei postbelice în operele lui Heidegger sau Patočka.  Un alt tip de radicalism, dar mai coroziv prin efectele sale sociale, vine dinspre rock-ul psihedelic şi reinventarea unei alterităţii ce permite distrugerea centrismelor constituite în jurul conceptelor modernităţii: ego, Europa, Universitate, cultură înaltă. Această alteritate de evadare ia uneori forma unei ancestralităţi iluzorii sau alteori a unui orientalism, maoist în Apus, taoist în Europa Central-răsăriteană. Desigur, există oricând posibilitatea unei recuperări reacţionare a acestor mişcări culturale revoluţionare ce se văd domesticite de putere şi reduse la acelaşi nivel de falsă rebeliune pe care stau muzica disco sau rezistenţa prin cultură.

(Claudiu GAIU)

 

 

*

 

 

Imre Tóth, A fi evreu după Holocaust, traducere din franceză de Gina Vieru, Humanitas, București, 2015

a-fi-evreu-dupa-holocaust_1_fullsize

A fi evreu după – sau înainte, tot aia – de Auschwitz rezultă a fi un fel de operator ontologic, un element decisiv într-un soi de dispozitiv hegelian al istoriei occidentale transcendentale. Evreul este, conform lui Imre Tóth, mediatorul și negația interioară a Occidentului, acel ceva care împiedică închiderea spiritului european în substanțialitatea identității particulare și îl împinge, în ciuda, sau mai degrabă prin deturul necesar al pogromurilor și represiunilor periodice, către universalitate. Astfel privite lucrurile, Holocaustul reiese a fi momentul inevitabil al negării negației occidentale, punctul în care maxima rătăcire a spiritului european coincide, sau cel puțin face posibilă, regăsirea vocației sale universalizante.

Pe fast-forward, pașii previzibili ai schemei teză-antiteză-sinteză sunt aceștia: „Antisemitismul nu este o defecțiune regretabilă a Istoriei… Antisemitismul este o dimensiune specifică și proprie gândirii occidentale” (pp. 13-14) „…o dimensiune ontologică a Occidentului” (p. 16) „Fiind deopotrivă Același și Altul, conștiința evreiască este conștiința nefericită a Occidentului” (p. 55). // „Evreii reprezintă mereu și pretutindeni țesutul conjunctiv al umanității… Permanența evreilor în istoria Occidentului [e datorată] acelei forțe materiale care – încet, dar și cu o ineluctabilă tenacitate – se află la baza acestei neîntrerupte mișcări spre realizarea Universalului, spre unitatea Umanității” (p. 83)// „Îndrăznesc să afirm că Dumnezeu n-a murit. Antisemitismul e cel care a murit la Auschwitz. La Auschwitz, antisemitismul Occidentului și-a atins punctul culminant,… și-a găsit inexorabila prăbușire” (pp. 88-89) „Privirea [ne] este captată de perspectiva noii ere care urmează, o eră a catharsisului declanșat în gândirea Occidentului tocmai de această tragedie universală care a fost și va rămâne pentru eternitate evenimentul numit Shoah” (p. 90). // Sau, concentrat, istoria ca imagine/icoană dialectică: „În ciuda cruzimii sale, istoria rămâne… spațiul uman al unei parousia divine – mediul în care se împlinește ascensiunea Rațiunii către propriile înălțimi” (p. 46)

Desigur, Imre Tóth, comunist de tinerețe, intelectual de o erudiție înfiorătoare și – după cum o demonstrează cartea de față – autor dotat cu un neîndoielnic talent de povestitor, extrem de sensibil la detaliul uman, anecdotic, dar care nu pierde nicicând din vedere semnificația generală, abstractă, nu ne poate trezi decât admirația spontană și necondiționată. Cu toate astea, problematizarea evreității pe care cărticica de față o etalează prezintă câteva probleme cât casa. Lăsând deoparte eurocentrismul flagrant, nicicând chestionat, al acestor rânduri, în care Occidentul e identificat fără ocolișuri cu manifestarea universalului în istorie – și care eurocentrism, cel puțin în ce ne privește, nu trebuie neapărat să fie marcat cu o bulină neagră –, rămân totuși două aspecte extrem de spinoase. În primul rând, tematizarea hegeliană – în sensul rău, grosolan metafizic, de schemă dialectică ready made – în care e înscrisă aici problema evreiască reușește, poate fără să-și dea seama, poate împotriva propriilor intenții, să justifice sau să explice prin apelul la un sens transcendental însuși holocaustul pe care ar trebui să-l condamne. Deloc întâmplător astfel, aflăm cu surprindere – dar, până la urmă, și ținând cont de derularea hegeliană de dinainte trasată, fără nici o surpriză – că, dacă evreul este chiar ceea ce blochează închiderea occidentului în identitatea particulară, soluția finală nazistă este un fel de punct extrem, de mântuire prin catastrofă, în care Europa își neagă negația doar pentru a o termina definitiv cu antisemitismul și pentru a se elibera către destinul său propriu, universalitatea. Astfel, milioanele de victime ale barbariei naziste și-au dat de fapt viața ca să putem astăzi trăi în utopia realizată a Uniunii Europene.

În al doilea rând, pentru o prelegere ținută în 1997, tăcerea quasi-totală în ce privește chestiunea ocupării Palestinei este mult prea asurzitoare. Pierdut în considerațiile sale când lăcrămos-anecdotice, când reconciliant-supraistorice,  Imre Toth se apropie, totuși, de câteva ori de această problemă. De două ori, mai exact, tranșând problema în ambele alternative logice posibile: o dată dând de înțeles că evreitatea este, prin esența sa, incompatibilă cu proiectul unui stat național omogen: „Statutul ontic de mediatori le-a impus să renunțe la o patrie. Patria lor nu era nicăieri, fiindcă era pretutindeni… Patria lor eternă, evreii o poartă pretutindeni cu ei. Patria lor era o carte în care stătea scris: «Să nu ucizi!»” (p. 81); a doua oare justificând frumos, dialectic și hegelian, campaniile IDF cu argumentul potrivit căruia, totuși, identitatea evreiască nu se poate menține doar prin tradiție și rugăciune, ci are nevoie de suportul material al unor forțe sociale capabile de ripostă și justificate prin nimic mai puțin decât un imperativ categoric: „Fondarea statului Israel este, fără îndoială, unul dintre evenimentele cele mai neobișnuite din istorie, mai ales datorită dimensiunii sale etice; trebuie văzut în acest act împlinirea unei fundamentale datorii morale a Occidentului, un imperativ categoric… Dar nici securitatea, nici viața evreilor din interiorul frontierelor Israelului nu pot fi garantate numai prin respectarea ritualurilor ancestrale și nici prin credința în Dumnezeu. Credința nu ajunge. E nevoie în mod imperativ de forțe sociale materiale, de o putere istorică eficientă” (pp. 47-48). Prea puțin, prea ambiguu. Contextul contemporan ne demonstrează că traseul hegelian se manifestă – dacă se manifestă – în istorie mai degrabă sub formă de dialectică negativă, în care extremele își schimbă sensul fără a conduce la vreo reconciliere, că progresul material și tehnologic poate merge liniștit mână-n mână cu regresul social și politic cel mai întunecat, și că, în acest orizont, întrebarea „ce înseamnă a fi evreu după Holocaust?” nu mai poate fi gândită fără întrebarea „ce înseamnă a fi evreu după naqba?”. Strălucitul filosof și istoric al matematicii care e Imre Tóth este, aici, din păcate, mult prea filosof și matematician ca să mai fie istoric.

(Alex CISTELECAN)

 

*

 

Mihai Iovănel, Roman poliţist, Tact, Cluj, 2015

miovanel

Prima carte i-a adus lui Mihai Iovănel multe şi bine-meritate laude. Dar Evreul improbabil e deja de domeniul trecutului – oamenii de cultură adevăraţi nu trăiesc din amintiri, ba chiar par să fugă de ele, citind într-una alte şi alte cărţi. Aşa că Mihai Iovănel  era de două ori obligat (faţă de noi şi faţă de sine) să vină cu o carte nouă. Şi încă la un nivel cel puţin egal celui al volumului anterior, considerat – pe bună dreptate, aş zice –remarcabil. Aşa ajungem în posesia Romanului poliţist. Cei grăbiţi se pot opri după propoziţia următoare: E o carte la fel de bună ca prima, deşi e diferită din multe puncte de vedere.

Ce este această carte? E o culegere de povestiri poliţiste, în care un tip aparte de detectiv (criticul) investighează romanul poliţist însuşi. Nu vă miraţi: în fond, „hermeneutica şi detectivii urmăresc aceleaşi obiective” (p. 24).

Există însă o diferenţă între hermeneutică (un anume mod de a o practica) şi romanul detectiv, pe care o transform aici în unic argument al unei invitaţii la lectură. Chestiunea diferită e relaţia cu conformismul. Romanul detectiv e la fel ca lumea în care apare, adică o administrare precisă,  continuă şi nemiloasă a promisiunii, care-i conduce conţinutul înapoi la ceea ce era: derizoriu. Hermeneutica lui Iovănel, însă, e un roman anti-detectiv: unul în care personajul-detectiv-autor face totul ca noi să rămânem cu un rest de nedeterminare.

Ne-am obişnuit să credem că această nedeterminare ar fi ceva de rău, ca şi cum ceva, acolo, n-ar fi terminat. Că ar trebui să socotim asta o scădere, şi nu un merit. Poate (cu siguranţă) involuntar, încheierile bruscate ale textelor au acest efect. Ele îşi află cauza într-un viciu, într-o nerăbdare de detectiv, dornic să scape cât mai repede de paperwork ca să se întoarcă pe teren: pe terenul lecturii cercetătoare. De undeşi stilul propriu al notaţiei lui Iovănel, în care sentinţa are rolul de a raporta sau de a reaminti, şi în care trimiterile sunt făcute egal, ca tot atâtea piste de investigat, fie că-i vorba de Iser, Livingstone, Lessing, Agatha Christie, Caragiale sau Ion Gheorghe, Dinu Flămând sau Sebastian A. Corn.

De aici decurge puterea de convingere a prozei sale: din această rutină de detectiv pentru care, înainte de toate, o crimă e o crimă. Şi tot de aici vine şi naturaleţea tonică cu care investighează „crimele” Detektivroman-ului românesc. – Căci, cu excepţia primului eseu, în toate piesele cărţii sunt descrise cazuri româneşti. În eseul omonim, „Roman poliţist”, se plonjează în adâncimile scriiturii şi biografiei lui Mircea Ivănescu pentru a descoperi sensul Poem-ului său. În „cele două liste”, descoperirea unei neconcordanţe strecurată de geniul lui Caragiale în „Două loturi”, sileşte, după aproape un secol, la o nouă lectură. În „Enigme în căutarea unui sistem”, autorul descoperă că, în spatele absenţei romanului poliţist românesc se ascunde nu doar lipsa de valoare de piaţă a literaturii române şi dezinteresul prostesc pentru enigme, ci se coc, la umbră, ignorate, cărţi ca Minoic a lui Caius Dobrescu. Tot aşa, în „Despre aventură”, se dezleagă arcanele unei conspiraţii care îl leagă pe Sebastian A. Corn  de colonelul Percy Fawcett, ambii dornici, din realităţi literare paralele, de o întoarcere aventuroasă în Muribecca.

Romanul poliţist devine o carte extraordinară conturându-se ca posibilitate în mintea cititorului. Căci autorul îi dă, cu generozitate, în fiecare eseu, libertatea să încheie şi să extindă, să recompună şi să excizeze, să accepte şi să respingă. Ba încă rămâi cu impresia că, aici, se află cumva un plan mai mare, încă nedezvăluit, sau poate încă nerealizat, pe care îţi vine să-l cauţi, de parcă ar fi un alt secret al lui Vereker (ca în primul eseu al cărţii, „Detectivi şi comori”) ori, de ce nu, să-l produci.  (Lorin GHIMAN)

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru_musina_06191638_58162500

21.IV.1989

O exasperare în creştere, atîta doar că lipsită de energie. Am fost grav gripat, încă le mai zac prin paturi, fără să ştiu ce-i cu mine, Tania tot mai neînţelegătoare şi nervoasă, sau doar excedată de muncă şi incapabilă să se descurce şi, atunci, cu o tipic feminină pornire sîcîindu-mă tot timpul. Nici măcar nu mai caut vini, sau dacă le caut şi le „găsesc” tot acolo sînt, visez doar să mă adun, să găsesc un loc în care să mă pot concentra, să pot scrie. Ar trebui mulţi bani (pe care eu nu-i am) şi/sau o nevastă „neintelectuală”, care să nu se vrea „egală” în toate cele, ca să ai această linişte, rămînînd – în acelaşi timp – un familist „tradiţional”. Cum nu-ntrunesc nici una din cele două cerinţe… Ar trebui să bag capu-ntre umeri – ca George – şi să lucrez 2-3 ore pe noapte. Dar eu am nevoie de zile-ntregi de „trîndăveală”, cum ar zice Tania, ca să intru-n „stare”.

Însă, poate că între noi e ceva şi mai grav: şi dacă-am avea bani foarte mulţi, ea tot ar fi „nemulţumită” de mine; are – se pare – două „modele” masculine, unul „cultural”, dobîndit din lecturi, şi unul „natural”, mai precis, oricum unul din cei care vor un echilibru, care să transcendă nevroza, mizeria, confuzia. Dar nu un echilibru al uscăciunii, unul decadent-aristocratic, un leşinat „clasicism”. Îi admir pe Kavafis, Pound, Berryman, dar Eliot mă face să mă simt „dator” faţă de propria-mi (incertă, ca la toţi) „vocaţie” de poet. În raport cu el, mereu puţin întîrziat (sînt, în acest spaţiu cultural, extrem de singur, deşi am destui prieteni, oameni cu care mă simt solidar); dar împins spre aceeaşi soluţie: poemul lung. Visez la ceva peste „The Waste Land”, oricum care să poată sta calm alături de acesta – oare „Buchila Express” e la nivelul lui „The Love Song…”? Ar trebui să învăţ mai bine engleza, ca să-l „prind” în direct, nu prin intermediarii care – simt – îl falsifică discret (nici nu ar putea altfel). Şi Mărculescu şi Ivănescu sînt nişte oameni de bibliotecă, nişte „fini”, or Eliot nu era doar atît. Oh, de-aş putea călători! Dar sînt ţinut aici, în cuşcă, alături de mai toţi. Peste 5-6 ani va fi, cred, prea tîrziu pentru mine ieşitul în lume; şi-aşa e tîrziu, dar cum (din instinct?) sînt un pueril, un întîrziat, poate că mai rămîn ceva şanse…

Mă văicăresc ca o babă. Dar numai aici. În rest, fie par un optimist incorigibil, fie un tip rău, „scîrbos”, „intratabil”. În fond, un om ca mine (nu neapărat eu) trebuie să aibă condiţiile (şi libertatea de mişcare) necesare, tocmai pentru a fi „exploatat” cum se cuvine. Asta au învăţat-o, în secolul ăsta mai ales, ticăloşii (vorba uneia: „vor să trăiască numai ei bine”) de capitalişti.

Cel mai grav, pentru mine, e că sînt prea sărac, adică supus unei discrete presiuni economice (dar şi sociale, familiale) permanente, unei sîcîieli (şi interioare, căci sînt educat în aşa fel încît să nu-i „sacrific” cu totul pe ceilalţi idealurilor mele) care mă scoate din starea necesară.

Mai rău: viroza (gripa) nu-mi mai trece, revine la 2-3 zile; nici nu ştiu ce să-i mai fac. Asta-mi accentuează moleşeala, indecizia, lipsa de chef de lucru. Structura „romanului” mi se conturează tot mai clar. Dar… cînd naiba o să mă-apuc să-l scriu? Nu-s un leneş propriu-zis, dar am moştenit de la taică-meu (nu de tot, altfel…) acea nostalgie a „trăirii clipei”, a nelăsării timpului „să treacă”, chiar dac-o faci pentru lucruri deosebite, care ţie îţi fac bine. Şi – desigur – nici nu „trăiesc” (ca şi el, de-altfel). Relaţia „socială” care e literatura (mai ales proza şi mai ales cum gîndesc/simt c-ar trebui s-o fac eu) presupune „rezolvarea” problemei tatălui şi a mamei, o „tranşare” simbolică, dar care să nu excludă sinceritatea absolută. Dar, în spatele tatălui şi-a mamei e, întotdeauna, moartea şi mie, încă, mi-e frică să mă uit direct, cu ochii deschişi, în direcţia aia. În fond, „romanul” ar fi tocmai despre degradarea fizică, despre lipsa de coerenţă şi semnificaţie a trăitului, în absenţa unei credinţe religioase (în care, iată, nu mai poţi crede pînă la capăt).

Am scris astea – bineînţeles – după ce-am recitit „The Waste Land”, orice amărît de poet sud-vest european se visează (sau, măcar, ar trebui să o facă) un Eliot. Deşi puţină luciditate ar trebui să-i spună că nu orice e de nasul oricui, mai ales oriunde. Acum, în clipa asta, nici măcar nu sufăr (re)descoperind această crudă (?!) situaţie „obiectivă”. Nu că m-ar satisface să fiu the Bigest în Papuaşia, dar sînt lucruri împotriva cărora n-are rost să lupţi, pentru a putea să-ţi consacri forţele pentru a face bine puţinul care-ţi e la îndemînă. Ciobanul trebuie să facă brînză bună, nu să viseze la ăia cu supertehnologii şi turme gigantice; gospodina să spele şi să dea la găini, înainte să viseze la spălătorii şi la crescătorii de pui. Că sînt suspendat… corect, dar scrie chiar despre asta, nu mai tot freca menta!

Atît de greu scapi de iluzia că faci parte dintr-o literatură „mare” (cu asta am fost drogaţi de mici, cu asta ne drogăm în continuare), dar ce bine te simţi, ce real începi să te simţi renunţînd la jalnica perspectivă a „buricului pămîntului”, la complexata iluzie că totul s-ar învîrti în jurul literaturii noastre. Sînt solidar prin limbă şi prin faptul că exprim, cumva, aceleaşi rădăcini spirituale cu această literatură, în fond, de mîna a doua, mai ales în perioada postbelică. Cum altfel îţi explici că pot fi consideraţi „mari” alde Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Blandiana, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, chiar Breban şi Bănulescu. Păi! Dacă-ai pe ăştia ca „sistem de referinţă”, eşti pierdut. Nichita: un mare talent risipit; simţi că-ţi crapă creierii, dacă vrei să faci o antologie, realizînd distanţa între ce putea ieşi şi ce-a ieşit. Fără invidie. Cred că era un talent mai mare decît mine, dar, în final, voi fi un poet mai mare decît el. Rămîn colegii de generaţie: un grup de poeţi buni şi foarte buni (în acest penibil „sistem de referinţă”) dar în care nici unul nu reuşeşte să „sară” peste acest sistem de referinţă, peste interbelici, peste propria limitare (cumva „genetică”, legată de o surdă neîncredere în posibilitatea de a fi „central” şi în afara acestei limbi, de o anume „desuetudine”).

Şi eu? Conştient de toate astea. Dar nu ştiu cît de puternic (şi talentat) pentru a putea ieşi din „cercul vicios”. (Revin: desigur o ieşire în străinătate… cum au avut şi Eminescu, Barbu, Blaga, Arghezi etc.) Totuşi, să vedem ce se poate în condiţiile date.

Drama „Stalin”, romanul, poemele (Borîtura, Răţuşca, Aprilie negru).

24.V.1989

Azi nu m-am dus la şcoală, deşi aveam ore. Suport tot mai greu ideea de serviciu, de loc în care să te duci după program, pentru a face, în fond, o muncă absolut inutilă (junii ţărănuşi întorsureni nu-nvaţă deloc; şi de ce-ar face-o? – şi-aşa trec clasa, şi-aşa nu le foloseşte franceza la nimic – la fel şi matematica, fizica etc. Aberaţia e structurală (ei au o reacţie aproape „normală” în chiar pornirea lor de a refuza să înveţe ceva – un refuz cumva pasiv, fireşte). Probleme cu ficatul, iar. Aseară, o discuţie extrem de interesantă (deşi vag teatral am fost chiar eu, care – pînă la urmă – sînt un buimac) cu George, Ioana şi Toma (la cei doi din urmă acasă). La un moment dat, o mică „revelaţie”: mi-e frică să mă angajez total în scris, nu am o miză „maximă”, de-asta o tot lălăiesc şi, atunci cînd scriu, nu-mi iese nimic.

Deşi stiloul e nou, chinezesc, de calitate, totuşi mă enervează cum scrie, nu mai „stă” bine în mînă. Sau mîna mea nu mai are nici un chef să scrie? Săptămîna trecută – vineri şi sîmbătă – am fost la Şinca, la flori. Sîmbătă, dezintoxicat, chiar m-am simţit bine. Să mă duc mai des la Şinca. Singura problemă: mămica-i obsedată de procesul ei cu Vetuţa şi mă înnebuneşte cu subiectul (pe lîngă că-mi face rău s-o văd distrusă de toate nimicurile adiacente); în plus, a făcut fixaţia că nu mai ţin la ea (ci doar la Tania), că o mint şi vreau s-o trag pe sfoară şi, cînd discutăm, are o atitudine în consecinţă. Totul mi se pare derizoriu, dar nu mă răneşte mai puţin. Senzaţia de caraghioslîc, de chestie pe care-o ştii, previzibilă şi deja „formalizată”, dar din care nu poţi scăpa şi care, pînă la urmă (şi asta-i cel mai grav!) e propria ta viaţă, e viaţa ta unică, fragilă şi repede trecătoare.

Vina e şi-a mea: nu reuşesc să devin „plauzibil” (prin comportamentul imediat) pentru cei din imediata apropiere ca aceea ce – cred, poate cred şi ei – sînt. Adică un scriitor foarte bun. „Teoretic” sînt înţeles şi acceptat, practic faptul că scriu, scrisul meu nu intră în nici o ecuaţie a celor din jur cînd e vorba de mine. Mă şi culpabilizez singur, empatic cum sînt ajung chiar eu să consider că timpul pentru scris e „sustras” altor ocupaţii mai importante (?!?). Cum naiba să mai scrii în condiţiile astea?

Aseară, toţi mă îndemnau să mă ţin de eseuri. Dar – cel puţin acum – nu mă interesează. Mi se par atît de perisabile, atît de supercontextualizate, atît de „uscate”. Nu am ambiţii de eseist, deşi – cum viaţa e o ironie – s-ar putea ca chiar asta să fie şansa mea. (Stiloul ăsta mă enervează mereu!)

Nici nu mai ştiu la ce e bun acest registru, scrisul în el. De-aia am lăsat-o baltă o perioadă.

Acum e ora 12 noaptea.

24.V

Bineînţeles că mă simt într-un fel de închisoare, dar una care nu are nici măcar un „regulament de ordine interioară” foarte clar. Mai rea, însă, decît cvasicertitudinea că nu pot ieşi peste graniţe e senzaţia de comedie jalnică, de marionete care nu sesizează că-s aşa a majorităţii celor din jur. Ei chiar se cred directori, secretari de partid, şefi şi şefuleţi, şi pentru ei asta e chiar viaţa, şi copiii lor sînt la fel – se cred oameni şi deplin aşa, deşi-s nişte animăluţe dresate şi ţinute-n cuşti – şi totul merge înainte. (Stiloul ăsta, al lui Tania, scrie mult mai bine).

Tot soiul de treburi îmi trec prin cap. Inclusiv că o s-o iau razna cu superstiţiile mele numerice, cu bătutul în lemn etc.; în plus, că sînt prea meschin (nu dau niciodată pomană, ştiind că majoritatea cîştigă, într-o zi de cerşit, mai mult decît mine la şcoală) pentru a avea cu adevărat noroc. (Şi cred în noroc – am ajuns să cred, mai ales după ce m-am trezit – eu, superpremiantul – marginalizat social). Încerc să mă înţeleg, să-mi găsesc un drum, dar nu mai cred în nimic, nici măcar în scepticism. Paradoxal: am poftă de viaţă, dar n-am chef de nimic concret. Un fel de reacţie similar cu al felinelor ţinute în cuşcă.

Desigur, ar trebui să mă apuc de scris. La roman. Cu poezia nu mai merge, cel puţin acum. Probabil că chiar sînt scriitor şi starea pe care-o am se datorează faptului că nu scriu (de scîrbă de cenzură şi frică de securitate), deşi am nevoie de asta, îmi trebuie să scriu. Nu atît ca să mă înţeleg şi să înţeleg lumea, cît pentru a comunica cu ceilalţi (toate celelalte forme – directe – de comunicare mă plictisesc îngrozitor, inclusiv cînd fac pe clovnul), pentru a mă exprima, pentru a avea senzaţia că trăiesc (asta e „vocaţia”, cum felinele au „vocaţia” vînătorii).

Cerneala din stiloul cel bun s-a terminat, o iau cu celălalt, al meu. Peste cinci minute mă duc după Alu la „găgă”, cum zice el. Abia cînd scriu – chiar şi aici – redevin „uman”, „normal”, îmi recapăt adevărata dragoste şi înţelegere faţă de ceilalţi, care au fost ale mele dintotdeauna. Nu pot fi „egoist”, să lupt „pentru burta mea”, ci numai pentru „idei”, dar „ideea” sînt tot oamenii: nu simt, însă, asta decît scriind, rareori cînd discut cu ceilalţi (tocmai fiindcă-i văd – în majoritate – atît de disperat contraţi pe ei înşişi. Poate şi eu sînt egocentric, dar nu-mi acord mie, ca intelect slab şi trecător, o importanţă exagerată, ştiu să mă fac – în faţa ideilor şi a vieţii – „transparent”, nu „opac”, în aşa fel încît acestea să se vadă mai mult decît mine; grandomania afişată nu e una în care cred, dovadă că pe proşti îi enervează, pe deştepţi îi amuză, dar nici unul nu e convins cu ajutorul ei).

27.V

Întors de la Şinca, unde am făcut febră musculară, tot grădinărind. Fiziceşte: acceptabil. Altminteri: o imensă buimăceală. Oamenii de ştiinţă, înţelepţii, chiar scriitorii simplifică şi, astfel, lămuresc şi dau un sens. E un joc în care nu mai pot să intru. Îţi trebuie o mare credinţă, deci şi multă autoiluzionare, pentru a putea afirma ceva cu inima liniştită. Sigur, sînt lucruri care sar în ochi, par „la mintea copiilor”, dar… Cînd se amestecă filmul, cînd nu mai distingi elementele şi ansamblul (unul din cauza celuilalt) e altceva. Sînt confuz şi în expresie – o manifestare clară a impasului. Dar un impas de nu în mod special, adică unul care nici măcar nu înseamnă nimic, fiindcă totul (exceptînd, poate, propria supravieţuire fizică) ţi-e indiferent, pînă şi ideea de impas (literar, existenţial etc…) Păi da! Ar trebui nici să nu mai scriu aici, dar o minimă onestitate mă obligă să mă arăt şi aşa cum sînt acum: tîmpit şi fără haz. Un document ar fi un jurnal scris cu convingere, din care să vezi autorul, la început viu şi inteligent, cuprins pe nesimţite de scleroză şi senilitate. Literariceşte: aproape nul, căci pentru a obţine asupra cititorilor efectul scontat, a-i obliga să sesizeze scleroza suficient de repede pentru a nu se plictisi citind de toate pentru toţi la nesfîrşit, deci pentru a o sesiza la început, cînd, în mod normal, e greu sesizabilă, ar trebui un artificiu. Ceea ce, acum, nu mă mai interesează (cum nici o proză cu scleroză – rimă semiinvoluntară!?!)

                                                             *

Suspendaţi în trecut: la radio melodii de septuagenari, cîntate de tot felul de epave (inclusiv octogenarul Gică Popescu!). În muzica rock, ultima oră rămîn tot „eternii” Phoenix, fugiţi de peste 10 ani! În rest, reziduuri – fie vestice, fie interbelice, fie – mai nou – proletcultiste. Asta la nivelul „aerului”, adică al mediului în care trăim (muzica „de consum” e un indiciu socio-cultural dă bază!) Aceste suspendări, fracturi în timp şi în intelect, poţi să ai – sesizîndu-le – doar senzaţia de rătăcire într-un muzeu de ceară – nici măcar moartea nu mai e sesizabilă, acută, vie, pentru că – de fapt – nici nu trăieşti. E vorba de mine, de intelectualii lucizi şi oneşti din generaţia mea.

                                                             *

Ca să „redevin” cu adevărat inteligent şi talentat mi-ar trebui o bună doză de cinism. Poate că sentimentalismul mă va salva, dar asta într-un viitor neprecizat. Discuţie aberantă cu frate-meu, care se crede mare afacerist, dar care e un „looser” tipic, care însă are mari pretenţii şi ştie să-şi „stoarcă” propria familie (doar pe ăştia!?). Pe de o parte mă declară „afacerist”, pe de altă parte nu ia în seamă sfaturile mele „financiare”, care-l privesc pe el şi pe mămica. Situaţie imposibilă, fiindcă maică-mea, ţine cont numai de opiniile lui. Care, el, nici nu prea ştie ce vrea. (Intermezzo penibil, cînd mi-a cerut – indirect – volumul pentru copii ca să facă prietena lui ilustraţiile, deşi Petrică a făcut o bună parte din ele şi i-am declarat deja că-l prefer pe respectivul). Şi totu-i amestecat asemenea în toate. M-am săturat să mă preocup obsedant de bani, dar sîntem foarte săraci şi Tania mă bate – normal – la cap (uneori n-avem nici bani de pîine; avem şi cam 1.000 datorii – deocamdată venituri ioc!). Cinismul, singura soluţie.

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

La aniversară

Magda CÂRNECI

carneci

 

pentru Andrei Bodiu

pentru Alexandru Vlad

Nu ştim cum, nici de ce începe să se însereze uşor,

lumina a devenit oblică şi mai răcoroasă

un abur vioriu se ridică încet din oameni, frunzişuri şi lucruri

Haosul şi zgomotul lumii par să se îndepărteze puţin

zbaterea noastră s-a oprit pentru o clipă – o durere în inimă, o panică

ne încetineşte mişcările, ne suspendă avalanşa de gânduri

Stăm singuri pe o bancă în parc, sau acasă la o masă cu oaspeţi

căutăm un sens în cuvinte şi gesturi, dar totul se repetă straniu, mecanic

nu mai înţelegem nimic – nu mai e nimic de înţeles

Ne refugiem în obişnuinţe, ele sunt mai trainice decât noi

lăsăm spiritul vieţii să ne părăsească lent, discret

să se întoarcă în norul vital care înconjoară Pământul

Mai rămânem o clipă în parc, pe o bancă,

privim lumea cu detaşare, admirăm fără dorinţe

frumuseţea ei calmă, vastă şi orbitoare

Poate că e tot ce trebuie să realizăm în viaţa aceasta

suntem Conştiinţă pură, universală

şi nu ne mai e frică de moarte…

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

CENACLUL PAVEL DAN

Eugen BUNARU

bunaru

Pavel Dan – la 55 … şi mai bine!

Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara a aniversat, (e drept, mult prea modest şi cu un ecou în surdină…), în toamna lui 2013, cincizeci şi cinci de ani de existenţă activă, neîntreruptă. Nu voi face, fireşte, decât să (mă) repet afirmând şi aici, în paginile revistei VATRA, că, în acest răstimp, al unei jumătăţi de veac şi mai bine, cenaclul a făcut, adică a scris istorie literară. Că, la rândul ei, istoria acestui autentic topos literar, (purtând, sperăm cu cinste, numele unui important prozator ardelean interbelic)  a fost marcată de ,,trecerea”, prin spaţiul său – un generos şi legendar, deja, spaţiu pentru minte, inimă şi literatură – a unor scriitori (poeţi, prozatori, critici literari, eseişti) de prim plan ai literaturii române contemporane: Sorin Titel, Livus Ciocârlie, Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Andrei Ujică, Duşan Petrovici, Alexandru Ruja, Lucian Alexiu dar şi a unor optzecişti & nouăzecişti de certă notorietate naţională precum Ion Monoran, Mircea Bârsilă, Petru Ilieşu, Ioan T. Morar, Marcel Tolcea, Gheorghe Mocuţa, Simona-Grazia Dima, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Mircea Pora, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici, regretatul Andrei Bodiu, Rodica Draghincescu,  Simona Constantinovici, Daniela Raţiu, Robert Şerban, Adrian Bodnaru şi, desigur, lista (cu omisiuni inerente) ar putea continua ajungând până la mai tinerii confraţi, douămiiştii şi postdouămiiştii, ,,câţiva foarte buni scriitori ai viitorului” (Felix Nicolau): Tudor Creţu, Alexandru Potcoavă, Cătălina George, Adriana Tudor Gâtan, Moni Stănilă, Bogdan Munteanu, Aleksandar Stoicovici, Marius Aldea, Ana Puşcaşu, Alexandru Colţan, Nicoleta Papp.           Aşa încât ceea ce mai trebuie adăugat (şi subliniat!) este (aparent) simplul fapt că Cenaclul Pavel Dan a fost, a rămas şi continuă să fie o grupare mereu vie, o stare de spirit, un nucelu vital al literaturii tinere din zonă. El şi-a păstrat mereu – adesea în pofida unor conjuncturi profund ostile, cu precădere cea din anii ,,întunecatului deceniu nouă” (Radu G. Ţeposu)  – continuitatea şi un anumit tip de tinereţe şi insurgenţă creatoare, uneori cu accente de boemă şi de underground literar/artistic, conectat fiind, mereu, la un spirit critic, specific, de ,,prezervare şi augmentare a individualităţilor” (Daniel Vighi), la un prezent dinamic, deopotrivă al literaturii şi al istoriei, contrazicând, astfel, pesimismul acelora care, imediat după 1989, profeţeau agonia, ba chiar sfârşitul literaturii, al poeziei, în speţă, şi vedeau în ideea de cenaclu literar o formulă de exprimare depăşită, perimată. La extrema cealaltă, Marin Mincu (plecat şi el, pretimpuriu, dintre noi)  întâmpina, cu nişte ani în urmă, cu bucuria şi generozitatea mentor(at)ului unei noi generaţii poetice, dar şi cu intuiţia axiologică a criticului de anvergură, ,,ieşirea”, sub auspicii de bun augur, pe tumultoasa scenă literară de la începutul mileniului III, a douămiiştilor timişoreni: ,,Poeţii tineri de la Timişoara se integrează şi ei în «respiraţia înnoitoare» a întregii generaţii douămiiste (…). Salutăm cu bucurie contribuţia tinerilor de la Cenaclul Pavel Dan la competiţia poetică neîntreruptă.” Personal, nu pot decât să subscriu la aceste aprecieri şi, desigur, să mă solidarizez cu altele, similare, venind ,,din afară”: ,,Categoric, Cenaclul Pavel Dan, care are şi o tradiţie în spate, există pe hartă”. (Cristina Ispas) sau: ,,Cenaclul Pavel Dan e un brand bun, are tradiţie şi ştaif…” (Radu Vancu).

Cred, finalmente, că, dincolo de polemici, aserţiuni şi argumente (împotrivă sau pro domo), cu doza lor inevitabilă de subiectivism şi relativism,  cea mai elocventă pledoarie în favoarea unei solidarităţi de grup/de grupare literară ar putea fi însuşi pariul existenţial al fiecărui autor în parte: pe literatură, pe propriul destin creator. Grăitoare ar putea fi chiar şi aceste pagini ale prestigioasei reviste VATRA oferite, cu deschiderea-i binecunoscută, unor tineri şi foarte tineri poeţi şi prozatori paveldanişti.

Viitorul va decide …

*

Bogdan MUNTEANU

bmunteanu

Underground-ul timişorean

Timișoara nu duce lipsă de evenimente literare. An de an sunt organizate numeroase lansări de carte, întâlniri cu scriitori, lecturi publice, ateliere de scriere creativă, întâlniri de cenaclu. În ultimii ani instituții, autori și promoteri culturali din Timișoara au câștigat premii importante la Gala Industriei de Carte din România (Biblioteca Județeană Timiș – premiul pentru cea mai bună bibliotecă, 2011, 2012; Adriana Babeți – premiul pentru cea mai bună carte de non-ficțiune, 2013; Librăria Cartea de Nisip – premiul pentru cea mai bună librărie, 2013; proiectul “Scriitorii sunt pe Facebook”, realizat de Marius Aldea și Bogdan Munteanu – premiul pentru cea mai bună campanie de PR/CSR/Marketing, 2013). Festivalul Internațional de Literatură FILTM a ajuns, în 2014, la ediția a III-a, fiind unul dintre cele mai apreciate din țară. Există, așadar, entuziasm în rândul organizatorilor de evenimente literare din Timișoara. O mare parte dintre aceștia înțeleg că publicul tânăr și o bună parte dintre autori se simt mai în largul lor în spații informale (cafenele, ceainării, puburi, parcuri etc.), în consecință încearcă să gândească (și) acțiuni care să scoată literatura din zona de confort.

Ce se-ntâmplă cu cenaclurile? Încă de acum zece ani, părerile legate de utilitatea lor erau împărțite. În ziarul Ziua de Vest a apărut, în 2005, o anchetă referitoare la acest aspect, la care au răspuns   scriitori timișoreni consacrați. Iată unele opinii:

Există o curiozitate din ce în ce mai mare față de cenacluri, pentru că există un tineret care revine la scris. Cenaclul este un loc de creație, dar și de educație a celor care intră în literatură. Un cenaclu trebuie să se bazeze pe formula pe care și-o aleg liderii culturali – pe promovare, pe formare. În Timișoara, curiozitatea pentru literatură există și s-ar putea ca în anii următori să vedem o bună evoluție cenaclieră. (Cornel Ungureanu)

Cenaclurile literare fac parte dintr-o zonă de vetusteţe. Nu mai pot avea aceeași viață ca până în 1989, când contextul era altul în România. La ora actuală, le văd utile când împletesc promotion-ul cu lecturile. Literatura a luat, astăzi, noi forme, are mereu nevoie de feedback, de confruntare a autorului cu cititorul. (Daniel Vighi)

Cenaclurile sunt bune într-o fază de formare a viitorilor scriitori. Înainte mă entuziasma ideea, acum cred că formula este un pic obosită. De la un anumit stadiu, formula nu mai este oricum eficientă. Interesele oamenilor s-au diversificat, însă. Cred că astăzi trebuie găsite alte forme de comunicare. (Viorel Marineasa)

De aproape șase decenii, activitatea cenaclieră din Timișoara se învârte în jurul Cenaclului “Pavel Dan”. Am participat la întâlnirile paveldaniste în perioada 2012 – 2013, în timp ce mă implicam și în organizarea de evenimente culturale. Dincolo de dorința mea de atunci – subiectivă, desigur – de a schimba spațiul formal al întâlnirilor de cenaclu cu unul mai prietenos (dorință care nu mi s-a îndeplinit), există o întrebare cu o mai mare greutate: care sunt pilonii care au dus la rezistența în timp a Cenaclului ”Pavel Dan”, ce anume i-a unit pe scriitorii atâtor generații literare? Încerc un răspuns. Pasiunea pentru literatură. Onestitatea. Încrederea. Solidaritatea de grup. Prietenia. Implicarea formatorilor și puterea lor de a face cunoscut grupul și în afara sălii de cenaclu. Cu toate că unele dintre aceste valori sunt mai puțin vizibile acum, într-un context în care butonul Like are o putere exagerată, cred că acele cenacluri care nu vor uita să le promoveze vor continua să aibă un rol activ în formarea scriitorilor. Adică vor exista pe bune, nu doar de dragul amintirilor.

Altfel, acțiunile de promovare în mediul online, ieșirile autorilor în spații publice, întâlnirile frecvente cu cititorii sunt, (și) în opinia mea, câteva dintre schimbările binevenite, sau mai degrabă firești, de adaptare a literaturii la contextul actual. Underground-ul de acum este spațiul formal, ca să zic așa. Cel puțin din punctul de vedere al publicului tânăr.

***

Andrei ENE

aene

Născut la 3 iulie 1992, în Timişoara. Student al Facultății de litere, secţiunea limbi & literaturi,  Universitatea de Vest din Timişoara. A obţinut premiul II la Concussul Naţional Studenţesc de Creaţie Literară ,,Pavel Dan”, secţiunea poezie, ediţia a XVI-a, 2013. A publicat poezii în revistele Arca şi Orizont. Este prezent în Antologia Cenaclului ,,Pavel Dan” – Cuprins sau Un fel de Imperiu, Editura Brumar, Timişoara, 2014, antologie relizată de Eugen Bunaru. Administrează blogul cenaclului.

 

***

am ajuns undeva unde e ziua mea

acum pot să-mi întind picioarele

am început să văd țesătura frunzelor

cum sunt cusute între ele

când mă plimb dimineața mă uit la țesătura plantelor

(toate plantele sunt cusute de pământ)

pomii care nu sunt cusuți bine se mișcă dintr-o parte în alta

în timp ce trec cu viteză prin țesătură mi se închid ochii

mă gândesc la pomii mei preferați

uneori țesătura e așa deasă încât simt că pierd ceva

simt că se ascunde ceva în spatele ei

când ne atingem mâinile ni se agață firele

mă gândesc la trandafiri

***
aici am în jurul meu doar plante verzi. plante verzi în pământ negru

nu-mi dau seama cât e de mare locul ăsta știu doar că acolo unde se termină podeaua

încep pereții

câte unul în fiecare parte

am doar multe plante și mult aer. aerul ne ajută să trăim liniștiți, pe mine și pe plantele mele

de asemea avem nevoie și de apă. bem în fiecare zi apă din cel mai transparent pahar

aici lângă mine cresc multe plante

printre ele simt că pot să mă gândesc liniștit la lucrurile mele preferate

cum ar fi apa și albăstrimea ei

aici sunt doar eu împreună cu plantele mele

***

mai demult aveam un dinte care se mișca și-l împingeam ușor cu limba și mă durea un pic dar îmi plăcea joculețu ăsta și până la urmă am tras tare de el și l-am scos apoi mi-am pipăit gingia și curgea sânge așa că am scuipat pe asfalt eram la mine pe stradă număram câți pași sunt până la colț da și era răcoare și o lumină gri de seară și mă simțeam bine pentru că îmi scosesem singur dintele și-mi plăcea gustul de sânge ce-mi rămăsese în gură și mergeam încet cu dintele în mână pipăindu-mi gingia cu limba

***

stau întins în pat și mi se pare că aud tot felul de sunete

stau întins pe spate și mă uit în gol

sunt acasă la mine în patul meu doar eu cu pătura mea cu perna mea

stau confortabil întins în pat doar eu singur printre perne stau și mă gândesc

aștept să se deschidă la magazin

ca să mă duc să-mi iau ceva de mâncare

am vrut să scriu ceva apoi m-am răzgândit

poveste

eram în aether cu toată lumea și un tip din bucurești făcea tot felul de glume enervante așa că eu am plecat cu oana am zis că mergem la teatru și când am ieșit pe ușă am crezut că vedem pe cineva cunoscut dar a fost o confuzie apoi am intrat într-un magazin oana mă aștepta afară și vânzătoarea credea că vreau să fur ceva îmi dădea târcoale și mă întreba ce tot caut eu voiam doar să cumpăr un caiet cu spirală și când am ajuns la casă am observat că erau niște lucruri ciudate scrie în el și cineva mi-a recomandat să-i dau în judecată așa că managerul mi-a oferit 100 de euro ca să plec iar eu am zis 100 de euro și 3 lucruri la alegere din magazin dar el mi-a zis că m-am lăcomit și nu mai primesc nimic așa că am ieșit din magazin dar oana plecase deja și eu nu mai știam cum să ajung la teatru am colindat străzile foarte mult și nu mai știam unde sunt așa că m-am oprit mi-am pus mâinile-n șold m-am uitat în jur și mi-am zis na…?

 

***

îmi imaginez un băiat
stă pe pat și așteaptă un mesaj de la cineva

se uită la covor apoi la tavan apoi se ridică și se apropie de geam
ține ceva în mână dreaptă, probabil un biscuite

îmi imaginez cum îl scapă din mână când aude telefonu
am urcat. hai în stație
iese pe ușă etc merge ușor spre stație se-apropie încet-încet mai un pic și ajunge

îmi imaginez un băiat care așteaptă în stație
a venit aici zilele trecute cu trenul. avea în ghiozdan niște biscuiți și o carte pe care a început-o acum câteva luni apoi a abandonat-o
un bărbat încearcă să intre în coversație dar el dă din cap apoi continuă să se uite pe geam
se gândea cât ar putea să reziste fără să vorbească

îmi imaginez un băiat mergând pe un bulevard foarte lung. îi e cam frig și am impresia că merge în direcția greșită
probabil și-a dat seama dar mai merge un pic ca să fie sigur

îmi imaginez că vrea să ajungă acasă și să se cuibărească în pat
îmi imaginez că închide ochii și
mai departe se descurcă

 

un om bun

tu ești un om bun, da
ești un om bun

ieșind pe ușă, își zice: sunt un om bun

doar el cu sunetul paşilor lui
se plimbă liniștiți, azi nu au niciun plan

*

Mariana GUNŢĂ

gunta

S-a născut la 25 mai 1994, în comuna Pleniţa, judeţul Dolj. Este studentă în anul II la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, la Universitatea de Vest din Timişoara, secţia română-engleză. Membră a Cenaclului ,,Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara. A publicat poezii în revistele: Orizont, Forum Studenţesc. Prezentă în: Cuprins sau UN FEL DE IMPERIU –Antologie de poezie a Cenaclului ,,Pavel Dan’’ de Eugen Bunaru, Editura Brumar, Timişoara, 2014. În pregătire, volumul de poeme: Vara trebuie să rămâi singur.

 

***

am desenat contururi pe perete

și le-am lăsat

să se ramifice ca pe o infuzie

mai întâi spre podea

apoi spre tavan

aveam un câmp de forță

cu mine

și mergeam ca-n acvariu

mă priveam din părți

cu o jumătate de față lipsă

cu o mână lipsă

intensificarea

ca somnul

***

îmi amintesc cum

îți prindeam mâna ca o capsă

venele erau

liniuțe amorțite

ușor electrocutate

mergeau unele pe altele

sub privirile noastre

se topesc fire de păr zaharisite

ca la microunde

așa că de ceva timp

ne lipim hainele

de stâlpi

și căutăm taxiuri

către casă

 

***

aprindem becul de la baie

și ne căutăm dintr-un colț într-altul

degeaba

mâncăm bine

avem cafea pentru dimineață

și ne place

să stăm în liniștea asta

ne place singurătatea

pentru că ăsta e singurul lucru

pe care îl strângem aproape

când vom muri

ne va fi greu

ne vom ieși din cap

și vom pluti în surd ca o țiuitoare

niște voci ni se vor târî pe spate

ca gândacii

noi

cei care am murit

o grămadă

 

***

dragostea rămâne ca un neg

deasupra

cafelei

când îl înghit

explodează pe gât ca cerneala

în apă

se scurgea prin intestine

ca un patron gras nesimțit

cu o mașină mai scumpă

decât

visurile mele

aștept

ca și când desenam avioane

în paint

când toți plecaseră la muncă

și nu făceam decât să mă plimb prin cameră

de parcă

n-am dormit de zile

ascultă-mă

armonia există se scurge colorată

și ațipită

pe pervazul de la balcon

încerc să nu calc

mi-e greu să dau cu mopul

mi-e dor de geamuri închise

înainte de culcare

tot înainte

îmi udam

șosetele neglijent

și-mi țineam picioarele pe calorifer

țineam toți oamenii în brațe

ca pe niște planete mici

din care dădeau fire de iarbă

6:56

de undeva un țipăt

simt cum se zbate

ca o pisică prinsă de coadă

în spate peretele

rece

stau aici demult

văd cum casa devine a altcuiva

haina mea lipită de podea

cu sfoiag

devine a casei

este insuficient

și bila de cancer de pe covor

crește cu o parte spre mine

în stânga un copil

sparge balonașe

cu mâna

devine mai rău

timpul

este un gard electric ce trebuie

sărit

***

am avut şansa de a sta alături de ea

şi de a o atinge

înainte să moară

vântul de iarnă devine tot mai opac

stomacul meu

e plin de crenguțe zvâcnite

într-o bună şi afurisită frenezie

tu nu mă simţi

sunt o liniuță simplă albă

trasată deasupra umărului tău

drept

respir mai greu și paralizez

sunetele

mă gândesc că sunt o lipitoare

şi că am toți peștii din acvariu

sacrificaţi mie

nicio conştiinţă de sine nu-i mai profundă

decât moartea dansând

cu bastonul

străbunicului

hai să ne delimităm

și să ne scurgem gândurile într-o farfurie mare cu piftie

cât să uităm jucăriile urcate in pod

aici

nu mi-e bine

plapuma îşi trage faţa peste mine şi adorm

într-un rânjet ciudat

incoerent

 

***

devreme

se aude pianul

cafeaua care fierbe

şi sfârâitul omletei

duşul

mașinile

jaluzelele

câinele

locul unde vreau să merg

şi banca de pe care

nu te ridici

toate

niște clovni cu trompetă

peste care dai în plină stradă.

 

 

*

Alexandra COMAN

acoman

Născută la Timişoara, 1989. Absolventă a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie (Universitatea de Vest Timişoara), master Comunicare interculturală. În prezent, profesoară de limba engleză la Liceul Teoretic Buziaş. Concursuri şi premii literare: premiul I, concursul Scrisoare către personajul preferat, 2007, Uniunea Editorilor din România şi revista Universul Şcolii; premiul III, concursul de creaţie literară studenţească „Pavel Dan”, 2011. Membră a Cenaclului  ,,PAVEL DAN” din Timişoara. A publicat în revistele: Orizont, Forum studenţesc. A apărut în antologiile: Mâna care ascunde, volum editat de Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara, Cenaclul ,,Pavel Dan”,  Editura Herg Benet, Bucureşti 2011 şi Cuprins sau Un fel de imperiu, Antologie a Cenaclului Pavel Dan de Eugen Bunaru, Editura Brumar, Timişoara, 2014.

 

 

Jocuri

Ca să nu-i găsească

nimeni

s-au înmuiat în călimară

şi au mai apărut

doar prin peniţe

s-au stors pe foi

mari şi

pe foi mici

albe şi

gălbui

s-au făcut litere

silabe

şi apoi cuvinte

şi-au zâmbit

din azile (cu pereţi gri)

fericiţi

că nu mai trebuie

să rostească

Deja mi-e dor

În noaptea de luni

spre Marţi (13)

a fost un cancer…

şi a bătut la uşă

şi a bătut

până când

cineva (nu oricine)

i-a răspuns

BOALA

un cuvânt

scurt

s-a infiltrat

în ţesuturi

şi a aşteptat

s-a cuibărit

şi acum

chiar şi acum

veghează nopţi

poate pentru o lună

două

trei

poate chiar patru

Punctuaţie

Astăzi

s-a demonstrat

că

singurătatea

joacă hore

că unii îşi

pierd culoarea

năpârlesc măşti

în tramvai

pe scara blocului

nu-ţi mai plânge

copile

de milă

(armata nu te mai înăspreşte)

ci pune un

punct

acolo unde propoziţia

nu mai ia

sfârşit

 

Deratizare

Din borcan

număr boabele

de cafea

poate doar aşa

îmi trece somnul

pe planşetă

praful de cărbune

se desenează singur

pare nisipul

din poveştile nemuritoare

cică şi asta

este artă

îţi cuprind

încheieturile tatuate

la cămaşă

pun butoni

şi deschid uşa

aruncând din

făraş

resturi

menajere

de la serivici

când liftul

nu mai merge

corpurile o iau pe scări

şi gâfâie până în casă

în hol

stau la pândă

pentru a prinde

momentul potrivit

şi

repede

îşi aruncă

hainele murdare

în dulap

apoi îşi iau

pieile

le scutură

şi îşi fixează

greşelile

în cuie

 

Expus

sub formă de trac

îţi muşti buza

când vrei să vorbeşti;

îţi tai cuvintele

doar gheaţa le mai conservă.

te-am desenat în ocru,

în mii de puncte …de suspensie

tai cu rigla cablul de amplificare

în care m-ai agăţat,

chiulesc astăzi de pe stradă –

ilegal,

şi sunt filmată cum fug de tine.

şterg mirosul

de gin al pielii mele,

ultima piele pe care ieri

am îmbrăcat-o

până la urmă, acum

irespirabil – strânşi cu un papion,

stăm într-o scoică pe

fundul mării

 

Sub tratament

la cardiologie

desenez pe o coajă de portocală

poveşti, ca apoi

să le aşez într-o ladă de zestre

gestul făcut pachet

m-a înţepat în şira spinării,

iar rânjetul de arlechin, al celui

în halat,

mi-a rămas ca o pată pe retină

vaporii se-acoperă

reciproc prin salon

e târziu

ecoul se întoarce

pe coridoare ca un cârcel;

pe fundal, uşa îşi trânteşte

sunetul bolnav.

*

Raul BRIBETE

bribete

Poet. Născut la 3 ianuarie, 1987, în Oravița, Caraș-Severin. Absovent al Facultăţii de Filozofie, Universitatea de Vest din Timişoara. A publicat volumele: Tornada de hârtie (2008), Caniculă în diamant (2008), Spadda (2010), Sărutul Iudei (2011), Să nivelezi un munte cu tăvălugul  (2014). Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat în numeroase revistelor de cultură din țară (Orizont, Luceafărul, Tribuna, Poesis, Convorbiri Literare etc.). Prezent în diferite antologii de poezie.

 

***

Cuvinte stranii. Cuvinte neînțelese,

Cuvinte sterpe.

Capul mi-e o întreagă simfonie inaudibilă

De aici, din pădurea de nuci,

Aud foșnetul sâmburelui în fruct

De aici văd lumina cum,

ca o văduvă neagră,

Își devoră partenerul – întunericul

Mult prea insignifiant –

Există doar spațiu;

Un spațiu în care pot sări

Miile de corzi ale întunericului boltit,

În explozii de cântare.

Cânt cu puterea cu care

Ai azvârli dintr-o praștie

O piatră.

Ținta ei nu e creștetul de deal,

Fruntea de stâncă

A uriașului,

Ci propriul cer,

Mai surd decât urechile

Unui mort drag.

Norul roșcat în formă de echer

Se tocește straniu,

Până când somnul tău

E ratificat în boabe de grâu.

***

Doamne, se tulbură-n cer,

Apele clopotului,

În care-mi văd la început neclar,

Apoi tot mai nefiresc, chipul.

Doamne, care mască o port astăzi,

Blestemat să mă mint pe mine, mie ?

Scriu fără fond.

Forma înconjoară sâmburele

Ca o nouă cămașă a lui Herakle.

mi-e otrăvită privirea.

Grăunțele otrăvite ale întunericului,

Cad printr-o pâlnie,

Dintr-un cer sterp.

***

Oricât aș urca dealul,

Simt sfărâmându-se în pieptul meu

O mereu nouă deschizătură de abis

Care nesătulă îl înghite.

Imaginea din afară

Dispare înlăuntru

Ca pionii pe o tablă de șah năpădită

De iederă ruginită.

Flămând de seamănul meu,

Merg către tine,

Și îmi auzi glasul.

Luna ruginește și ea

Ca o cheie pierdută;

Mormântul e ușa,

Când îi treci pragul,

Amintește-ți florile de migdale

Și gustul de vanilie

Și esențele de rom

Ale copilăriei.

Somnul va trece desculț

Prin burg asemeni

Unui copil, care-și caută, setos,

Cana cu lapte.

 

***

Și mama a fost mireasă

Și părul ei negru-oțel

Hălăduia pe boltă ca o iapă-zmeu

Sub neîndurarea cravașei,

Până când s-a făcut noapte.

În mine, încă de atunci,

s-au căscat nebănuite,

știubeiele din crucea unei amiezi.

Eram sălbatic,

Simțeam, încă din pântec,

Miile de ani până la mine.

Mă nășteam atât de greu,

Încât soarelui îi era și lui greu să apună.

Dar iată-mă acum,

Îmbătat de moarte

Ca de o băutură extra-fină.

***

Treptele de piatră

s-au surpat în sine

ele sunt ca un om

adâncit în gânduri

și îmbătrânit în ele

încât lumea dinafara

și din lăuntrul lui

nu mai coincide cu nimic

s-au șters demult

fețele tuturor zarurilor

cumpenele strâmbe

acum sunt drepte

mi se spune că odată, aici,

au locuit niște oameni,

acum văd doar ferestre oarbe

și casa

e parcă o văduvă

cu mîinile osoase

surpată în sine

cu mâinile la cearcăne

mi se zice: ” Circumferința

unui cerc închide o realitate

care exclude pentru totdeauna

realitatea exterioară lui”.

***

Vedere dinspre lucruri înspre ființă

Obiecte noi de-alamă sau de lemn,

Candelabru drag

Ce-mi străjuiești tavanul

Tu ești retras în sine ca un păianjen

Într-un colț de conac

Eu stau în casă și vă contemplu

Obiecte dragi.

Unele ținute sub cheie – bunuri de preț

În ochii altora – în ochii mei,

Tainic vânt iernatic

Vedere dinspre lucruri înspre ființă

V-accept prezența caldă, răbdătoare,

Răbdare tu, ai dat în pârg în mine,

Sunt trist cu obiectele

Și bun cu florile

Voi rădăcini, voi ancore spre-acum,

Tu fereastră care mă luminezi

Și mă amurgești,

Și voi agende pe care fie

Am scris, fie nu;

Și tu dulap liniștit

Care din când în când

Pocnești încât să te aud și tu, sticluță

Cu apă sfințită,

Din care beau pe stomacul gol, uneori …

Adâncă e tăcerea în mine

Ca în cetina de molid.

Fotoliul

În mijlocul camerei, într-un fotoliu impozant,

Uriaș, spectrul bătrânei.

În spatele ei e fereastra,

În care abia mai licărește,

O lumină ca o coajă de gutuie.

Între mine și ea a trecut

o eternitate;

între mine și ea – nimic;

nimicul rotunjit în sine,

ca un șarpe care se auto-devoră.

alerg spre ea, și dintr-o dată,

în locul fotoliului apare o ușă,

care-și mărește dimensiunile,

pe măsură ce eu încep să scad,

precum Nils.

Mă uit pe fereastră și aud

Râsul glacial și atât de batjocoritor,

Al stelelor …

*

Tudor CREŢU

tcretu

Tudor Creţu (n. 1980, Timişoara) este managerul Bibliotecii Judeţene Timiş. A publicat, printre altele: Fragmente continue. Poeme live (Printpress, 2014); Casete martor (Tracus Arte, 2013); Developări literare (Editura Universităţii de Vest, 2011). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Prezent în diverse antologii de poezie. Colaborări la revistele România literară, Orizont, Vatra, Viaţa Românească, Familia, Poesis, Calende, Ziua literară, Reflex etc.

 

Casete martor 2. Extras

 

Mortul (1)

Am sărit peste bordură, am plecat pe la doişpe, şi ne-am îmbrăţişat. Era în acelaşi trening albastru închis.

Intrăm sau…

Hai…

Holul era sumbru, răcoros.

Un pic numa, stai!

A scos suta de euro şi mi-a întins-o. Portofelul, piele mulsă, i se lipea de mâini.

Sigur n-ai nevoie de mai mult?

E ok, mulţam fain. C-aştept, numa, să-mi aprobe un credit.

Cum am ieşit la lumină, l-am întrebat: – Nicuşor?

Hai, hai să-l vezi!

Mortul mânca supă. Chimioterapia era pe sfârşite. Slăbise enorm. Pierduse acel ceva, cum se zice, esenţial. Abia umplea pijamaua. Îmi strânse, totuşi, tare mâna. Strânse şi din dinţi, am observat. I-am zâmbit şi eu, scrâşnind. şi m-am scăpat:

Sănătate!

Era să-l prind de umăr, cât pe ce, dar m-am abţinut. Mâna mi s-ar fi transformat în cange, oasele-n fier alb.

Nea Nicuşor…

Era roşu, cam ca supa, -n obraji. Colonul i se uzase în felul benzii şifonate.

Da ce-o slăbit Edi…

Vali-l completă:

– Frumos! Îţi pun o…

Eram sigur: răchie.

Nu, mersi, că şi-aşa, cu-o gastrită, mă tot lupt.

Şi am ieşit. Mortul continuă, liniştit, să mănânce. Se simţea inspectat, examinat. De-aproape sau din prag. El continua, pur şi simplu, să existe. Bătea cu lingura: când în farfurie, când în cartof, îl zgâria şi împungea. După care-şi mângâia pomeţii. Compara, probabil, curbura cu a fierturii. La conservele de stavrid nu renunţase nici acum. Însă şi peştele, îl sfâşia, mai mult, cu furculiţa. Uleiul nu-l mai aduna cu câte un dărab.

M-aşteptam să intervină: avusese şi el cu stomacul, ulcer cred. Conducea o Dacie albastră, cea mai din sat. Şi noaptea o ţinea la poartă, nu o trăgea sub şteal. Mie-mi părea un obiect frigorific: o studiam din depărtare, de sub dud. Locuiam vis-a-vis, cinci zeci de metri mai la dreapta. Dar nu…Duse la gură farfuria şi sorbi ultimii stropi.

Hai, hai că-ţi pun! Cu cătină şi miere, medicament îi!

Deci asta-i…

Ce?

De-aia, să-nţeleg, pentru stomac. De se bea dimineaţa…

Cătinelele pluteau anemice. Licoarea era slabă, gălbui. Ne-am aşezat pe-un fel de terasă încropită. „Un locşor, seara,ştii cum îi…”. Mototoli, aproape, o doză goală de Becks, o floştomoci.

Deci îi limpede, -i cert…

Asta-i viaţa, n-ai ce…

Bine, tu şi ai un cinism de-ăsta…Io, în fine, că de-aia am şi ieşit, n-am avut, efectiv, ce să-i spun. Ca un surplus mă simţeam.

N-ai ce, aşa-i. Că nu-l mai poţi, practic, minţi.

Sănătate, hai! Şi am ciocnit.

Şoferul scutura scrumul în baltă, direct, nici nu-şi dăduse jos ochelarii – eram sigur. Paharul se-ncălzea.

Tu, cum mai…

Har Domnului, nu mă plâng. Valică, nu ştiu, platină parcă-s anii ăştia, c-aşa vreau, cel puţin, să-i trăiesc. (Derdeluşu-i, într-adevăr, alcalin. Curbele, de verighetă).

Şi cum: faci foamea, ă?

Nu, păi, am pus paharul pe măsuţă, nu de la rău am slăbit. Am trecut pe drycooker, o dată pe săptămână, masa-n oraş. La Note, da cum…

Îi bine, bun aşa…

Bă, da Nicuşor…

Şi am plecat, iar, capul.

Nu mai, las…Cuvântul m-a bântuit de dimineaţă, -n varii forme: lasă, las. Am tresărit ca la auzul unui titlu.  Îi mai uşor, când, dacă….(A început şi el să meargă pe la biserică)  Dac-o vezi ca pe-o…(Uşa era tăiată într-un strat de nailon, înfoiat).

Ca pe o excursie, ă, ca pe-o…(Autocarul nu avea ferestre. Ramele, în schimb, erau de lux: inox rar, de antenă. Se pleca, ca-ntr-a patra, de lângă şcoli).

Domn Nelu, vă salut!

Un vecin în salopetă trecu ca pe Corso. Era deja trei.

Hai!

– Stai numa, să zic sărumâna.

Şi ne-am întors. Mortul mânca o prăjitură.

La Peltova, să ne vedem!

Întinse, doar, mâna. Nu mai zise nimic.

 

*

 

Bogdan MUNTEANU

bomunteanu

S-a născut în Arad, la 28 aprilie 1979. Din 1997 locuieşte în Timişoara. A debutat în 2010 cu volumul de proză scurtă Vals pe fire de păianjen (Ed. Limes). În 2011 a publicat, la aceeași editură, volumul Bine te-am rătăcit, Incognito!. În 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, antologia Cu fața la perete (Ed. Brumar), care a câștigat premiul revistei Tiuk pentru cel mai bun experiment al anului. A publicat proză în reviste literare („Dilema veche”, „Orizont”, „Luceafărul de dimineață”, „Zon@ Literară”, „Mozaicul”, „Accente”, „Arca”, „Tiuk” ș.a) şi în antologii („Cele mai frumoase proze ale anului” – Ed. Adenium, 2014, „Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism” – Ed. Polirom, 2014, „Treizero” – Ed. Mirador, 2013, „Prietenii despre care nu mai ştii nimic” – Ed. Brumar, 2012, „Alţii” – Ed. Brumar, 2012, ș.a).

O zi cu tata

Nu ştiam prea multe despre tata. Nu-l vedeam cu zilele, era mai mereu plecat. Mama spunea despre el că e un vagabond. Şi mai spunea că aşa a vrut Dumnezeu şi n-avem ce face. Vagabond, nu-nţelegeam eu prea bine ce-nseamnă cuvântul ăla, îl tot repetam cu voce tare, va-ga-bond, va-ga-bond, îmi plăcea tare mult cum sună şi simţeam un fel de mândrie că tata e în felul ăla. Cum nu prea dădea pe-acasă, mai uitam de el, însă când se ivea pe neaşteptate în poartă şi-mi zicea ce faci, puţă, mi se făcea pielea de găină. Cred că atunci îl iubeam cel mai mult.

Aşa a fost şi atunci când m-a luat cu el pentru întâia oară. Era vară, chiar de ziua mea. Împlineam şase ani. Nu credeam că o să apară, l-am aşteptat degeaba şi la cinci ani, şi la patru. Poate o fi fost în alte dăţi, dar nu-mi aduceam aminte. Eram în curte, tocmai prinsesem un fluture şi mă pregăteam să-i smulg aripile, când am auzit o voce cunoscută. Bă puţă, ce-ai cu fluturele? Lasă-l în pace şi vino-ncoa’! Mi s-au muiat picioarele. Mă uitam când la fluturele alb care mi se zbătea între degete, când la tata. Nu-mi venea să cred că-l văd acolo, cu coatele pe gard, trăgând dintr-o ţigară. Venise pe neaşteptate. Întotdeauna venea pe neaşteptate.

Mi s-a făcut puţin teamă că visez. Mă puţă, tu n-auzi ce-ţi spun, a vorbit tata din nou. N-am mai stat pe gânduri. Am eliberat fluturele şi-am alergat înspre el. Aş fi vrut să-l strâng în braţe, dar el a rămas de cealaltă parte a gardului. Părea puţin obosit. Am întins mâna şi-am ţinut-o aşa, în aer. Tata se uita pe deasupra mea, înspre casă. Am tresărit când m-a pişcat de degetul mic prin gardul de sârmă. Unde-i mă-ta, a întrebat. Înăuntru, am spus, face de mâncare. Câţi ani ai, puță, a zis el, iar eu am spus şase, azi am făcut. S-a luminat la faţă. Eşti mare, a strigat. Azi te iau cu mine! Eşti gata? Dacă eram gata?! Era ziua mea, aveam şase ani. Eram mare! Tata mă lua cu el! Normal că eram gata!

Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat când mama a ieşit la geam şi s-a luat de noi, unde duci copilul, mă, printre animalele alea, vrei s-ajungă vagabond, ca tine? Ba chiar m-am simţit bine când tata i-a tăiat-o, vezi-ţi de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cârciumă, doar n-o să stea toată viaţa lângă curul tău! Bine i-a zis tata! Ce treabă avea ea cu noi?

Apoi tata a tras un pârţ şi eu m-am hlizit. M-am încordat să fac şi eu unul, dar nu mi-a venit.

Am mers alături de tata pe uliţă. M-am gândit la cârciumă. Îmi era teamă de locul ăla. Când treceam pe-acolo, auzeam de dinăuntru voci groase de bărbaţi, răcnete şi înjurături. Odată am prins şi zgomot de sticle sparte. Mi se părea că în cârciumă era mereu scandal şi o tăiam rapid de-acolo. Dar acum nu se punea. Eram mare, eram cu tata şi tata era cel mai tare! Smulsese un smoc de iarbă de pe marginea drumului, lua câte un fir în gură, îl mesteca o vreme, apoi îl scuipa şi zicea aşa: tu-vă muma-n cur, azi vă iau toţi banii, numa’ să am un pic de noroc. Nu vorbea cu mine şi aveam impresia c-a uitat că sunt acolo, lângă el. Am smuls un fir de iarbă şi l-am băgat în gură. Nu mi-a plăcut, parcă avea gust de baligă, dar l-am molfăit şi l-am scuipat și eu. Tata nu m-a băgat în seamă. M-am oprit şi-am izbit cât am putut cu piciorul în pământ. Praful s-a împrăştiat în jurul nostru şi-am început amândoi să tuşim. ‘Tu-i gura mă-sii, a zis tata. S-a oprit brusc şi a ridicat mâna. Mă uitam prin norul de praf la palma lui. Era cât lopata! A stat aşa, câteva clipe, cu mâna în aer, de parcă nu ştia ce să facă. Mi-au dat lacrimile şi mi-am strâns ochii tare, aşa făceam de obicei când vedeam palma lui deasupra mea. Când i-am deschis, norul de praf dispăruse, iar tata îşi continua liniştit drumul, de parcă nimic nu s-ar fi-ntâmplat. M-am gândit că era ziua mea şi chestia asta l-o fi îmblânzit. Am iuţit pasul şi l-am ajuns. După o vreme, s-a oprit din nou şi s-a pus pe vine, în faţa mea. M-a apucat de bărbie şi mi-a zis aşa: mă puţă, oamenii sunt răi, să ştii de la mine. Nu cum zice mă-ta. Îs proaste muierile. Toate! Tu crezi ce vrei acum, oricum o să le-nţelegi pe toate mai încolo. Eu nu vreau decât un singur lucru de la tine. Ai făcut şase ani, de-acum încolo să nu te mai văd că pişi ochii! Orice s-ar întâmpla! Eşti băiatul meu şi băiatul meu nu plânge! Dacă te mai prind vreodată, o beleşti! Ne-am înţeles? Inima-mi sărea din piept şi mi-am dat seama că era tare important ce zicea el. Era atât de aproape, că-i simţeam răsuflarea, mirosea tare de tot a tutun. Voiam să miros şi eu așa. Dacă aş fi avut curaj, i-aş fi cerut o ţigară. Dar n-aveam. Se uita fix la mine şi-am dat să-ntorc capul într-o parte, însă nu m-a slăbit. Şi-a înfipt degetele în bărbia mea. Ce taci, puţă? Nu ţi-i clar? Ba da, am mormăit. A ieşit ba gea, iar tata mă strângea tot mai tare. Nu te-aud! Ba gea, ba gea, am strigat. Abia atunci mi-a dat drumul.

Crâşma era exact cum mi-o închipuisem. Jegoasă şi aglomerată. Mai şi puţea. Bărbaţii erau răspândiţi pe la mese, beau, fumau şi vorbeau tare. Tata m-a apucat de mână şi m-a tras după el. M-a pus să stau pe un scaun, într-un colţ mai ferit. Uită-te, bagă la cap cum stă treaba pe-aici, dar să nu cumva să te ridici fără voia mea. Şi să nu plângi, că te belesc! Aşa mi-a zis, după care s-a îndepărtat. A dat noroc cu unul, cu altul, şi-a luat o bere şi s-a aşezat la o masă din mijlocul crâşmei. Eu mi-am făcut de lucru. Am prins câteva muşte, le-am smuls aripile şi le-am aruncat pe jos. Mă distram cum se învârt pe-acolo, ca găinile cărora mama le lua gâtul şi le lăsa să zburde așa, fără cap, prin curte. M-am scobit în nas, am făcut gogoloaie şi le-am lipit de scaun. După ce n-am mai avut ce pescui, mi-am adus aminte ce mi-a spus tata. Nu prea pricepeam ce voia el să-nvăţ, aşa că mi-am belit ochii aşa, a proasta, prin cârciumă.

Vreun sfert de oră nu s-a întâmplat mare lucru. Bărbaţii stăteau de vorbă pe la mese, ciocneau şi beau. Dădeau pahare mici peste cap şi le izbeau de masă sau sugeau din sticle de bere verzi. Bea şi tata. Încercam să desluşesc ce spune, dar nu prea reuşeam, vorbea încet şi muzica era un pic cam tare.

Apoi a intrat în cârciumă nea Leu. Îl chema Vasile, dar toată lumea îi zicea Leu, nu ştiam de ce şi nici nu-mi păsa, că nu prea-l aveam la inimă. De fiecare dată când îl întâlneam, era morocănos, iar uneori nici nu ne saluta. Odată l-a întrebat un băiat mai mare nea Leu, da’ de ce eşti dumneata aşa urâcios şi el a oftat şi-a spus că tare-ar vrea să ne vadă peste vreo 70 de ani.

Nea Leu se învârtea printre mese. Şchiopăta destul de rău şi părea cam pierdut. Din când în când se oprea şi se apăsa cu palma pe picior. Apoi a ajuns lângă masa lui tata şi s-a aşezat pe un scaun, fără să zică nimic. Tata i-a spus ceva, n-am auzit ce, dar moșul nu l-a băgat în seamă. Cred că asta l-a enervat pe tata, că odată s-a sculat de pe scaun şi s-a făcut că-l pocneşte. Nea Leu n-a reacţionat defel, parcă era de pe altă planetă. Atunci tata l-a apucat de-o ureche, l-a ridicat în picioare şi-a-nceput să-l învârtă roată în jurul mesei. Râdea tata, râdeau şi ăilalţi din cârciumă şi m-am hlizit şi eu din colţul meu, eram tare bucuros să-l văd pe tata râzând aşa cu poftă şi mă distra cum îl învârtea pe moş. Abia după ce l-a lăsat tata în pace, a început nea Leu să vorbească, trăsnească-n tine, om hain ce eşti, ai tu noroc că-s bătrân, că altfel te-aş zvânta în bătaie! Îşi freca urechea cu o mână, piciorul cu cealaltă, şi mi-a părut un pic rău de el. Hai, Leule, du-te-acas’ şi dormi, că ţi-a trecut vremea, i-a strigat tata peste umăr. Nu mai eşti bun de nimic, ţi-au cam picat dinţii. Sau mai bine du-te la doctor, la oraş, ca să nu-ţi pice şi piciorul ăla. Nea Leu a dat din mână şi s-a răstit la tata: ți-i frică! Ţi-i frică, mă, că-ţi iau banii! Mai bine vezi-ţi de familia ta în loc să faci pe deşteptu’ cu mine! Eşti un fricos, asta eşti! Apoi a întors spatele şi a ieşit şchiopătând din cârciumă. Tata era roşu la faţă şi nu scotea un cuvânt.

Tot încercam să leg spusele moşului, că-i ia banii lui tata, că să-şi vadă de familia lui, că e fricos, nu prea pricepeam ce voia el să spună şi de ce n-a ripostat tata, că doar ar fi putut să-l facă jumări din două mişcări, când un om pe care nu-l ştiam a urlat hai, gata, începem. Linişte, bă, n-auziţi, şi opreşte dracului muzica aia! Era mic omul ăsta şi avea nasul coroiat, se uita urât la toată lumea şi de-aia nu mi-a plăcut deloc de el, speram să şi-o ia pe coajă pentru că făcea pe deşteptul. Dar nu s-a-ntâmplat aşa. Muzica s-a oprit, oamenii l-au ascultat, s-au strâns cu toţii în jurul unei mese din mijlocul cârciumii. Numai tata a rămas la masa lui, cu berea în faţă.

Mă rodea curiozitatea, aş fi vrut să fiu şi eu acolo, printre ei, să văd ce se-ntâmplă, dar tata îmi spusese să stau pe scaun şi să mă uit, aşa că am rămas în colţul meu. Mi-am lungit gâtul, la fel cum făceau şi ăia din jurul mesei, dar tot nu vedeam ce se petrecea acolo, de se buluceau cu toţii aşa. Piticul a apucat o sticlă de bere şi a înjurat, în pizda mamii voastre, nu vă mai înghesuiţi ca oile că vă crăp capul. Apoi a lăsat sticla pe masă, a moşmondit ceva şi a strigat: Ion cu Petrică. Bine, bine, Ion, Ion, da’ care Petrică, a întrebat unul, şi urâtul s-a uitat cu duşmănie la el. Petrică Chioru, a zis, iar cel care întrebase a spus păi aşa, că-s doi. Chioru şi a’ lu’ Iţaru, iar eu i-am dat dreptate pentru că mă enerva ăla şi pentru că într-adevăr erau doi Petrică.

Petrică Chioru şi Ion au dat să se desprindă din grămadă. Unul din ei a luat o cutie. Îi ştiam pe amândoi din vedere, erau prieteni, se plimbau de multe ori împreună. Despre Petrică Chioru se zvonea că-şi pierduse un ochi într-o încăierare când era mic. Cică i-l pocnise unul cu o piatră. Despre Ion nu se zvonise mare lucru şi de-aia nu ştiam mai nimic despre el. Mi s-a părut curios că se prefăceau că nu se cunosc, doar erau prieteni. Nici măcar nu se uitau unul la altul. Bă, futu-vă, unde plecaţi cu cutia, a zbierat piticul. Banii, daţi banii-ncoa’! Taxa de înscriere! Ce, vă faceţi c-aţi uitat? Ion şi Petrică Chioru au dat din cap că nu, s-au scotocit prin buzunare şi au scos banii. Piticul i-a numărat şi a ridicat mâna la Petrică: n-ajunge, porcule, ieşi afară! Stai, stai că mai am, a zis Chioru şi s-a mai scotocit un pic. A scos nişte mărunţiş, i-a pus în mână şi-a dat să-ntindă palma. Obraznicule, te dau afară din concurs, s-a-nfuriat piticul, şi i-a dat ăluia peste mână. Monedele s-au împrăştiat pe jos şi câţiva s-au aplecat să le adune. Una s-a rostogolit până la mine şi-am cules-o bucuros. L-am văzut pe tata sculându-se de la masă şi mi-a fost teamă că vine să mă ia la rost pentru că luasem banul. Dar n-a venit. A zâmbit pe sub mustaţă şi i-a spus lui Petrică aşa: Chiorule, cât îţi mai trebuie? Cinşpe, a zis Petrică. Ţine-aici, a spus tata, scuipând în palmă, cinci, zece, cinşpe lei. Petrică a întins mâna. Ho, ho, jos laba, uite la el, a şi dat să-i ia, s-a stropşit tata. Ai răbdare, Petrică, aşa mă ştii tu pe mine, casă de binefacere? Fii atent aici, de-o fi să câştigi, îmi dai mie jumate, c-am fost om cu tine. De nu, mi-i dai într-o săptămână, cu dobândă. Douăzeci la sută. Iar de-oi câştiga eu, să fii sănătos şi să-ţi fie de bine! Chioru se codea, se uita când în stânga, când în dreapta, cu faţa lui de prostănac, ăilalţi îl împingeau de la spate, hai odată, ia-i, că ne prinde noaptea, până la urmă Petrică s-a-nvoit cu tata, care l-a bătut pe umăr şi i-a dat banii zâmbind. M-am gândit că şi eu aş fi făcut la fel dac-aş fi fost în locul lui Petrică. Şi că tata e şmecher.

M-am tot foit pe scaun până am găsit o poziţie din care vedeam cât de cât ce se petrece la masa în jurul căreia se strânseseră aproape toţi oamenii din cârciumă. Ăla rău se făcea tot mai rău, lua de pe masă nişte bileţele, le desfăcea, după care îi numea pe unii şi urla la ei să-i dea banii. Banii, mă, banii întâi, altfel vă pocnesc de nu vă vedeţi, le zicea. Era şi unul Marcel acolo, pe care-l ştiam mai bătăuş, aşa. A mârâit şi s-a uitat urât când şi-a auzit numele. Odată s-a-nfoiat piticul şi l-a pus la punct, ce te uiţi, mă, aşa? Te mâncă-n cur? Vrei să te scot afară? Eu sunt tac-tu şi mă-ta laolaltă, dacă nu vreau, nu te primesc! Aşa că uită-te frumos! Nu sunteţi în stare să jucaţi singuri pe bani, că vă omorâţi între voi, m-aţi chemat pe mine, ciocu’ mic acuma!

Graşi, slabi, înalţi, pitici, urâţi, frumoşi, n-avea importanţă, până la urmă scuipau cu toţii în palmă, îşi numărau banii, luau o cutie şi se duceau, doi câte doi, în ordinea în care-i strigase ăla.

Îmi beleam ochii la tata, se dusese înapoi la masa lui, îşi trosnea degetele groase și se uita cu dușmănie la urâtul ăla care făcea legea acolo, cu bileţelele şi cutiile lui. Îmi bâţâiam picioarele de nerăbdare şi mă rugam să-l înjure şi pe tata cum îi înjurase pe ceilalţi. Tata nu era nici mic, ca mine, nici prăpădit, ca nea Leu, nici chior şi fără bani, ca Petrică, nici fricos, ca Marcel. Tata l-ar jumuli pe pitic şi i-ar înfige o ţeapă-n cur. Aşteptam cu pumnii strânşi să-l strige. Sandu cu Victor! Când am auzit numele lu’ tata, mi-a zvâcnit inima-n piept. Victor a sărit ca un arc şi i-a dat ăluia banii. Tata a rămas la masa lui, de parcă nici n-a auzit că-l strigase. S-a şters la gură cu podul palmei şi şi-a aprins tacticos o ţigară. De-abia după aia s-a uitat înspre cel cu banii. Ce vrei, mă? Atât i-a zis. S-a ridicat şi i-a aruncat banii pe masă. Hai, Victore, să ţi-o trag, a mai zis, şi ceilalţi au început să behăie. Piticul l-a pândit cu atenţie pe tata, însă n-a scos absolut nici un sunet. Tata era cel mai tare, ştiam eu! Nimeni nu se putea măsura cu el! Eram atât de bucuros că mi-au dat lacrimile. M-am întors repede cu spatele. Dacă m-ar fi văzut tata, m-ar fi belit.

După aia s-au aşezat în perechi, cum îi strigase piticul, au deschis cutiile de lemn şi-au început să dea cu zarurile şi să mişte nişte piese albe şi negre. Aveam şi noi mai de demult o cutie din aia acasă, stătea pe dulap, am vrut să pun mâna pe ea de câteva ori, m-am cocoţat pe scaun şi m-am ridicat pe vârfuri, dar n-am ajuns. Mă gândeam că peste ceva vreme o să mai cresc şi o să-ncerc din nou. N-am apucat însă. În urmă cu ceva vreme, cam un an să fi fost, s-a urcat mama pe scaun. A luat cutia, a dus-o afară şi a dat cu toporul în ea până a făcut-o bucăţi. Am văzut cum se rostogolesc pe pământ nişte piese rotunde, albe şi negre. Şi-am mai văzut două zaruri mici pe care am apucat să le salvez înainte ca mama să pună aşchiile şi piesele alea rotunde pe foc. Apoi mama a izbucnit în plâns şi-a strigat mi-ai mâncat viaţa, vagabondule, şi a fugit în casă, iar eu, neştiind ce să fac, am pus zarurile în buzunar. Când mă mai plictiseam, dădeam cu ele la perete. Încercam să ghicesc câte punctuleţe vor apărea. Când nimeream, săream în sus de bucurie. N-am strigat nici măcar o dată, de teamă să nu mă vadă mama.

Eram sigur că tata o să-i bată pe toţi. Şi c-o să le ia banii. Numa’ să aibă un pic de noroc. Aşa zisese. Voiam să-l ajut cu norocul, dar nu prea ştiam cum. M-am aşezat pe jos, am scos zarurile mele din buzunar şi le-am rostogolit. O dată, de două ori, de o sută de ori, m-am luat cu ghicitul şi n-am mai băgat în seamă ce se petrecea în cârciumă. Când nimeream, mă uitam înspre tata. Dar el nu se uita niciodată la mine, dădea cu zarurile lui şi muta piesele în cutie.

Tata mă poartă în cârcă pe uliţă şi fluieră. Tata e bucuros. Eu sunt de mai multe ori bucuros. Sunt cu tata şi tata a avut noroc şi le-a luat banii ălora, tu-le muma-n cur, şi eu l-am ajutat să câştige, mi-ai purtat noroc, puţă, şi pentru asta o să-ţi dau şi ţie nişte bani, eşti mare acum, a zis, şi eu am chicotit din spatele lui şi l-am mângâiat pe obraz. Nu-mi ieşea din minte cum a urlat tata în cârciumă, aşa, din senin, bă puţă, vino-ncoa’, repede. M-am codit, neştiind dacă chiar mă chema pe bune. Mă mai luase el la mişto aşa, mă striga, fugeam însufleţit înspre el şi mă trezeam cu un bobârnac peste nas. Ultima oară m-a trosnit atât de tare, că mi-a spart nasul. Ce să-ţi fac, puţă, mi-a zis râzând, aşa se-ntâmplă cu fraierii, şi-o iau în bot. Nu te mai încrede aşa uşor în unul și-n altul, că uite, îţi curge bulionul. De-aia m-am codit, erau mulţi oameni acolo şi n-aveam de gând să râdă toţi de mine. Când a urlat a doua oară bă puţă, n-auzi, mişcă-te odată, m-am ridicat, mai mult de frică. Mi-am băgat zarurile în buzunar, am păşit neîncrezător şi mi-am făcut loc printre cei care se adunaseră în jurul mesei. M-am uitat o clipă la tata, era roşu la faţă şi transpirat, apoi la degetele lui, frământau două zaruri mici, fix ca ale mele, apoi la Marcel, care şi-a frecat palmele şi-a zis lasă copilu’, dă-i odată, că oricum eşti mâncat, apoi la cutia de lemn dintre ei, în partea lui tata erau patru piese rotunde şi albe, aşezate una peste alta, iar dincolo, înspre Marcel, o singură piesă, neagră, şi m-am gândit că tata avea mai multe piese şi uite ce turn făcuse cu ele, probabil îl bătea pe Marcel, dar dacă aşa stătea treaba, oare de ce nu se bucura? Hai, mă, Sandule, nu ştii să pierzi, ai adus copilu’ să vadă cum îţi iau banii, a zis Marcel şi-a behăit, tata l-a repezit, taci dracu’ din gură, s-a ridicat în picioare, era mare şi roşu şi încruntat şi mi-am sucit gâtul să-l văd mai bine, mă puţă, a zbierat el, un şase-şase şi l-am futut în cur şi pe mă-sa, pupă zarurile, tu eşti norocul meu, pupă-le, de-aia te-am şi adus cu mine, pupă-le, mă, n-auzi, nu te mai uita aşa la mine! Şi mi-a vârât zarurile sub nas. Le-am astupat cu buzele și-am pupat degetele lui tata şi m-am gândit la şase-şase, ca şi când aş fi aruncat eu la perete. Erau groase şi aspre degetele lui şi miroseau a tutun. Tata a rotit zarurile şi le-a izbit furios de cutie. S-au lovit de margini, s-au învârtit, mă zgâiam, aşteptam cu sufletul la gură să se oprească, dar ele se tot învârteau. Apoi unul dintre ele s-a oprit. Un-doi-trei-pa-cin-șase! Șase punctuleţe. Şase! Mă uitam la tata, care zbiera încă unul, încă unul, şi-şi făcea cruci după cruci, l-am urmat pe dată, ‘meletatăfiutuluiduh, şi-am ţinut-o amândoi aşa până s-a oprit şi al doilea. Şase din nou! Mi-am ridicat mâinile în sus şi-mi venea să ţip, am ghiciiiit, am ghiciiiit, am câştigaaaaat, dar mi-au îngheţat buzele, tata s-a prăbuşit pe scaun, cu capul în mâini şi pentru câteva clipe am crezut că am pierdut. M-am uitat din nou în cutie, am numărat punctuleţele, doişpe la număr, şi m-am agăţat de braţul lui şi i-am chiţăit la ureche tata, tata, am câştigat. Şi tata a înviat şi-a început să dea cu pumnii în masă, v-am futut pe toţi, măăăă, şi l-a cârpit peste faţă pe Marcel, ăla s-a bălăngănit pe scaun ca un hopa-mitică şi a gemut, dar n-a zis nimic-nimic, îşi tot zgâia ochii în cutie, parcă înnebunise. Tata m-a luat în cârcă, eşti fiu-meu, băăă, sânge din sângele meu, puţă din puţa mea! Eram în culmea fericirii, râdeam, am început să zbier şi eu că i-am futut, eu şi cu tata, sânge şi puţă, tot ce strigase el. Apoi ăla rău, piticul, şi-a oprit o parte din bani şi pe restul i i-a dat lui tata. Erau muuulţi, nu mai văzusem în viaţa mea atâţia bani. Îmi venea să plâng de bucurie.

Tata mă poartă în cârcă şi fluieră şi suntem amândoi tare bucuroşi. Ne îndreptăm spre capătul celălalt al satului, habar n-am încotro mergem, dar nici nu-mi prea pasă. Eu am pupat zarurile, degetele, el a dat el şase-şase și-am câștigat mulți bani și o parte erau ai mei, așa zisese tata. Oare ce să-mi iau? În primul rând o cutie de lemn. Nou-nouţă. Dup-aia, un zmeu mai mare decât toţi zmeii din sat. Şi o tonă de ciocolată. Şi bomboane. Şi caramele. Şi suc. Şi un camion de jucărie, din ăla care merge singur. Şi o muzicuţă. Şi o bicicletă. Şi o minge de piele. Şi un teren de fotbal. Cu porţi cu plasă. Şi ciocolată. Şi bomboane. Şi caramele. Şi suc. Şi încă o cutie de lemn nou-nouţă, în caz că se supără mama şi o aruncă pe foc pe cealaltă. Şi o să-i iau ceva şi lu’ mama. Sau mai bine îmi mai iau eu un fotbal cu nasturi şi-un nu te supăra, frate, că oricum lu’ mama o să-i dea tata bani.

VI.

Tata s-a oprit din fluierat în dreptul unei case vopsite în verde, printre ultimele din sat. M-a pus jos şi a împins poarta. A intrat şi mi-a făcut semn să-l urmez. În pragul casei era o femeie tânără, mult mai tânără decât mama. Când ne-a văzut, a venit înspre noi cu braţele deschise. Ea îi Lili, a zis tata. O să-nţelegi mai încolo ce şi cum, a mai spus şi mi-a făcut cu ochiul. Apoi a ridicat-o de la pământ, a învârtit-o de câteva ori şi i-a şoptit ceva la ureche, dar n-am auzit ce pentru că Lili râdea cu gura până la urechi. M-a cuprins un fel de nelinişte. Cum a lăsat-o jos, femeia s-a aplecat spre mine. Hai, pup-o pe Lili, a zis tata. Nu prea-mi venea, n-o cunoşteam, dar l-am ascultat pe tata şi mi-am lipit buzele de obrazul ei. Avea pielea fină şi mirosea altfel decât mama.

Haideţi la masă, a spus Lili. M-a ciufulit şi a luat-o înainte. M-am strâmbat. Nu pricepeam nici măcar de ce ne aflam acolo, abia aşteptam să plecăm acasă, să-i povestesc mamei cum am câştigat eu cu tata şi că mi-a dat şi mie o parte din bani pentru că l-am ajutat să dea şase-şase şi să-l bată pe Marcel şi ce-o să-mi cumpăr și câte și mai câte. Aşteptam să ne îmbrăţişăm şi să dansăm şi să chiuim de bucurie în mijlocul curţii, eu cu mama şi cu tata, şi să mâncăm acasă, nu la femeia asta din capătul satului, habar n-aveam cine e şi de ce a prins-o tata în braţe şi-a învârtit-o şi de ce m-a pus s-o pup şi de ce o pupasem şi de ce m-a ciufulit, toate babele mă ciufuleau când mă vedeau şi nu-mi plăcea şi de ce mă trăgea tata după el în casa asta străină şi de ce… Mi-am înfipt picioarele în pământ, m-am agăţat cu amândouă mâinile de mâna lui mare şi m-am opintit să-l trag îndărăt, spre poartă. Am simţit o smucitură puternică şi i-am dat drumul, altfel picam şi-mi beleam genunchii. Lili a făcut ioiii, s-a întors şi a râs iar. Tata se arcuise şi-o pişcase de fund. Apoi Lili l-a ameninţat cu degetul şi i-a spus că nu acum, Sandule, e şi copilu’. Iar tata a spus e mare, ce dracu’. Şi m-a ciufulit.

VII.

Când tata a scos banii şi i-a aruncat pe masă, Lili a făcut ochii mari şi a scăpat din mână polonicul cu care ne pusese ciorba în farfurii. Şi-a dus mâna la gură şi a rămas aşa până ce el a izbucnit în râs şi a zis, printre hohote, nu-ţi vine a crede, ai? Femeia s-a aruncat peste tata şi-a început să-i pupe mâinile, faţa, gâtul, părul, ochii, gura, vai de mine, vai de mine, atâţia bani, cum, de unde, îl tot întreba şi-l pupa iar şi iar. Sandule, e şi copilu’, o maimuţărea tata, şi-o pupa şi el şi râdea. Apoi s-a burzuluit puţin, nu mă mai lua la-ntrebări, ştii că nu-mi place. Lili a dat din cap şi s-a potolit. S-a desprins de tata şi şi-a şters lacrimile. Şi-a suflat nasul. A luat banii. Pe toţi! M-am uitat la tata cu inima strânsă. Nu eram prost! Erau banii noştri, nu ai ei! Nu m-a băgat în seamă, rupea bucăţi mari de pâine şi sorbea lacom din ciorbă. Lili s-a uitat primprejur. A deschis un sertar, l-a golit de hârtii şi a aşezat banii cu grijă înăuntru. A închis sertarul şi a dat să se pună la masă. Apoi s-a răzgândit, s-a dus la sertar şi l-a deschis din nou. A început să numere banii. Inima-mi sărea din piept. Nu eram prost! Lili era o vrăjitoare! O scorpie prefăcută! Tata plescăia cu ochii în farfurie, zeama îi curgea pe bărbie, nu mă vedea, plescăia doar. L-am tras de mânecă. Ia, mă puţă, ia şi mâncă, nu-i bună rece, a zis, cu gura plină. Lili număra în continuare. Când a terminat, a închis ochii, şi-a plecat capul şi a făcut câteva cruci. M-am uitat iar la tata. Golise farfuria, se freca pe burtă şi zâmbea satisfăcut. A râgâit de câteva ori. Nu vedea? Chiar nu vedea? Era orb? Femeia aia tânără făcuse vrăji cu casa ei verde şi cu pupăturile ei şi cu ciorba ei. Ne-a furat banii! Şi n-avea voie să-l pupe pe tata, numai mama avea! Coropişniţa, nu-i ajungeau banii, îl fura şi pe tata! Inima-mi sărea din piept, îmi bâţâiam întruna un picior, n-aveam stare, trebuia să fac ceva! Şi repede!

Sari, muşc-o, trage-o de păr, scuip-o, aruncă-i ciorba în ochi, dă-i în cap cu polonicul! Fă-o să plângă! Deschide sertarul! Ia banii şi tuleo! Hai, tati, să fugim, am luat eu banii, hai, fugi, fugi!

Muşc-o, laşule!

Acum!

Un-doi-trei-şi!

Mâncă, mă puță, ce te tot fâţâi aicea, a zis tata şi mi-a tras un bobârnac. A râs. Am simţit cum îmi ia foc nasul. M-am silit să nu plâng. Nu mi-i foame, am îngăimat înciudat şi mi-a trecut prin cap că tata ştia foarte bine ce se întâmplă.

Am fugit în curte, am prins un fluture şi i-am smuls aripile. Apoi l-am strivit sub talpă.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

de VATRA

CENACLUL UBB

Radu NICIPORUC

niciporiuc

Născut la 22.05.1950 în Cluj. În anul 1976 debutează cu poeme în revista Steaua. În 2003 înființează editura FABULATOR. În următorii ani traduce Mici infamii de Carmen Posadas (Ed. Fabulator, 2004), Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (Ed. Fabulator, 2004), Fascinația cuvintelor de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea, (Ed. Fabulator, 2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (Ed. Humanitas, 2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (Ed. Humanitas, 2010). A publicat în revistele Observator cultural, Viața Românească, Dilemateca.

 

 

Ascensorul

După ce își scoase cheile și își lipi rondela de plastic de panoul interfonului, domnul Pascu intră în holul blocului, trecu pe lângă avizierul asociației și cutiile poștale de pe același perete, și se opri cu un aer suspicios în fața butonului de comandă al ascensorului. Își dădea din prima secundă seama dacă era totul în ordine și, după ce răsufla ușurat, chema cabina și urca la ultimul etaj. Era un ascensor vechi, reparat de ze- ci de ori din fondul de rulment al locatarilor, făra ca vreunul din tehnicienii care se perindaseră să explice de ce se bloca liftul tocmai când sosea domnul Pascu de la Mega Image, cu laptele și apa minerală. Dânsul slobozea la repezeală un paștele mă-sii, și în cepea să-și tamponeze cu o batistă de hârtie ceafa și chelia, transpirate instantaneu. Își ciulea apoi urechile, căutând să prindă eventualele zgomote făcute de femeia de serviciu, când aceasta aduna sticlele goale, pantofii scâlciați și revistele din preajma tomberonului, manevre pentru care, de regulă, își ținea liftul la îndemână. Dacă le auzea, pulsul domnului Pascu scădea vertiginos. Când se încredința însă că pânda fusese inutilă și ascensorul se încăpățâna să rămână pe loc, scotea altă batistă și repeta ritualul tamponării și al căutării unei soluții. Nu se încumeta să se aventureze pe scări, de vreme ce scăpase nu demult de corset și abia începuse să facă primele drumuri la piață și la magazinele din jur.

Deunăzi, fusese nevoit să urce până la trei, unde, conform ecranului cu cifre roșii, se afla cabina. Ajunse nădușit, cu pocnete în urechi, deși urcase încetișor fiecare treaptă; își recăpătă însă încrederea după ce găsi ușa ascensorului întredeschisă. Intră în cabină, controlă limitatorul, și apăsă pe buton. Flavia n-a aflat niciodată de întâmplările acelei zile.

Acum, însă, cifra de pe panou se înmulțise cu doi, și în loc de zgomote salvatoare, casa scărilor îi trimitea exact mirosurile care îi întorceau stomacul pe dos: cel de chiftele, și de varză. Fără ele, ar fi revenit probabil la interfon și l-ar fi rugat pe administrator să-i aducă liftul la parter. Doar că domnul Pascu ținea uneori să confirme intuiția colegilor săi de liceu, care-l porecliseră Pipăruș, declarându-se în sinea sa bărbat și nu cârpă de șters praful. Drept pentru care se avântă pe scări, și nu trecuse de primul etaj și gâfâia deja ca un copoi. Se opri lângă ușa deschisă a balconului de pe palier, și după ce respiră convulsiv aerul proaspăt al începutului de primăvară, își reluă ascensiunea într-un ritm mai temperat. La trei se opri să-și tragă sufletul și să se uite la vrăbiile aliniate pe balustradă. În timp ce se uita la ghearele lor minuscule, era atent și la zgomotele care ar fi putut veni de sus, deși cei care le provocau de obicei erau acum la școală sau la slujbe. Nici Adrian nu era acasă. Iar Flavia, cu farmacia. Da, domnule, lucrurile nu se schimbă ca-n filmele de la mall, ci încetișor, așa cum urc și eu scările astea! Anul trecut era cu Forbin în Marea Nordului, iar acum, cine s-ar fi gândit? Când își amintea de Forbin, se înviora. O bijuterie, domnule! Simplu și rezistent! Ultima gheișă, așa îi spunea navei, cu o tandrețe reprimată doar de regretul că se apropia rapid de sfârșitul carierei. În iarna trecută, după ce făcuse linie între Le Hȃvre și o rafinărie norvegiană, se pomeni cu niște dureri oribile, tocmai când Flavia avea mai mare nevoie de el. Acum, însă, era ca nou! Așa-i spusese doctorul! La patru, nu s-a mai putut ține de balustradă, căci palierul era inva- dat de ghivece mari cu etichete înfipte în pământ. Ia uite, la ăsta, și-a fă- cut grădină botanică în fața ușii. Poate i le udă câinele! Nu-l suporta pe Alexe din pricina dulăului ramolit căruia îi fierbea oase de două ori pe săptămână. În zilele ploioase, se întâmpla să-i întâlnească pe amândoi în fața liftului, și mirosul de blană udă rămânea pe pereții cabinei toată dimineața. Când mai avu câteva trepte până la palierul de la cinci, îl năpădi o transpirație rece și picioarele i se înmuiară. Se sprijini de perete, privind câteva minute în gol, peste balustradă. Apoi, săltându-și cu greu picioarele, ajunse la capătul scărilor. Se așeză pe ciment, ținându-se cu mâna dreaptă de una dintre vergele, și fruntea lipită de braț. Undeva se deschise o ușă, auzi zgomot de chei învârtite în yală și niște pantofi cu tocuri în- dreptându-se spre el. Apoi, nimic. Doar un iz de parfum și un glas care îl întreba ceva. L’air du temps! Pe vremuri, când sticluța putea fi văzută doar în reviste, i-o aducea Flaviei din voiaje. Tocurile începură să răpăie, iar pe chipul său posomorât se întipări un surâs.

*

 

Daniel MOȘOIU

mosoiu1

Născut în 23 august, 1969, Racâş, Sălaj. Poet, prozator, jurnalist. A absolvit Facultatea de Filozofie a Ubb Cluj (1995). Debut în Tribuna, 1991. Redactor la Radio Cluj. Volume: Poeme din mers, Editura Timpul, Iaşi, 1999 (Premiul Naţional de poezie Aurel Dumitraşcu, ediţia a VI-a, Premiul pentru debut Mongolu al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor).

 

Bubulina

Omul cu căruciorul era departe, la capătul străzii, aduna fără grabă grămezile de gunoi, aşa că, aşteptându-l, femeile îşi sprijiniră măturoaiele de peretele clădirii, se aşezară, una lângă alta, pe treptele Agenţiei de voiaj şi îşi scoaseră din buzunarele vestelor reflectorizante pachetele mototolite de Carpaţi fără filtru. Numai Ciulina fuma LM şi tot ea, singura, avea brichetă, pe care, după ce îşi aprinse ţigara, o întinse şi celorlalte. Mai întâi Bubulinei, pentru că, deşi venită de curând în echipă, era cea mai în vârstă.

– Ioi, şelele mele, zise Bubulina, oftând.

– Da’ ce-i, ti-i fi obosând…

– Da’ de unde… Îs sprintenă ca o rândunică!

Celelalte râseră. Bubulina, cu ţigara în gură, îşi chinuia degetul mare pe aprinzătorul brichetei.

– No, doamne bate-o, că nu mere…

Ciulina îi luă bricheta din mână şi cu o mişcare scurtă făcu să pâlpâie flacăra. Bubulina trase în piept, îndelung, un fum sănătos.

– Ţî ud dejetu…

– Şî ce dacă-i ud?

– De aia nu mere bricheta.

Bubulina îşi pipăi degetul mare de la mâna dreaptă.

– Îi ud on drac… Tăt măi bune moşinile mele

Femeile râseră din nou. Aveau toate ţigările aprinse care scăpărau precum licuricii, în întuneric, pe strada pustie. Un fuior de fum albăstrui se împletea cu lumina ştearsă împrăştiată de neonul din colţul trotuarului.

– Ce-ţi pasă ţîie, Ciulină, zise bătrâna potrivindu-şi baticul care-i acoperea jumătate din obrajii brăzdaţi de riduri. Dohăneşti ţîgări de domni, casă ai, mâncare ai…

– Şi mai am şi cînci sute de mii puşi deoparte!

– Da’ de unde supărare ai atâţa? întrebă Argentina care, aflată pe treapta de jos, nici măcar nu-şi mai întoarse capul.

– D’api dacă-s deşteaptă!

– Eşti deşteaptă, da’ tăt la mătură dai ca noi, spuse Bubulina.

– D’api trebe să am şi io un servici. Unde să mă duc?

– Dacă ai casă poţî sta şi-n serviciu ista.

– Şî am bărbat de treabă. Îi serios şî câştigă bine, zise Ciulina.

– Apăi eşti norocosă, Ciulină, nu ca mine. Că io patru am avut.

– Ş-amu nu mai ai nici unu’?

– Nici unu’. Tri o murit şi de unu m-am despărţât.

– Cum o murit tăţi tri?

– Aşe bine, că la doi le-o plăcut băutura şî unu o murit în patu’ lui, de moarte bună.

– Ş-al patrulea?

– La al patrulea i-o plăcut femeile. Şi l-am ţâpat di p-acasă.

– Amu nu mai ai bărbat?

– Amu nu-mi mai trebe, că nu mai sîmt nimnic… Că doară nu i-oi pune dejaba în blid!

– Şi cum te descurci sîngură? întrebă râzând Ciulina.

– Aşe mă descurc că mânc spanac şi şălate şi urzâci şi ce pot şi-s sângură şi nu dau la nime. Numa şaişpe mii pă chirie.

Femeile tăcură o vreme. Aşezate pe treptele de ciment, priveau în lungul străzii, de parcă ar fi vrut să se convingă că omul cu căruciorul nu le lăsase acolo baltă. Dar se auzeau, undeva departe, roţile căruciorului zăngănind pe caldarâm. Ciulina îşi aprinse o ţigară nouă, după care le dădu, din nou, celorlalte bricheta.

– D-api şi io stau pă unde apuc, cu tri copii, spuse cu voce stinsă Viorica.

– Io, Bubulină, am un băieţel de doi ani şi stau cu mama, n-am nici lumină, nici gaz, pă strada Strâmbă, vai de capu’ nost’, zise înciudată şi Maria. Numa’ Ciulina are. Femeia începu să tuşească îndelung.

– Io am casă, da’ n-am sănătate.

– Să vă povestesc io cum îi cu casele, spuse Bubulina, după care trase cu sete din ţigară. Am avut o cameră în Dâmbu’ Rotund şi-acuma cu treaba cu proprietaru’ mi-o luat-o. Când m-am dus la Primărie, era unu’Mureşan şi-o zîs că-mi dă o cameră şi bucătărie. Şi pă Mureşan ăsta l-o bătut nişte oameni ş-o intrat în spital şi ăla care-o vinit nou m-o întrebat: lucri? Lucru, dară. No, du-te la servici să-ţi deie. Şi când m-am dus, şăfu o zâs că nu-i dă primaru’ locuinţe, că nu mai are. Ş-atâtea locuinţe goale-s aci pă Pătru Groza… Io în locu’ vost m-aş duce cu copchiii la Primărie şi i-aş lăsa acolo, no faceţi ce vreţi cu ii. Cât mai pot, plătesc chiria, când nu, mă duc sub pod. Că vin cheltuieli grele…

Cu ţigările între degete, femeile, mai puţin Ciulina, îşi îndreptară privirile înspre strada Petru Groza, nu foarte departe de sediul Agenţiei de voiaj, de parcă acolo le-ar fi şi aşteptat aievea o cameră luminată, încălzită, spaţioasă. Tocmai atunci, înspre capătul trotuarului se auziră paşi, iar femeile zăriră silueta unui bărbat înalt, subţirel, complet chel. Păşea grăbit. Bubulina stinse ţigara sub gheata fără şireturi şi se pomeni strigând:

– Servus, Demo!

Bărbatul încetini o clipă ritmul şi privi insistent înspre treptele Agenţiei de voiaj. Iar când se dumiri, îşi dădu drumul la gură, într-un şuvoi precipitat.

– Servus, Bubulină! Tot mai mături, mai mături?

– Amu numa şăd, drăguţule. Iar ai fost la amante?

– Numa’ la una, Bubulină.

– Apăi nu mai poţî nici tu ca-n tinereţe! No, servus, drăguţule, griji…

Bărbatul râse şi, în semn de salut, ridică în aer borseta pe care o ţinea în mână, apoi grăbi iarăşi pasul.

– Da’ cine-i, Bubulină, ăsta?, întrebă Ciulina.

– Ăsta-i ziarist. Demo şi nu mai ştiu cum. O scris de mine.

– O scris de tine?

– M-o dat la ziar, cu poză.

Bubulina ar mai fi aşteptat o întrebare, dar cum ea nu venea, femeile din jurul ei privind-o cu gura căscată, se puse singură pe povestit.

– Apăi o fost amu cîţiva ani, c-o venit noaptea pă stradă şi zîce că să scrie despre noi la ziar. Şî nu l-o crezut nime, că di ce să scrie de noi la ziar, o crezut că vre să ne facă de minune şî numa io l-am crezut, c-avea şi aparat foto în mână. Ş-apăi m-am pus pă povestit şi i-am povestit tăt, da’ i-am fost spusă să nu mă deie la ziar. Şi iel m-o dat, cu nume, că i-am spus ca o proastă şî numele şi tătăt ce-am zâs. Şi şefu’ atunci o vrut să mă deie afară. Da’ l-o calmat Demo şi m-o dus şî la o cafea…

– Du-te tu…

– Da’ ce i-ai spus?

– De-a noast’e, cum ne taie strada dacă aruncă unu’ on pachet de ţîgări după ce-ai măturat, de egzemplu.  Pi di ce să mi-o taie?

– Asta-i drept.

– Ai păţît-o?

– Am păţît-o, zoala. Şi i-am zîs că de ce n-avem şi noi vestiare…

– Ce vestiare?

– Vestiare ca-n toate fabricile. Că, normal, şi asta-i o fabrică, nu? Nu-i fabrică de curăţenie?  No, atunci, să ne deie şi nouă on vestiar, să-ţi poţi lăsa hainele, să ai un veceu, că ne pişăm sub garduri…

– Unde să-ţi deie vestiar?

– Unde… La capătu’ străzî!

Celelalte femei se porniră din nou pe râs. Aşa ceva nici nu le-ar fi trecut prin cap: auzi, să aibă un vestiar! De veceu nici nu putea fi vorba.

– Şi?, întrebă Ciulina continuând să râdă.

– Şî ce? M-o salvat Demo din rahat, c-o vrut să mă deie afara. D’api i-am zîs: tu m-ai băgat, tu să mă scoţî, că rămâi fără sărvici! No, şî mi-o dat drăguţu’ ş-on cafei…

– Da’ de ce-i aşa chel omu’ ista?

– Pi dacă-i chel… No, i-o picat tăt păru’ şi s-o ras în cap.

– Io m-aş fi spăriat de el.

Bubulina scoase o nouă ţigară din pachetul mototolit de Carpaţi fără filtru pe care o aprinse cu chibriturile din buzunarul ei. Privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’?

– Tu, hai să ne-apucăm şi fără el.

– Io nu mă duc fără om lângă noi.

– Da’ ce-i, Bubulină, ţ-î frică?

– D’apăi nu poţî şti. Îi plin de bagabonţî pă stradă.

– Doră n-ai mătura la tine?

– D’api când eşti bătrână, ce să faci cu mătură?

– D’api dacă eşti bătrână să mai dă dracu’ la tine…

– Tu, să vă spui… Io anu’ trecut am fost foarte, foarte bolnavă şî pe la două-tri m-am dus acasă. Şî pă trotuar, până să ajung, o vinit un tânăr şi m-o prins de umăr, să mă întorcă. Şi când m-o văzut zîce: ei, de erai mai tânără… No, ş-atunci păntru prima dată-n viaţa me mi-o părut bine că-s bătrână…

Femeile izbucniră în râs. Râdea şi Bubulina, dar numaidecât o tuse năprasnică puse stăpânire pe ea, zgâlţâindu-i întreg trupul.

– Doamne bati-le ţigări, zise aruncând chiştocul pe trotuar.

Sătulă de râs, Ciulina se ridică în picioare şi privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’ nost?

 

 

*

Răzvan PETRESCU

rpetrescu

Născut la 20 septembrie 1956. Scrie proză scurtă; în afară de cel mai recent volum, „Rubato” (Curtea Veche, 2011), celelalte cărţi ale sale au fost publicate la editura Cartea Românească: „Grădina de vară” (1989), „Eclipsa” (1993), „Într-o după-amiază de vineri” (1997) şi „Foxtrot XX” (2008). Teatru: „Farsa” (Ed. Unitext, 1994) şi „Primăvara la bufet” (Ed. Expansion, 1995). Antologia de proză „Mici schimbări de atitudine” (Editura Allfa, 2003) a fost publicată în Israel, la Ed. Nymrod, în 2007. Absolvent al Facultăţii de Medicină. Din 1990 profesează ca jurnalist şi redactor de carte. Nenumărate premii, prezent în antologii din ţară şi din străinătate.

 

RUBATO

Într-o după amiază de vineri

A murit tata. Era un om liniştit, puţin mistic, cu două şanţuri adînci de‑o parte şi de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prînz, obişnuia să facă glume. Arunca lingura de supă în direcţia lustrei şi apoi încerca s‑o prindă. N‑o prindea. Cîteodată spărgea lustra, alteori farfuria cu supă. Supa se răspîndea grasă şi galbenă nu doar pe faţa de masă, ci şi pe pantalonii lui cu dungă, ajungînd în final pînă pe covorul persan, unde devenea extrem de vizibilă şi stabilă. Eu rîdeam cu lacrimi, mama nu. Rîd şi acum, privind Ordinul Muncii Cl. a III‑a primit de tata prin ’68. E o cutie drăguţă, de culoare vişinie, plăcută la pipăit, iar înăuntru se găsesc o insignă de argint, o panglicuţă roşie şi tata. Insigna reprezintă stema ţării, cu raze.

Adevărul e că nu a persecutat pe nimeni, nici măcar un vecin. Dimpotrivă, i‑a ajutat pe toţi, cît a putut. De pildă unul a vrut să plece într‑o primăvară în Venezuela şi tata i‑a făcut rost, cu mari sacrificii, de un astrolab. Din nefericire, omul nu a ştiut unde să şi‑l pună şi n‑a nimerit nici măcar aeroportul, a luat‑o prin pădure, cu pas grăbit, aşa că l‑au împuşcat dintr‑un foişor, exact între ochi. Ni l‑au adus pe înserat să‑l recunoaştem. Cu excepţia feţei, ce părea semnată de Kandinsky (Wassily), era acelaşi profesor de pian pe care‑l cunoşteam cu toţii în bloc, dar mai galben ca de obicei, şi îmbrăcat într‑un foarte expresiv costum negru, închis la gît. Ţin minte că femeia de serviciu a mormăit ceva, în sensul că pute, deşi n‑o invitase nimeni la identificare. Sau la priveghi, pentru că a rămas două zile în hol, ca să‑l vadă lumea.

Tata era un om vesel, purta bretele. Singurul, din tot blocul, care se distra. Găurise uşa de la intrare şi instalase trei vizoare cu gemuleţe verzi, prin care privea în special duminica, notînd cine trece pe scară într‑o agendă neagră. Cînd nu ştia numele celui ce trecea, scrijelea cîte-un x mic pe canat, cam prin dreptul lănţişorului.

Căutînd într‑o zi prin hîrtiile unui vecin suspect de bătrîn (eram mereu îndemnat s‑o fac, cu şperaclul), am dat peste o însemnare mai puţin obişnuită, intitulată Epistolă, scrisă cu caractere voit infantile şi semnată Gabriel, din care citez un scurt fragment: „Un cunoscut scamator (ovaţionat la Madrid şi Stockholm, spunea afişul) a apărut într‑o după‑amiază în arena circului din satul nostru. Ne‑am strîns cu toţii la spectacol, aşteptîndu‑ne la lucruri nemaivăzute. Şi nu mică ne‑a fost mirarea cînd am descoperit, destul de repede, că omul se găsea nu numai în imposibilitatea de a jongla cu mingiuţele din plastic alb, unele roşii, scăpîndu‑le întruna pe jos şi alergînd după ele de colo‑colo, uneori derapînd pe nisip, şi nu numai că răspîndea un soi de fum albăstrui, mirosind a urină de diabetic, ori era cu desăvîrşire incapabil să strige ceva năstruşnic, o ghicitoare, de pildă, ceva pe înţelesul tuturor sau cel puţin al copiilor care, plictisindu‑se, s‑au apucat să taie c‑o pînză de bomfaier stîlpul central al cortului ce‑a căzut pîrîind peste cîteva babe, făcîndu‑le să zbiere, pe bună dreptate, c‑a venit sfîrşitul lumii, dar nici măcar tumba simplă nu‑i reuşea, şi asta nu din cauza aripilor impozante, din placaj, de magician – în realitate semăna mai mult cu un aeroplan decît cu orice altceva – ci din pricina capului său de surprinzătoare dimensiuni, acoperit cu şuviţe de păr astral, cum a remarcat un ţăran exagerînd ca toţi ţăranii, de fapt nişte smocuri meschine, vopsite, noaptea răsucite pe bigudiuri iar ziua lipite cu briantină, smocuri care, recunosc, ar fi putut fi luate la o adică drept macheta unor constelaţii îndepărtate, la vîrsta aceea sau doar dacă locuiai într‑un astfel de sat, fără lumină electrică şi monumente istorice de care să‑ţi aminteşti, te puteai înşela cu uşurinţă în privinţa pilozităţii, şi, la urma urmei, cele mai multe senzaţii depindeau de locul unde te găseai, dacă stăteai în primele rînduri îţi dădeai curînd seama că acel cap enorm îl dezechilibra într‑adevăr pe iluzionistul acrobat, însă nu era pămîntiu, cum ne‑am fi aşteptat, nu avea formă de pară, nu prezenta semne de mutilare, nu sîngera şi nici nu se holba, aşa, cu dinţii rînjiţi, ca să ne facă să rîdem. Era un cap de înger. După două ore am izbutit să‑l ducem la bufet, unde l‑am îmbătat tun.”

Uneori, cînd se lăsa întunericul, ne jucam de‑a spionii. Mai exact, eu eram spionul, iar tata mergea în patru labe pe urmele mele, pînă în baie. Acolo mă prindea, cu admirabilă regularitate, şi‑mi strîngea degetele într‑o menghină meşterită de el, care avea nişte şuruburi mari, de lemn, migălos cizelate. Mă durea, dar trebuia să ţip de plăcere.

Puţin mai tîrziu, cînd am împlinit şaisprezece ani, mi‑am descoperit părintele în camera sa de lucru – unde avea tot felul de microfoane, pocnitori, obiecte greu de identificat însă electrocutante, aparate de fotografiat, pîlnii şi căşti la care asculta ţevile de calorifer – desenînd cu gingăşie o vecină goală. Vecina, deşi era de‑o mare frumuseţe, gemea. Poate şi din pricina faptului că fusese legată de lampadar, cu sîrmă. N‑am mai văzut‑o decît de vreo două ori după aceea, părea schimbată, însă desenul îl păstrez şi‑acum, deasupra patului, e de fapt o guaşă care sugerează extrem de bine atît sînii cît şi lampadarul.

Şi totuşi, repet, tata a fost un om bun. Îmi menţin cu fermitate afirmaţia, în cunoştinţă de cauză şi‑n ciuda faptului că‑n ultima vreme se susţine tot mai vehement c‑a trimis sute de oameni la mare. Unde s‑a aflat că s‑au chinuit îngrozitor. Nu‑i adevărat. Ei n‑aveau altceva de făcut acolo decît să construiască zilnic, după puterile lor, cîte‑un mic castel de nisip, nimeni nu le‑a cerut vreodată să‑l facă prea mare. Singurul lucru mai anevoios era căutatul, pentru că se simţeau obligaţi, dacă nu din bună‑cuviinţă atunci din motive de ordin estetic – pentru a‑şi plăti cumva masa şi casa gratuite – să adune scoicuţe sidefii, din cele numite unghii de sirenă, pe care le înfigeau apoi în vîrful castelelor. Unii, mai comozi, mai bătrîni, mai enigmatici, au preferat să‑şi smulgă propriile unghii, de regulă de la mîini, cu patentul, dar în anumite cazuri şi de la picioare, aşezîndu‑le pe turnul cel mai înalt de nisip colorat astfel şi cu puţin sînge, încercînd prin metoda asta să‑l păcălească pe tata, cînd venea în inspecţie. Bineînţeles că nu‑l păcăleau. Şi erau, în chip firesc, pedepsiţi. Din păcate, ei nu mai pot depune mărturie, deoarece au murit cînd au venit valurile.

Pianina era a mamei. Cred că aveam vreo cinci ani cînd am fost surprins de violenţa cu care tata a decretat, cu capul sub lustră, c‑ar fi cazul să învăţ să cînt. Mama a obiectat că sînt prea mic, şi că oricum nu vede la ce mi‑ar folosi. Mai ales că nici nu începusem încă să vorbesc. N‑are importanţă, a spus tata, e vremea să facă şi el ceva inteligent. În casa noastră, situată în centrul oraşului, nimeni nu cîntase vreodată. Nici măcar mama. Cît despre vecini, n‑am ce povesti, nu îndrăznea nici unul să sară gardul de sîrmă ghimpată. Abia peste trei ani, cînd ne‑am mutat la bloc, lucrurile au căpătat alt aspect. A apărut aşadar un profesor. Era slab, purta ochelari cu lentile rotunde şi‑i era grozav de frică de tata. Cu toate acestea, în cele două ore cît dura lecţia săptămînală de pian, ne jucam, eu şi profesorul, cu teatrul lui de păpuşi în miniatură ori modelam din plastilină. Eram afon. Dar cînd venea tata, nu eu trebuia să arăt ce studiasem în ziua respectivă, ci profesorul. Se aşeza pe taburet cu spatele curbat, mîinile tremurînd vizibil şi pătate cu plastilină roşie galbenă verde, şi interpreta timid o sonată de Chopin, mereu aceeaşi, în si bemol minor opus 35, apoi, spre delectarea familiei adîncite în fotolii, valsul măgarilor, ce sfîrşea prin a‑i adormi pe toţi, pînă şi pe servitoarea care tocmai pusese din nou zahăr în ciulama. În loc de sare. Profesorul a răbdat ciulamaua cu zahăr şi observaţiile de ordin muzical ale tatii aproape şase luni, pînă cînd, într‑o dimineaţă, a intrat în casă purtînd o scufiţă de lînă pe cap, a lovit cu ură claviatura pianinei, pe başi, s‑a închis în debara, a mărturisit că e duşman al poporului iar eu redus mintal şi nu mai suportă – a spus nu mai suportă pe un ton acut – isprăvind cu întrebarea dacă n‑aş vrea să facem amîndoi din plastilină, adusese el o cutie, capul lui Garibaldi pe patul de moarte. L‑am făcut, şi încă bine, cu mustăţi albastre, numai că‑n ziua următoare profesorul nu a mai apărut. Eu, cel puţin, nu l‑am mai văzut decît atunci, seara, cînd ni l‑au adus îmbrăcat în negru. Tata a aruncat capul lui Garibaldi, şi eu am spart placa de bronz a pianinei, apoi i‑am smuls o pedală. Pedala am potrivit‑o mai tîrziu la tricicleta cu care‑am participat la un concurs judeţean de triciclete. Nu l‑am cîştigat, am ieşit chiar ultimul, spre disperarea părinţilor. Visul meu era să ajung artist. Întreaga mea fiinţă năzuia către un asemenea ţel. Vreo zece, douăzeci de ani mai tîrziu, am reuşit ceva în acest sens, fiind ales, după o probă de telegenie, să joc într‑un film religios al cărui nume l‑am uitat, se pare c‑aveam totuşi rolul principal, sau mai precis eram dublura eroului principal şi‑i făceam împreună pe orbi să vadă, pe şchiopi să meargă, pe leproşi să rîdă. Dar lumea filmului nu mi‑a plăcut. Cu toate că mă salut şi acum pe stradă cu orbul pe care l‑am vindecat. Iar în copilărie, în pofida aspiraţiilor mele evidente, a trebuit să învăţ tot soiul de prostii, să patinez, să alerg mia de metri, să sar capra (?), să mă caţăr pe frînghie, şi nu izbuteam, profesorul de sport, un pisălog care nu mai avea decît un an pînă la pensie, m‑a spus tatii, şi aşa au dispărut atît frînghia cît şi profesorul. La istorie nu mă descurcam, din chimie nu‑mi plăceau decît acizii cu care stropeam fustele fetelor, ele nu se amuzau, femeile n‑au simţul umorului, la română eram nul. Însă aveam talent la desen. Desenam fără încetare, cu febrilitate şi cu limba scoasă din gură, personaje minuscule, ca un Bosch copil. Mă jucam mult în cimitir. Smulgeam aripile muştelor, vîram fluturi în aragaz, tăiam rîmele în două, înfigeam ace cu gămălie în ochii şoriceilor. Eram un copil matur. În zilele cînd, de regulă în timpul weekendurilor, auzeam ţipete insuportabile coborînd din podul casei unde muncea tata, făceam o acuarelă şi fugeam iute la mama, care stătea cu nişte căşti stereofonice pe urechi şi o mască neagră pe figură. Nu‑i puteam arăta acuarela pentru că nu‑i puteam scoate masca. Am avut o copilărie dificilă, nu găseam nicăieri nici o alinare. Iar tata lucra. Lucra întruna. Nu‑l puteam deranja în acele clipe, s‑ar fi enervat. Îşi pusese‑n gînd să purifice cartierul. Să‑l cureţe. Luminatorul era în schimb întotdeauna plin de praf.

În orice caz, mărturisesc că aproape niciodată nu m‑a încurajat să pictez. Zicea că asta e o meserie pentru femei. Un bărbat trebuie să sape. Să tragă cu tunul. În plus, afirma că nu‑s în stare să desenez oameni în mişcare, sau măcar uşor de recunoscut. Uită‑te mai bine pe vizor. Învaţă să faci crochiuri, mă sfătuia el. Am făcut tot ce‑am putut, crochiuri, însă nu l‑am văzut vreodată mulţumit. Nu era de acord cu preocupările mele şi nu înţelegeam de ce, doar îmi luase profesor de pian, ori asta era destul de aproape, dacă nu chiar în aceeaşi zonă cu ce‑mi plăcea mie. O singură dată, sus, la Babele, i‑am stîrnit interesul. Am tras spre încîntarea lui două ventuze cu un pistol cu ventuze în soare. N‑am mai găsit proiectilele. Am plîns o zi întreagă, nici nu m‑am atins de blocul de desen. Atunci tata mi‑a promis un pistol adevărat, cînd o să mă fac mare. Cînd m‑am făcut mare, m‑a înscris la o şcoală paralelipipedică pentru copii de cadre. Eram foarte mulţi în clădire, o clădire gri. Profesorii se comportau ciudat, rigid, purtau uniforme. Unii aveau obiceiul să‑şi arunce din uşa clasei catalogul exact pe catedră. Mi‑au spus că visez prea des, prea colorat, prea nefiresc. La orientarea turistică am luat‑o într‑o direcţie greşită, m‑am împiedicat, am găsit o ciupercă roşie. Aceeaşi ciupercă a descoperit‑o şi instructorul, care mi‑a explicat că e o plantă inferioară, lipsită de clorofilă, ce trăieşte ca parazită ori saprofită, şi se înmulţeşte prin spori. Pe urmă mi‑a înşirat numele cîtorva ciuperci otrăvitoare: buretele puturos (Phallus impudicus), bureţii pestriţi (Amanita muscaria), Boletus satanas, Russula emetica, gheba pucioasă (Hypholoma fasciculare). Acesta este, a continuat el smulgîndu‑mi din mînă planta, un Lactarius deliciosus. I se mai zice şi rîşcov. Şi, ca să‑mi demonstreze cît e de delicios rîşcovul, l‑a mîncat. Un minut mai tîrziu a intrat în comă.

Apoi am participat la trageri. Un sergent care‑l cunoştea pe tata m‑a salutat, un caporal m‑a pupat pe amîndoi obrajii, cînd nu eram atent. Problema era să încarc şi să mai trag cu puşca automată. La început am întrebat de ce trebuie să trag, dar cum nu mi‑a răspuns nimeni, am ţintit copacul cel mai apropiat. Era un stejar. L‑am nimerit de două ori în coroană, în aplauzele colegilor. Cîteva păsărele şi‑au luat zborul ciripind. Mi s‑a ordonat să mai trag o dată. Într‑un iepure. Deşi nu l‑am văzut, l‑am făcut bucăţele. Nişte ţigani, ale căror case se învecinau cu zidul dinspre răsărit al cazărmii, cîntau, aveau nuntă. Nu ştiu ce m‑a apucat şi‑am tras şi‑n ei. Am nimerit‑o pe solistă în picior. Au urmat ţipete. Ca să le curm, am mai tras de trei ori. Violonistul a murit pe loc. L‑au înmormîntat în mare viteză lîngă iepure. Dar la oarece distanţă. Şi astfel a luat sfîrşit întreaga afacere, nu s‑au înregistrat plîngeri, tata avea relaţii, eu halucinaţii, aşa au susţinut toţi, cică le‑aveam şi‑n somn, iar muzicantul fusese un om modest, fără familie. De atunci nu mai visez. Peste patru ani am trecut clasa. Apoi am ajuns la spital.

Îmi aduc şi acum aminte cu plăcere de lungile alei umbroase pe care mă plimbam în dimineţile răcoroase de primăvară, în halat de molton, încercînd să ghicesc de la fereastra cărui salon mă privea tata. Ştiam că‑mi observă orice mişcare, se internase o dată cu mine. M‑am simţit bine în spital, poate pentru prima oară în viaţa mea, cu toate că mi se spusese că eram în misiune. Fusesem plasat într‑un pavilion pentru nevroze nu se ştia bine cît de grave, unii înghiţeau furculiţe, alţii alergau după păsări, în orice caz, cei mai mulţi erau mici autişti şi maniaco‑depresivi destul de tăcuţi. Restul îl formau colegi de‑ai mei, de asemenea în misiune. Înjghebasem un fel de echipă în salonul nostru de şase paturi, ne ajutam între noi să ne spălăm pe dinţi, mîncam împreună pachetele aduse de rude, rudele lăcrimau, împărţeam totul, medicamentele, săpunul, spray‑ul contra gîndacilor. Gîndacii de spital sînt nenumăraţi, agili, roşii şi negri, se pare că le place la spital, pentru că‑i vedeam pretutindeni, în noptiere, prin paturi, cu toate că ni se făceau, ca să nu‑i mai vedem, multe injecţii uleioase, după care un timp nici nu mai puteam merge. Infirmierele erau fără excepţie blonde, cred că foste jucătoare de handbal, un soi de urmaşe feminine şi nu prea, ale lui Wilhelm Tell, părerea unanimă, exprimată‑n şoaptă atunci cînd jucam table în hol, fiind aceea că între o arbaletă şi o seringă nu este, practic, nici o diferenţă, nici măcar în ceea ce priveşte distanţa de la care se trage. Timpul trecea. Cîteodată dădeam şase-şase.

Observam indivizi bizari printre cei obişnuiţi care nu făceau decît să se plimbe prin curte în pijama şi papuci. Încă din primele zile am intrat în vorbă cu un pictor, un tip interesant ce încercase să se sinucidă injectîndu‑şi petrosin în venă, nu‑i reuşise şi acum nu mai avea o mînă, Bordea parcă‑l chema, şi‑şi petrecea vremea stînd în permanenţă cu urechea lipită de un radio vechi. Odată l‑am rugat să mi‑l dea şi mie să ascult şi mi‑a spus că nu se aude nimic, pentru că nu‑i dă drumul. Şi nici nu putea să‑i dea drumul, fiindcă‑i lipseau aproape toate piesele. Un altul, un stomatolog, după ce m‑a somat să deschid gura, m‑a întrebat în două rînduri dacă am văzut fantome. El le văzuse, lîngă Cişmigiu, veneau dinspre Brezoianu. Ce era ciudat era că purtau pălării. În plus, părea poponar, în ambele dăţi, la sfîrşitul povestirii cu fantome, m‑a invitat melancolic să trec pe la el la externare – era internat de zece ani –, avea o garsonieră ca o bijuterie undeva pe lîngă Statuia Aviatorilor, uitase precis unde, i‑am răspuns amabil că nu pot. Deşi părea convingător, la un moment dat tocmai mă uitam la televizorul din sala de mese la un concert pentru vioară de Mozart, cu Oistrach, care murise de patru ani, apropo de fantome. Şi oarecum în legătură cu asta, îmi amintesc că părinţii ne vizitau cu multă conştiinciozitate în fiecare duminică. Ne aduceau sucuri, tuburi de culori, şosete. Pictam acum busole, în maniera lui Braque. Lui tata nu‑i plăcea Braque, în schimb am observat într‑o iarnă că‑i plăcea o muncitoare, de la Fabrica de Pîine. Era internată în altă clădire, la femei. Şi era frig, ningea ca dintr‑un flaut, muncitoarea mergea desculţă prin zăpadă. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu un nou coleg, un tip posomorît, la vreo şaizeci de ani. Problema lui era că nu putea să doarmă, şi se plimba ore‑n şir pe culoar, de la un capăt la celălalt, fumînd întruna, înaintînd cu paşi sacadaţi, perfect egali, motiv pentru care fusese botezat trenuleţul. Într‑o după‑amiază de decembrie a făcut o neprevăzută escală în casa scărilor şi, printr‑o piruetă de ultim moment, impecabilă, a căzut în cap pe trepte, un etaj întreg. Aşa că pe el, cel puţin, nu a mai trebuit să‑l supraveghez. Totuşi i‑am făcut un portret destul de reuşit, cu un ochi vînăt şi baza craniului sfărîmată, cînd îl duceau la morgă pe o targă grea.

La externare am primit îndrumări amănunţite de la un domn bine înfăşurat într‑o pătură‑n carouri, despre modul cum trebuie urmăriţi şi denunţaţi cetăţenii care au un comportament deviant în societate. I‑am admirat pătura şi am urmat indicaţiile sale cît am putut mai bine. Eram însă descoperit întotdeauna şi, curios lucru, toţi îmi ofereau cîte o îngheţată cu vanilie. Acasă, tata studia cornetul pe care aveam grijă să i‑l aduc intact, la microscop. Atunci îmi demonstra ce e paralaxa, îmi arăta cîte‑un parameci zvîcnind sub lentilă sau încerca să‑mi explice modul de funcţionare a unei camere de luat vederi, a unei prize ori a satelitului ce trecea în fiecare seară pe deasupra casei noastre. Cred că simpla manevrare a ocularului îi trezea nostalgii, pentru că se apuca să‑mi povestească din nou, în paralel cu scurte lămuriri asupra vieţii în ape dulci a infuzorilor, istoria familiei lui, maică‑sa fusese o femeie frumoasă, suferind de tuberculoză şi pe vremea aceea nu se găsea hidrazidă, aşa că lua paracetamol, se tundea sport, avînd grijă, în ciuda faptului că scuipa sînge încontinuu, peste tot, de soţul violent şi de cei doi copii, soră‑sa devenise inginer pe‑un şantier de construcţii, unde‑l cunoscuse într‑o baracă pe viitorul ei soţ, un expert în dinamită ce avea să ajungă consul, iar tatăl, patronul acelei mici lumi, bunicul meu adică, avea deja gradul de general cînd îşi cumpărase primul automobil cu clacson pară din oraş, cu care îl călcase pe băcan. Se pare că era un om bine clădit, distant, cunoscător a două limbi străine în care vorbea fluent în faţa oglinzii de la baie, şi care mai tîrziu a ţinut un jurnal intim foarte bogat în detalii, unde a notat numele şi viciile tuturor vecinilor şi, pînă cu o oră înainte de‑a muri, felul cum îşi împărţea pensia: un leu gaz pentru lampă, trei lei pîine, zece bani chibrituri, nouă sute ţuică. Tata îmi spunea, zîmbind ambiguu, că bunicul ar reprezenta un model magistral al felului în care trăim, dac‑ar mai fi în viaţă. Neglijent. Infantil. Sau mai degrabă inconştient, pierzîndu‑ne vremea cu fleacuri. Ca exemplu viu mă dădea pe mine. Ştia că vreau să mă fac pictor, cu toate că el sperase să ajung iluzionist. Mai ales după episodul cu şcoala. În viaţă nu faci ce‑ţi place, zicea, şi o zicea des, poate îi suna bine fraza, şi‑atunci eşti nevoit să întreprinzi ceva în folosul celorlalţi, care‑s neajutoraţi, al societăţii, care‑i veşnică, şi asta cît încă se mai poate, doar avem tot timpul în faţa ochilor o imagine a limitei, o cunoşti, deşi s‑ar spune că nu prea te‑ajută creierul, c‑am văzut şi eu undele de pe electroencefalograma ta, parcă‑s dintr‑un caiet liniat, cimitirul, asta e mira, reprezentarea ultimă, pe unele cruci scrie Ionescu, pe altele nu, nu te vom uita niciodată, aici zace Tata, sau Fiica noastră adorată, de multă vreme, s‑a dus dracului mormîntul, s‑a tasat din cauza ploilor, e de groază cît plouă pe‑aici, cînd eram mic furam dude din copacii crescuţi din burţile, fesele şi obrajii celor împăcaţi pe sub pămînt, dacă s‑or împăca, vitamine şi viermi laolaltă, în dudă, viermii fiind bogaţi în proteine şi dudele‑n vitamine, şi‑n timp ce le ronţăiam mă uitam la inscripţiile executate de artişti adevăraţi, la cifre, datele naşterii şi ale morţii, de multe ori gravate greşit, dar nu mai conta, în marmură sau lemn. Şi cîte‑o fotografie. El militar, ea la liceu ori la azil, într‑un instantaneu vechi, bătînd în sepia, sub cîte‑un gemuleţ crăpat. Majoritatea nefăcînd altceva în timpul vieţii lor de mizerie decît să se zbată să iasă din mizerie, neînţelegînd, bieţii de ei, nişte imbecili, că sărăcia îi ajută să fie mai aproape de soarele în care‑ai tras cu ventuza, să se reculeagă, să transpire şi să dispară fără regrete în eter. Oamenii sînt periculoşi, ăsta‑i adevărul, cu ei nu a fost niciodată şi nici nu e nimic de făcut. Îţi trebuie cîteva minute pînă şi să le‑nţelegi numele de pe monumente.

Tata avea un ciocan. În urmă cu douăzeci de ani, era miercuri, după ce‑am văzut unealta aceea plină de sînge închegat şi fire de păr, a început să plouă. Nu înţeleg de ce atît de tîrziu, dar abia atunci m‑am gîndit că tata omora oameni cu ciocanul, în grădină. Apăruseră multe moviliţe suspecte printre zarzavaturi. Şi făcea ce făcea, sînt absolut convins, cu asentimentul dacă nu chiar imboldul mătuşilor mele nemăritate, avînd nişte picioare tulburătoare, cu tălpi triple, le zăream prin gaura cheii de la camera lor de culcare cu perdeluţe scrobite, nişte cucoane în ultimă instanţă destul de ciudate, care se prefăceau că merg la biserică atunci cînd nu se duceau, de fapt, decît pînă la toaleta din fundul curţii, unde aşezasem eu un păianjen uriaş. Dar tîmpit, deoarece n‑a izbutit în doi ani de zile nici măcar să le împiedice să‑şi facă nevoile, ce să mai vorbesc de speriat. Era atît de blînd, săracul. Nu putea mînca nici o muscă, darămite două mătuşi. Eu cred că ele au fost cauza tuturor relelor, pentru că, printre altele, se dezbrăcau la oglindă şi pe urmă spuneau Tatăl nostru în pielea goală. Aşa cum mă iritau pe mine îl puteau scoate din minţi şi pe tata, mai ales că începuse să stea prost cu sănătatea şi, indiferent de cît de calm ai fi fost, tot ai fi ajuns în stare să faci moarte de om doar ascultîndu‑le. Ori văzîndu‑le cum îşi periau părul rar în chiuvetă uitînd pe urmă să o spele sau, dacă totuşi o făceau, înfundînd sifonul, cum fredonau melodii populare neliniştitoare cu fereastra deschisă, cum vorbeau singure, plimbîndu‑se prin toată casa, cum îi reproşau mamei că nu pune elemente nutritive‑n ciorbă, aşa că puneau ele, cartofi necurăţaţi, coaja conţinînd tocoferol, cum priveau muncitorii de la fabrică, gîfîind ca‑n Mai la stînga, trei ciocane, o piesă celebră în epocă, cum ocupau baia dimineaţa şi cum făceau ridicări în braţe pe bătătorul de covoare. Ei, şi‑n ziua aceea cînd a plouat, m‑am uitat la păsări. Erau cîteva mierle, o cioară şi doi piţigoi. Mîncaseră mult, le lăsase cineva o pîine întreagă înmuiată în apă pe prag, sau poate o înmuiase în altceva, poate în puţin spirt, şi au isprăvit‑o‑n două ore. La un moment dat cioara a picat fulgerată. Un piţigoi s‑a izbit de mai multe ori cu capul de fereastră, iar celorlalte zburătoare le‑a fost rău pînă seara tîrziu pe la nouă. Au sughiţat fără oprire, unele au căzut de pe firul de telefon. Noroc că nu era asfaltată curtea.

Atunci am început să înţeleg.

Încă nu ştiam prea bine ce. Dar mă gîndeam cu nesfîrşită emoţie la cioară. La viaţa noastră care se duce.

Peste cîtăva vreme, preotul, prins cu cititul, s‑a încurcat şi, în loc să arunce cu pămînt peste coşciug, l‑a aruncat pe mine. Iar eu eram şi răcit în ziua aceea. M‑am şters la nas de pămînt cu un colţ al panglicii pe care scria regrete eterne. Tuşul fiind proaspăt, s‑au luat regretele şi n‑au mai rămas decît eterne. Din blocul de lîngă cimitir se auzeau Tablouri dintr‑o expoziţie, de Musorgski.

Să nu mai povestesc cîte probleme am avut cu sicriul. Am intrat într‑o mulţime de magazine ori cum se numesc astea, şi peste tot mi s‑a explicat pe un ton lipicios, castaniu şi suferind, oarecum religios, susurat de nişte indivizi politicoşi, castanii şi cu ochii apropiaţi, extrem de mici, că există considerabile diferenţe de preţ între obiectele respective, pentru că unele sînt mai uşoare, de plop, altele din stejar sau fag, ar mai fi şi cîteva cu profil aerodinamic, din aluminiu, pentru ocazii speciale, în orice caz e mult mai scump un sicriu cu incrustaţii decît unul fără. Am privit cîteva exponate, care, din fericire, erau goale. Şi‑am mai aflat, cu acelaşi prilej, că incrustaţiile reprezintă fără excepţie un sortiment de floricele specific japoneze, era adevărat, am remarcat că sînt lucrate cu o răbdare pe măsura fanatismului japonez, în aşa fel încît presupun că pînă şi viermii abia apăruţi pe lume le dispreţuiesc, în caz că nu se amuză, cel puţin o vreme.

Apoi s‑a pus problema mînerelor. Un mîner de alamă costă de te usucă, aducîndu‑te în situaţia de a‑l urî brusc, cu înverşunare, de a dori să‑l smulgi, să‑l calci în picioare, să‑l topeşti, ce să mai zic de patru. Aşa c‑am ales pînă la urmă un sicriu micuţ, simplu, negeluit, fără perniţă şi fără mînere. M‑am gîndit că în definitiv îl puteam căra şi pe umeri.

Dar pentru că la înmormîntare n‑au participat decît trei persoane, dintre care două erau femei, l‑am tîrît.

Tata privea cruciş.

Dacă îmi amintesc bine, şi privirea asta s‑a numărat printre motivele ce m‑au iritat atît de tare în după‑amiaza aceea de vineri cînd, după ce s‑a uitat nepăsător la ultimul tablou, era cu un trenuleţ, şi mi‑a spus că nu am nici un pic de talent, tata a încercat să mă facă să înţeleg ce e talentul. Muncă. Vocaţie. Devotament. Ştii ce‑i aia vocaţie? a întrebat. Uite! Şi mi‑a arătat medalia, insigna lui de argint cu stema ţării, primită „pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat”. Pe urmă mi‑a pus o bandă de magnetofon. Era o bandă Agfa. Am auzit o voce de femeie care cerea apă. L‑am rugat să lase banda să meargă. După cîteva clipe de tăcere am desluşit aceeaşi voce, dar acum parcă mai poetică. Probabil că nu‑i dăduse nimeni apă. Ce i‑au făcut femeii cei de acolo nu era înregistrat. L‑am privit pe tata dintr‑o parte. Pentru apărarea orînduirii de stat, a repetat el aranjînd perdeaua care nu ştiu din ce pricină flutura. Apoi mi‑a mărturisit că lucrează în meseria asta de optsprezece ani, o meserie aproape muzicală, de nu cumva e muzică pură, deoarece numai într‑o asemenea profesie poţi asculta în fiecare săptămînă pe cineva cerînd apă cu ochii arşi ori ţipînd în si bemol, ca‑n sonata lui Chopin ce‑i plăcea atît de mult cînd mînca liniştit ciulama cu zahăr, şi şi‑a isprăvit tirada cu ochiul lipit de vizor, spunînd că e mîndru. L‑am întrebat de ce. N‑a putut să‑mi răspundă, mai ales că trecea o doamnă cu pălărie. După ce‑am făcut o pauză pentru doamnă, l‑am rugat să ia un si bemol. Nici asta n‑a reuşit. Astfel încît l‑am izbit cu ciocanul, o singură dată. Avea capul foarte moale.

*

Vasile George DÂNCU

vdancu

S-a născut la 3 august 1973 în Năsăud. Este poet, publicist, editor şi manager cultural. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1997) şi Masteratul în Filosofia umanului în cadrul aceleiaşi facultăţi (1998). A publicat volumul de poeme Biografia secretă (2003), volum distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj. Prezent în numeroase antologii de poezie şi de publicistică. Colaborator la diverse ziare şi reviste din ţară.

 

Universul Mama III. De Paşti

astăzi este

sâmbăta mare

nu fac nimic

nu lucrez nimic

nu citesc nimic

am închis televizorul

calculatorul l-am oprit

mi-am aruncat cărţile

într-un colţ al camerei

dar sunt fericit

nefăcând nimic

înseamnă că o să-mi

petrec ziua cu tine

dragă mamă

păstrez în minte viu

fiecare gest al tău

de când a venit boala

trei luni

cât te-am vegheat

tu bolnavă fiind

aveam grijă de tine

îţi spuneam că te iubesc

te luam în braţe mereu

şi tu mă priveai speriată

nu erai obişnuită

cu acest potop de afecţiune

ziua cu tine

a trecut repede şi frumos

a venit noaptea

somn greu şi obositor

dimineaţa mă trezesc

mă spăl

iar în gând îmi spun

Mama a murit!

iar copiilor mei

răspicat le spun

Hristos a înviat!

 

Universul Mama IV. Viaţa merge înainte

e duminică

dragă mamă

şi spre bucuria lor

i-am adus pe copii

la o pizza în oraş

suntem pe terasă

la New Croco

şi înfulecăm pizza

copiii sunt încântaţi

e bună, tati?

mă întreabă Maria

iar eu îi răspund

înghiţind greu

da, e foarte gustoasă

Maria şi George

nepoţii tăi dragi

sunt bucuroşi

eu mă uit peste clădiri

şi văd Institutul Oncologic

acolo ai murit tu

viaţa merge înainte

copiii mănâncă pizza

şi sunt veseli

că i-am invitat în oraş

eu lăcrimez

minţindu-i

că e prea picant sosul

viaţa merge înainte

cumpărăm şi prăjituri

bem şi sucuri naturale

pe urmă o să

mergem la un film

copiii sunt mari şi frumoşi

eu am împlinit 40 de ani

viaţa merge înainte

dar fără tine

futu-i morţii ei de viaţă!

 

*

Alice Valeria MICU

alice

Jurnalist la Transilvania Business, coordonator al suplimentului Transilvania Cultural al acestei reviste, colaborator permanent la Caiete Silvane, Zalău. Volume de poezie: Mecanica sufletelor, Editura Brumar, Timişoara, 2011; Domino, Editura Eikon Cluj Napoca şi Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012; Lumina din sângele meu, Editura Eikon Cluj Napoca, 2014. Prezentă în diferite antologii de poezie. Colaborări ocazionale cu traduceri şi articole în reviste culturale: Poesis, Arca, Vatra Veche, Tribuna, Literatorul.

 

 

Pereţi

-fragment-

Şi da, n-a vrut să se nască, dar i-au promis că poate

să-şi ia pereţii cu el, era atent să nu piardă vreunul

(încă de atunci matematica i se părea o aiureală)

s-a trezit undeva în frig, ceva îl strângea de gât

şi nu putea să tremure, s-a eliberat în ultimul moment,

cineva îl ţinea de picioare Atenţie! strigă, aveţi grijă la pereţi,

să nu-i pierd, să nu se spargă, sunt atât de fragili!

Nici acum nu ştie dacă i-a primit pe toţi, persista

deranjant senzaţia că lipsesc vreo doi,

de aia pătuţul lui avea un grilaj rar

îl făcuse din pereţi, era bine acolo, avea o pătură

albă cu flori şi multe scame, când i se făcea somn

începea să ciupească florile şi ele de durere se făceau mici

şi se ascundeau sub pereţi.

                        *

Există copii ce bântuie lumea ca nişte pungi goale

purtate de vânt, în care noi şi copiii hienă

ne vărsăm cruzimea, râsul şi indiferenţa.

                        *

Mamă, pereţii au frunze? Simt

uneori cum foşnesc şi se-aştern peste mine

ca toamna, de-mi vine să mă-ngrop în ei,

să ies la primăvară verde, să-mi scot

degetele printre crăpăturile din podea, să nu

mai ştii de ce-ţi vine să zbori .

                        *

A visat o singură dată în viaţă.

Şi atunci a visat că visează pereţii.

Se demontau cărămidă cu cărămidă

din spatele lui, din stomacul lui

din creierul şi sângele lui îşi adunau

fiecare bucăţică şi el slăbea în puteri

tot mai mult, cu fiecare pietricică visată.

Ultima dată s-a desprins nisipul din braţe,

i s-a încolăcit în jurul gâtului şi l-a strâns cu putere

S-au trezit cu toţii speriaţi din visul acesta

şi om şi pereţi şi pentru o bună bucată de vreme

n-au avut curajul să se privească.

                        *

I-a spus că e frumoasă,

cum stătea ea trăgând de marginea pereţilor

ca să-şi acopere picioarele de la genunchi în jos.

Lăsase liberi privirilor lui devoratoare

sânii cu sfârcuri abia sumeţite,

înroşind de fiecare dată când pereţii lui

se atingeau duios de imaginea ei din oglindă.

                        *

Acum aţi înţeles de ce se lipeşte de perete

cerşetorul, câinele părăsit, copilul bătut

şi femeia care plânge?

                        *

Mi-e din ce în ce mai greu

să mă ridic din mine.

 

 

*

Gabriel BOTA

bota

 

Născut în 1982 la Orăștie. Studii: Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Filosofie, 2005, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Sociologie, Masterat în ”Sociologie politică”, 2006. A publicat volumele: Diavoli în rai, Editura Sigma Plus, 1999, nu mă numesc Eu!, poezie, 2012; sushi, poezie, 2014;

 

 

Locuiesc la etajul 4

locuiesc la etajul 4

15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere

urc 64 de trepte exact

când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină

am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte

fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc

31 32 33

mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir

aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii

pe cerul gurii mele cineva

a stins luna

nu mai am mult îmi spun

întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte

zilele trec soarele răsare şi apune

facem aceleaşi feluri de mâncare

toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe

nu ţi se pare că suntem fericiţi

întreb

linişte

pe cerul gurii mele cineva

a stins luna

genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva

dacă nu în bine atunci în rău

şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte

nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie

când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină

îmi spun

doar când uităm privim înainte

încă puţin urc 64 de trepte exact

15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere

locuiesc la etajul 4

găsesc cheile deschid uşa e linişte

e linişte înăuntru

mi-am adus aminte de ce

am plecat….

socrate n-a şters niciodată praful

trăieşti

în cana albastră din care uneori

beau lapte în dimineţile de vară

în scaunul cu picioare instabile

pe care niciodată nu l-am reparat

în cărţile înşirate pe raftul prăfuit

în cârpa de praf aruncată în baie

tu eşti însuşi praful împrăştiat

peste lume şi timp

pe care gura mea îl respiră

şi tace

doar atunci

doar atunci când se va alege praful

de căni scaune cărţi şi cârpe de praf

vei dispărea

îmbăiere

am dat drumul la apă în cadă

m-am dezbrăcat de hainele reci

şi-am intrat sub apa fierbinte

cu toată viaţa avută până acum

şi toate vocile din cap mi-au tăcut

şi le-am tăcut şi eu

iar sub ochii închişi

altcineva mă exista

şi parcă nicicând

pielea nu ţi-a mirosit aşa

ca de măr verde

m-aş duce

aşa m-aş duce undeva

de unde să pot revendica iluzii ce nu-mi aparţin

unde ziua miroase a nucă spartă

şi noapte-a opiu dulceag

m-aş duce în cel mai frumos vis

pe care să nu mai vreau să ţi-l visez

despre curaj și dinți

nu contează cine-și ia inima-n dinți

și aleargă de nebun pe șoseaua nopții

nu contează nici inima nici dinții

nici șoseaua pe care alergi

contează doar noaptea în care

crezi că ai curaj să cauți o inimă

de care să te ții cu dinții ca un nebun

uitând pentru totdeauna

șoseaua care te-ar aduce înapoi

ce-i în urmă nu revine

dacă nu te-ntorci

 

*

Lucian POP

lpop

Născut la Panticeu (Cluj), 1953. Prozator, dramaturg.  Debut editorial: Douăzeci de povestiri 1992. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1999. A mai publicat, printre altele: Vraja galbenă (2002), Prințul cel fricos (2006), Gelozia (2008), Baletul cozilor de tigru (2010), Primul nostru milionar (2013), Un greier pentru clasa muncitoare (2014), Amiaza perfectă (2015). A colaborat la periodicele: Tribuna, Verso, Steaua, Arca, Mișcarea literară.

 

Prognoza celor trei zile

Abia ieşit de pe băncile facultăţii de teologie, Joldiş, înainte de-a fi hirotonisit ca preot şi a primi apoi o parohie, trebuia să se căsătorească. Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Hirotonisirea trebuia să aibă loc pe data de 15 iulie.

Grijulii, părinţii îi găsiră încă din iarnă o tânără tăcută cu privirile coborâte, după presupunerile lor, tăcerea şi privirile plecate fiind apanajul fetelor care nu visează cai verzi pe pereţi.

Căsătoria civilă era planificată pe 10 iulie.

Înainte de-a se prezenta cu Suzi ( viitoarea mireasă) la biroul stării civile din marele oraş în care-şi petrecuse cei trei ani de facultate, Joldiş făcu o greşeală fatală. Află ce parohie îi va fi repartizată şi se grăbi să o sune pe Suzi, care, în momentul acela, era cu maică-sa într-un magazin cu rochii de mireasă.

Suzi dragă, mare noroc pe capul meu, ştii unde vom merge? În satul Babău. Închipuie-ţi, un sat în care a mai rămas un pumn de bătrâni, vin peste oamenii ăştia tentaţiile, păcatele, rătăcirile morale? O singură misiune mă aşteaptă acolo, să le întăresc credinţa în Dumnezeu şi să-i conduc pe ultimul drum.

Când auzi Suzi ce o aşteaptă, un sat fără strop de viaţă tinerească, îi replică sec:

Găseşte-ţi altă fraieră!

Disperarea, ca o bombă cu efect întârziat.

În dumineca în care trebuia să aibă loc cununia religioasă, urmată de nunta cu dar, la cantina unei fabrici de textile, în dumineca senină ca un pahar curat, Joldiş, încă de dimineaţă, se porni de unul singur să patruleze conştincios de la un capăt la altul, pe strada principală.

Sunt oameni care, rămaşi fără o lescaie în buzunare, bat trotuarele cu ochii în jos, mai ştii, dacă vor găsi ceva?!

De obicei, strada Groza, strada principală, cu cele 5 biserici ale ei, duminica este pustie, cu excepţia orelelor la care încep şi se sfârşesc slujele religioase.

Oare nu-mi găsesc una?! se plimba el pe strada nesimţitoare, sub un soare anonim, o stradă a pensionarilor îmbrăcaţi la patru ace, împliniţi, cu pălării subţiri, deschise la culoare.

Când vedea câte o tânără potrivită planurilor lui, păşea greu ca printr-un aer gelatinos. Mai grav, tânăra, odată ajunsă în dreptul lui,  se dovedea că este o amazoană agresivă, arcuită, cu privirile oţelite, focalizate pe inamicul din faţa ei, cum focalizezi telescopul pe o singură planetă, nu mai există pentru tine Calea Lactee. Inabordabile, puţin spus. Intangibile, da, mai merge. Intangibile.

Cu cine mă căsătoresc?! se înălţă şi se rotunji peste lume acest gând- strigăt, acest S.O.S. al unei jumătăţi de vapor, care, dacă nu se uneşte cu cealaltă jumătate, este sortit ruginirii pe un  mal.

Disperarea are această calitate, este un unguent care se strecoară, ajunge la axele înţepenite ale unor rotiţe dintr-un colţ al minţilor noastre, ce pun în mişcare cele mai trăznite idei.

În cei trei ani de facultate, odată pe săptămână, pe traseul cămin studenţesc – catedrala Sfântul Mihail, alături de alţi colegi, Joldiş trecea pe lângă vitriuna restaurantului Transilvania. Şi dacă ai fi trecut numai o sigură dată pe lângă vitrină, şi dacă ţi-ai fi aruncat privirea numai o singură dată în local, îţi rămânea în memorie, o chelneriţă cu părul roşu.

Când ajunge la asfinţit, soarele se înfoaie ca un curcan, pare de două ori mai mare, plezneşte înconjurat de ţepi aurii.

După  trecerea  fără folos a lungii duminici,  văzând peste clădirile dinspre vest un astfel de soare glorios, Joldiş se simţi neglijabil, încălţat în plină vară cu bocanci de fier, cum picioarele îi erau sleite, nici un soldat de-al lui Cezar nu parcurse într-o singură zi atâţia kilometri câţi Joldiş, de la un capăt la altul al străzii principale.

Umbrele ce stătură pitite pe lângă oameni, pe lângă arborii ornamentali şi pereţi, prinseră curaj, se lungeau, exagerau, nu mai încăpură în cadrul oraşului şi se întinseră pe şesurile dinspre est, şesurile părând covoare verzi cu dungi de un verde închis, rece.

Joldiş, cel ce mărşăluise toată ziua, având acuma o umbră ce se pierdea către capătul străzi într-o pâclă opacă a viitorului, se opri în dreptul restaurantului în care lucra chelneriţa cu părul roşu.

Soarele se sparse şi se scurse pe întreaga suprafaţă a vitrinei restaurantului, ce strălucea ca o folie de staniol galbenă. Joldiş se aplecă, gata să-şi lipească nasul de sticla vitrinei şi îşi puse palmele la tâmple să vadă mai bine, cum se pun apărătorile de ochi la cai. Ce văzu în sala mov? Trei clienţi, mesele rotunde, aliniate pe două rânduri. Chelneriţa  stătea cu spatele către stradă la barul din fundul restaurantului şi discuta cu barmaniţa care avea părul negru strâns în coc.

Cum stătea în faţa vitrinei cu palmele lipite de tâmple, lângă Joldiş veni un câine mare, alb, cu un tichet galben în ureche, semn liniştitor că este câine comunitar, castrat, nemuşcător. Câinele se holbă şi el prin vitrină, apoi, neinteresat, se îndepărtă demn, cu paşi ponderaţi.

Singur şi suferind în faţa vitrinei, ca un plop pe o câmpie pustie, se rugă:

Doamne, atâta ajutor vreau, prognoza stărilor sufleteşti prin care trece chelneriţa cu părul roşu în următoarele trei zile. Nu-mi trebuie altceva, am prognoza, las pe mine, mă descurc sigur.

Am fost noi, oamenii, în vremuri imemoriale, fiinţe acvatice?

În locul ultimei lumini solare, mustoase, portocalii, veni un aer albastru, vălurit, răcoros, adânc.

Prin acest aer, ușurat după rugăciune, Joldiş o luă către căminul studenţesc teologic, cum ar fi păşit printr-o apă prietenoasă, atentă, ce-l îndemna: – Dă-te peste cap dacă-ţi convine, vezi bine că n-am colţuri, asperităţi.

Ajunse în camera lui de cămin, corect, a lor, pentru că o împărţea cu alţi trei colegi. Doi dintre aceştia erau plecaţi în vacanţă, mai rămase el şi un student care tocmai terminase anul doi. Abrudan Dorel, aşa îl chema. Acesta aştepta nişte acte să lucreze pe timpul vacanţei în Cipru. Abrudan, petrecăreț de felul lui, nu venise încă din oraș. Joldiș era singur în camera austeră cu un crucifix pe unul din pereții albi. Uneori, Joldiș avea sâcâietoarea bănuială că în crucifix este ascunsă o cameră minusculă de luat vederi. Se dezbrăcă și se întinse în pat cu senzația neplăcută că se culcă într-o vană veche de fontă, smălțuită, golită de apă.

Ce visă? Limpede, fără echivoc. Un vis ca un raport primit de un comandant nevoit numai pe baza acelui raport să ieie hotărâri decisive.

Pe întreg parcursul zilei de luni, chelnerița va fi în cea mai proastă stare sufletească,  turtită ca o cutie peste care a trecut concasorul, fără dimensiuni, o pată. Seara doar, când restaurantul se animă, se umple de clienți, chelnerița își va recăpăta volumul, va fi îmbufnată, morocănoasă ca stâncile de sus ale munților, sortite unui permanent bandaj de pâclă, nori ori burnițe monotone. După seara muntoasă, ziua de marți vine ca o stepă arsă cu cenuși ridicate de vânt. Și marți seara, o ploaie binefăcătoare spală spațiul de praful cenușilor, și stepa seamănă cu epitaful lui Kazantakis:” Nu cred nimic, nu sper nimic, sunt liber.”

– Dar până când durează starea asta nenorocită?! Până când?! se revoltă Joldiș ca într-un cinematograf, în care, ori dacă stai în cap, ori urli, filmul se derulează egal.

După cele două zile rele, în a treia zi, pe pereții chelneriței, dacă ai fi tras cu degetul, ți-ar fi rămas pe vârful lui mâzga unei otrăvi metafizice.

– Nu se poata una ca asta! se ridică Joldiș în picioare.

Porni hotărât spre ușa de ieșire, și abia atunci, filmul, să nu-și piardă clientul, începu să se deruleze cu repeziciune… Abia în a treia seară,  bate în ființa chelneriței dorința de-a sta în balconul din care se vede cum apare de după  colț, viitorul. Ea stă în balcon pe un scăunel, lângă o măsuță pe care și-a pus cana cu cafea și o scrumieră curată. Stă liniștită, știind fără să-și explice de ce, că viitorul îi aduce cadoul după care tânjise ani de-a rândul. Așa se termină filmul, cu o palmă de cer senin, într-un cazan ce a fiert trei zile la rând, pelin și deznădejde.

Când se trezi luni dimineța, crucifixul sta neutru pe perete. Abrudan, petrecărețul,  dormea cu pătura trasă peste cap. Avea frisoane din când în când. Discotecile sunt niște restaurante în care, în loc de mâncare și băutură se servesc ritmuri africane la pătratul pătratului și mugete de vulcani în erupție. Odată ajuns acasă delirezi în somn că ești pâlnia unei urechi în care cad rar și se înfig țurțuri ascuțiți de sunete.

Pentru Joldiș, visul despre chelneriță era un jar ținut în palmă.  Îl trezi fără menajamente pe Abrudan, și îl duse să-i povestească visul în parcul din fața catedralei Sfântul Mihail, din start, camera părândui-se prea strâmtă, ca un ghiveci pentru vrejul fermecat de fasole.

Având liniile curbe, pline, catedrala semănă cu o cutie de rezonanță a unei chitare. Pe o bancă din fața ei, Abrudan stătu nemișcat în timpul confesiunii, și-i zise sigur pe el, hotărât:

– Trebuie să o lași în pace două zile. Abia în a treia seară te prezinți în fața ei cu un buchet de flori și-i spui sincer ce te doare. Hirotonisirea, parohia din Babău și ca o condiție apriori, căsătoria. Sinceritatea, în fața femeilor face minuni. Este cum ți-ar sări inima din piept și dacă ea nu ți-o primește lângă  a ei, kaput! În ultima instanță poți veni și cu următoarea variantă:

– Facem o căsătorie de conveniență, peste un an divorțăm, suport toate cheltuielile.

Prezența lui Abrudan se dovedi salvatoare, ca butoaiele de ulei ce calmează pentru corabie, valurile furtunii. Dar aici era vorba de o furtună a timpului, de când se trezise până când își sfârși de povestit visul, secundele se năpustiră asupra lui ca țânțarii pișcători, roiuri roiuri. După ce însă Abrudan îi dădu cel mai de bun simț sfat din lume, timpul se destinse, părea o Volgă leneșă, îmbelșugată, trebuia numai să-ți vâri paharul în ea și minunea, marea minune se petrecea, văzând atâta votkă curgătoare, nu-ți mai venea să bei!

– Dumnezeu mi te-a scos Abrudane în cale! și nu-l mai lăsă din brațe.

Pe la amiază, o amiază plăcută, intimă, ca o baltă caldă pe care plutesc broaște cu toate picioarele răsfirate, merseră amândoi la restaurant. Chelnerița își vedea de meseria ei, cu mișcări rigide, ca un Pinochio construit din bucăți de lemn. La sugestia strategului Abrudan, seara se prezentă la restaurant numai Joldiș singur. Stătu adâncit în citirea unui ziar lângă o halbă de bere, pe buza căreia se așeză o muscă resemnată.

La începutul secolului, un savant descoperi că un an uman, are pentru un câine durata de șapte ani, iar un minut, are pentru o muscă durata unei zile complecte, 24 de ore! Joldiș făcu un calcul simplu, musca stătu pe buza halbei două zile și  cinci ore!

Sentimentul că ești bătut de soartă, că ești knokaut, te face uituc. Chelnerița trebui să-i atragă atenția cu o voce seacă, cum ar fi ieșit dintr-un gât de os: – Eu plec, dumneata ce faci, mai rămâi?

A doua zi, ziua nepăsării, veni iarăși pe la amiază însoțit de Abrudan.

Chelnerița, ca o extraterestră abia instalată într-un corp uman, încă nu descoperise la ce sunt buni ochii. Le luă comanda, fără priviri. Clienții care strigau după ea, te rog domnișoară adu-mi și un coniac, te rog, grătarul să fie bine prăjit, salata fără sare, parcă vorbeau cu pereții, nu-i auzea nimeni, și când chelnerița se întorcea fără coniac, cu grătarul în sânge, cu salata saramură, oftau păguboși, nepăsarea lustruită a chelneriței tăindu-le din rădăcini, instinctul protestului.

Veni și ziua a treia, ziua cea mare ce se sfârșea cu o ferestruică nu mai mare de-o palmă prin care se vedea pâlpâind o stea, prea îndepărtată să fie a ta.

Toată ziua de când se trezi, până la ora de grație când trebuia să o abordeze pe chelneriță, Joldiș se văzu clepsidră, că este o clepsidră care nu se umple cu nisip,  nu curge în el, în mod constant, un firicel de nisip, curge unul de descurajare. Până la ora 9 seara, clepsidra se umpluse, putea fi întoarsă, putea să o ia de la început.

La aceeași oră, 9 seara, orașul se oprise din balansul provocat de revărsarea tușului albastru, intens, al cosmosului, peste jumătatea de planetă părăsită de lumina solară, și pe chipul chelneriței, înfloriră niște zâmbete vagi, giocondiene. Pe trotuar, în chenarul vitrinei restaurantului, apăru tumultos Joldiș, cu un buchet impozant de trandafiri roșii în mână. Îl însoțea Abrudan, pe post de de antrenor ce îi dă jucătorului, ultimele sfaturi.

Cum pocnește hipnotizorul din degete și pacientul se trezește din transă, Joldiș clipi de două ori și zise:

– M-am răzgândit. Ia tu buchetul. Fă ce vrei ! și cu pași prăpăstioși, se pierdu printre perechile  care se plimbau de la un capăt  la altul a străzii principale, cum perechile ar fi făcut parte dintr-un experiment la scară planetară, de validare a unui limbaj prin care trupurile noastre dansează cu aerul, arborii, liniile clădirilor, ale străzii.

Cu buchetul străin în mână, Abrudan intră în local și merse drept către chelnerița cu părul roșu. Îi întinse buchetul. Stătu cu el întins. Ochii chelneriței îl cuprinse pe Abrudan într-o lumină tonică, lumina unui far ce mângâie încurajator, în noapte, corabia neliniștită de gândul rătăcirii.

Pe nerăsuflate, Abrudan îi povesti despre Joldiș, căsătorie, hirotosinire, și satul Babău.

  • Tu nu trebuie să te căsăătorești? îl împunse ea cu degetul în piept.

  • Ba da. Anul viitor termin facultatea.

  • Să mă ai în vedere, îl somă chelnerița.

Apoi,  aranjându-i gulerul la cămașă, îl liniști:

  • Mă gândesc la ceva. Poate iese. Așteaptă un pic, și chelnerița dispăru în bucătărie. După câteva minute reveni însoțită de o fată pirpirie, ce clipea mărunt de timiditate.

 –  Ea este Neli, ajutoare de bucătăseasă. Vrea să fie preoteasă.

Abia peste două ceasuri, când întunericul pune probleme ochilor,   Abrudan îl găsi pe Joldiș.

Joldiș stătea lângă colțul Casei de modă, cu coatele rezemate de balustrada  podului de peste Someș  și privea cum apa neagră amestecă încet diamantele colorate ale luminilor orașului de deasupra râului.

  • Joldiș… de ce ți-ai închis mă telefonul, hî, hî, îmi scuip plămânii, am fugit ca la maraton. Pic. La ora asta restaurantul s-a închis. Ne-așteaptă fetele. Preoteasa ta.

 

*

Iulian DĂMĂCUŞ

damacus

 

Oraşul

motto : „Ce va fi fiind Buenos Aires?”

Numai de-ar putea povesti

oraşul cu nume de femeie…

Ei! – ar sări istoricii oraşului –

mai e de cercetat, de văzut…

Aşa e, aşa e, dar între timp

numele lui, numele ei, cum ziceam

a devenit substantiv comun

atît de comun, că izbindu-se

de toţi pereţii, rănindu-se în

sîrma ghimpată, privind cu jind

printre gratii şi epoleţi, s-a hotărît

să devină pentru totdeauna

substantiv propriu!

Gherla este o clădire mare şi

alte clădiri mai mici, în stil baroc

cum se pot vedea mai ales pe străzile

din jurul Catedralei, în care e şi nu e

tabloul pictat de Rubens…

Uneori noaptea, îmbrăcat într-o

mantie cîrpită cu petece de vitralii,

Iisus coboară de pe cruce şi iese în burg

Nici Rubens nici aureola nu-l însoţesc,

iar poliţiştii-l cunosc şi nu-l întreabă nimic.

Poate vreun beţiv întîrziat

îl salută, proclet…

iar îndrăgostiţii de sub ramurile joase

îi fac un semn discret…

În spatele bisericii faţă-n faţă

cu ceasul solar,  atelierul ceasornicarului,

cel care urăşte ceasurile moderne „obiecte

de unică folosinţă”, locul în care le vieux prof

de français spumegă împotriva americanilor

şi a limbii lor de pus pe garduri şi ziduri dosnice!…

Tot în centru la etajul II,

într-un apartament-dulap îmbătrîneşte

D-ra G. care umblă tot mai greu şi

zîmbeşte tot mai uşor, amintindu-şi de foştii

liceeni pe care i-a iubit, dar care,

vai cît de naivi erau! n-au ghicit niciodată asta…

 

Ce va fi fiind?…

S-ar putea să fie renumita ciorbă

cu hurut „pe sufletul” impozantului senator care

evocă o dată-n an trecutul, vorbind melancolic de

Sfîntul Grigorie Luminătorul care bate la porţile

grele de pe cele patru străzi ale oraşului spre-a aminti că

adevărata viaţă e – un drum de jertfe şi că numai cei singuri

rătăcesc drumul…

Ce va fi văzut aici mereu pribeagul Mihai

în drumul său spre Blaj? Nu l-a-ntîlnit pe Şincai, dar

stă  împreună cu Coşbuc în parcul străvechi al oraşului,

în compania veveriţelor, a muzicii de fanfară,

a cărţarilor şi a îndrăgostiţilor…

Da, ar putea fi un oraş al tinerilor sau

al celor care se-ntorc la ţară

ori  pribegesc în alte ţări…

Iată dimineţile în care creşte peste ani şirul

marilor dascăli ai oraşului şi iată

nopţile în care cei depărtaţi se-ntorc

purtaţi de mînă de-o amintire, ca-n prima zi de şcoală

de un proaspăt absolvent al Preparandiei…

Zilele calde mai amintesc de oraş prin fluieratul timid

al personalului solitar care opreşte-n gară

doar din obişnuinţă…

Dimineţile întind ceaţa rece a Someşului

prin parcuri,

prin ganguri,

macină ancadramentele înflorate ale geamurilor,

rup aripile amoraşilor de pe frontispicii/ Turcul

de pe poarta de piatră visează un răsărit pe Bosfor,

iar Atlanţii de la Muzeu se  ghemuiesc

pătrunşi de umezeala gri…

Un copil strînge la piept prima sa

carte de poezii/

Grasul din vecini îşi mîngîie în somn pekinezul,

singura lui companie în orele tîrzii…

Poetului i s-a făcut dor să scrie

cu stiloul, despre amicul B.

care-şi doarme prima noapte în cimitir,

Pompierii înjură în cor

pisica ce stă cocoţată deasupra lor

precum Zaheu într-acel sicomor

estimp stăpîna pisicii-i binecuvîntează…

Hoţul a fost prins intoxicat cu cîrnaţi

chiar în ziua de Bobotează

Mirii-şi numără banii şi lunile pîn’la primul copil

Poisson d’avril, poisson d’avril…

Un ţigan coseşte iarbă pentru cal,

Cîţiva ţărani opresc la Tribunal/

Împingînd căruciorul cu sîrg

se grăbesc sicanii spre tîrg

Nu-l mai zăresc pe bătînul anticar,

doar într-un colţ – mărgele, brăţări

şi cîteva cărţi întinse pe-un ziar…

Încheiere

Să ca(u)t răspunsuri mi-a dat ghes

Întrebarea lui J.L.Borges

despre Buenos Aires!

Paranteză

 

Să nu mă plictisesc

în drum spre cartier (oraşul are

vreo trei, dar acesta-i numai şi numai cartier,

hai să vă spun: are cel mai înalt bloc din oraş –

6 etaje! şi ascensor, fapt care-l face unic!

Mai ales după revoluţie, nimeni nu s-a gândit

să mai facă unul la fel

A rămas ascensorul! Contra

trendului descendent.

Şi tot aşa pînă s-a ajuns la exploatarea

ultimei resurse naţionale – fierul vechi, pentru că

fabrici, uzine, ce să producă?…

macarale – ce să mai construiască, iar

chefereu’ ce rost mai are, că

sunt destule maşini… A rămas aşadar

ascensorul, dar…

întreţinerea creştea mereu, deci

comitetul de bloc într-o şedinţă-fulger a decis

ca locatarii şomeri

să fie angajaţi ca liftieri,

adică silnic (aşa scria) între orele 6-7 dim. şi 14-15 p.m.,

să ridice-coboare ascensorul, folosind

scripetele, lanţul, funia şi greutatea corporală –

contra unei taxe care

nu s-a comunicat, fiind ilegală.

După ora 21- L.-V, iar S. –D. două’ş patru din două’ş patru,

beţivii se vor ridica unul pe altul…,

dar cum nu s-a înţeles,

s-a precizat cu pix roşu:  adică între ei, sau

contra unei taxe duble, de către angajaţi!

După 4 cincinale mulţi dintre beneficiari

au coborît pentru vecie… iar după ce unul adormise

în timp ce trăgea de funie şi a fost turtit de ascensor,

s-a renunţat la utilizarea acestuia. Planurile

de viitor n-au fost abandonate însă…).

Acum, pentru-a nu mă plictisi mergînd

spre cartier, trec intenţionat pe lîngă cel mai

înalt bloc, la partierul căruia se silabiseşte o firmă:

„Ascensorul” – Păcănele pentru Mari

şi mici (cu materialu’ clientului)!

 

„Pentru cine bat…”

De unde să ştie clopotul pentru cine bate

dacă el nu face nimic fără voia clopotarului?

Cum poate  plînge atunci cînd afară-i cald,

florile cîntă, iar mieii zburdă (neştiind că de Paşti

vor fi sacrificaţi ca Iisus, iar clopotele vor cînta Învierea…)?

Tot aşa mă-ntreb, cum poate cînta pe o vremea ca asta

cînd inimile tremură în iarba-ngheţată a unei toamne

altfel, obişnuite…?

Clopotul nu cîntă, nu plînge. El sună

atunci cînd cupa de bronz se balansează lovind

bara de metal.

Oamenii, crezînd c-au meşterit ceva care vorbeşte,

au numit cupa, gură, iar bara, limbă

Numai pentru a auzi ce şi cînd voiau să audă!

Totul a fost calculat, iar clopotarul

n-are decît să-l tragă de funie ca pe-un animal ascultător:

cînd bate-n dungă, e foc, iar clopotul mare spune în sat

c-a plecat un bărbat…

Deşi el ar vrea să fie şi săracul egal cu ceilalţi

măcar pe ultimul său drum, clopotarul nu-l lasă –

Pe bani puţini, jelanie puţină!

Tot acolo ajunge…

Dar… să nu-i dăm sentimente clopotului… Ce ştie el?

El face zgomot. Ca un animal care – deşi pus pe odihnă –

e-ndemnat la lucru … Aşadar plîngem uneori

cu lacrimile închipuite ale clopotului, sau ne bucurăm

de sunetele ce ni se par vesele pentru că anunţă ceva vesel…

Pasăre pe bolta cerească, dar

oamenii l-au agăţat de gîtul cailor, al turcii,

de picioarele dansatoarelor, de  uşile magazinelor…

Clopotul a invadat lumea, lumea e un clopot.

Dar eu spun că clopotul nu există, nu mai există

decît în mintea celor înfricoşaţi de tăcere, a celor singuri

Gura lor se teme să strige, să-şi spună spaimele

căci betegi de nevorbire, cine ştie ce sunete ar scoate

pentru a spune : mă bucur sau sufăr?!…

Şi atunci… e mai simplu să clatini puţin

un clopot de bucurie,

de tristeţe, de

o funie

care

se subţiază în fiecare zi…

*

Alexandru Ioan POPA

aipopa

Născut în Codlea, județul Brașov, la 12 iulie 1987. Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna” – ULB Sibiu(2007-2011). Master în etică profesională – Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca(2011-2013). În prezent doctorand (din 2013) – Școala doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate, Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca. Debut în Vatra, nr. 10-11/2010. A mai publicat în revistele: Tribuna, Vatra, Cenaclul de la Păltiniș.

 

 

Elefantul soldat

Aceasta-i povestea Elefantului soldat  și a drumului lung străbătut

în căutarea oului de cristal prin care se poate vedea atât de  frumos răsăritul lui Phobos.

Elefantul soldat cu fildeși de granat, cu inima zincată și trompa forjată

în luptă dreaptă, cu tigri de cașcaval, în pădurile de cristal unde a nopții-Afrodită

plutește pe vise -lebăda de brânză topită.

Elefantul soldat cumpărat din Shambhala pe-o inimă de copil și-o stea logostea

de emirul Samir îmbrăcat cu o blană de leu paraleu,

cel ce-n mâini ține scutul lui Ahile și sabia din oțel a viteazului Etzel.

Elefantul soldat poartă pe spate un țol croșetat  din pene de flamingo

de-o egretă cochetă pe nume Tamingo, și are mersul lin să nu-l zgâlțâie pe emir,

bunul lui prieten Samir, stră-stră-stră-nepot după mamă al regelui  Pir din Epir.

 

Cerbul

Era toamnă

și flăcările întunecate ale părului tău

miroseau a codrii de halva

și a lacuri de budincă, pe care

plutesc bărcuțe de portocală.

În diadema coroanei tale

Dormea o regină a cărui păr volburos

Mirosea a benzină .

Eu eram ea

și vroiam să văd cerbul.

Ne-mpleteam șuvițele în noduri strânse,

Cum își rod sihaștrii mătăniile-n chilii.

Coboram  nod cu nod, ca mierea pe funie,

Candelă mută ardeam între palme

Până-am simțit sub tălpi

Bruma amară a ierbii zgribulite în noapte.

Umbrele brazilor mârâiau lugubru,

Cu acele răscolite de-un abur gălbui

Plutind uleios printre vârfurile lor ascuțite.

Octombrie până la brâu

în rana cerbului își spală gândurile,

Mânjind în sosul de ciocolată

Toamnei toate frunzele.

 

Păunul

În ascuțișul înălțimilor himalaiene își despica privirea

și-n adâncimi de moarte mări pândea cu-n ochi la mii de ochi.

Câmpii de scrum ce răsuflau în cercuri tulburi, vane,

Ca un mistreț cu sângele-aburind

și-n margini de hotar bezne firoase descâlcind.

Vânându-și lira – un biet Orfeu cu arcul frânt.

În mijlocul cetății adânc, încolăcit de-un șarpe

Cupolele de aur își tresărea mărețul Templu Galben

și cocoțat pe-un scund merlon de jad,

icnea ademeniri deșarte

însuși Păunul alb.

[Vatra, nr. 3-4/2015]